„Caracterul omului este destinul sau." HERODOT

Principiile cunoasterii omului sunt de asa natura incat sa nu permita generarea unei prea mari infatuari si trufii. Dimpotriva, adevarata cunoastere a omului nu poate sa inspire decat o anumita modestie, prin aceea ca ne demonstreaza ca avem de-a face cu o sarcina de o exceptionala insemnatate, la a carei indeplinire umanitatea lucreaza chiar de la inceputurile civilizatiei, fara a o fi abordat in mod sistematic, cu o clara constiinta a scopului, in asa fel incat vedem mereu iesind in fata numai cativa oameni mari, ici-colo, care au dispus de o mai buna cunoastere a omului in comparatie cu media. Atingem aici un punct sensibil: daca verificam pe neasteptate gradul de cunoastere a omului intr-un esantion oarecare, constatam ca majoritatea subiectilor isi declina competenta in aceasta materie. Nimeni nu se poate lauda cu o profunda cunoastere a omului. Aceasta situatie tine de existenta noastra individualista. Se poate afirma ca niciodata oamenii nu au trait mai izolati decat azi. inca din copilarie avem prea putine raporturi intre noi, o slaba coeziune. Familia ne izoleaza. intregul nostru mod de viata ne refuza contactul mai intim cu semenii nostri, care este de o absoluta necesitate in elaborarea unei arte cum este cunoasterea omului. Cele doua elemente se afla in interdependenta: nu putem restabili contactul cu ceilalti oameni pentru ca, in lipsa unei mai bune comprehensiuni mutuale, ei ne dau impresia a ceva cat se poate de strain. s3r18rv
Consecinta cea mai grava a acestui neajuns este renuntarea care survine aproape intotdeauna atunci cand se impune sa ne comportam intr-un anumit fel cu semenii nostri si sa ducem cu ei o viata in comun. Este un fapt adesea dovedit si subliniat ca oamenii trec unii pe langa altii si isi vorbesc fara a putea gasi un punct de contact, coeziunea necesara, ei tratandu-se ca niste straini, nu numai in vastele cadre ale societatii, ci chiar si in sanul grupului celui mai restrans care este familia. Foarte frecvent suntem confruntati cu plangerile parintilor care nu-si inteleg copiii si cu acelea ale copiilor care se considera neintelesi de catre parintii lor. Cu toate acestea, in conditiile fundamentale ale vietii umane colective se face simtita o vie inclinatie spre comprehensiunea reciproca, pentru ca intreaga noastra comportare fata de aproapele depinde de aceasta. Oamenii ar duce o viata in comun mult mai buna daca cunoasterea semenului ar fi mai profunda, deoarece anumite forme perturbatoare ale vietii in comun ar fi suprimate, forme care sunt astazi posibile pentru ca nu ne cunoastem unii pe altii, expunandu-ne pericolului de a ne lasa amagiti de aparente si de a cadea prada ipocriziei celorlalti.
Este necesar acum sa vedem de ce tocmai din partea medicinei are loc incercarea de a constitui in acest vast domeniu o disciplina aparte denumita cunoasterea omului si care sunt premisele acestei stiinte, sarcinile care ii incumba, rezultatele pe care le putem astepta de la ca.
Medicina neurologica1 este de-acum o disciplina care, inainte de toate, pretinde o extrem de operativa cunoastere a omului. Pentru medicul neurolog este necesar ca,in cel mai scurt timp posibil, sa-si faca o idee despre viata psihica a bolnavului de nervi. in acest domeniu al medicinei, putem emite o judecata utila si putem institui sau propune interventii curative numai in cazul in care ne este clar ce se petrece in sufletul pacientului. Superficialitatea este aici absolut contraindicata, eroarea fiind urmata de o sanctionare imediata, dupa cum, pe de alta parte, aprecierea corecta este, cel mai adesea, urmata de succes. Se impune, asadar, un examen riguros si neintarziat in acest sens. in viata sociala ne putem foarte lesne insela in ceea ce priveste aprecierea unui om. Desigur, de fiecare data greseala se plateste; se poate totusi ca reactia sa se produca atat de tarziu incat, in majoritatea cazurilor, sa nu mai fim in masura sa sesizam conexiunile si sa ne tulbure constatarea ca o inexactitate in judecarea unui om a dus, fie si dupa un deceniu, la grele esecuri si vicisitudini. Asemenea imprejurari nu inceteaza de a ne reaminti necesitatea si obligatia de a dobandi si de a aprofunda cunoasterea omului.
