n7n14ns
Cele doua capitole precedente au aratat ca interactiunea sociala se poate dovedi de o deosebita eficacitate pentru initierea dezvoltarii unei notiuni specifice. Progresele care rezulta din aceasta sint durabile si pot sa se extinda asupra altor notiuni invecinate, extinderi ce ofera dovada unei reale restructurari cognitive.
Totusi, s-a constatat ca nu orice interactiune sociala poseda a priori caracteristicile propice dezvoltarii. Acesta era cazul atunci cind o structura ierarhica, impusa copiilor participanti la jocul cooperativ, facea coordonarea interindividuala mai dependenta de capacitatile individuale ale partenerilor. Se intimpla la fel cu copiii carora li se interzicea comunicarea libera cu privire la acelasi joc. intr-o proba de conservare a numerelor, interactiunile dintre trei subiecti de nivel cognitiv inferior (neconservatori) nu se aratau propice dezvoltarii cognitive. La fel, interactiunile referitoare la partajul lichidelor nu duceau la progrese cognitive atunci cind partenerii nu au dobindit mai inainte un drept social.
Aceste interactiuni sociale, dintre cele mai diferite, nu dadeau prilejul unor conflicte sociocognitive suficient de importante pentru a determina partenerii sa elaboreze instrumente cognitive permitindu-le sa rezolve aceste conflicte ; constringerile situatiei erau de asa natura incit ii impiedicau pe parteneri sa dezvolte o confruntare. Aparentele esecuri sint, desigur, coerente cu propozitiile noastre teoretice: interactiunea sociala nu este constructiva decit daca induce o confruntare intre solutiile divergente ale partenerilor.
Un mod de a induce asemenea conflicte consta in a forma grupurile cu copii de niveluri cognitive diferite. Dupa cum am aratat in capitolul precedent, divergentele lor pot sa duca la progrese substantiale. Unele rezultate din capitolul urmator vor confirma de altfel acest fapt, precizindu-se mai bine conditiile cerute pentru ca divergentele sa fie profitabile grupului si partenerilor luati individual.

Opozitia dintre copiii de niveluri cognitive diferite nu exclude totusi anumite mecanisme ce tin de imitatie, chiar daca se observa o reconstructie autentica, depasind simpla insusire individuala imitativa, intr-o forma de imitatie „interactiva" care implica atit activitatea subiectului imitator, cit si cea a individului model (Winnykamen, 1990). Pentru a surprinde in sine mecanismul conflictului sociocognitiv, ii vom studia efectele in situatiile in care, din punct de vedere cognitiv, nici unul dintre parteneri nu este a priori mai avansat decit un altul. Daca vom reusi sa declansam un progres cognitiv la copilul neconservator la o proba de conservare opunindu-i un rjispuns asemanator cu al sau (bazat pe acelasi rationament preoperatoriu) dar contradictoriu, atunci vom fi incredintati ca progresele nu pot rezulta decit dintr-un proces de constructie, de elaborare a unor raspunsuri noi intr-un conflict de natura exclusiv sociala.
Sa cerem la doi copii de cinci-sase ani sa aprecieze lungimea a doua bare egale. Atunci cind acestea sint paralele, extremitatile lor fiind corespondente, copiii admit ca sint egale. Sa deplasam una dintre bare, si cei doi copii judeca atunci ca una este mai lunga: ei se centreaza asupra uneia dintre depasiri, fara tina cont de depasirea complementara. Sa presupunem ca rationamentul fiecarui copil se bazeaza pe depasirea barei celei mai indepartate de el si sa-i asezam pe cei doi copii fata in fata. Unul dintre ei va aprecia ca bara mai indepartata este cea mai lunga, contrar celuilalt copil: aceeasi bara fiind cea mai apropiata de el, o va considera deci mai scurta. Din acest conflict al raspunsurilor, intemeiate pe un acelasi schematism, poate rezulta ca, determinati sa-si coordoneze centrarile opuse, copiii descopera ca lungimile sint egale, din moment ce o depasire este compensata printr-o retragere.
Un asemenea conflict nu apare totusi automat si chiar atunci cind apare, el nu este rezolvat neaparat in termeni propice dezvoltarii cognitive. Nu vom pune dintr-o data problema conditiilor de aparitie a conflictelor sociocognitive. Urmind un rationament experimental riguros, vom incerca mai intii sa realizam conditiile necesare eficacitatii unui conflict: nu am presupus teoretic ca acesta constituie mecanismul fundamental prin care interactiunea sociala este sursa de dezvoltare cognitiva ? Sa o aratam deci!
5.1. Conflictul centrarilor si conservarea lungimii
O aceeasi paradigma si un acelasi rationament intemeiaza ansamblul celor patru experiente care vor ilustra mecanismul conflictului sociocognitiv, gratie caruia interactiunea sociala duce la o dezvoltare cognitiva.
Mai intii, paradigma: ea implica un pre-test, o faza experimentala, un prim post-test - identic pre-testului si petrecut exact la sfirsitul fazei experimentale - si un post-test de rapel avind loc la aproximativ zece zile dupa faza experimentala, permitind sa se surprinda gradul de stabilitate al progreselor constatate imediat dupa aceasta.
Sa vedem intii testele individuale. in numar de trei, ele cuprind aceleasi intrebari si aceleasi consemne; avind doua aspecte, ele se refera la conservarea lungimilor egale si la cea a lungimilor inegale.
Conservarea lungimilor egale
Pre-testul incepe intotdeauna prin intrebari referitoare la conservarea lungimilor egale. Copilul, tinut sub observatie in clasa sa, este adus in localul de experimentare si asezat in profil fata de experimentator.
Dupa ce 1-a intrebat care este numele sau, ce face in clasa etc., experimentatorul, il anunta ca vor juca un joc impreuna. El scoate atunci doua rigle din lemn de aceeasi culoare, lungi de 10 cm.
„Vezi, acestea sint rigle, si vom spune ca sint niste drumuri. Crezi ca aici (experimentatorul parcurge cu degetul una dintre bare) trebuie sa mergem tot atit ca si aici (parcurge cu degetul cealalta bara) ? Sau crezi ca exista un drum pe care trebuie sa mergem mai mult ? Ce crezi ? " Daca copilul nu intelege corect, experimentatorul repeta consemnul, insa vorbind despre o furnica: „Crezi ca furnica trebuie sa mearga la fel de mult aici si aici ? Sau exista un drum pe care are mai mult de mers ? Ce crezi ? " Daca copilul raspunde, experimentatorul repeta intrebarea utilizind din nou termenul de lungime: „Crezi ca riglele sint amindoua de aceeasi lungime? Sau ca una este mai lunga ? Care este parerea ta ? ".
Aceeasi intrebare va fi pusa la fiecare item, aproximativ in aceeasi formu-' lare. Formularea raspunde la doua dificultati: copilul nu stie intotdeauna cu exactitate ce este lungimea, insa este capabil adesea de conservarea lungimii: astfel, un copil poate sa afirme ca drumul este acelasi (drumul cuprins intre punctul de plecare si cel de sosire al parcursului efectuat de catre furnica), dar ca lungimea este diferita; pentru el, lungimea se refera la locul de sosire al barei care este*efectiv mai „departe" pentru una dintre bare atunci cind aceasta este deplasata : acesti subiecti deosebesc cu siguranta lungimea (determinata de drumul cuprins intre doua extremitati), care ramine constanta de-a lungul transformarilor perceptive, si pozitiile in spatiu care sint diferite. Cuvintele nu au aceeasi semnificatie pentru copil si pentru adult. Consemnul astfel stabilit permite evitarea unor asemenea neintelegeri.
Aceeasi intrebare este pusa deci in diferite momente ale interogarii. La fiecare configuratie noua, experimentatorul atrage atentia copilului asupra transformarilor pe care le efectueaza : „Ia aminte la ceea ce fac. Si acum, ce crezi? Drumurile sint...". Adesea, dupa citeva intrebari, copilul raspunde spontan, inainte chiar ca experimentatorul sa fi avut timp de a spune intregul consemn. in cazul neconservarii, acesta intreaba de asemenea cum erau riglele mai inainte. Etapele succesive ale interogarii sint prezentate in figura 5.1.
