Bresele determi-nist-cauzale, foarte largi in definitiv, pe care Adler insusi le face in teoria sa declarat finalista, isi gasesc explicatia in abordarea fenomenelor prin prisma realitatilor sociale, a existentei sociale a omului, in societate indivizii nu se pot misca numai pe baza „motoarelor" lor interioare, fara carburantul relatiilor interpersonale si, deci, fara interventia unor cauze exogene, care infirma precara constructie teoretica a determinismului intrapsihic. Examinand in mod pertinent esenta sociala a vietii psihice („soziale Beschaffenheit des Seelenlebens"), Adler pare sa uite toate asertiunile sale finaliste. „ Viata psihica a omului — scrie el de data aceasta — nu este in stare sa se guverneze in mod liber, ci se gaseste in permanenta inaintea unor sarcini stabilite de undeva din afara. Toate aceste sarcini sunt inseparabil legate de logica vietii in comun a oamenilor, conditia esentiala care actioneaza neintrerupt asupra individului si care nu se lasa influentata de el decat intr-o anumita masura"78. Suntem, asadar, la antipodul finalismului exclusivist, Adler neezitand acum sa recunoasca faptul ca viata psihica a omului este determinata de existenta sociala. Iar ceva mai incolo Adler arata ca „cerintele colectivitatii au reglat in asa fel relatiile dintre oameni, incat ele au aparut de la bun inceput ca un «adevar absolut»79, de la sine inteles, axiomatic. Deoarece societatea a preexistat vietii individuale a oamenilor. Nu exista in istoria culturii umane nici o forma de viata fara caracter social. Nicaieri oamenii nu au aparut altfel decat in societate"80. in DerSinn des Lebens, sinteza a intregii sale opere, el chiar sustine ca este necesar sa se aiba in vedere „natura factorului exogen care a declansat simptomele morbide"81, deschizand prin aceasta camp de actiune determinismului social in practica psihote-rapeutica. Extrem de semnificativ in acest sens este faptul ca, in Psihologia scolarului greu educabil, Adler marturiseste ca, oricand i se prezinta un caz dificil (un nevrotic, un criminal), el se straduieste sa descopere „cauzele adevarate" ale actiunilor gresite, antisociale82. Din cazurile descrise si discutate in aceasta carte reiese ca asa-numitul „stil de viata" nu este nicidecum o constructie arbitrara a individului (o „libera determinare", cum se exprima J. Rattner, sau mai curand o „autodeterminare"), ci o structura subiectiva rezultata din interactiunea cauzala cu un mediu de viata dat. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca atunci cand prescrie actiuni pedagogice de reprofilate a „stilului de viata" Adler are in vedere factorii generatori ai unui alt comportament, deci cauze eficiente, bineinteles refractate prin „stilul de viata" a carui remediere se are in vedere, ceea ce, fara indoiala, este intru totul rezonabil. „Educatoarele — scrie el — iau in primire copii pe care nu-i putem compara cu o pagina nescrisa. La o anumita varsta copiii poseda deja o individualitate'^. j1u12uq

Din felul in care lucreaza in aceasta directie Adler si colaboratorii sai, determinand la copil „prize de constiinta" si lasandu-i initiativa corijarii conduitei, precum si din structura dialogului psihoterapeut-pacient, intelegem ca „psihologia individuala" este in realitate o psihologie centrata pe problematica sociala a omului, pe necesitatea integrarii sociale a individului, pe linia de forta a unui sanatos „sentiment de comuniune sociala". „Adler simtea — remarca pe buna dreptate Harold H. Mosak — ca omul nu poate fi inteles decat ca fiinta sociala. in consecinta, de-a lungul intregii sale cariere a privit problemele omului in legatura cu sarcinile vietii"84.
Putem spune, in concluzie, ca punctele de maxima rezistenta ale operei lui Alfred Adler sunt de fapt situate in afara psihologiei propriu-zise, in etica sa socializanta si in pedagogia sa. Daca „descoperirile" si „inovatiile" sale in psihologie nu sunt adesea decat simple reformulari sau travestiri terminologice ale unor idei ale lui Freud, ambitia originalitatii si a surclasarii adversarilor ducandu-1 la unele incongruente si inconsecvente flagrante, in schimb el a avut vocatie de educator, solutionand cu succes numeroase cazuri dificile (a se vedea, intre altele, cele doua volume Heilen und Bilden, scrise in colaborare cu Cari Furtmiiller si E. Wexberg sau Individualpsychologie in der Schule), pe linia integrarii sociale, pe care o prescrie inca din prima copilarie85. Centrele de consultatii psihopedagogice infiintate de el la Viena si acele „Childhouses" organizate mai tarziu in S.U.A. urmareau sa imprime copiilor un solid comportament social, punand accentul nu pe instruire, nu pe informatie („tete bien pleine"), ci pe formatie C, tete bien faite'"), intocmai ca Montaigne, Rousseau, Pestalozzi sau Froebel.
