Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Consensul un nou opium?
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

i4m13mi
1. Despre consens in societatile moderne
2. Un postulat de moderatie
3. Evitarea disonantelor
4. Ce anume determina un consens?
5. Binefacerile discordiei

Consensul, un nou opium?
1. Despre consens in societatile moderne
Observatiile de fata au ca subiect un fapt simplu si fundamental al vietii in comun: consensul, a carui necesitate se manifesta atunci cind oamenii doresc sa se asocieze, sa actioneze unitar, sa ia decizii. Un fapt care totusi este greu de inteles prin chiar banalitatea lui, ca si cea a procedeelor de care ei se servesc pentru a-l realiza discutii, vot. Desigur, auzim adesea critici la adresa volatilitatii opiniilor, a tiraniei majoritatii, a manevrelor mass-media care pregatesc consensul. Din toate directiile se protesteaza impotriva lipsei de informatii, a saraciei dezbaterilor si a apatiei publicului fata de acestea. Se ajunge sa se creada ca, pina la un anumit punct, mijloacele de comunicare in masa fabrica consensul prin artificii retorice care dau multa greutate argu mentelor unor anumite grupuri si falsifica optiunile. Finalmente, ea este acuzata ca pune in contact, cu ajutorul imaginilor si al sloganurilor, pre judecatile indivizilor, in loc sa puna in contact interesele si ideile lor. Acordati inainte de a se fi pus de acord, acestia inclina, fara a-si da seama catre o solutie gata pregatita; si astfel ei mai mult se conformeaza unui consens, in loc sa-l formeze.
Cu toate acestea, oricit ar fi de justificate criticile, societatile moderne cauta din ce in ce mai mult consensul. Motivul este evident. Sa spunem ca exista numai trei instante in masura sa transeze dezacordurile, sa puna capat disensiunilor dintre noi, printr-o alegere la care sa putem adera cu totii. Una este traditia, care condenseaza si acumuleaza experientele trecute, mostenire de reguli si exemple, indicind in orice imprejurare drumul de urmat. Cealalta este stiinta, a carei judecata, fondata pe observatie si calcul, recunoaste solutia care corespunde cel mai bine datelor obiective.



In fine, consensul, care exploreaza diferitele puncte de vedere si posibilitati aflate in litigiu, le reuneste si le directioneaza catre o intelegere unanim recunoscuta. Or, traditia si-a pierdut ascendentul secular asupra oamenilor, a credintelor si a modurilor de viata. In ceea ce priveste stiinta, ea isi vede de citva timp autoritatea subminata; principiile absolute de progres sau de adevar nu mai impun respectul, nu mai traseaza calea ce trebuie urmata.
In felul acesta, dintre cele trei instante, ultima care rezista, dar si care raspunde nevoii indivizilor si a grupuruilor de a decide, de a-si concluziona discutiile, de a delimita ceea ce este permis de ceea ce este interzis, ramine consensul. Rolul sau creste in detrimentul celorlalte doua, determinind atitu dini opuse si vointe rivale sa descopere existenta unei trasaturi unificatoare.
Nu numai ca el se bazeaza, finalmente, pe ratiune, ci, mai mult, el se elaboreaza in cursul unui schimb, al unei deliberari. Mai mult decit o practica dialogica servind la remedierea conflictelor, el este un tip de institutie, opera colectiva si acceptata de catre toti. Indivizii au constiinta de a fi consimtit la o decizie daca au luat parte la ea, facind, in mod constient, sacrificiile necesare. Pe scurt, ceea ce instituie consensul si il face convingator nu este acordul, ci participarea celor care l-au realizat. El nu-i constringe asadar si nici nu are legitimitate decit in masura in care fiecare ia parte la el. S-ar putea spune ca, in masura in care partile participante sint mai numeroase, este mai usor sa fie conduse spre o intelegere. Valoarea sa, dimpotriva, este in acest caz diminuata de catre abtinerile opozantilor sau ale celor indiferenti. Daca ne gindim bine, este o institutie care ne interzice sa raminem indiferenti fata de treburile publice sau sa ne retragem din ele.
Intelegem ca pe masura ce societatea se schimba, consensul este cu atit mai necesar. Punind probleme noi, oferind exemplul unor comportari inedite, creind diferente neasteptate, ea provoaca, bineinteles, disensiuni si rupturi ale legaturilor existente. Viata sociala nu are nimic mai fiziologic decit aceasta izbucnire intermitenta de contraste intre termeni care trebuie facuti compatibili pentru a se evita rupturile, a se alege un curs de actiune si a se indeplini corect o insarcinare. Da, lupta poate fi nemiloasa, dar cu toate acestea un comitet in exercitiu trebuie sa degajeze o propunere, o comisie de experti sa opteze pentru un diagnostic precis, o comunitate stiintifica sa stabileasca un program de cercetari, iar corpul electoral trebuie sa voteze. Observati ca acest proces exclude, in zilele noastre, apelul la obiceiuri, ba chiar si increderea in metodele stiintifice, rareori unanime, pentru a le inlocui cu dezbaterile publice in cadrul carora participantii isi expun parerile.
Ramine deci sa fie stimulata dorinta lor de a cauta un consens, care sa functioneze ca un cadru capabil sa resoarba noutatile si controversele in jurul dilemelor aparute pe un teren in miscare. Cazul se prezinta atunci cind

urmeaza sa se decida daca trebuie acceptate riscurile energiei nucleare, daca trebuie autorizata eutanasia sau incurajata depistarea sistematica a bolii SIDA si sa se rezolve restul problemelor care apar zi de zi si ne opun unii altora.
Se va obiecta ca a existat dintotdeauna o institutie a consensului? Lucrul este neindoielnic. Noutatea este ca de acum inainte el prevaleaza asupra celorlalte mijloace prin care atitudinile si deciziile individuale se transforma intr-o atitudine si o decizie sociala. Aceasta ne conduce la a ne intreba: in ce fel ia nastere consensul? Care sint diversele sale surse? In ce fel se exprima relatiile dintre indivizi, in judecatile si discutiile lor? Si catre ce directie comuna converg ele, daca o asemenea directie exista? Aceste intrebari justifica interesul fata de consens. Ele permit intelegerea lui ca o deschidere, ajutind la o mai buna intelegere a naturii grupurilor.
Nu este totusi suficient sa-l circumscriem, trebuie sa-i precizam sensul.
Iata cele trei idei care ni se par esentiale:
. In toate situatiile sociale in care este elaborat, consensul are ca sursa caracteristica alegerea. Exista o convingere raspindita conform careia adevarul si forta alegerii depind de existenta unui consens care elimina pericolul unui drum fals. S-a recurs la acesta cu scopul de a invinge dubiul care rezulta din compararea opiniilor, din schimbul de argumente pro sau contra, ca fiind singura sansa posibila de a preveni o eroare de judecata, dar si pentru a pune capat divizarii si neintelegerilor dintre sustinatorii unor pozitii diferite.
Credem, de fapt, ca prin critica reciproca si prin examinarea in comun a diferitelor puncte de vedere, se ajunge la o decizie libera de prejudecati si de deformari subiective. Ratiuni solide pledeaza in favoarea acestui fel de a actiona, cea mai solida fiind poate faptul ca nu exista alta solutie de schimb.
Cum altfel se poate proceda atunci cind se prezinta alternative la care nici-unul dintre termeni nu este cu adevarat satisfacator si nici stiinta, nici traditia nu ofera un reper?
Astfel, de exemplu, responsabilii unui spital dispun de un singur organ pentru grefa. Se afla in fata dilemei: sa practice grefa pe unul dintre pacienti, un mare artist pe care l-ar putea eventual salva sau pe un copil suferind de aceeasi boala? Cum se poate alege intre cei doi? Cum se pot cintari fiintele umane si decreta care are mai mare greutate, in conditiile in care fiecare poate spera in aceeasi masura vindecarea in urma grefei? Nici un criteriu nu permite sa se evalueze diversele posibilitati si sa se stabileasca daca una este mai obiectiva decit alta. Exista numai o incompatibilitate salvarea marelui artist sau a copilului adica trebuie sacrificat fie al doilea, fie primul.
In fata unei situatii analoge, desi mai putin dramatice, ne aflam atunci cind trebuie sa decidem intre mai multe proiecte stiintifice, care provin de la mai multe discipline si necesita cheltuieli la fel de importante, ca: un super