in cercetarile noastre am ajuns repede la concluzia ca aceste anomalii, conflicte si esecuri pe plan psihic, atat de frecvent inerente cazurilor patologice, de fapt nu au in structura lor nimic strain vietii psihice a omului asa-zis normal. Sunt aceleasi elemente, aceleasi conditii, numai ca mai reliefate, mai deslusit manifestate si mai usor de identificat. Vom putea profita de aceste cunostinte si, prin comparatie cu viata psihica normala, sa acumulam o experienta care in cele din urma sa ne permita sa aruncam o privire mai patrunzatoare asupra raporturilor normale. in continuare, avem nevoie de exercitiu, asociat cu acea daruire si cu acea staruinta pe care le cere orice vocatie.
Prima constatare care ni se impune este aceea ca stimulentii cei mai puternici pentru edificarea vietii psihice a omului provin din cea mai frageda copilarie. Nu este vorba de o descoperire formidabila, dat fiind ca asemenea constatari au fost facute de cercetatori in toate timpurile. Elementul nou consta in stradania de a corela in mod organic trairile, impresiile si luarile de atitudine din copilarie, in masura in care ele se lasa identificate cu fenomenele ulterioare ale vietii psihice, efectuand o comparatie intre anumite trairi din prima copilarie si anumite situatii si atitudini de mai tarziu. Deosebit de important este faptul ca fenomenele izolate ale vietii psihice nu pot fi niciodata considerate ca un intreg inchis in sine; acestea nu pot fi intelese decat ca parti componente ale unui ansamblu indivizibil si numai daca incercam sa descoperim linia de orientare a individului, tiparul, stilul sau de viata, convingandu-ne clar ca scopul secret al conduitei infantile este identic cu acela al comportarii omului in viata sa de mai tarziu. Pe scurt, se vede cu o surprinzatoare claritate ca nu a intervenit nici o modificare din punctul de vedere al activitatii psihice, ca, fara indoiala, forma exterioara, concretizarea, traducerea pe plan verbal a aparentelor din viata psihica, cu alte cuvinte, fenomenalul este susceptibil de schimbare, invariabile ramanand insa bazele insesi, scopul si dinamica acestuia, tot ceea ce orienteaza viata psihica in directia scopului. Cand, de exemplu, un pacient face dovada unui caracter anxios, fiind marcat mereu de suspiciune si inclinand sa se tina de-o parte, nu este greu de stabilit ca aceleasi tendinte il caracterizau de pe cand avea doar trei sau patru ani, numai ca trasaturile sale de caracter aveau pe atunci simplitatea proprie acelei fragede varste si erau lesne de sesizat. in consecinta, ne-am dat silinta sa ne concentram sistematic atentia in primul rand asupra copilariei pacientului. Ba chiar am reusit sa presupunem multe lucruri cu privire la copilaria unui om fara ca cineva sa ne fi vorbit despre aceasta. Consideram ceea ce vedeam la el ca pe o expresie a primelor sale trairi din copilarie, trairi care il influentau pana si in plina maturitate. Iar daca, pe de o parte, aflam de la cineva ce evenimente din copilarie i s-au pastrat in memorie, acestea ne dau, cand sunt corect interpretate, o imagine a tipului de om cu care avem de-a face. Utilizam, de asemenea, si o alta constatare, anume aceea ca oamenii se detaseaza extrem de greu de tiparul2 in care au crescut in primii ani de viata. Putini sunt cei care izbutesc sa se abata de la acesta, chiar si atunci cand, la varsta adulta, viata lor psihica se manifesta in alte situatii de viata si, drept urmare, inregistreaza impresii diferite. Aceasta nu echivaleaza cu o schimbare a tiparului de viata; viata psihica are intotdeauna acelasi fundament, omul ne dezvaluie aceeasi linie de miscare (Bcwcgungslinie) si ne permite sa ghicim acelasi tel in cele doua perioade de varsta, in copilarie ca si la maturitate. Iata de ce se impune sa situam copilaria in centrul atentiei noastre, iar daca proiectam o modificare, nu este necesar sa luam in seama toate nenumaratele trairi si impresii ale unui om, ci mai intai sa-i descoperim tiparul de viata si, pornind de aici, sa-i intelegem modul personal de a fi3 si, in acelasi timp, bizarele fenomene patologice care ne intereseaza.