Cele doua bare sint asezate mai intii in asa fel incit extremitatile lor coincid. Apoi, una dintre bare este deplasata cu citiva centimentri: extremitatile celor doua bare nu mai coincid. Se revine apoi la prima configuratie, inainte de a deplasa cealalta bara, insa in sensul opus. La fiecare noua configuratie este pusa aceeasi intrebare.
Care sint raspunsurile posibile ale copiilor? Clasificarea subiectilor se face in trei niveluri:
- Neconservatorii, la un nivel inferior, nu conserva lungimea atunci cind configuratiile perceptive sint in asa fel ca extremitatile barelor nu coincid. Astfel, configuratia 1 aduce un raspuns de egalitate ; acesti copii nu au nici o dificultate in a recunoaste ca barele corespondente sint de aceeasi lungime. in configuratia 2, din contra, una dintre bare devine mai lunga, una dintre furnici va avea mai mult de mers decit cealalta (adeseori, insa nu exclusiv, bara deplasata este astfel „alungita"). Copilul isi aminteste perfect ca inainte (in configuratia 1), ele erau de aceeasi lungime, insa acum una dintre bare este apreciata mai lunga pentru ca ea „depaseste". La fel, la configuratia 4, lungimile sint judecate inegale, desi copilul recunoaste si isi aminteste ca atunci cind ele sint asezate in corespondenta perceptiva (configuratia 3), ele au aceeasi lungime.
Figura 5.1. - Configuratii succesive la proba de conservare a lungimilor egale.
- La un nivel intermediar se naste indoiala : uneori, in cursul configuratiilor 2 si 4 este afirmata egalitatea, insa momentan, intrucit are cistig de cauza inegalitatea rezultata din configuratia perceptiva. - La fel, adesea ii este imposibil copilului sa-si explice raspunsul de egalitate.
- La nivelul conservarii, din contra, nu numai ca subiectii recunosc conservarea lungimilor, ci sint capabili de a furniza un argument operatoriu. Copilul fie insista asupra identitatii: „Trebuie sa mergi la fel de mult; doar ai miscat bara", fie face apel la reversibilitate : „Daca o pui la loc ca inainte, vor fi asemanatoare" (amintire a configuratiei initiale), fie, in sfirsit, rationeaza asupra dublei compensatii: „Vezi, aici este mai lunga, insa dincoace, cealalta este mai lunga".
Conservarea lungimilor inegale
Dupa ce copilul a raspuns la intrebarile asupra lungimilor egale, el raspunde la aceleasi intrebari aplicate la lungimi inegale (pentru formulare, ne vom referi la cea ce a fost spus pentru lungimile egale). Sint utilizate doua lantisoare, din acelasi material si de aceeasi culoare, unul de 10 cm si celalalt ¦ de 15. intrebarile obisnuite sint puse pentru configuratiile reprezentate in figura 5.2.
Raspunsurile la ansamblul acestor intrebari se claseaza, in acelasi mod, in trei niveluri:
- La un nivel inferior, copilul neconservator, daca recunoaste in configuratia initiala (1 si 3) ca lantisorul x este mai lung, nu o mai recunoaste atunci cind ii sint propuse alte configuratii. in configuratia 2, considera ca cele doua lantisoare sint egale, ca furnica trebuie sa mearga tot atit pe cele doua drumuri.

Fig. 5.2. - Configuratii succesive la proba de conservare a lungimilor inegale.
in configuratia 4, el judeca acum ca lantul y (in realitate cel mai scurt) este cel mai lung, si aceasta in pofida amintirii configuratiei initiale: copilul nu apreciaza lungimea decit in termeni de depasiri perceptive.
- La un nivel intermediar, copilul accepta si ca lantisorul x sa fie mai lung in configuratia 2, unde extremitatile celor doua lanturi coincid, existind o diferenta perceptiva intre cele doua lungimi. Totusi, ii este inca dificil sa argumenteze. Pe deasupra, el nu mai conserva aceasta inegalitate in configuratia 4, cea mai pregnanta perceptiv, si judeca, precum cei inferiori, ca lantul de aici este acum cel mai lung : iluzia devine mai puternica decit compensarea. Unii subiecti ezita uneori la acest item, insa fara a putea argumenta, si revin definitiv la raspunsul lor.
- La un al treilea nivel, conservator, inegalitatea initiala este conservata, independent de configuratiile perceptive, iar subiectii sint capabili de a da cel putin un argument conservator, de identitate, de reversibilitate sau de compensare (aceste explicatii diferite urmeaza acelasi principiu ca si in conservarea lungimilor egale).
Pentru pre-test, ordinea de parcurgere, dupa cum am spus, este de la conservarea egalitatii la conservarea inegalitatii. Pentru post-teste, ordinea difera dupa natura conservarii studiate in cursul fazei experimentale. Fiind trecut un post-test imediat dupa aceasta faza, se incepe cu tipul de conservare neutilizat in timpul acesteia, cu scopul de a evita o simpla transpunere a raspunsurilor de la o faza la alta. Al doilea post-test este organizat de catre un experimentator „orb", neinformat asupra conditiilor experimentale carora le apartin subiectii.
Faza experimentala
in cursul acestei faze, probele propuse copiilor sint legate numai de unul dintre testele de conservare. Procedura specifica fiecarei experiente poate varia in mod fundamental, insa un acelasi principiu guverneaza ansamblul j acestor experiente, realizate pentru a arata ca, intr-adevar, conflictul sociocognitiv constituie elementul generator al dezvoltarii cognitive in interactiunea sociala: situatiile sint alese astfel ca un conflict al centrarilor opuse - tinind insa de acelasi rationament preoperatoriu - sa fie facut posibil.
Proba conservarii lungimilor egale este cel mai adesea reluata in cursul acestei faze. Ne amintim ca subiectii neconservatori (nu vom utiliza decit subiectii de acest nivel pentru demonstratiile noastre) judeca mai lunga una dintre bare, in proba egalitatii lungimilor. Sa luam atunci exemplul unui copil care, in configuratia urmatoare (fig. 5.3.), judeca bara y mai lunga „pentru ca ea depaseste aici" (portiunea lui y corespunzind lui x'). Putem sa cream un conflict sociocognitiv introducind un al doilea copil (sau un experimentator: conflictul este atunci mai sistematic) care, urmind acelasi rationament (este o bara care depaseste), dispune totusi de o centrare opusa, contrara celei a primului copil. Este suficient pentru aceasta ca al doilea subiect (sau experimentatorul) sa raspunda ca bara x este cea mai lunga „pentru ca ea depaseste aici" (portiunea lui x corespunzind lui y').
intr-o asemenea situatie, este posibil un conflict sociocognitiv; insa, pentru I aceasta, trebuie sa fie indeplinite anumite conditii: trebuie mai ales sa se evite ca unul dintre subiecti sa se conformeze la raspunsul celuilalt, anulind astfel orice conflict. Vom vedea, in primele trei experiente prezentate, in ce mod am reusit sa impunem un conflict, apoi sa-1 modulam in functie de interactiunile propuse copilului.
5.2. Demers experimental
Pentru cele patru experiente sprijinindu-se pe aceasta paradigma, vom preciza numai detaliile fazei experimentale, din moment ce evaluarile individuale sint de fiecare data identice cu ceea ce tocmai am prezentat.
Primele doua experiente ilustreaza caracterul propriu-zis experimental al demersului nostru : experimentatorul va interveni el insusi pentru a-1 contrazice pe copil; astfel ne vom asigura ca conflictul sociocognitiv postulat teoretic va fi realizat in cursul fazei experimentale. Vom putea atunci sa masuram daca progresul asteptat apare efectiv.
in prima experienta, vom evalua ipoteza potrivit careia un model corect nu este necesar dezvoltarii cognitive a copilului: un conflict sociocognitiv, intemeiat chiar pe raspunsuri opuse insa tinind de acelasi schematism opera-toriu, ar trebui sa aduca si el progrese, deci fara ca, in cursul acestui conflict, sa fie propusa copilului o solutie corecta.
in aceasta prima experienta, conflictul indus de catre experimentatori va fi deosebit de puternic. Copilul va fi inchis in acest conflict, din care nu va putea sa iasa, dupa toate aparentele, decit elaborind o coordonare a acestor centrari diferite. De aceea, intr-o a doua experienta, vom varia intensitatea conflictului, pe care il vom face mai putin constringator. Situatiile vor corespunde mai bine situatiilor obisnuite si vor permite anumitor dinamici relationale sa devina
; explicite; astfel, de exemplu, copilul va fi autorizat sa scape de conflictul interindividual facind dovada de complezenta fata de adult. Progresele astep I tate sint atunci mai scazute si invers proportionale cu ratele de aparitie ale acestei complezente.