accelerator de particule, un proiect de cartografiere a genomului, explorari prelungite prin satelit in urma unei modificari globale a mediului inconjurator etc. Presupunind ca exista criterii pentru a stabili care dintre ele are o valoare stiintifica mai mare si care sint beneficiile scontate, ramine obligatia de a opta. Evaluarea diverselor propuneri emanind de la diferite stiinte si stabilirea prioritatilor dintre ele se face printr-o dezbatere, avind drept concluzie un acord intre partile participante. Nimic surprinzator, asadar, in faptul ca, in urma multiplicarii acestui gen de dileme, s-au creat comitete de intelepti sau comitete care le studiaza pentru a propune ba chiar a transa reguli de decizie intre diferitele posibilitati. In acest caz, le acceptam alegerea pe baza de consensus omnium, care opteaza pentru una anume ca fiind singura adevarata, conforma cu cea ce stim si cu ceea ce credem. Atita timp cit stiinta expe rimentala, scria Bergson, nu va fi solid constituita, nu va exista un garant mai sigur asupra adevarului decit consimtamintul universal. Adevarul va fi cel mai adesea consimtamintul insusi . Chiar o data consolidat, acesta ramine ca un punct de reper pe cit de fragil, pe atit de indiscutabil, o conventie arbitrara dar constringatoare.
. Actul de a consimti poate fi inteles ca vointa unui individ de a se asocia cu ceilalti. Mai bine zis, ca disponibilitate de a aproba sistemul lor de valori si de a fi dispus sa le impartaseasca soarta, oricare ar fi ea. In majoritatea situatiilor, este suficient sa depui un buletin de vot intr-o urna, sa-ti pui semnatura pe un document, sa iei cuvintul intr-o adunare. In toate aceste ocazii, consimtamintul dat in public ne consfinteste angajarea, atesta pentru ceilalti faptul ca sintem oameni din aceeasi categorie cu ei, ca avem o atitudine comuna si ca se pot astepta sa ne comportam in consecinta. Iata ce anume le da dreptul sa conteze pe noi pentru a intreprinde o actiune, sa ne includa in proiectele lor si sa ne trateze ca pe membrii aceluiasi grup, tara, intreprindere si asa mai departe.
Se intelege de la sine ca toate acestea concura la unitatea lor, caci, asa cum remarca Durkheim: Ceea ce realizeaza unitatea societatilor organizate, ca a oricarui organism, este acest consensus spontan al partilor, aceasta solidaritate interna care nu numai ca este la fel de indispensabila ca si actiunea regulariza toare a centrelor superioare, dar este chiar conditia necesara, deoarece nu fac decit sa o traduca intr-un alt limbaj si, ca sa ne exprimam astfel, sa o consacre .
Consensul depaseste, asadar, si simpla aderare, si acordul pur si simplu.
Cu o exprimare globala, convergenta indivizilor care ii angajeaza mutual in

materie de interese si de idei le hraneste increderea reciproca. Ea semnifica faptul ca totul se poate discuta, se poate problematiza prin acte sau cuvinte, cu exceptia obligatiei de a conchide in ultima instanta prin acorduri si de a conta pe respectarea lor. Lucru in urma caruia se elimina teama de violenta, se inlatura suspiciunile si se mizeaza pe buna credinta a fiecaruia. Oricit de fragila ar fi increderea reciproca, indivizii trebuie totusi sa o pastreze, riscind altminteri deruta sau dezordinea in relatiile dintre ei, si aceasta in mod voluntar, fara sa le fie impusa printr-o constringere dinafara sau printr-o conformitate emotiva interioara. Caci asa cum stie toata lumea: Ceea ce rezulta in mod manifest dintr-o presiune externa nu poate fi luat in considerare in calitate de intelegere. Aceasta se bazeaza constant pe convingerile comune .
Iata de ce nu trebuie ca fiecare individ sa se intrebe, reflectind singur in coltul sau, daca sa consimta sau nu la atitudinile si optiunile majoritatii si nici ca membrii unui grup sa decida in tacere asupra unei solutii inainte de a o consfinti printr-un vot. Se impune o intilnire, o dezbatere, chiar o manifestare publica care sa evite amortirea constiintelor, care sa le dea ocazia de a-si reinnoi creditul pe care si-l acorda. Cei care iau parte la ea au in felul acesta posibilitatea sa-si evalueze situatia in mod obiectiv si sa inteleaga ce pot astepta de la ceilalti in problemele inca neclarificate. Cine si-ar putea asuma riscuri inevitabile in politica, ar indrazni sa manifeste o opinie personala, s-ar asocia cu altii, daca n-ar primi, in mod public, un semn de incredere, o promisiune de acord? Oricare ar fi forma sub care ea este conceputa alianta, contract, solidaritate , propensiunea consensului este inerenta unui grup de voluntari si trebuie reinnoita fara incetare. Ceea ce contribuie la reinnoirea ei este convingerea impartasita conform careia starea de incredere o data stabilita, ea se va prelungi la infinit, exceptind cazul in care exista motive serioase de a presupune contrariul. Desigur, nimic nu este etern. Sporind insa gradul de libertate al indivizilor fara a diminua gradul de constringere al grupului, aceasta convingere aduce in viata noastra un anumit echilibru.
. In fine, faptul inevitabil este legatura dintre consens si practicarea si cultivarea ratiunii. De la Hobbes la Rousseau, trecind prin Spinoza, totul se bazeaza pe conceptia ca exista un principiu al inteligentei in virtutea caruia oamenii se asociaza si obtin astfel o forma de putere. Convinsi ca natura umana este aceeasi sub toate latitudinile si in toate epocile, ei cred in armonia ideilor sau a scopurilor de indata ce acestea sint cunoscute. Ea inlatura prejudecatile, elimina supunerea fara motiv si imitatia oarba, pentru a-i plasa pe indivizi pe drumul stiintei si al concordiei. Singurul mod rational de a aborda alegerile dificile ale vietii in comun, este informarea, recunoasterea