in felul acesta, examinarea vietii psihice infantile devine cheia de bolta a stiintei noastre, de unde ea isi trage forta instructiva. Exista o multime de lucrari consacrate studierii primilor ani de viata. Materialele se acumuleaza, fara a fi supuse unor investigatii multumitoare; dispunem deci de rezerve pentru o cercetare indelungata si oricine poate gasi aici fapte inedite, importante si demne de interes.
Stiinta aceasta constituie pentru noi, totodata, un mijloc de a preveni greselile; daca am cultiva o stiinta care sa nu aiba ratiunea sa de a fi decat in ea insasi, nu am ajunge la cunoasterea omului. Pe baza cunostintelor noastre inaintam intr-un chip absolut natural pe terenul muncii de educatie, pe care o slujim de ani si ani. Educatia este o mina de aur pentru oricine concepe cunoasterea omului ca pe o stiinta importanta si doreste sa si-o insuseasca, sa o traiasca, sa i se consacre; de fapt aceasta nu este nicidecum o stiinta livresca, ci una care nu poate fi invatata decat in sfera practicii. Trebuie, ca sa spunem asa, sa participi la dinamica fiecarui fenomen al vietii psihice, sa-1 retraiesti in forul intim, sa-1 insotesti pe om in bucuriile si temerile sale, cam la fel cum un bun pictor nu poate intruchipa in trasaturile celui caruia ii face portretul decat ceea ce a filtrat prin propria sa fiinta. Este cazul, prin urmare, sa concepem cunoasterea omului ca pe o arta care dispune de multiple instrumente, dar si ca pe o arta care se juxtapune tuturor celorlalte arte de acelasi rang si de care o anumita clasa de oameni, poetii, s-au folosit din plin. Aceasta trebuie sa ne serveasca in primul rand la imbogatirea cunostintelor, dandu-ne tuturor posibilitatea unei mai bune si mai mature dezvoltari pe plan psihic.