Conflictele sociocognitive au vreo sansa de a aparea „spontan" intre doi copii, asezati fata in fata intr-o situatie de acest tip ? La intrebarea „deschisa" va raspunde cea de-a treia experienta, cu ipoteza complementara ca in grupurile in care va fi aparut un asemenea conflict progresele cognitive vor trebui sa fie cele mai evidente.
in cea de-a patra si ultima experienta legata de aceasta paradigma va fi studiat efectul unui conflict relativ la conservarea lungimilor inegale. Pertinenta sociala a conflictului va fi variata: putem intr-adevar sa prezicem ca progresele cognitive vor aparea, ca urmare a interactiunii, cu atit mai mult cu cit reglarea cognitiva va fi in corespondenta directa cu reglarile sociale. Aceasta va insemna de fapt a valida, in cadrul noii paradigme, ipoteza marcajului social.
Experienta 1: conflictul sociocognitiv si modelele
Aceasta experienta (Mugny, Doise si Perret-Ciermont, 1975-1976) are scopul de a arata in mod decisiv ca progresul cognitiv rezultind din participarea la o interactiune sociala se poate baza pe existenta unui conflict de natura socio-cognitiva. Aceasta demonstratie trebuie sa se sprijine pe situatii care sa excluda anumite explicatii concurente.
in principal, trebuie sa demonstram ca progresele nu se pot datora explici-tarii sociale a unui raspuns corect: daca asa ar sta lucrurile, o explicatie facind sa intervina un proces de imitatie interindividuala ar fi fost la fel de legitima. Deci modelul propus nu este corect. Dar ce model sa alegem?
O a doua explicatie concurenta este de evitat. Situatia propusa nu trebuie sa implice existenta schemelor eterogene (Inhelder, Sinclair si Bovet, 1974). De aceea, modelul de raspunsuri pe care experimentatorul il va propune copilului va fi de acelasi nivel cu al sau: vom putea deci vorbi despre un model similar celui al copilului.
Sa notam ca sarcina utilizata, cea a conservarii lungimii, in masura in care implica judecati neverificabiie empiric in situatiile propuse copilului, exclude o explicatie in termeni de conflict intre ipotezele copilului si infirmarea lor numai prin observatie, al carei impact posibil asupra dezvoltarii cognitive a fost aratat (Lefebvre si Pinard, 1972).
Utilizindu-se un model asemanator pentru a ne intemeia demonstratia, trebuie sa asiguram, pe de o parte, posibilitatea unui conflict si, pe de alta parte, desfasurarea sa efectiva. Posibilitatea conflictului este asigurata in proba conservarii lungimilor egale de vreme ce, in cazul neconservarii, sint posibile doua raspunsuri: fie una dintre bare este judecata mai mare, fiei cealalta. Atunci poate fi indus un conflict dupa un model asemanator, jude-cindu-se mai lunga bara pe care copilul o judeca mai scurta. Mai mult, pentru a maximiza sansele de conflict sociocognitiv (ceea ce este legitim, deoarece ipoteza noastra este tocmai ca acesta constituie procesul constructiv prin care interactiunea sociala este sursa de dezvoltare cognitiva), experimentatorul insusi va prezenta raspunsul de nivel similar dar contradictoriu, veghind de altfel ca acel copil sa nu poata scapa decit cu greu de conflict prin reglari pur relationale precum complezenta.
Sa vedem in detaliu diferitele conditii propuse celor 53 de copii cu o medie de virsta de sase ani si trei luni. in conditia experimentala, esentiala pentru noi (si pe care o vom denumi, pentru a simplifica, model similar), se propun in timpul fazei experimentale itemi asemanatori celor din testele individuale relative la egalitatea lungimilor; copilul este, in plus, asezat in fata unui colaborator al experimentatorului (putem sa ne referim la ilustratia 3 ; colaboratorul este asezat in locul unuia dintre copii).
Pe masa sint asezate doua sine din lemn de 4 cm latime si de 22 cm lungime. Pentru a da o anumita semnificatie materialului, sint puse vagoane cu care copiii pot sa se joace citeva clipe inainte de inceperea experientei. Sinele sint asezate mai intii in corespondenta perceptiva si facem copilul sa constate identitatea de lungime a celor doua sine. O data ce copilul a constatat egalitatea, experimentatorul cere colaboratorului sa-i raspunda la rindul sau. Acesta da si el un raspuns de egalitate.
Experimentatorul modifica atunci configuratia miscind una din sine si pune copilului intrebarea traditionala, iar acesta, fiind neconservator, raspunde ca una dintre cele doua sine este mai lunga. Experimentatorul ii cere sa-si justifice alegerea, ceea ce el face in termeni de depasire a sinei judecate mai lunga. Aceeasi intrebare este pusa colaboratorului, care judeca sina nealeasa de copil ca fiind cea mai lunga, si aceasta tot din cauza depasirii. Experimentatorul remarca atunci ca ei nu sint de acord: „Cum vine asta? Puteti incerca sa va puneti de acord ? ".
Daca acel copil isi mentine raspunsul initial, colaboratorul insista: „Eu unul cred ca acesta este ; vezi, aici o depaseste", urmind acelasi rationament incorect ca si copilul, insa alegind raspunsul opus. Experimentatorul trece la itemul urmator (deplasarea in sens opus a celeilalte sine), discutia durind circa cinci minute. Daca copilul da un raspuns corect de egalitate, cei doi adulti se feresc sa aprobe raspunsul si colaboratorul isi reia contra-sugestia. Daca copilul isi mentine raspunsul de egalitate, se trece la itemul urmator, sau se opreste sedinta daca s-a ajuns deja la cel de-al doilea item. Daca, dupa cum este cazul adesea, copilul adopta raspunsul incorect al colaboratorului, experimentatorul intervine activ spunindu-i: „Eu insa eram de acord cu tine ca aceasta (aratind sina aleasa initial de catre copil) este cea mai lunga, aici o depaseste". Jocul poate dura cele cinci minute prevazute de item, copilul fiind asadar pur si simplu inchis intr-un dublu conflict: intre raspunsul sau initial si cel al colaboratorului si intre raspunsurile contradictorii ale celor doi adulti.
Aceasta conditie de model similar va fi comparata cu conditia de model corect in care va fi urmata aceeasi procedura, cu singura diferenta ca respectivul colaborator va da un raspuns corect: „Eu cred ca cel doua sine sint de aceeasi lungime, pentru ca, vezi, asta o depaseste aici, dar cealalta o depaseste dincolo, asadar ele sint la fel". in aceasta conditie, experimentatorul nu intervine niciodata in mod activ si se multumeste sa dea cuvintul rind pe rind copilului si colaboratorului. El opreste un item dupa cinci minute de discutie sau atunci cind copilul a recunoscut egalitatea sinelor si a justificat-o. Ca in conditia precedenta, exista doi itemi experimentali.
in sfirsit, intr-o conditie de martor, subiectii lucreaza individual cu privire la itemi asemanatori. Lipsa conflictelor sociocognitive reducind simtitor timpul de interactiune cu materialul, numarul de itemi a fost dublat, subiectii raspunzind deci la patru itemi. Pentru aceasta, se misca o bara intr-un sens, apoi in celalalt pentru a lasa, eventual, loc unei contradictii. Ultimii doi itemi sint asemanatori, insa cealalta este bara miscata, intr-un sens, apoi in celalalt. Cu toate acestea, este adevarat ca probabilitatea de conflict este scazuta, prin aceea ca intre raspunsurile succesive ale copilului neconservator exista contradictii nepertinente.