realitatii conflictelor de opinii si de interese cu scopul de a conduce partile la a alege o solutie inteligenta intre pozitiile lor antagoniste. Cu alte cuvinte, de a descoperi ceea ce, sub o aparenta diversitate, poate sa le duca la consens. Se presupune ca intr-o democratie in care barbatul si femeia sint egali si liberi in a-si exprima punctele de vedere fara a se teme de sanctiuni, nu exista alt mijloc de a ajunge la un acord si de a obtine o adeziune. In orice caz, aceasta este modalitatea care s-a inscris treptat in Constitutiile statelor, reprezentarile sociale obisnuintele psihologiei colective. Consensul si compromisul au devenit astfel adevarate imperative categorice ale moralei noastre.
Cele trei idei: alegere, incredere ratiune se regasesc in cea de consens. Ele impreuna sint semnele unei legaturi intre oameni, ale unui angajament nascut din convingeri comune si, mai ales, dintr-o practica inerenta democratiei moderne; si din chiar acest fapt anonim, neavind prestigiul traditiei si al stiintei, dar eficace din toate punctele de vedere.
. Un postulat de moderatie
Orice consens serveste, in definitiv, la realizarea unei rezerve de dezacord care sa permita continuarea unei relatii sau a unei actiuni comune. Rezolvarea ecuatiei consta in a sti pe ce baza se poate el stabili si in functie de ce conditii.



Teoriile clasice asupra deciziei adoptate in legatura cu consensul au incercat sa rezolve la modul general. Toate se bazeaza pe doua postulate, despre care se considera ca nu necesita explicatii, si anume: a) Consensul este cu atit mai bine realizat cu cit exista informatii mai exacte asupra obiectului sau si cu cit indivizii care discuta despre acesta sint mai numerosi. Altfel spus, optiunile unui grup vor avea cu atit mai multe sanse de a fi rezonabile, cu cit vor fi intrunit mai multe cunostinte si le vor fi examinat cu mai multa atentie.
Se presupune ca in lipsa unui criteriu experimental, stiintific, ne apropiem cu atit mai mult de adevar cu cit s-a intrunit o cantitate mai mare de idei si fapte distribuite intre indivizi. A spune ca acest lucru este suficient ar fi, desigur, inexact. Demersul pare insa atit de simplu si de evident, incit reduce incertitudinea celor care participa la el. Astfel, verdictul corpului electoral, ca si cel al unei adunari sau al unui juriu, este considerat corect din momentul in care membrii sai au luat cunostinta de fapte, au auzit puncte de vedere diferite, au comparat argumente opuse. De aceea, i se si da atita importanta. Sint numerosi cei care sustin ineficienta comitetelor, inutilitatea reuniunilor si a asociatiilor, acestea nefiind decit ocazii pentru vorbe goale si pierdere de timp. Ei propun sa fie abandonate, iar sarcinile lor sa revina unor persoane

competente. Un aranjament rezonabil, in aparenta, din punctul de vedere al indivizilor care au atitea ocupatii. Cu aceeasi ocazie insa, persoanele publice sau particulare ar pierde intregul profit de pe urma anchetei sau discutiei care faciliteaza intelegerea si asigura obiectivitatea concluziilor. Schimbul social, ne reaminteste psihologul american Heider, faptul de a vorbi cu alti oameni si de a lua in considerare punctul lor de vedere, este considerat de o mare importanta atunci cind este vorba de a stabili o cunoastere obiectiva .
Acest lucru nu inseamna ca participantii adera cu totii la aceeasi conceptie asupra a ceea ce trebuie considerat obiectiv la capatul deliberarilor lor, ci numai ca se accepta in mod colectiv dreptul fiecaruia de a-si manifesta dezacordul si datoria tuturor este de a lua in considerare argumentele majo ritatii si ale minoritatii pentru a gasi trasatura de unire dintre ele. Ceea ce jeneaza transmiterea si discutarea informatiilor, impiedica, totodata, luarea unei decizii rationale si slabeste autoritatea obiectiva a grupului asupra indi vizilor. Mai mult, este o autoritate morala, intr-o democratie care adopta libera exprimare si discutarea opiniilor ca pe cea mai potrivita tehnica , pentru a metamorfoza o opinie intr-o regula de conduita si de viata implicit aprobata de catre toti. b) Tendinta normala a consensului este de a ajunge la un compromis.
Ambele cuvinte sint atit de des utilizate impreuna, incit au devenit sinonime.
A lua in considerare consensul si a accepta un compromis inseamna, adesea, acelasi lucru, data fiind forta pe care acest postulat de moderatie a capatat-o printre noi. Cu alte cuvinte, litigiile dintre indivizi se regleaza prin concesii care ii conduc inspre o medie a pozitiilor lor si-i indeparteaza de extreme.
Cautarea mediei ideale, a axului drumului sau reconcilierea unor opinii antagonice vizeaza diminuarea conflictului in viata in comun.
Pentru a ne exprima figurat, sa observam ca este adesea previzibil, chiar inainte sa debuteze negocierile, ca se va taia para in doua, in patru sau in opt.
Se vorbeste de o impartire / sau de concesii mutuale, indicindu-se de la inceput care va fi punctul vizibil de convergenta. Iata de ce ne asteptam, in psihologia sociala, ca alegerile grupurilor sa fie mai moderate decit cele ale indivizilor. Ei reprezinta o medie (averaging), cel mai mic numitor comun dintre cei ai indivizilor. Se pot invoca mult observatii experimentale pentru a sustine acest punct de vedere dominant .
Aceste convergente rezulta uneori dintr-o reflectie ponderata, dintr-o prudenta in exprimarea unei opinii sau a unei judecati in prezenta altcuiva.
Adesea, ele servesc la evitarea confruntarilor care ar face grupul sa explodeze daca fiecare participant si-ar exprima ideile pina la capat. Este chiar de datoria unora, de exemplu presedintele unui juriu sau secretarul unui partid, sa vegheze ca protagonistii si fractiunile sa mai arunce din lest pentru apararea interesului comun. In felul acesta, remarca un ziarist, in legatura cu secretarul
Partidului Socialist Francez: Strins in acest corset colectiv, D-l Jospin era constrins sa practice limbajul compromisului permanent si sa exprime o anume gindire medie .
Fiecare sacrifica, in caz de nevoie, unele din convingerile sale, aspecte ale propriei realitati, renunta la un anume grad de individualitate, pentru a ajunge la o intelegere si la o viziune pe care o impartasesc cu totii. Compromisul este, asadar, solutia prin care fiecare actor al unui eventual conflict renunta la ceea ce ii este pretios, dar nu vital pentru a obtine sprijinul celorlalti, care ii este cu adevarat indispensabil. Evitind extremismul, care apare, prin contrast, ca o solutie anormala, ba chiar contrara bunului simt. Fapt pe care il sugereaza doi economisti: probabilitatea consensuala va tinde, ca medie, sa absoarba punctele de vedere cele mai extreme. Acestea din urma vor fi canalizate catre centru si din aceasta cauza iconoclasmul va fi reprimat .
Sa le recunoastem cercetatorilor din psihologia sociala meritul de a fi mers mai departe si de a fi incercat sa verifice prin experientele lor aceasta intuitie a simtului comun. Se observa adesea ca anumite persoane, dupa ce au luat cunostinta de pozitiile lor, se straduiesc sa-si apropie punctele de vedere. Ele se indreapta catre cel mai neutru si mai frecvent punct de vedere asupra caruia se asteapta un eventual acord. Indivizii care s-au aventurat sa exprime o atitudine excentrica se raliaza la o alegere mai moderata. Cei care fusesera prea prudenti devin curajosi si adopta tendinta centrala.
Sherif () a transformat aceasta ipoteza intr-o certitudine, intr-o serie de experiente care fac parte din patrimoniul clasic al stiintelor sociale. El arata ca indivizii converg catre o norma de compromis, chiar pentru un lucru foarte simplu, cum ar fi sa priveasca un punct luminos de marimea unei gamalii de bold intr-o camera in intregime intunecata. Nimeni nu poate localiza precis lumina, in absenta unui reper dat. Astfel, punctul pare ca se deplaseaza cu o distanta variabila, chiar daca se stie precis ca, de fapt, ramine nemiscat. In cadrul acestor experiente, Sherif le cere participantilor sa esti meze, mai intii singuri, deplasarea punctului luminos pina cind judecatile se