O dificultate intervine foarte adesea in acest domeniu, prin faptul ca noi, oamenii, suntem extraordinar de sensibili cand vine vorba de competenta noastra in materie de cunoastere a omului. Putini sunt cei care, cu toate ca nu au facut studii in acest sens, sa nu se considere buni cunoscatori de oameni, si inca si mai putini sunt cei care sa nu se declare ofensati daca vrem sa-i indemnam sa faca progrese in cunoasterea omului. Consimt la aceasta doar cei care, intr-un fel sau altul, au ajuns sa recunoasca valoarea cunoasterii omului fie prin experienta propriilor amaraciuni, fie datorita capacitatii lor de a se transpune in trairile celorlalti. Rezulta de aici, pentru a ne atinge scopul, necesitatea adoptarii unei tactici bine determinate. Caci nimic nu este mai suparator si nu este privit cu mai multa aversiune decat faptul de a proiecta pe neasteptate sub ochii cuiva informatiile dobandite cu privire la viata sa psihica. Pe toti cei care nu doresc sa devina antipatici ii vom consilia sa se arate prudenti in aceasta privinta. Cel mai bun mijloc de a capata o proasta reputatie consta in a te comporta neprevazator, utilizand in mod abuziv stiinta cunoasterii omului, dandu-le, de pilda, de inteles oamenilor ca le ghicesti gandurile si sentimentele. La fel de periculos este sa-i prezinti unui profan drept adevaruri definitive4 conceptiile de baza ale acestei invataturi. Chiar si cei care mai cunosc cate ceva in aceasta materie se simt atunci, pe drept cuvant, lezati. Repetam, asadar, ceea ce am spus la inceput, anume ca aceasta stiinta cere modestie, excluzand cunostintele superficiale sau de prisos, acele atitudini care amintesc de vanitatea copilului care crede ca totul ii sta in putinta. Mult mai ingrijoratoare este o atare atitudine in cazul adultului. De aceea respingem pripeala si recomandam autocontrolul, abtinerea de a se lauda in fata cuiva cu cunostintele dobandite pe planul cunoasterii omului. Altfel nu am face decat sa ridicam noi dificultati in fata acestei stiinte pe calc de constituire, daunand scopului ei, caci ar trebui sa ne impovaram inevitabil cu greselile generate de imprudenta unor novici, oricat de entuziasti ar fi ei. Sa fim mai degraba circumspecti si sa nu uitam niciodata ca. mai presus de toate, ca sa putem emite o judecata, trebuie sa avem in fata noastra un tot implinit si ca o asemenea judecata nu trebuie emisa decat daca suntem siguri ca aducem prin ca un beneficiu cuiva. Caci a formula o judecata, oricat de exacta, intr-o forma suparatoare si la loc nepotrivit, inseamna a aduce mari prejudicii.
inainte de a continua aceste consideratii, se impune sa preintampinam o obiectie care, cu siguranta, se poate naste in mintea multora. Cand facem afirmatia ca linia vietii (d/e Lebenslinie) unui om ramane neschimbata, lucrul acesta trebuie sa para de neinteles pentru multi, pentru ca, in definitiv, fiecare traieste in viata sa o multitudine de experiente, care determina modificari ale comportamentului sau. Sa remarcam, totusi, ca un fapt de viata nu are doar o singura semnificatie. Este greu de gasit doi oameni care, din una si aceeasi experienta de viata, sa traga aceeasi concluzie practica. Nu orice patanie ne face mai intelepti. Daca invatam sa evitam cu succes anumite neplaceri, le opunem cutare sau cutare atitudine. Dar linia dupa care ne orientam ramane neschimbata. Vorn vedea, de-a lungul expunerilor noastre, ca, din masa experientelor sale, omul nu extrage decat o morala strict limitata si ca, privita mai indeaproape, aceasta morala se adapteaza intr-un fel sau altul la linia vietii sale, intarind-o in tiparele sale. Limba a „sesizat" bine situatia, caci se spune ca noi insine suntem cei care ne facem experienta, ceea ce arata ca fiecare este stapan pe aprecierea pe care i-o aplica. Zilnic putem constata ca oamenii trag de fapt din experientele pe care le traiesc concluziile cele mai diverse. Sa presupunem, de exemplu, un om care face in mod obisnuit o greseala oarecare. Chiar daca reusim sa-1 convingem ca greseste, rezultatele vor diferi de la individ la individ. Se poate ca unul sa traga concluzia ca ar fi timpul sa se dezbare de obisnuinta sa. Un altul va riposta ca, dat fiind faptul ca de atata amar de vreme actioneaza astfel, ii este imposibil sa faca altfel. Un al treilea va imputa parintilor sai greseala educatiei primite: va sustine ca nimeni nu s-a ingrijit niciodata de dansul, sau ca a fost tratat cu prea multa indulgenta, sau, dimpotriva, prea aspru; orice ar fi, el ramane la modul sau de a proceda. La drept vorbind, ultimii doi se dau de gol, aratand ca ei inteleg sa dispuna de o acoperire, de justificare. in felul acesta, nu fara o aparenta motivare, ei pot totdeauna sa se sustraga in mod prevazator de la autocritica. Ei nu ar fi niciodata vinovati, vina pentru tot ceea ce nu au reusit ei sa faca revenind mereu altora. Neluand in considerare faptul ca nu fac nici un efort ca sa evite greseala, ei persista, nu fara ardoare, in aceasta, pe cand educatia deficitara nu se face vinovata de comportamentul lor decat in masura in care o vor ei. Semnificatia multipla a experientelor de viata, posibilitatea de a trage din ele concluzii divergente ne fac sa intelegem de ce un om nu-si schimba felul sau de a fi (seine Gangart), ci mai degraba isi suceste si rasuceste in asa fel trairile pana cand acestea ajung sa se ajusteze cu felul sau de a fi. Se pare ca lucrul cel mai greu pentru om este acela de a se cunoaste pe sine insusi si de a se schimba.