Rezultate
Ce s-a intimplat in cursul interactiunii? Printre cei 13 subiecti in conditie individuala de martor, nici un copil nu a dat vreun raspuns corect. in conditia de model corect, in care raspunsul corect era dat de catre colaboratorul adult, toti copiii incheie itemii dind un raspuns de egalitate (chiar daca nu toti il justifica). insa sint acolo efecte evidente. Ceea ce este mai putin evident este faptul ca 15 din 20 de subiecti in conditia de model similar dau, intr-uni moment sau in altul al interactiunii conflictuale, un raspuns de egalitate, lai care ei renunta adesea, atunci cind colaboratorul isi repeta contra-sugestia. Avem aici o indicatie potrivit careia conflictul sociocognitiv ii poate determina pe subiecti sa incerce raspunsuri noi, printre care cel de egalitate cu scopul de a a rezolva conflictul, repetam, deosebit de important. Dinamica interactiunii I este totusi prea puternica, indeosebi din cauza contra-sugestiei incorecte al colaboratorului care urmeaza imediat eventualei propuneri de egalitate al copilului, la care acesta renunta atunci, pentru ca sa putem conchide asupra unei absente a progresului in cursul acestei faze experimentale. Ce fac atunci copiii a in timpul primului post-test, petrecut imediat dupa interactiunea conflictuala ? \ Rezultatele sint consemnate in tabelul 5.1. Sa amintim ca toti subiectii! selectati pentru experienta erau neconservatori la cele doua probe de egalitate I si de inegalitate.
Tabelul 5.1. - Frecventa subiectilor neconservatori (NC), intermediari (I) si conservatori (C) in timpul primului post-test
Conservare de lungimi egale
NC 1 C
Conditie martor Model similar Model corect
13
11
1
0
0
1
16
Conservare de lungimi inegale
NC I C
12 1 0
7 5 8
10 5 4
Conditie martor Model similar Model corect
Testul lui Jonckheere, conditii a si b, z ¦'2,577, p < 0,01; conditii a si c, z: 4,862, p < 0,00003; conditii d si e, z: 3,053, p < 0,002; conditii dsif, z: 2,173, p < 0,02.
Rezultatele confirma in mare masura ipotezele noastre: in primul rind -trebuie sa ne miram de aceasta ? - conditia de martor, fara un conflict chiar intra-individual, nu aduce decit un singur progres, un subiect devenind intermediar la testul de inegalitate ; in privinta egalitatii, nu apare nici un progres,
Dimpotriva, atunci cind modelul corect sau raspunsul corect sint date si argumentate de catre colaboratorul experimentatorului, majoritatea subiectilor se arata capabili de a relua raspunsul corect la proba de egalitate, argumen-tindu-1. Sa notam de altfel ca o mare parte a argumentelor avansate de catre subiectii din aceasta conditie nu sint identice cu argumentul de compensare oferit de catre colaboratorul experimentatorului: numai patru subiecti reiau acest argument, pe cind ceilalti avanseaza in majoritate un argument de identitate. Originalitatea argumentarii se alatura deci celei puse in evidenta in capitolul precedent cu privire la prima experienta asupra conservarii lichidelor. Cit despre efectele observate la proba de conservare a inegalitatilor, si chiar daca progresele sint mai putin puternice, ele se deosebesc totusi in mod semnificativ de cele din conditia control.
in conditia de model similar, esentiala pentru discutia noastra, un raspuns incorect este sugerat sistematic de catre colaborator, chiar dupa un raspuns corect al copilului, si se asista la o progresie a aproape jumatate dintre subiectii la testul de egalitate. Chiar daca aceste progrese sint mai putin numeroase decit in conditia de model corect, ele se deosebesc totusi in mod semnificativ de conditia control. Aceste progrese sint chiar generalizate in mare masura la conservarea inegalitatii si sint usor superioare celor din conditia cu model corect.
In conditia de model similar cu un conflict puternic este introdus un conflict, mult mai putin violent totusi ca in experienta precedenta. Pentru cei doi itemi cuprinsi in aceasta conditie, procedura este asemanatoare. Dupa ce copilul a dat si si-a justificat raspunsul, experimentatorul il roaga pe colaborator sa-1 ofere pe al sau. Din nou, acesta judeca sina opusa mai lunga si da justificarea obisnuita. Daca copilul se arata complezent, adica daca el adopta raspunsul colaboratorului, experimentatorul ii aminteste copilului primul sau raspuns si ii cere sa justifice aceasta schimbare neasteptata. Atunci cind copilul rezista la contra-sugestia colaboratorului, experimentatorul subliniaza dezacordul si intreaba partenerii daca nu ar exista un mijloc de a se pune de acord. Experimentatorul incearca asadar sa faca explicita opozitia centrarilor si sa obtina o solutie care sa nu fie contradictorie. Conflictul, desi puternic, este fara indoiala mai mic decit in experienta precedenta.
Rezultate
in ce masura a aparut complezenta in doua conditii implicind un model similar? Din cei 15 subiecti ai conditiei cu conflict slab, 10 au acceptat intr-un moment sau altul al interactiunii raspunsul adultului. in aceeasi proportie, 11 dintre cei 17 subiecti ai conditiei cu conflict puternic isi insusesc raspunsul - la fel de incorect ca al lor - al colaboratorului, intr-un moment sau altul al interactiunii. Aceste date indica faptul ca, in experienta precedenta, s-a intrerupt, prin interventia activa a doi adulti, o dinamica interindivi-duala avind o probabilitate puternica de a-si gasi loc in schimburile dintre copil si adult.
Care subiecti descopera intotdeauna, intr-un moment sau altul al interactiunii, raspunsul corect de egalitate? Raspuns pe care adultul, sa ne amintim, nu il da niciodata. in conditia fara conflict, 2 subiecti din 14 dau un asemenea raspuns. In conditia cu conflict slab, 5 subiecti din 15 incearca astfel sa rezolve conflictul. Numarul creste in conditia cu conflict puternic in care experimentatorul cere subiectilor sa gaseasca oarecum un termen mediu: in acest caz, 11 din 17 subiecti au propus la un moment dat un raspuns corect. Ce efecte au aceste comportamente asupra progreselor din timpul primului post-test? Rezultatele figureaza in tabelul 5.3.
Tabelul 5.3. - Frecventa subiectilor neconservatori (NC), intermediari (I) si conservatori (C) in timpul primului post-test
Conservarea lungimilor egale
NC I C
Fara conflict Conflict slab Conflict puternic
13 0 1
12 2 1
10 4 3
Conservarea lungimilor inegale NC I C
13 1 0
14 1 0
12 5 0
Fara conflict
Conflict slab
Conflict puternic
Testul lui Jonckheere, conservarea lungimilor egale, z: 2,140, p<0,02.
Putem mai intii constata ca numai conditia cu un conflict puternic prezinta progrese substantiale si relative, in principal la conservarea egalitatii. Contrar experientei precedente in care conflictul era mult. mai intens, progresele la egalitate si la diferente nu sint decit slab corelate, ceea ce arata ca, atunci cind este moderat, conflictul nu duce decit la o elaborare partiala a notiunii respective.
Totusi, modelul similar cu conflict puternic se deosebeste in mod semnificativ de conditia fara conflict in care un singur subiect progreseaza la testul de egalitate. Cit despre conditia cu simpla prezentare a unui raspuns similar opus, ea ocupa o pozitie intermediara si nu se deosebeste in mod semnificativ de conditia control. Pentru testul de inegalitate, tendinta este similara, insa nesemnificativa.
In ceea ce priveste stabilitatea progreselor din cursul celui de-al doilea post-test, ea este de 8 din 11 pentru egalitate, din care, este important sa o subliniem, 6 din 7 pentru conditia cu conflict puternic. Stabilitatea progreselor la inegalitati este de aceeasi importanta (5 din 7). Astfel, in pofida numarului mai putin ridicat de progrese obtinute, acestea se arata in mare masura stabile si indica inceputul unei restructurari.