stabilizeaza, fiecare facindu-i o opinie personala asupra distantei pe care o parcurge. Sint reuniti apoi acesti participanti care si-au fixat fiecare in parte o gama de miscari unul de cm, altul de , un al treilea de etc. in grupuri de cite trei. Sint invitati sa evalueze impreuna si in mod public pretinsa deplasare a punctului luminos. Ce se observa? Fara sa li se fi cerut in mod explicit, ei converg, cu fiecare incercare, catre o judecata comuna, apropiata de media judecatilor individuale. Totul se petrece ca si cum, neexistind un alt motiv pentru care participantii sa fie divergenti, ei si-ar face concesii reciproce cu scopul de a atinge consensul. De unde, efectul de averaging a fost considerat inerent grupurilor umane si normelor pe care ele si le impun. Intr-o astfel de situatie se exprima o regula care incita dinainte la convergenta pentru apro pierea de realitate si permite chiar sa se calculeze concesiile care trebuie facute pentru a atinge linia de acord posibil. Un acord, astfel incit fiecare sa recunoasca o anumita valoare pozitiei celorlalti fara a fi obligat sa o dezavueze pe a sa proprie.
In ansamblu, aceste teorii clasice postuleaza faptul ca, in cadrul con sensului, coexista caracterul sau rational cu cel moderat. Liberul flux al informatiilor de care dispune fiecare si pe care il poate schimba dupa propriul interes, conduce in mod firesc consensul catre un compromis intre pozitiile individuale. El reprezinta numitorul comun al acestor parti, alegerile sau opiniile membrilor grupului, in asa fel incit sa nu existe nici acumulare de intelepciune colectiva, nici pierdere de orgoliu personal pentru cel care ar ceda celorlalti mai mult decit a primit de la ei, asa cum impune bunul nostru simt. S-ar putea, fara indoiala, ca indivizii sa fie atit de impetuosi in hotariri, incit consensul sa se indeparteze de compromis catre o pozitie extrema.
Aceasta inseamna nu numai ca reactiile pozitive sau negative ajung la un grad ridicat, ci si ca armonia intre ei depinde in mare masura de o atmosfera politica si sociala favorabila pozitiilor cele mai radicale. In orice caz, se poate vedea aici o exceptie fata de tendinta normala, daca nu chiar o falie a bunului simt. Atunci cind nu este vorba nici de o exceptie, nici de o abatere de la bunul simt, atunci toate deductiile facute, toate teoriile elaborate asupra compor tarilor in societate si chiar practica in materie de decizii conducind la consens ar urma sa fie in intregime revazute. Apreciati mai bine singuri acest lucru, in lumina faptelor prezentate.
. Evitarea disonantelor
Se impune o constatare. A fost un soc, nu doar o surpriza, sa se observe pe viu ca aceste doua postulate nu se aplica impreuna realitatii. Pentru a ne convinge de acest fapt, este suficient sa ne gindim la doua reactii, frecvent intilnite:

abtinerea si, daca se poate spune asa, combinatia atit de raspindita in societatile noastre, cind este vorba de a lua o decizie. Avem intr-adevar, pe de o parte, reactia celor care nu-si exercita dreptul de vot, refuza sa participe la deli berarile asociatiilor lor etc. Fara indoiala, fiecare reuniune, comitet sau juriu cunoaste o proportie variabila de oameni tacuti sau indiferenti. Dar a descoperi ca un mare numar de cetateni ramin in casa in ziua alegerilor in Statele
Unite, de exemplu, jumatate din cei inscrisi pe liste provoaca o mare deceptie. Se pune o dubla intrebare. Cum functioneaza democratia? Si apoi, care este valoarea optiunilor sale? Cei care se abtin devin spectatorii unor deliberari care ii ating indeaproape si ai unor consensuri care ii angajeaza. Ba chiar, s-ar putea adauga, spectatori detasati ai suprimarii in practica a valorilor la care ei subscriu in mod teoretic. Fara indoiala, aceasta abtinere se datoreaza, in mare parte, inegalitatii sociale a celor mai dezmosteniti, dar si inegalitatii hermeneutice a oamenilor lipsiti de facultatile necesare exprimarii in public, participarii la treburile comune. Acestia sint indivizi si grupuri uneori disi dente, care pot sa aiba ceva important de spus, dar nu au nici acces la mass-media, nici priceperea necesara. Este jenant sa se recunoasca, in final, ca in cadrul unei democratii atitia indivizi se abtin sa participe, ba chiar gasesc in acest comportament elemente pozitive.
Cine se plinge de o divergenta a principiilor nu sesizeaza ca un anume grad de abtinere, deci de inactivitate, are drept compensatie facilitarea consensului, in general. Descurajndu-i pe cei prea convinsi, pe fanatici, reducind diver sitatea intereselor si a argumentelor, el permite o convergenta rapida si o intelegere propice mediei. Nu doar pentru ca, diminuind numarul partici pantilor, se diminueaza, bineinteles, sursele de tensiune si instabilitate, ci si pentru ca se evita a se lua in considerare informatiile si alternativele extreme care nu s-au afirmat cu suficienta forta, sau care nu s-au afirmat deloc. Faptul ar conduce, intr-o anumita masura, la abandonarea deciziilor politice, etice etc. in miinile expertilor, care au si cunostintele necesare si timpul de a li se consacra. Astfel, abtinerea, in democratie, ar avea ca efect benefic posibilitatea de a permite acestora sa promoveze cele mai bune solutii, cele mai conforme cu realitatea, fie doar si, asa cum vom vedea imediat, pentru ca expertii au alte handicapuri, care ii impiedica sa-si exprime misterioasele virtuti care le sint atribuite.
Ne-am putea teme de urmatorul aspect, cu cit oamenii participa mai putin, cu atit consensul stabilit in numele lor este mai putin legitim. Totusi, este adevarat ca, pina la un anume punct, cel care nu spune nimic consimte , iar teama nu este fondata. Ceea ce denota ca schimburile si discutiile, fie si partiale, contrare rationalitatii, in ochii unora, asigura mai bine in practica viabilitatea solutiilor moderate. Si, in definitiv, si a asociatiilor care, asa cum