Marile probleme ale vietii sunt, dupa Adler, trei: viata in societate, munca si iubirea, deoarece — ne explica el — „fiinta umana privita ca produs al acestei planete nu si-a putut mentine si dezvolta relatiile cu restul lumii decat prin incorporarea in comunitate, prin aportul material si spiritual pe care i-1 furnizeaza acesteia, prin diviziunea muncii, prin efort sustinut siprintr-opropagare suficienta a speciei"86. Ca si pentru Pestalozzi, pentru Adler mama este aceea care are datoria sacra de a-si educa copiii in acest spirit. Este de remarcat ca, mai evident decat in cazul freudismului, Adler pune problema probabilitatii statistice a comportamentului uman, cu toate ca si aici el opune in mod transant probabilitatea si cauzalitatea, gasindu-le incompatibile. „Asa cum am aratat — scrie el —, exista si alte handicapuri care, ca si faptul de a rasfata un copil,
impiedica dezvoltarea sentimentului de comuniune sociala. Luand in considerare aceste obstacole, trebuie, o data mai mult, sa respingem orice principiu fundamental, directional sau cauzal, vazand in manifestarea lor numai un element inselator care poate fi exprimat in termenii unei probabilitati statistice. Diversitatea si singularitatea fiecarei manifestari individuale nu trebuie sa ne scape. O manifestare de felul acesta este expresia puterii creatoare, aproape arbitrare, a copilului in formarea legii sale dinamice"87. Cu toate acestea, cauzalitatea este manifest implicata, si inca din exterior (rasfatarea copilului de catre parinti). Desi se impune sa nu confundam notiunea de probabilitate cu aceea de posibilitate, cu toata marea asemanare dintre ele88, gradul de probabilitate fiind in functie de realitate, nu riscam atunci cand admitem corelatia cauzalitatii cu statisticitatea, pentru ca exista realmente raporturi cauzale statistice, cu caracter probabilist. „Coeficientul mai mare sau mai mic de certitudine in cadrul probabilitatii — observa Ion Tudosescu — variaza direct proportional cu functia de distribuire a parametrilor cauzali si conditionali, necesari si intamplatori, caracteristica starii initiale. Nu putem prevedea cu certitudine absoluta starea viitoare a sistemului, dar, o data desfasurata (realizata) una din posibilitatile sale, aceasta stare (finala) constituie efectul starii initiale cu care se gaseste intr-un raport cauzal (genetic) obiectiv. in acest raport cauzal, efectul nu a depins numai de cauza initiala care 1-a produs, desi aceasta arc un rol primordial in producerea sa. intr-o mai mare sau mai mica masura (aici apare probabilitatea, necoincidenta relativa a cauzei si efectului), efectul este generat deopotriva atat de cercul initial de conditii si cauze, cat si de complexele ulterioare de interactiune si factorii aleatori care insotesc procesul respectiv"89. Oricum, Adler are meritul major de a fi luat in considerare problema legilor probabiliste ale comportamentului uman, depasind din acest punct de vedere determinismul de fapt nestatistic al psihanalizei lui Sigmund Freud, in care totusi Norbert Wiener vedea un reprezentant al probabilismului modern90, avand pesemne in vedere imponderabilele pe care le-a introdus in analiza determinarii multiple („supra-determinare") a comportamentului.
Unii exegeti l-au comparat pe Alfred Adler cu Socrate, in favoarea „socratismului" sau fiind invocate, pe langa adoptarea imperativului cunoasterii de sine, unele similitudini superficiale (pasiunea cu care Adler dialoga in agora, lipsa sa de entuziasm pentru exprimarea in scris etc). in realitate, „socratismul" sau este unul mai de adancime, la Adler cunoscutul precept Gnothi seauton (Cunoaste-te pe tine insuti!) capatand pe parcurs dimensiuni de profunda si ampla rezonanta sociala: Cunoasteti-va unii pe altii! Acesta este, la urma urmei, mesajul major al intregii sale opere. „Oamenii — scrie Adler — ar duce o viata in comun mult mai buna daca cunoasterea omului ar fi mai profunda, deoarece anumite forme perturbatoare ale vietii in comun ar fi suprimate, forme care sunt astazi posibile pentru ca nu ne cunoastem unii pe altii"91. Preceptul adlerian inseamna, desigur, mult mai mult decat acela al lui Socrate in orizontul existentei reale si al conduitei realiste, din moment ce pana si simpla cunoastere de sine este, dupa cum o demonstreaza studiile moderne92, esentialmente conditionata de descifrarea propriilor relatii sociale definitorii,ceea ce echivaleaza, in definitiv, cu cunoasterea semenilor cu care avem de-a face si care au de-a face cu noi.
Dincolo de teorie si de „sistem", cititorul gaseste in cartile lui Alfred Adler extrem de penetrante si exacte observatii caracterologicele o mare utilitate in orientarea practica pe planul relatiilor sociale concrete in care fiecare om se afla necesarmente angajat, ca fiinta prin excelenta sociala, dupa cum va gasi si o sanatoasa pedagogie a integrarii si a colaborarii, bazata pe etica datoriei, de perpetua actualitate.