Rezultatele aparent foarte importante ale primei experiente sint puse astfel la locul lor adevarat: conflictul sociocognitiv, atunci cind este impins pina la limitele suportabile pentru copil, provoaca progrese mari, generalizate si stabile. Prin aceasta, ipoteza noastra teoretica relativa la rolul conflictului sociocognitiv este clar ilustrata. Experienta de fata, din contra, revine oarecum la a evalua extinderea posibila a unui asemenea conflict in situatii apropiate de cele cu care copilul s-a acomodat. Or, am vazut ca apare o dificultate atunci cind copilul poate sa gaseasca in complezenta un refugiu fata de tensiunea indusa prin conflictul cu un adult: progresele scad atunci cind reglari pur rationale iau locul reglarilor de ordin strict cognitiv. Putem avea o indicatie mai precisa confirmind aceasta supozitie ?
Pentru a o obtine, nu vom examina decit rezultatele la testul de egalitate, din moment ce numai el corespunde testului practicat in cursul fazei experimentale, si aceasta doar pentru conditia de conflict puternic, deoarece ea singura prezinta un progres substantial. Care sint nivelurile atinse de catre subiectii care au retinut contra-sugestia eronata a adultului la cei doi itemi ai interactiunii (maxima complezenta), la un item sau la nici unul? Rezultatele figureaza in tabelul 5.4.
Tabelul 5.4. - Frecventa subiectilor neconservatori (NC), intermediari (I) si conservatori (C) la testul de conservare a lungimilor egale in functie de numarul de itemi in care dau dovada de complezenta
Complezenta: NC I
0 item
1 item
2 itemi
Testul lui Jonckheere, z : 1,649, p<0,05.
Desi analiza s-a bazat pe un numar mic de copii, diferentele dintre ei in functie de complezenta lor sint semnificative si arata ca progresul este opus complezentei dovedite de catre subiecti fata de adult: atunci cind intervine o reglare pur relationala a conflictului, aceasta este in detrimentul unui progres cognitiv (o asemenea reglare era contracarata in experienta precedenta care ducea la mai multe progrese). Acest rezultat il vom intilni in mai multe ocazii cu privire la alte paradigme putind da seama de efectele nesemnificative observate in alte studii.
2 2 2
3 2 0
5 0 1
Experienta 3 : conflicte sociocognitive intre egali
Copiii pot intra in conflict sociocognitiv „in mod spontan" cind sint pusi in situatii asemanatoare cu unele din cele doua experiente precedente ? Nu este propusa aici atit o extindere teoretica, cit un studiu al posibilitatilor unor asemenea conflicte in interactiunile dintre „egali". Ipoteza fundamentala ramine, desigur, ca progresele ar trebui sa apara indeosebi in grupurile prezentind un asemenea conflict.
Sa presupunem ca, in situatii exact asemanatoare cu ale celor doua experiente precedente, doi copii neconservatori sint asezati fata in fata si au de raspuns succesiv, apoi trebuie sa se puna de acord daca dau raspunsuri contradictorii si incorecte. Probabilitatile unui asemenea conflict sint identice pentru sarcina de conservare a lungimilor egale si pentru cea a lungimilor inegale ? Sa semnalam ca in toate conditiile acestei experiente (Mugny et al., 1978-1979, experienta 2) in cursul fazei experimentale vor fi utilizate lantisoare.
De fapt, probabilitatea unui conflict intre doi copii neconservatori este foarte scazuta pentru proba lungimilor inegale. intr-adevar, in aceasta proba, cei doi subiecti impartasesc aproape obligatoriu aceleasi centrari: atunci cind configuratia (vezi fig. 5.2., configuratia 4) este astfel incit lantisorul cel mai lung isi are extremitatile cuprinse „in interiorul" celui mai scurt, cei doi neconservatori sint de acord pentru a-i judeca pe acesta mai lung. De asemenea, ei sint de acord, in principiu, pentru a judeca lanturile egale cind extremitatile lor coincid (configuratia 2). Probabilitatea conflictului este deci aproape nula. Sa anticipam aici intrucitva experienta 4 si sa subliniem ca, in pofida probabilitatii scazute, vom gasi mijlocul de a introduce in acest tip de proba un conflict sociocognitiv contrapunind centrarilor neconservatorilor judecati opuse si corecte decurgind dintr-o necesitate de natura sociala.
in schimb, pentru proba lungimilor egale, probabilitatea este mai ridicata: pentru fiecare dintre cei doi itemi exista patru posibilitati (desi este imposibil de a prevedea cu exactitate gradul acestora):
- fie cei doi copii sint de acord sa afirme ca lantul x este mai lung (daca, de exemplu, ei au drept criteriu ca cel mai lung este miscat de catre experimentator), sau lantul y daca criteriul este opus ;
- fie ei se centreaza fiecare pe unul dintre lanturi. Unul il alege pe x ca fiind mai lung, celalalt pe y, sau invers. Ceea ce este posibil daca, de exemplu, cei doi subiecti se centreaza asupra lantului celui mai indepartat de ei sau, dimpotriva, asupra celui care le este mai aproape.
Cel putin putem spune ca probabilitatea unui conflict, in acest caz, nu este nula. Vom avansa deci ipoteza potrivit careia conservarea egalitatii determina mai multe interactiuni conflictuale decit conservarea inegalitatii. Asadar, ne asteptam la mai multe progrese in prima conditie. Sa subliniem si ca, dupa exemplul celei de-a doua experiente, ne asteptam la dezvoltari mai graduale, mai putin marcate decit in prima experienta, intrucit este putin sigur ca subiectii se inchid intr-un conflict la fel de violent ca acela special procurat in prima experienta. Sa vedem acum in ce fel a fost realizata experienta.
La experienta au participat 96 de copii cu o virsta medie de sase ani si trei luni 24 in conditii individuale de control si 72 repartizati in 36 de grupuri de cite doi; 48 de copii au lucrat asupra conservarii lungimilor egale, 48 asupra conservarii lungimilor inegale, de fiecare data in proportii de 12 in conditie individuala si de 36 in 18 grupuri de cite 2.
Sa rezumam conditiile experimentale pentru proba conservarii lungimilor egale, cea mai importanta, din moment ce ea pare singura susceptibila de a provoca conflicte. in toate cazurile sint utilizate doua lantisoare de aceeasi lungime, dar de culori diferite. Experimentatorul le aranjeaza succesiv in trei configuratii, intotdeauna in planul frontal-paralel fata de subiecti. La inceput, extremitatile lor coincid; dupa aceea, un lantisor este deplasat cu citiva centimetri, apoi celalalt lantisor este deplasat la rindul sau pentru ca sa depaseasca in aceeasi directie primul lantisor; cele doua lantisoare ramin mereu paralele.
in cele doua situatii colective, copiii sint asezati fata in fata de ambele parti ale unei masute si experimentatorul atribuie fiecarui copil un lantisor insistind asupra culorii acestuia. Pentru fiecare prezentare, el le cere sa se puna de acord asupra lungimilor respective ale lantisoarelor repetindu-le daca este necesar: „unul dintre ele este mai mare decit celalalt, sau amindoua au aceeasi lungime, sau ce alta parere aveti?". Pentru o treime din cupluri, raspunsul comun nu va atrage nici o consecinta. Pentru celelalte cupluri, fiecare copil primeste la inceputul interactiunii doua bomboane, cu urmatoarele instructiuni : „Cel care cistiga are lantul cel mai lung si va lua o bomboana de la cel care a pierdut pentru ca are lantul cel mai scurt. Voi trebuie intotdeauna sa va puneti de acord asupra celui care cistiga si a celui care pierde, daca nu iau de la fiecare cite o bomboana". Doar experimentatorul manevreaza lantisoarele.
Cum ipoteza noastra mentioneaza ca unele conflicte de centrari sint necesare pentru aparitia progreselor individuale, analiza rezultatelor va deosebi grupurile unde un asemenea conflict este efectiv de cele in care nu este. Va fi considerata conflictuala o interactiune care, intr-un moment sau altul, va lasa loc pentru un dezacord in raspunsurile incorecte date de cei doi copii ale caror discutii vor fi fost inregistrate.
intr-o conditie individuala, un copil trebuie sa atribuie bomboane lantului celui mai lung. Experimentatorul pune doua bomboane linga fiecare lantisor si spune: „Aceste bomboane apartin lanturilor. Regula jocului este ca, de fiecare data cind un lant va fi mai lung, vei lua una dintre bomboanele celui mai mic si o vei da celui mai mare, care va fi cistigat".