observa sociologul Max Weber, sint foarte adesea pur si simplu compromisuri intre interesele contradictorii care nu exclud (sau cel putin incearca sa o faca) decit o parte din obiectul sau mijloacele de lupta si lasa sa subziste, in timp, antagonismul intre interese precum si concurenta, in legatura cu sansele .
Ceea ce lipseste cel mai mult in democratie este increderea, caci nu se stie in mod explicit ce anume includ, diferite grupuri si indivizi, printre obiectele luptei.




Pe de alta parte, combinatia se refera la tendinta oamenilor de a se pune de acord asupra unei solutii care li se pare acceptabila, din moment ce le permite sa evite discutiile si salvgardeaza coeziunea grupului. Prin coniventa de gindire si complicitate de interese, isi videaza dezbaterile de tot ceea ce risca sa strice aceasta coeziune.
Intr-o carte devenita celebra, Janis () a descris mai multe esecuri suportate de combinatia intre experti si oameni politici in comitetele de guvernare ale Statelor Unite. Aceleasi esecuri ar fi putut relevate in orice stat.
Observatiile sale au retinut cu atit mai mult atentia cu cit a devenit un obicei sa se afirme ca supunerea in fata prejudecatilor si a preconceptiilor este caracteristica maselor incapabile sa-si formeze opinii ponderate si rationale cum pot doar elitele. Or, tocmai elitele apartinind comisiilor create de catre presedintii americani sint cele care au pregatit hotaririle si s-au pus de acord asupra optiunilor cu rezultate finalmente dezastruoase. Este suficient sa se ia cunostinta numai de citeva dintre cazurile studiate, pentru a intelege acest lucru. Astfel de esecuri pot fi localizate, in cursul celui de-al doilea razboi mondial, inaintea atacului japonez de la Pearl Harbour sau in timpul razboiului
Coreei, sau in pregatirea unei invazii in Cuba. In fiecare caz, relatarile istorice ne arata cum s-au desfasurat evenimentele.
La primele ore ale lui decembrie , o mare parte din flota americana din Pacific, plasata la Pearl Harbour, a fost distrusa de aviatia japoneza, deoarece autoritatile militare americane considerau ca, din motive tehnice si strategice, tocmai la Pearl Harbour flota avea sa fie la adapost de orice atac.
Unul dintre motivele cu care era justificata aceasta convingere era ca avioanele dusmane vor fi detectate suficient de repede pentru a le impiedica sa atinga tinta. Or, cercetarile istorice au aratat ca intr-adevar fusesera efectiv detectate in zona respectiva submarine japoneze si avioane neidentificate. Cu toate acestea, informatiile primite in timp util pentru declansarea alarmei au fost neglijate de Statul Major. Atit de puternica a fost convingerea in invul nerabilitatea flotei americane, adapostita in acel port al Pacificului, incit a lasat ca un adapost sa fie transformat in capcana.

Un alt eveniment de seama s-a petrecut in toamna lui . Trupele generalului american Mac Arthur au depasit paralela separind Coreea de
Sud de Coreea de Nord, dupa ce au primit unda verde din partea unui comitet care reunea cele mai inalte autoritati politice si militare ale Statelor
Unite. Astfel, ele considerau ca vor putea asigura controlul asupra regimului din Coreea de Nord prin guvernul din Coreea de Sud. Ca riposta, trupele chineze au trecut, la rindul lor, frontiera coreeana pe data de noiembrie a aceluiasi an. Au schimbat soarta bataliei si au amenintat ca vor expulza armata lui Mac Arthur. Evident, responsabilii americani isi asumasera riscul unei infringeri, subestimind probabilitatea unei interventii chineze.
Iata si un ultim exemplu: la doua zile dupa instalarea la Casa Alba, in ianuarie , presedintele John Kennedy a fost informat de existenta unui plan de invadare a Cubei pregatit de catre serviciile speciale, care recrutasera si antrenasera in acest scop o brigada de exilati cubanezi. Asa cum se stie, aceasta brigada, ajutata de logistica armatei americane, a incercat sa debarce pe aprilie in Golful Porcilor de pe tarmul cubanez. A fost un dezastru.
Este neindoielnic ca, in cursul reuniunilor lor, responsabilii de la Washington diminuasera capacitatea de riposta a armatei cubaneze si majorasera sansele unei primiri favorabile de care aceasta brigada s-ar bucura din partea opozantilor regimului lui Fidel Castro. Si acestea nu au fost singurele erori comise in acel caz de catre comitetul format din zece experti. Nici nu a lasat vreo posibilitate de retragere pentru invadatorii din Golful Porcilor si nici nu a tinut seama de reactiile ostile ale opiniei mondiale.
Cum au putut niste oameni competenti sa ia asemenea hotariri? Examinind circumstantele si marturiile, dupa documentele avute la dispozitie, Janis releva ca cel mai important motiv este complicitatea dintre membrii acestor comisii pentru a atinge consensul care se asteapta de la ei si pentru a evita orice gind disident. Unii pozeaza in pasnici ai spiritului si vegheaza la a indeparta orice ocazie de a discuta opinii opuse fata de ale lor, la a ucide in fasa inceputurile de dezacord. Fie ca se supun din loialitate, fie de dragul carierei, rezultatul este acelasi. S-ar spune ca increderea in infailibilitatea morala si intelectuala a membrilor comisiei, pe de o parte, si dorinta de a avea o solutie unanima, pe de alta, le-au limitat aptitudinea de a sonda alternativele posibile, de a examina informatia disponibila si de a reevalua solutiile respinse. In acest fel, oamenii straluciti neglijeaza sau elimina adesea semnele flagrante de eroare in rationamente si concluzii. Oricit ar fi de dificila aceasta notiune, se incearca mai intii sa se pastreze unitatea, solidaritatea, pe scurt, spiritul de echipa. Janis remarca acest lucru atunci cind scrie: Cu cit amabilitatea si spiritul de echipa vor fi mai prezente la membrii grupurilor politice, cu atit mai mare va fi pericolul ca o gindire critica, independenta sa fie inlocuita cu