Daca cineva ar dori sa incerce sa formeze oameni mai buni, s-ar gasi intr-o mare incurcatura in cazul in care nu ar dispune de experienta si faptele acumulate ca urmare a cunoasterii omului. Poate ca va opera, ca si pana atunci, la suprafata, crezand ca din moment ce lucrul a luat un nou aspect, o alta nuanta, a reusit cumva sa introduca o schimbare. Prezentand cazurile reale, ne vom putea convinge cat de putin duc la transformarea practica a unui om asemenea procedee; atat timp cat linia de miscare a individului nu a suferit ea insasi o modificare, nu poate fi vorba decat de pura aparenta, repede spulberata. Procesul schimbarii unui om nu este deloc usor, cerand chibzuinta, rabdare si, mai presus de toate, inlaturarea oricarei vanitati personale, intrucat celalalt nu are nicidecum obligatia de a fi obiectul vanitatii noastre. in afara de aceasta, este necesar ca procesul sa fie in asa fel condus incat sa fie asimilabil pentru celalalt. Pentru ca este de la sine inteles ca oricine poate refuza o mancare, fie ea cat de apetisanta, din moment ce nu-i este oferita asa cum se cuvine.
Cunoasterea omului comporta inca o latura, la fel de importanta, reprezentata de asa-numitul sau aspect social. Este neindoielnic faptul ca oamenii s-ar comporta mai bine unii fata de altii, ca ei s-ar apropia mult mai mult, daca si-ar intelege mai bine resorturile interioare. Pentru ca, in acest caz, le-ar fi cu neputinta sa se insele unii pe altii. Aceasta posibilitate de inducere in eroare constituie un pericol imens pentru societate. Acesta este pericolul pe care trebuie sa-1 demonstram noi semenilor nostri pe care vrem sa-i initiem intr-ale vietii. Ei trebuie sa devina capabili sa recunoasca tot ceea ce este inconstient in viata, toate deghizarile, disimularile, mastile, siretlicurile si perfidiile, spre a-i putea avertiza pe cei panditi de asemenea primejdii si a le veni in ajutor. Numai cunoasterea omului, constient practicata, ne va sluji in aceasta directie.
Prezinta, de asemenea, interes intrebarea cine este indicat, la drept vorbind, sa dobandeasca si sa exercite cunoasterea omului. Am si aratat ca nu este posibil ca aceasta stiinta sa fie cultivata doar pe un plan teoretic. Simpla insusire a tuturor regulilor nu este suficienta, necesara fiind transpunerea acestora in practica si studierea aprofundata a conexiunilor, intelegerea lor, pentru ca ochiul sa invete sa priveasca mai in profunzime decat ne-a ingaduit-o experienta anterioara. Aceasta este forta propulsiva care ne determina sa abordam din punct de vedere teoretic cunoasterea omului. Dar nu putem insufleti cu adevarat aceasta stiinta daca nu patrundem in viata, daca nu verificam si nu aplicam in practica principiile descoperite. intrebarea de mai sus ni se impune si datorita faptului ca noi am retinut, din perioada in care am fost educati, mult prea putine si uneori inexacte date, asa incat educatia noastra, chiar si in prezent, nu este indicata sa ne furnizeze o utila cunoastere a omului. Fiecare copil este lasat in voia sa in ceea ce priveste gradul de dezvoltare, cat si extragerea unor principii de morala practica din lecturile sau din experientele sale de viata. Nu exista, de altfel, nici o traditie in cultivarea cunoasterii omului. Nu exista in acest domeniu nici o conceptie sistematica, cunoasterea omului gasindu-se cam in situatia chimiei pe timpul cand inca mai era alchimie.