Planul experimental si procedurile sint strict identice pentru conditiile bazate pe conservarea lungimilor inegale, cu singura diferenta ca unuia dintre copii i se atribuie un lantisor mai lung si unul mai scurt.
9 4
9 14
Rezultate
Am presupus ca aparitia conflictelor sociocognitive era mai probabila pentru grupurile lucrind asupra conservarii egalitatii decit pentru cele lucrind asupra inegalitatii. Tabelul 5.5. ofera numarul de grupuri in care a aparut un conflict intre raspunsurile incorecte ale celor doi copii, intr-un moment sau altul al interactiunii.
Tabelul 5.5. - Frecventa grupurilor prezentind sau nu un conflict
Conservarea lungimilor Egale Inegale
Cu conflict Fara conflict
Dupa cum am presupus, ocurenta conflictelor intre raspunsurile incorecte tinde sa fie mai mare in conditia bazata pe egalitate, in care jumatate dintre grupuri prezinta un asemenea conflict, in cealalta jumatate a grupurilor subiectii punindu-se de acord in timpul intregii interactiuni asupra aceluiasi raspuns incorect. Continuarea analizelor noastre nu se va referi decit la aceasta conditie, singura care permite o comparatie semnificativa intre grupuri conflictuale si neconflictuale.
Prima intrebare : introducerea cistigului a avut un efect asupra frecventei conflictelor ? Raspunsul este de fapt negativ, din moment ce 3 din 6 grupuri fara cistig sint conflictuale, la fel cu cele 6 din 12 grupuri ce au obtinut un cistig. Este adevarat ca impartirea celor doua bomboane poate sa constituie un cistig putin incurajator. insa nu este imposibil nici ca introducerea unui cistig sa poata favoriza deopotriva o schimbare a centrarii si mentinerea raspunsului initial al subiectilor. Oricare ar fi situatia, avem aici doar o variabila secundara si nu vom tine cont de ea in continuarea analizei (a fost, de altfel, verificat faptul ca ea era fara un efect important asupra progreselor puse in evidenta in grupurile cu sau fara conflict).
inainte de a oferi rezultatele grupurilor cu sau fara conflict, sa mai semnalam ca aceasta conditie individuala fara conflict, in afara de cel intra--individual, nu duce decit la progrese nesemnificative: in cursul primului post-test un singur subiect devine conservator (pe cind nici unul nu devine intermediar) pentru testul de egalitate ; pentru inegalitate, un singur alt subiect ofera raspunsuri clasate la nivel intermediar, nici unul neajungind sa dea raspunsuri conservatoare. Tabelul 5.6 ofera rezultatele din timpul primului post-test pentru grupurile experimentale cu sau fara conflict.
Rezultatele arata ca subiectii participanti la interactiuni conflictuale progreseaza cel mai mult. Efectul este foarte clar in ceea ce priveste proba egalitatilor (pe care se sprijina interactiunea), in vreme ce la proba lungimilor inegale apare o tendinta statistica.
Tabelul 5.6. - Frecventa subiectilor neconservatori (NC), intermediari (I) si conservatori (C) in timpul primului post-test
Conservarea lungimilor egale
NC I C
Fara conflict3 Cu conflictb
14 3 1
7 10 1
Conservarea lungimilor inegale
NC I C
12 6 6
7 10 1
Fara conflict0 Cu conflict"
Testul lui Jonckheere, conditiile a si b, z: 1,944, p < 0,03; conditiile c sid, z: 1,500, p<0,07.
Asadar in ansamblu, a fost verificat faptul ca interactiunea intre copii constituie si un cadru privilegiat de dezvoltare cognitiva, insa aparitia unor asemenea progrese nu are loc decit daca se instaureaza un conflict socio-cognitiv intre parteneri. Desigur, citeva progrese apar si in grupurile pe care le-am considerat neconflictuaie; aici nu este o contradictie, deoarece criteriul utilizat pentru a deosebi cele doua tipuri de grupuri este cel al explicitarii sociale a unui dezacord intre raspunsurile la fel de incorecte. Nu este improbabil ca anumite dezacorduri sa fi putut exista fara a se fi manifestat verbal. Ne amintim ca, in experienta precedenta, simpla prezentare a unui model fara procedura de conflict, chiar daca ducea la progrese slabe, nu implica absenta totala a progreselor.
Cit despre conservarea progreselor in cursul celui de-al doilea post-test, ea este foarte sistematica: din 15 subiecti care au progresat la proba egalitatii, 12 isi mentin progresul (iar 4 chiar il accentueaza). in ceea ce priveste conservarea inegalitatii, 13 din 17 subiecti care au progresat imediat dupa interactiune ranim stabili. Puternica stabilitate indica un progres autentic. Natura operatorie a progreselor este subliniata si de numarul important al subiectilor care progreseaza la doua teste simultan; ceea ce nu este valabil decit pentru grupurile conflictuale, in cadrul carora 9 copii progreseaza (in majoritate la nivelul intermediar) la proba de egalitate ca si la cea de inegalitate.
Contrar primei experiente, in care un numar de subiecti reuseau sa dea raspunsuri de conservare, aceasta, opunind copiii in interactiuni „spontane", vede aparind in principal raspunsuri de nivel intermediar.
Numai situatiile sociale deosebit de constringatoare (ca in experienta 1) permit raspunsuri conservatoare mai rapide. Aceste situatii sint fundamentale pentm demonstratia experimentala (de aceea au fost imaginate) a unui mecanism psihosociologic, insa nu sint neaparat reprezentative pentm situatiile sociale cotidiene intilnite de catre copii, nici pentru cele imaginate de catre alti cercetatori facind sa intervina conflicte de intensitate mai rnica.
Progresele constatate sint specifice anumitor indivizi in grupurile care au trait un conflict sociocognitiv, sau tin ele insele direct de dinamica sociala ce se instaureaza intre parteneri ? Un element de raspuns se afla in distributia progreselor in grupuri: daca progresele sint legate de desfasurarea insasi a interactiunii, nu putem sa ne asteptam, dupa toate aparentele ca sa apara progrese la cei doi protagonisti ? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, vom considera numarul de grupuri in care cei doi parteneri au progresat in timpul primului post-test, in care numai unul din doi a progresat si in sfirsit, in care din interactiune nu a rezultat nici un progres. Vom efectua separat analiza pentru testul de egalitate si de inegalitate (vezi tabelul 5.7.).
Tabelul 5.7. - Numarul de grupuri in care 0, 1 sau 2 parteneri progreseaza in timpul primului post-test
Test:
Lungimi egale Lungimi inegale
Numarul de parteneri care progreseaza intr-un grup : 0 12 0 12
5 4 0 5 2 2
2 3 4 2 3 4
Fara conflict
Cu conflict
Testul lui Jonckheere, conservare de lungimi egale, z : 1,736, p<0,05; conservare de lungimi inegale, z: 1,079, n.s.
Rezulta efectiv ca progresele grupurilor cu conflict sint in mare parte valabile pentru cei doi parteneri, si aceasta mai mult decit pentru progresele grupurilor fara conflict. Acest lucru este deosebit de evident pentru testul de egalitate, pe care se baza, sa ne amintim, interactiunea. intr-adevar, cele 4 progrese rezultate din grupurile fara conflict apar in 4 grupuri diferite, pe cind in grupurile conflictuale au rezultat 8 din 11 progrese pentru 4 grupuri, ceea ce subliniaza interdependenta sociala a progreselor cognitive.
Pentru testul inegalitatilor, rezultatele sint mai putin clare, chiar daca merg in acelasi sens. Dupa un conflict, in 4 grupuri au rezultat 8 progrese din 11; proportia progreselor provenite din aceleasi grupuri este totusi apropiata si pentru grupurile neconflictuale, in care in 2 grupuri rezulta 4 progrese din 6. Daca nu putem conchide ca exista o diferenta intre cele doua tipuri de grupuri, vom retine totusi constanta efectelor la doua probe pentru grupurile la care interactiunea a fost conflictuala.