una de grup care risca realmente sa ajunga la o actiune irationala si distru gatoare fata de grupurile externe . In ansamblu, spiritul de echipa degra deaza calitatea judecatii si a luarii deciziei, avind ca efect agravarea situatiilor care s-ar dori remediate.
Este momentul sa incheiem aceste observatii. Citeva cuvinte totusi ni se par inca necesare. Ideea este grupul meu, fie ca greseste, fie ca are dreptate , loialitatea care autorizeaza toate combinatiile, contrazice evidenta, incatuseaza indoiala si cenzureaza divergentele, este cu siguranta responsabil de asemenea greseli. Nu trebuie totusi sa ne limitam la ele, asa cum le place unora sa faca.
Fiecare dintre noi poseda o reprezentare a adevarului, care ne comanda discutiile si schimburile. Semnul ei este consensus omnium si fiecare i se supune fara ezitari. Cu toata sinceritatea, ne credem obligati sa ne comportam intolerant fata de oricine se opune consensului, adevarul neputindu-se mani festa atita timp cit cineva il refuza. Fiecare a cunoscut o asemenea situatie in care, de teama ca o idee pe care el o dezaproba, dar pe care ceilalti doreau din suflet sa o vada triumfind sa nu fie respinsa din vina sa, nu a indraznit sa o contrazica si sa-i denunte caracterul nefast. Este mult mai straniu si decon certant sa vezi pe cineva asumindu-si riscul, indiferent de consecinte.
A califica drept gresita o decizie istorica, dupa ce ea si-a produs efectul, este intotdeauna riscant. Ceea ce pare un esec total la prima vedere, poate sa dezvaluie din alt punct de vedere o reusita nebanuita. A spune si ca esecul rezulta din conformismul gindirii colective este o reteta infailibila pentru re-aurirea blazonului vechilor prejudecati si psalmodierea vechii litanii despre pacatele psihologiei oamenilor in societate. Oricum ar sta lucrurile, subzista paradoxul urmator: indivizi logici si ponderati in principiu, dupa ce s-au informat si au deliberat, detinind informatiile utile, au adoptat o propunere care nu era nici ponderata, nici logica. Apare deci ca simplist sa se generali zeze in rationamente si optiuni colective deductiile rezultate din rationamentele si optiunile individuale. Nici calitatile si nici cunostintele de care ei dispun nu au importanta, ci relatiile de schimb si de convenienta care ii fac sa evite disonantele pentru a da satisfactie spiritului colectiv. In aceasta privinta, abtinerea si combinarea evidentiaza confuziile in legatura cu principiul ratio nalitatii pe care se sprijina atit teoriile, cit si practicile noastre. Pe de o parte se renunta la facultatea de a opta, pe de alta, la aceea de a discuta; pe de o parte ne sustragem cautarii consensului, pe de alta, ne repugna sa ne angajam intr-un conflict. Din ambele directii acesta este rezolvat in graba, prin supu nerea celor care se abtin si abandonul celor care devin complici fara a confrunta diferite pozitii, dar si fara a le reconcilia cu adevarat.

Nu este momentul pentru a reconstitui originea acestor confuzii si nici de a le expune. Ele provin, fara indoiala, din faptul ca se lasa sa planeze o anume ambiguitate asupra sensului rationalitatii. Fundamentarea rationalitatii pe cantitatea de cunostinte de care dispunem facea parte dintr-o filosofie sana toasa, dar candida.
In ansamblu, se imita stiinta si se tratau dilemele economiei, politici, eticii, asa cum le trateaza un savant pe cele ale fizicii. Or, exista si un alt sens care tine seama de faptul ca sintem indivizi dotati cu vorbire, liberi de a ne exprima si utilizind toate resursele stiintei si ale experientei pentru a ajunge la o solutie fie ea posibila sau nu datorita stiintei. Ceea ce da valoare con sensului, ca si regulilor unei gramatici sau rugaciunilor unei religii, este adeziunea subiectilor vorbitori sau a fidelilor. Nu punem in discutie care anume dintre sensuri este mai bine fondat. Ne limitam la a spune ca ele sint intrebuintate fara precautia de a distinge intre o rationalitate a monologului si o rationalitate a dialogului, nemijlocit sociala. O rationalitate care, in lumina faptelor mentionate, face posibil un consens ca scop al discutiei si stil de relatie moderna. Atunci cind, intr-o societate, nici traditiile trecutului, nici sensul istoriei si nici macar valorile progresiste ale stiintei nu sint suficiente, singura aceasta rationalitate a dialogului ii conduce pe membrii unui grup, care actioneaza impreuna, sa se puna de acord.
. Ce anume determina un consens?
Este momentul sa subliniem un aspect important. Sa presupunem o clipa ca se aplica primul postulat al teoriilor clasice: nimeni nu se abtine si nu se fac combinatii pentru a se pune capat disensiunilor. Si, fie intr-un comitet, fie intr-o reuniune, fie intr-un consiliu de experti, fiecare participant este incurajat sa se exprime cit de liber doreste, sa formuleze critici fata de parteneri. Astfel incit, oricare ar fi pozitiile lor, extreme sau moderate, le pot afisa, avind certitudinea ca vor fi luate in considerare. Asta inseamna o optiune fara constringeri, asta inseamna democratia, ca si dezbaterea stiintifica. Urmeaza oare ca, in aceste conditii, consensul va fi, asa cum se presupune, un com promis intre aceste pozitii diferite? Din mai multe motive raspunsul este negativ. Este previzibil ca rezultatul nu va fi media pozitiilor, ci un raspuns specific, produs impreuna in cursul dezbaterilor intre membrii grupului si apropiat de valorile pe care ei le impartasesc. Pentru a fi exacti, el este un raspuns extrem. Acesta este punctul de vedere care a fost confirmat printr-un vast ansamblu de experiente care au facut din el un fenomen major.

Oricum, tendinta de a-si asuma riscuri, ba chiar de a paria la jocuri de noroc, arata deja ca indivizii sint mai indrazneti luati impreuna decit izolat.
Dar acest fenomen, numit polarizarea de grup , se manifesta peste tot acolo unde oamenii trebuie sa exprime o atitudine, sa faca o alegere sau sa rezolve o problema in comun. El a fost pus in evidenta, in mod sistematic, in laboratorul de psihologie sociala de la Ecole des Hautes Etudes en Sciences
Sociales de la Paris. Aplicind un scenariu validat, experientele reuneau liceeni carora li se cerea initial sa-si exprime fiecare, izolat, atitudinea fata de generalul de Gaulle si fata de americani, pe o scara de opinie analoga cu cele popularizate de sondaje, asa cum ar fi procedat orice om obisnuit in cursul unui astfel de sondaj. Una dintre propozitiile caracterizind chestionarul asupra lui de Gaulle era: Are o virsta prea inaintata pentru sarcinile sale politice importante , iar din chestionarul relativ la americani: Ajutorul economic american este intotdeauna utilizat in scopuri politice . Dintre propozitiile alese, asa cum era de asteptat, cu grija, atitudinea fata de de Gaulle este mai curind favorabila, iar cea fata de americani mai curind defavorabila.
O data incheiata aceasta etapa, participantii la experienta se reunesc in grupuri de cite patru si discuta fiecare propunere pina cind se pun de acord asupra unei pozitii comune si unanime, indiferent ca este in sens favorabil sau defavorabil. O data consensul obtinut, ei se separa dupa ce isi mai exprima o data opinia despre de Gaulle si despre americani.
La examinarea rezultatelor se verifica daca membrii grupului impartasesc un consens extrem in cursul discutiei, in timp ce, dupa discutie, atitudinea individuala devine mult mai extrema decit inainte. Asa cum fusese prevazut, directia acestui raspuns extrem este prefigurata de inclinatia initiala a partici pantilor. Atunci cind majoritatea dintre ei aproba sau dezaproba o anumita persoana, un punct de vedere, un curs al actiunii etc.,ei vor aproba sau dezaproba mult mai intens ulterior. Exact acest lucru se petrece in experientele noastre: participantii devin si mai apropiati fata de de Gaulle, si mai respin gatori fata de americani.



