Daca vrem sa definim inteligenta, ceea ce este, fara indoiala, important pentru a delimita domeniul de care ne vom ocupa sub aceasta desemnare, este suficient sa ne intelegem asupra gradului de complexitate a schimburilor de la distanta, dincolo de care le vom numi „inteligente”. Aici apar insa dificultati, deoarece linia inferioara de demarcatie ramane arbitrara. Pentru unii, de exemplu Claparede Stern, inteligenta este o adaptare mentala la imprejurari noi. Claparede opune astfel, inteligenta instinctului si deprinderii, care sunt adaptari ereditare sau dobandite, la imprejurari ce se repeta; dar pentru el, inteligenta incepe odata cu cea mai elementara tatonare empirica (sursa a tatonarilor interiorizate ce caracterizeaza ulterior cautarea ipotezei). Pentru Buhler care imparte si el structurile in trei tipuri (instinct, dresaj si inteligenta), aceasta definitie este prea larga: inteligenta nu apare dupa el decat odata cu actele de intelegere brusca in timp ce tatonarea tine de dresaj. La fel, Kohler rezerva termenul de inteligenta pentru actele de restructurare brusca, excluzand din continutul lui tatonarea. Este incontestabil ca tatonarea incepe cu formarea celor mai simple deprinderi care, la randul lor, in momentul constituirii, sunt niste adaptari la imprejurari noi. Pe de alta parte intrebarea, ipoteza si controlul a caror reunire, dupa Claparede, caracterizeaza in egala masura inteligenta, se afla in germene inca in trebuinte, in incercari si erori si in sanctiunea empirica, proprii adaptarilor senzomotorii cel mai putin evoluate. Asadar din doua una: sau ne vom multumi cu o definitie functionala, riscand sa cuprindem cvasitotalitatea structurilor cognitive, sau vom alege drept criteriu, o structura particulara, dar alegerea ramane conventionala si risca sa nu tina seama de continuitatea reala. b1i19iu
Ramane totusi posibil sa definim inteligenta prin directia in care este orientata dezvoltarea ei, fara sa insistam asupra problemei hotarelor, care este legata de stadiile sau de formele succesive ale echilibrului. In acest caz putem adopta in acelasi timp punctul de vedere al starii functionale si acela al mecanismului structural. Conform primului punct de vedere, putem spune ca o conduita este cu atat mai „inteligenta”, cu cat traiectoriile dintre subiect si obiectele actiunii sale inceteaza sa fie simple si comporta o compunere progresiva. Astfel perceptia nu comporta decat traiectorii simple, chiar daca obiectul perceput este departat. O deprindere ar putea sa para mai complexa, dar articulatiile sale spatio-temporale sunt sudate intr-un tot unic , fara parti independente, sau care sa poata fi compuse separat. Dimpotriva un act de inteligenta cum ar fi gasirea unui obiect ascuns, sau a semnificatiei unei imagini, presupune un anumit numar de traiecte (in spatiu si in timp), totodata izolabile si succesibile de a fi compuse. Prin urmare din punctul de vedere al mecanismului structural, adaptarile senzomotorii elementare sunt, in acelasi timp, rigide si orientate in sens unic, in timp ce inteligenta se angajeaza in directia mobilitatii reversibile. Dupa cum vom vedea, tocmai acesta este caracterul esential al operatiilor ce caracterizeaza logica vie in actiune. Se vede imediat insa, ca reversibilitatea nu este altceva decat insusi criteriul echilibrului (asa cum ne-au invatat fizicienii). A defini inteligenta pe baza reversibilitatii progresive a structurilor mobile pe care ea le construieste inseamna, deci, a spune intr-o forma noua, ca inteligenta constituie o stare de echilibru spre care tind toate adaptarile succesive de ordin senzorimotor si cognitiv, ca si toate schimburile asimilatoare si acomodatoare dintre organism si mediu.