Aceasta ultima experienta este un prim rezultat al cercetarilor care vor sa asigure un suport experimental tezei conflictului sociocognitiv ca mecanism prin care interactiunea interpersonala se dovedeste un cadru privilegiat al dezvoltarii cognitive. Prima experienta a propus o operationalizare deosebit de stricta ilustrind cum un conflict sociocognitiv dus pina la capat este sursa de progres cognitiv ; nici un raspuns corect nu era sugerat copilului; dimpotriva, adultul nu inceta sa sugereze un raspuns incorect, tinind de acelasi rationament neconservator ca acela de care copilul se arata capabil la inceput. Din acest conflict foarte constringator au rezultat efectiv progrese foarte importante. Cea de-a doua experienta a diminuat intensitatea conflictului si a rezultat de aici un progres mai mic. Ea a permis indeosebi sa se arate ca modalitatea de conflict interindividual permitea unui „model" incorect sa ajunga la progrese atunci cind acest model prin el insusi avea o eficacitate scazuta. in sfirsit, experienta de fata a aratat cum asemenea conflicte pot sa apara intre copii si sa atraga dupa ele progrese.
Nu este inutil sa semnalam ca unii cercetatori de peste Atlantic au realizat un studiu care consolideaza aceasta orientare de cercetare. intr-adevar, Ames si Murray (1982) au rationat intr-o maniera similara cu a noastra: daca in sine conflictul social este o conditie suficienta pentru generarea unei dezvoltari cognitive, copiii neconservatori ar trebui determinati sa ofere judecati de conservare daca sint expusi la afirmatii la fel de incorecte, emise de catre alti neconservatori. De asemenea, in conditia lor de interactiune sociala, ei imperecheaza in diade subiectii care au dat raspunsuri in dezacord la pre-test (indeosebi la un item de conservare a lungimii), unul judecind una dintre bare mai lunga, pe cind celalalt o judeca mai scurta, totusi in virtutea unui aceluiasi schematism preoperator. Un aspect important al studiului lor il constituie conditiile de control utilizate. in prima conditie, subiectii doar ascultau un alt copil care dadea un raspuns contrar celui dat de ei in timpul pre-testului. intr-o a doua conditie, subiectii erau determinati sa dea raspunsul contrar celui pe care l-au dat la pre-test, ceea ce testeaza eventualul efect al autocontra-zicerii. intr-o alta conditie, de acelasi tip, experimentatorul amintea subiectilor raspunsul pe care tocmai il dadusera atunci cind lungimile le pareau egale (configuratia de dinaintea transformarii). in ultima conditie, li se aminteau subiectilor raspunsurile la pre-test, iar acestia aveau de realizat sarcina din nou, in fata unui egal indeplinind rolul de observator pasiv. Rezultatele arata ca raspunsurile subiectilor din conditia de interactiune sociala se deosebesc in mod semnificativ de cele ale copiilor din fiecare conditie de control, la primul post-test dat imediat, ca si la un al doilea dat patru saptamini mai tirziu. Progresele constatate in aceasta situatie experimentala se explica prin opozitia sociala a punctelor de vedere, absenta in conditiile de control, si subliniaza prin contrast ca o dezvoltare este putin probabila chiar atunci cind copiii sint pusi in fata propriilor lor raspunsuri anterioare, datorita faptului ca schematismul lor preoperator permite o variatie a raspunsurilor care nu par deloc contradictorii.
Experienta 4: marcajul social
Studiul anterior a aratat ca probabilitatea de conflict sociocognitiv era slaba pentru sarcina inegalitatilor. Orice conflict sociocognitiv este atunci exclus pentru o situatie sociala implicind aceasta sarcina ? La intrebare va raspunde experienta urmatoare (Doise, Dionnet si Mugny, 1978). Vom vedea cum dificultatea poate fi inlaturata gratie unei repuneri in discutie sistematice a copilului de catre adult si ca repunerea in discutie nu este cu adevarat eficace decit daca relatia copilului cu adultul care il chestioneaza este pertinenta in situatia respectiva.
Daca doi copii neconservatori participa impreuna la proba de conservare a lungimilor inegale, am vazut ca, dupa toate probabilitatile, vor raspunde in mod foarte asemanator. intr-adevar, apar putine conflicte, cum a indicat-o experienta precedenta. Pentru a confirma totusi din nou rolul conflictului sociocognitiv, de aceasta data partenerul copilului va fi un colaborator adult al experimentatorului. Prin procedura de repunere sistematica in discutie pe care o vom vedea mai departe, el va declansa conflictul sociocognitiv. Aceasta va fi ocazia de a ilustra intr-un alt mod notiunea de marcaj social. Dupa cum ne amintim, notiunea se refera la corespondentele putind exista intre natura relatiilor care sint stabilite sau se stabilesc intre parteneri sociali si natura relatiilor cognitive implicate in sarcina ce mijloceste relatia dintre parteneri, in anumite conditii, corespondentele pot sa favorizeze elaborarea cognitiva, mai ales atunci cind exista intre ele o izomorfie. in aceasta experienta vom face evidenta o asemenea corespondenta intr-o conditie de marcaj social. Sa vedem cum.
Pentru a ilustra notiunea de marcaj social, este necesar sa dispunem de o situatie experimentala astfel incit corespondenta intre o norma sociala si o notiune intelectuala sa fie deosebit de puternica. Conservarea lungimii satisface o asemenea exigenta. intr-adevar, relatia de marime intre diferitele obiecte poate, in cadrul unei interactiuni copil-adult, sa se refere la trasaturile fizice sau sociale ale protagonistilor. Corespondenta intre o notiune cognitiva si o norma sociala va fi stabilita in cursul unei faze de interactiune implicind un partaj, atribuirea a doua bratari de lungimi diferite adultului si copilului. Atribuirea va fi efectuata si intr-o conditie de martor, dar cu cilindri de hirtie.
Paradigma situatiei experimentale poate fi definita in modul urmator. in primul rind, relatia de stabilit de catre copil este mijlocita printr-o impartire de obiecte intre cineva (experimentatorul adult) si el insusi; apoi, reprezentarile sociale la care se face apel sint acelea de care copilul dispune in raporturile sale cu altul (aici: experimentatorul adult); astfel, proprietatile particulare legate de aceasta reprezentare fiind in functie de masura corpului, norma sociala implica aici ca adultul are dreptul la obiecte mai mari decit cele ale copilului. Se descopera ca norma sociala guvernind atribuirea de obiecte de marimi inegale coincide cu raspunsul corect de conservare la nivelul notiunii: a mentine atribuirea pentru adult a unui obiect mai mare, independent de configuratiile pe care le ia, coincide intr-adevar cu conservarea in proba lungimilor inegale.
Subiectii, toti neconservatori la doua probe de conservare a lungimii, vor fi determinati, prin repunerile in discutie de catre experimentator, sa puna in relatie judecatile lor asupra lungimii bratarilor, judecati tributare nivelului lor de dezvoltare cognitiva, si atribuirea de bratari, tributara normelor sociale care se exprima prin relatii functionale putind deja sa fie stabilite corect. Atribuirea pentru experimentator si pentru el insusi, subintinsa de necesitatea de a da cea mai mare bratara adultului, ar trebui sa sporeasca la copil conflictul sociocognitiv si, corelata cu acesta, cautarea unei reglari cognitive. Ea ar putea astfel sa favorizeze descoperirea constantei lungimii in cursul modificarilor pozitiilor spatiale, din moment ce norma coincide cu conservarea identitatii obiectelor si a proprietatilor lor. intr-adevar, adultul fiind intotdeauna cel mai mare, bratara mare care ii revine ar trebui sa ramina intotdeauna cea mai mare. Un astfel de marcaj social nu exista in conditia de martor in care atribuirea de bratari se face cu cilindri de hirtie ; in consecinta, progresele la nivelul judecatilor de conservare a lungimii ar trebui sa fie mult mai putin importante decit in situatia experimentala.
Treizeci si cinci de copii au fost retinuti dintr-un esantion mai larg pentru raspunsurile lor direct neconservatoare din cursul unui pre-test relativ la conservarea egalitatii si a inegalitatii lungimii. Ei provin din clasa a doua prescolara (virsta minima cinci ani si noua luni) si intiia primara (virsta medie : sase ani si cinci luni). La o zi dupa pre-test, ei erau pusi intr-o situatie de interactiune durind aproape un sfert de ora. Ei treceau la primul post-test imediat dupa interactiune. Un al doilea post-test avea loc doua saptamini mai tirziu.