Este limpede ca atitudinile s-au schimbat, ca atitudinile tuturor devin ale fiecaruia, intrucit chiar in particular ei isi mentin punctul de vedere adoptat in public. Aceste efecte s-au produs si la alte grupuri de populatie, in numeroase tari, in legatura cu teme variate pacea, rasismul, ecologia, dilemele morale etc., fara sa se inregistreze nici o infirmare . Ele demonstreaza in mod incontestabil ca, departe de a fi o exceptie, consensul extrem reprezinta norma.

Importanta acestor descoperiri tine, pe de o parte, de faptul ca, in general, se astepta ca discutia de grup sa-i conduca pe indivizi la rotunjirea unghiurilor, la nivelarea atitudinilor, la moderarea optiunilor. Se dovedeste, dimpotriva, ca ea are drept rezultat ca-i face mai extremisti. S-a considerat pina de curind ca individul tinde sa devina extremist in timp ce grupul tinde sa devina moderat.
Sesizam acum ca trebuie sa inversam aceasta idee. Si ea nu este singura, intrucit dispare si ideea ca trebuie asimilat consensul cu compromisul; cu aceeasi ocazie, se impune ideea opozitiei dintre ele.
Noua perspectiva care se proiecteaza asupra fenomenelor colective a fost descrisa in termeni concreti de catre un autor american: Indiferent ca indivizii isi schimba opiniile inainte sau dupa decizia de grup sau ca este numai o consecinta a discutiei, posibilitatea unei «extremizari» crescute a opiniei individuale retine insistent atentia in cursul ultimului deceniu. Acest efect al discutiei de grup, denumit poate intr-un mod nepotrivit polarizare de grup, contrazice parerea conventionala care, asa cum am vazut mai sus, implica o moderatie a deciziei de grup sau a pozitiilor acestuia fata de distributia initiala a preferintelor individuale. Efectul polarizarii de grup a fost identificat initial de catre Moscovici si Zavalloni () care au observat ca studentii din universitatile franceze afisau atitudini mai extremiste dupa o anumita discutie fata de cele care precedau interactiunea. Asociat initial cu atitudinile, efectul de polarizare a fost, mai recent, observat ca raportindu-se la un amplu evantai de sarcini legate de judecati si decizii. Raportul original al lui Moscovici si Zavalloni se integra cu usurinta in climatul politic al epocii, agitatia studenteasca fiind atunci intensa si raspindita. Aceste rezultate au parut sa confirme observatiile enigmatice facute neoficial mai inainte de catre mai multe persoane anume ca studentii erau si mai extremisti in opinii dupa ceea ce ar fi trebuit sa fie o discutie moderatoare .
Observatia este intru totul exacta si conforma cu asteptarile, in situatia in care fiecare participant, eliberat de orice constringere, este incitat sa apere un punct de vedere la care tine in mod special.
Intelegem de ce, in anumite imprejurari si in anumite culturi, oamenii sint obligati sa ia cuvintul si sa ajunga la o intelegere unanima.
Faptul este oare destinat unei informari reciproce, formarii unei opinii obiective sau facilitarii intelegerii? Cu siguranta nu, trebuie sa duca la convergenta catre o pozitie comuna, la care sa adere in forul lor interior.
Se poate vedea catre ce anume tind toate aceste observatii. Mai multe stiinte sociale, de la care psihologia sociala nu face exceptie, trateaza in mod

implicit efectele obtinerii si ale combinatiei, ca si cum acestea nu ar necesita revizuiri semnificative ale teoriei. Or, nu asa se pune problema. Calitatea unei decizii care conduce la consens nu depinde numai de posibilitatea de a fi informati si de a participa la dezbaterile care il pregatesc, si atunci se profileaza o limita fata de primul postulat care lasa deschisa problema factorilor care determina consensul. Se pare ca nu s-a inteles ca, in absenta motivatiilor conflictului, a regulilor de discutie, a sensului adevarului, lucrurile ramin neschimbate. Pentru a remedia aceste lipsuri, nu este suficient sa se insiste pe ameliorarea comunicarii, pe o mai buna difuzare a cunostintelor, a normelor pozitive si a bunavointei din partea tuturor persoanelor implicate.
A incerca sa explici aceste fapte, nerepunind nimic in discutie, inseamna a te expune la pierderi. Mai devreme sau mai tirziu se vor descoperi alte fapte analoge, demonstrind din nou rationalitatea deciziilor luate abuziv, datorita indiferentei sau conformismului oamenilor.
Fara indoiala, trebuie sa se opuna rezistenta tentatiei de a simplifica ceea ce nu este simplu. Acest prim postulat insa, aplicat in mod practic si strict, conduce la efecte care se constituie in infirmare a celui de-al doilea. O analiza atenta a ceea ce se petrece in situatiile obisnuite dezvaluie faptul ca tentativele indivizilor de a reconcilia optiunile discordante sau opiniile contrare in grup reusesc, in mod spontan, mai bine in legatura cu o solutie extrema decit cu una de mijloc. Intr-adevar, am admis in mod tacit o conventie. Ea presupune, in esenta, ca viata in societate tempereaza tendintele indivizilor. Se pare insa ca, lasata in voia ei, aceasta viata, de fapt, le radicalizeaza. Fenomenul de polarizare nu face decit sa ilustreze aceasta si sa redefineasca ceea ce trecea, firesc sau nu, drept inerent naturii relatiilor colective.
. Binefacerile discordiei
Analizele noastre propun o teorie a deciziilor conducind la consens. Vom mentine, desigur, primul postulat cu privire la rationalitatea lor, nuantindu-l usor. Vom pune in evidenta, in primul rind, regulile dialogului si ale inter actiunii in calitatea lor de vehiculatoare de optiune, mai importante decit volumul de cunostinte al participantilor.
Altfel spus, accentul se deplaseaza de la competenta indivizilor catre relatiile lor de grup. Pe de alta parte, vom adapta un al doilea postulat, care poate fi enuntat astfel: consensul se stabileste, de obicei, daca nimic nu vine sa blocheze dezbaterile si schimburile, pe baza uneia dintre pozitiile extreme preferate ale grupului. Acesta este mai putin inclinat decit indivizii catre