Daca ii trecem in revista pe cei care, in haosul care domneste in domeniul educatiei, au cea mai favorabila ocazie de a se initia intrucatva in cunoasterea omului, constatam ca sunt oameni care inca nu s-au rupt din angrenajul social si care, intr-un fel sau altul, mai pastreaza contactul cu semenii si viata, ramanand, in consecinta, optimisti sau cel putin pesimisti militanti, dintre acei pe care pesimismul inca nu i-a dus la resemnare. Dar, in afara contactului social, mai este necesara si o experienta de viata. Ajungem, astfel, la urmatoarea concluzie: adevarata cunoastere a omului, date fiind lacunele educatiei noastre, nu este atribuita de fapt decat unui singur tip de om, „pacatosul care se caieste", acela care a trecut prin toate meandrele vietii psihice si s-a lecuit, sau cel putin s-a gasit aproape de o asemenea situatie. Bineinteles ca pot exista si alte cazuri, indeosebi cazul oamenilor capabili sa inteleaga ceva din exemplul altora sau al celor dotati cu o rara sensibilitate. Dar cel mai bun cunoscator de oameni va fi, desigur, acela care el insusi a trait toate aceste patimi omenesti. Pacatosul care se caieste pare sa fie nu numai pentru vremurile de azi, ci si pentru timpurile in care au luat fiinta religiile, acel tip caruia i s-a conferit cea mai inalta valoare si care sta mai presus de o mie de oameni integri. Daca ne intrebam cum de stau lucrurile asa, trebuie sa recunoastem ca un om care s-a ridicat deasupra vicisitudinilor existentei, smulgandu-se din mocirla, care a gasit puterea sa lase toate acestea in urma lui si sa se inalte, va fi in mod necesar cel mai bun cunoscator atat al partilor bune, cat si al celor rele ale vietii. Din acest punct de vedere nu-1 intrece nimeni si, mai inainte de toate, nu omul integru.Din cunoasterea psihicului uman rezulta in mod automat o indatorire, o misiune care, pe scurt, consta in a sfarama cadrul care-1 inabuse pe om, cadrul care se dovedeste impropriu pentru viata, inlaturand falsa perspectiva care il face sa rataceasca si prezentan-du-i o alta perspectiva, mai favorabila vietii colective si posibilitatilor de fericire pe care le ofera acest mod de existenta, o economie intelectuala (einc Denkdkonomie) sau, ca sa fim mai modesti, un alt cadru de viata, dar unul in care sentimentul comuniunii sociale sa joace rolul predominant. Nu intentionam deloc sa ajungem la o configuratie ideala a dezvoltarii psihice. Dar se va recunoaste ca adesea punctul de reper ferm (der Standpunkt) constituie prin ci insusi un ajutor enorm in viata celui care colinda si rataceste, pentru ca, in ratacirile sale, el arc sentimentul sigur al directiei in care a esuat. Deterministii rigurosi, care fac ca tot ceea ce i se intampla omului sa depinda de interactiunea permanenta dintre cauza si efect, nu vor admite lesne acest considerent. Caci este sigur ca determinismul cauzal devine cu totul altceva, ca efectele unei experiente de viata se transforma radical in cazul in care in om exista o forta, un motiv viu, anume cunoasterea de sine, intelegerea din ce in ce mai profunda a ceea ce se petrece in sine si a surselor generatoare. Din acel moment el devine un alt om, de care niciodata nu va putea face abstractie.