Toti subiectii erau confruntati cu trei experimentatori diferiti, cu scopul de a neutraliza trasaturile proprii experimentatorului. Doi dintre ei treceau fiecare o jumatate dintre subiecti prin pre-test, apoi se ocupau de cealalta jumatate in timpul interactiunii si al primului post-test. Un al treilea experimentator ignorind conditia de apartenenta experimentala a subiectilor se ocupa de desfasurarea celui de-al doilea post-test.
Materialul utilizat in timpul fazei experimentale este constituit din doua lantisoare de aceeasi culoare, unul de 15 cm lungime si celalalt de 20 de cm. Acest material este completat pentru conditia control prin doi cilindri de carton de 5 cm inaltime, diametrul unuia fiind de 4,5 cm si al celuilalt de 6,5 cm, deci cu perimetrul corespunzator lantisoarelor de lungimi diferite.
Etapa de interactiune
in cele doua conditii, experimentala si control, exista o identitate totala in procedura, consemnele si termenii utilizati. Singura diferenta era ca, pentru conditia experimentala, atribuirea bratarilor era facuta „pentru ca sa stea bine in jurul incheieturilor" experimentatorului si ale copilului, si in jurul a doi cilindri pentru conditia control. Dupa o faza preliminara de prezentare a materialului si de specificare a marimilor bratarilor si a cilindrilor, patru itemi erau propusi copilului:
1. Este vorba de configuratia a doua lantisoare inegale la inceputul probei de inegalitate (cf. fig. 5.2/, configuratia 1). Experimentatorul cere mai intii o judecata relativa la lungimea bratarilor, raspunsul fiind evident pentru toti subiectii. El cere apoi copilului sa aleaga bratara „care imi vine bine mie si cea care iti vine bine tie" (sau celor doi cilindri de hirtie ; din comoditate, nu vom indica de acum inainte decit consemnele relative la incheieturi, procedura fiind identica pentru cilindri). De fiecare data este ceruta o justificare.
2. Este vorba de cea de-a doua configuratie la proba clasica cu corespondenta extremitatilor bratarilor (cf. fig. 5.2., configuratia 2). Dupa ce a emis o judecata relativa la lungime, copilul alege bratarile pentru el insusi si pentru adult. Bratarile sint atunci incercate, fapt care, dupa raspunsul copilului, este insotit de doua tipuri de contra-sugestii: a) cind copilul s-a inselat la nivelul alegerii: „Cum se face ca tu ai ales-o pe aceea, pentru ca amindoua sint de aceeasi lungime, si totusi aceasta nu se potriveste. Gasesti acest lucru normal ? ". b) daca, in pofida judecatii sale eronate, copilul a ales bratara cea buna pentru fiecare, ii reamintim judecata sa: „Din moment ce amindoua sint de aceeasi lungime, putem sa o alegem pe aceea ? " (propunindu-i schimbarea bratarilor).
Copilul, adesea gata de a accepta propunerea experimentatorului, este atunci supus succesiv la cele doua tipuri de contra-sugestii. La sfirsitul itemului, i se cere din nou sa prezinte o judecata asupra lungimii si sa efectueze o noua alegere, de aceasta data fara sa intervina; aceasta alegere este corecta pentru toti copiii. Atunci este ceruta copilului o noua justificare.
3. Este vorba despre ultimul item al probei clasice (cf. fig. 5.2., configuratia 4). Centrindu-se asupra capetelor, majoritatea subiectilor judeca mai lunga bratara cea mai scurta. Pentru cei care atribuie bratara inadecvata fie pentru incheietura experimentatorului, fie cilindrului mare, contra-sugestia consta in a aminti ca, la inceputul incercarilor, ei au ales cealalta bratara: „Cum vine asta? Ai spus la inceput ca cea care imi venea bine era mai mare pentru ca si eu sint mare, iar cea mica este pentru tine fiindca esti mic; si acum, imi spui ca cea mica mi se potriveste mie. Gasesti acest lucru normal ? ". Celor care, in pofida judecatii lor incorecte, atribuie bratara in mod adecvat, este usor sa le amintim judecata lor initiala opusa alegerii lor. Apoi, se procedeaza la o noua alegere la care toti copiii sa reuseasca, ca la itemul 2.
4. Un ultim item accentueaza si mai mult stringerea bratarii celei mai lungi. Acest item concluziv nu cuprinde decit o judecata urmata de o alegere, fara contra-sugestie.
Rezultate
Care sint efectele marcajului social la nivelul progreselor individuale ? Rezultatele sint consemnate in tabelul 5.8., care prezinta distributiile nivelurilor la primul post-test pentru probele de egalitate si de inegalitate.
Tabelul 5.8. - Frecventa subiectilor neconservatori (NC), intermediari (I) si conservatori (C) in timpul primului post-test
Conservarea lungimilor egale
NC I C
15 1 1
8 2 8
Conservarea lungimilor inegale
NC I C
15 1 1
7 1 10
Cilindri2 Bratari"
Cilindri0 Bratari"
Testul lui Jonckheere, conditii a si b, z:2,5 76, p<0,005; conditii c si d, z:2,930, p<0,002.
Rezultatele ne confirma ipoteza, intrucit in general conditia implicind un marcaj social duce la progrese mai importante decit conditia fara marcaj. Acest efect este valabil pentru cele doua teste de conservare a lungimilor egale si inegale, chiar daca, pentru inegalitate, efectul este inca mai marcat de faptul ca faza experimentala isi propunea o sarcina in aceasta privinta.
Sa notam ca, in timpul primului post-test, 8 subiecti in conditia experimentala din cei 11 care progreseaza la inegalitati, pe care se baza manevrarea marcajului social, progreseaza si la proba egalitatilor : se pare deci ca am fi in prezenta unor progrese autentice ale unei structuri cognitive. Cu atit mai mult cu cit, in comparatie cu ele, cele citeva progrese aparind in conditia control la egalitati si la inegalitati nu merg deloc sau doar putin impreuna. Cit despre stabilitatea progreselor constatate in timpul primului post-test, ea este foarte puternica, din moment ce pentru testul inegalitatilor, 8 din 11 subiecti care progreseaza la primul post-test isi pastreaza acest progres in timpul celui de-al doilea post-test; la fel se intimpla pentru 9 din 10 subiecti care, in timpul primului post-test, au progresat la proba egalitatilor.
Analizele complementare s-au referit la raspunsurile copiilor chiar in timpul desfasurarii interactiunii, si indeosebi la justificarile avansate la sfirsitul itemului 3, dupa ultima contra-sugestie a experimentatorului: in acel moment, conflictul sociocognitiv era cel mai puternic (de vreme ce majoritatea judecatilor initiale la acest item erau, dupa configuratia perceptiva si dupa nivelul subiectilor, incorecte); mai mult, dupa ce au tras concluziile din eventualul lor esec din cursul alegerii bratarilor, toti subiectii din cele doua conditii atribuie in sfirsit bratara cea buna. Efectul marcajului social ar putea sa se faca simtit deja la acest nivel. Noi am clasat raspunsurile la ultima contra-sugestie dupa argumentele fie conservatoare (identitate, reversibilitate, compensare), fie neconservatoare (absenta coordonarii intre diferitele configuratii ale bratarilor, argumente functionale de tipul „asta functioneaza asa"). Rezultatele arata ca 13 din 18 subiecti din conditia cu marcaj social prezinta o argumentare operatorie, pe cind numai 4 din 17 subiecti din conditia fara marcaj social fac aceasta. Astfel, in acest moment al experientei, copiii din conditia experimentala cu marcaj social dau mai multe justificari conservatoare, care anticipeaza restructurarile cognitive determinate de respectiva conditie la nivelul post-testelor individuale.
Sa insistam in cele din urma asupra unui rezultat care face caduca o interpretare alternativa a rezultatelor noastre. Pe scurt, dificultatea sarcinii nu ar fi diferita pentru cele doua conditii experimentale, cea care s-ar traduce prin simple invatari