temperarea conflictelor, evitarea diferentelor si mai dispus sa acorde criticilor si diverselor puncte de vedere exprimate atentia pe care ele o impun.
Pentru a intelege mai bine, sa luam un exemplu. Citiva experti si oameni politici afirma ca un acord se obtine cu conditia sa fie exclusi partizanii punctelor de vedere extreme. Primul ministru maghiar se pronunta in termenii urmatori asupra sanselor de intelegere intre Partidul Comunist si Opozitie:
Exista diferente, dar nu opozitie. Las de o parte extremistii din cele doua tabere, pe cei de dreapta care vor sa suprime complet proprietatea de stat si pe cei de stinga care au in vedere suprimarea oricarei proprietati private. Cu ceilalti cred ca este posibil sa se gaseasca modalitati de intelegere . El admite astfel, in mod implicit, ca dialogul si participarea sint limitate la o parte a societatii. Or, noi tinem sa luam in considerare cazul general in care sint inclusi extremistii si in care limitele societatii sint obiect al dezbaterii si nu conditie a ei. In felul acesta, se acopera o gama mai larga de situatii in loc sa ne limitam la acelea strict particulare, vizind echilibrul si armonia prealabile pe care le presupune averging-ul.
Problema centrala este insa ca noul postulat astfel conceput inverseaza viziunea despre rolul rezervat consensului. Pina aici s-a insistat mai ales asupra functiei sale de remediu fata de scaparile cunoasterii, erijindu-l in mijloc de a evita sau de a rezolva conflictele in cazul in care nici calculul, nici experienta nu sint posibile. Atita timp cit are ca forma optima compromisul, el se exprima prin cel mai mic numitor comun intre avizele exprimate, fiecare avind partial dreptate si partial nu, si reflecta contrastul intre idei si interese opuse, fara a le modifica statu quo-ul asadar.
Inainte chiar de a negocia, se cunoaste rezultatul, dar negocierea lasa lucrurile neschimbate. Un exemplu potrivit ne este oferit de coalitia dintre partide in Italia sau in Germania, atit de necesara formarii unui guvern.
Programul pe care se sprijina aceasta, comporta un amestec de elemente constrastante, liberale in economie, socialiste in materie de munca, crestine pe plan scolar etc. Lucrul permite gestiunea in comun a afacerilor fara a apropia partide sau doctrine.
Asa cum s-a observat, insa, de multa vreme, acest gen de compromis interzice sa se orienteze o tara intr-o directie precisa.
Mutatis mutandis, aceste observatii sint valabile pentru orice grup, partid sau colectivitate.
Iata, asadar, aspectul sub care polarizarea introduce o diferenta. Ea suge reaza consensul ca pe un mijloc sau chiar ca pe o metoda de a schimba normele si regulile vietii in comun. Functia sa nu este da a elimina tensiunile

si de a prezerva echilibrul intre pozitii antagonice, ci, dimpotriva, de a le lasa sa se modifice unele fata de altele, cu cit mai putina virulenta, pina cind rezulta un element comun. Discordia, departe de a fi un esec sau o rezistenta, este, in cazul de fata, cea mai pretioasa pirghie a schimbarii.
Trasatura principala a democratiei moderne este de a fi institutionalizat consensul in mai multe domenii. Vazut sub acest unghi, el efectueaza con trariul a ceea ce semnifica. Remarcam astfel ca, diferitele comitete si comisii carora le revine stabilirea unor programe de cercetare, furnizarea de reguli etice in materie de avorturi, de grefe de organe, de eutanasie etc., au drept misiune sa se puna de acord asupra unei solutii ce urmeaza a fi preconizata.
Adevarata lor misiune consta, totusi, mai putin in a reconcilia puncte de vedere opuse, cit in a face sa inainteze reflexia, in a schimba atitudinile si regulile inveterate, in a inova moravurile si ideile unui public reticent. Acest gen de inovatie este neasteptat si chiar socant, pentru ca problema este de a discuta dileme fara iesire in principiu, de a face o optiune intre posibilitati a priori imposibile. De altfel, persoanele reunite in jurul unei mese rotunde, pe picior de egalitate, avind ca misiune de a gasi un acord, sint oameni de stiinta, reprezentanti ai bisericilor si ai religiilor care, alta data, ar fi considerat absurda o asemenea eventualitate.
Ca din aceste probleme nu mai exista de acum inainte alta iesire decit intelegerea, este un fapt nou si tulburator, in asa masura incit nimeni nu este surprins de a-l vedea indeplinindu-se pe o pozitie extrema. Ca si cum ar exista o incompatibilitate intre cautarea unei cai de mijloc si tentativa de a schimba credintele si practicile care conteaza in ochii publicului. Se pare ca rolul consensului in societatile moderne este mai putin de a pune capat incer titudinilor si tensiunilor decit de a permite mentalitatilor sa evolueze, de a transforma normele si legaturile sociale fara a le distruge. Si, departe de a stagna sau de a se pierde in conformism, societatile se revigoreaza neincetat.
In felul acesta, fenomenul descoperit cu de ani in urma ne arata cum grupurile isi schimba de la sine, fara nici o interventie exterioara, atitudinile si deciziile. El se deschide asupra unei teorii a creativitatii si a inovatiei, asa cum trebuie ele concepute in colectivitatile pe cale de a se constitui.
Intrucit aceasta teorie a fost verificata pe scara unor grupuri restrinse, unii ar vrea sa fie limitata numai la acestea, ceea ce ar constitui o eroare compa rabila cu cea care ar limita teoria hipnozei numai la relatiile intre medic si pacient, interzicindu-i sa ne lamureasca asupra raporturilor intre lider si mase. Teoria noastra explica fenomenele descrise fara restrictii de scala, pina la proba contrarie. Ea prevede faptele care decurg de aici si care pastreaza o semnificatie evidenta pentru stiinta politica, economie sau sociologie, fara a omite asociatiile, comisiile, juriile, consiliile sau comitetele a caror practica o

intereseaza in cel mai inalt grad, pentru cazul in care si-ar cauta in ele surse de inspiratie. Se va observa astfel, ca dificultatile bine cunoscute cu care se confrunta aceste grupuri se datoreaza unor postulate desuete pe care le impartasesc si teoriilor clasice care le alimenteaza. Cel mai bun mod de a le critica pe cele din urma este de a se propune elemente noi care sa fie la inaltimea celor vechi pentru a le putea inlocui.
O istorie completa a deciziilor, care conduc la consens, in diferite societati si in diferite epoci, ar fi de cel mai mare interes pentru stiinta societatii. Daca, in pofida dificultatilor unui asemenea demers, cooperarea loiala a numerosi cercetatori ar fi incununata de succes, confruntarea faptelor adunate, relative la cele mai variate situatii, ar lumina numeroase idei generale, apte a transforma consensul comparat in obiect al unei stiinte in sine, una dintre cele mai utile.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite