Din multiplele cercetari realizate de-a lungul timpului a reiesit ca autismul nu poate fi propriu-zis vindecat (cu toate ca unii autori au afirmat contrariul), dar se poate evita cel putin agravarea handicapului copilului atat pe plan intelectual cat si emotional. j2j22jm
Copiii atinsi de autism , cu un deficit de dezvoltare, nu sunt probabil "vindecabili" pentru ca "edificiul" este construit pe fundatii subrede. Dar si aici exista nuante, caci daca originea autismului este metabolica sau imunitara, o interventie la nivelul chimiei celulare poate modifica evolutia subiectului. Daca originea este genetica, lucrurile se complica, interventia asupra cromozomilor fiind de domeniul viitorului. Tot ce se poate face in acest caz este prevenirea precoce a mamei (asa cum se procedeaza in trizomia 21), aceasta urmand sa ia decizia pe care o crede adecvata.
Asa cum aminteam mai sus, in functie de etiologia sindromului , multiple tratamente diferentiale au incercat, intr-o perspectiva realista, daca nu sa vindece, cel putin sa reduca handicapul. Cercetarile contemporane s-au axat indeosebi tocmai pe circumscrierea mecanismelor etiologice, incercand, prin analize de finete sa individualizeze si sa propuna terapii punctuale.
Astfel, Mary Coleman propune doua categorii de terapii posibile. Mai intai, este vorba de cele care vizeaza corectarea anomaliilor biochimice nespecifice ale sangelui, urinei, LCR sau ale celulelor, anomalii care pot avea raport cu boala, dar care nu sunt identificate ca factori etiologici subiacenti. Exista apoi tratamente care nu sunt absolut deloc specifice, ca majoritatea tratamentelor medicamentoase, destinate sa corecteze simptomele clinice, indiferent de factorii etiologici.
Tratamentul autismului face apel la un demers multidisciplinar, necesitand colaborarea medicului, a psihologului, a educatorului si a parintilor. Fiecare copil este o fiinta umana diferita, fragila si sensibila ; el necesita deci o baza individuala de tratament, stabilita in urma unui bilant medical adecvat si a unor evaluari psiho-educative inteligente si creative. Refuzul subiectului autist de a coopera nu face decat sa sporeasca dificultatile problemei.
Obiectivul prioritar al oricarui tratament este ameliorarea conditiilor de viata ale copilului. La majoritatea subiectilor care prezinta semnele evidente ale unei retardari in dezvoltare, prima premisa a tratamentului ar putea fi incurajarea evolutiei limbajului, autonomiei si a aptitudinilor sociale si scolare.
Un alt domeniu in care majoritatea copiilor autisti au nevoie de ajutor, este acela al ameliorarii simptomelor comportamentale: hiperactivitatea, izolarea, stereopatia, autostimularea, agresivitatea sau comportamente socialmente inacceptabile.

1. Tratamente destinate corectarii anomaliilor biochimice
In domeniul biochimiei doua sunt astazi reperele care au retinut atentia cercetatorilor si au dus la elaborarea unei linii de tratament: a. drumul urmat de catecolamine si de metabolitii lor in sange; b. b. metabolismul serotoninei.
Tentativele terapeutice destinate modificarii traseelor catecolaminelor nu au dat insa rezultate deosebit de semnificative. Au fost efectuate o serie de experimente consacrate studiului vitaminei B6 si ale asociatiei B6- magneziu asupra subiectilor. S-a demonstrat astfel ca piridoxina, cu sau fara magneziu, ar putea fi eficace pentru controlul simptomelor clinice in cadrul unei subgrupe de copii autisti.
Studiile asupra metabolismului serotoninei au avut ca scop in unele cazuri, cresterea rezervelor, iar in altele scaderea acestora. Datorita complexitatii interrelatiilor intre neurotransmitatori si multiplele etiologii ale autismului, nu este de mirare faptul ca aspectele relevate in cercetare au aparut contradictorii.

2. Tratamente medicamentoase
Timp de mai multe decenii s-a incercat, prin tatonari, identificarea unor medicamente susceptibile sa reduca unele simptome prezentate de copiii autisti. Datorita succesului obtinut cu ajutorul unor medicamente in schizofrenia adultului, cercetatorii au inceput sa exploreze diversi agenti psiho-activi si la copiii prezentand simptome psihiatrice, incluzand aici si grupe de copii autisti. In tratamentul medicamentos al autismului, principiul aplicat este identic cu cel al oricarui fel de terapie: cu cat copilul este mai mic, cu atat rezultatele sunt mai bune. De aceea, atata vreme cat un medicament nu a fost incercat la copii foarte mici (2, 3 ani), el nu poate fi eliminat ca tratament posibil.
In cursul anilor, incercarile clinice ale unor medicamente din ce in ce mai sofisticate, au permis o mai clara abordare a acestei modalitati terapeutice. S-a demonstrat, de exemplu, ca haloperidolul permite reducerea a doua din principalele simptome ale autismului: izolarea si stereotipiile. O alta descoperire majora a fost aceea ca asocierea haloperidolului cu un antrenament comportamental al limbajului este superioara aplicarii celor doua procedee luate separat. Se pare insa, ca haloperidolul are efecte secundare indezirabile pe termen lung. Unul dintre aceste efecte ar fi diskinezia tardiva , adica aparitia unor miscari involuntare anormale (coreiforme, atetozice, mioclonice, distonice).
In concluzie, se poate afirma ca " psihofarmacologia copiilor si adolescentilor autisti ramane inca in stadiu embrionar, neputandu-se considera superioara altor tratamente".

3. Terapia psihanalitica
Francoise DOLTO (1985), imbratisand conceptia psihanalitica asupra autismului, afirma ca, de fapt, acesta n-ar exista la nastere. El ar fi "fabricat", constituit ca un proces reactiv de adaptare in incercarea de realizare a identitatii, eveniment avand loc fie in primele zile de viata, fie intre 4-10 luni. Autoarea exprima plastic universul acestui prezent-absent care este autistul:" Autistii nu stiu cine sunt, corpul nu le apartine. Spiritul lor este nu se stie unde. Ei sunt morti cand e vorba de realitatea celorlalti si foarte vii cand e vorba de ceva de neatins, imaginar."
In conceptia autoarei, daca sindromul autist este depistat la timp, copilul este recuperabil. Teoria elaborata de F. DOLTO vizeaza constientizarea, prin limbaj, a evenimentului declansator: "Fara a-l imbratisa, inaintea somnului, spuneti-i copilului ce s-a intamplat.
Pe de alta parte, relatia cu terapeutul trebuie sa fie doar de comunicare verbala, nu si afectiva, deoarece altfel copilul este susceptibil sa realizeze un transfer regresiv.

Un alt reprezentant al curentului psihanalitic, Bruno BETTELHEIM (1972), referindu-se la problema tratabilitatii autismului, afirma ca ceea ce conteaza din punctul de vedere uman este perspectiva care ofera cele mai multe sanse de usurare a distresului copilului. El sustine ca atitudinile adultilor fata de acesti copii pot influenta in mare masura dezvoltarea lor.

4. Terapia comportamentala
Consideratiile comportamentaliste au contribuit considerabil nu numai la o mai buna definire si circumscriere a autismului (Rutter, 1970 sau Lotter, 1978), dar si la dezvoltarea unor terapeutici cu certe rezultate pe care le sustin dovezi recente intalnite in literatura de specialitate.
Terapia comportamentala urmareste cu precadere imbunatatirea deprinderilor comportamentale adaptative ca, de exemplu, comunicarea si descurajarea comportamentelor destructive- agresivitatea.
In 1987, LOVAAS a initiat terapia comportamentala individuala cu un regim de 40 de ore pe saptamana pe o perioada de doi ani sau mai mult, pentru un grup experimental de 19 copii autisti sub 4 ani. Aceasta interventie a inclus si antrenarea parintilor in mediul destinat copiilor prescolari. In momentul reevaluarii, la o varsta medie de 7 ani, subiectii din grupa experimentala au obtinut Q.I.-uri crescute cu 20 de puncte si au demonstrat progrese in domeniul achizitiilor educative. 9 din cei 19 subiecti si-au efectuat studiile primare in scoli normale si au obtinut Q.I.-uri apropiate de medie. Prin contrast, doua grupe de control insumand 40 de copii, diagnosticati de asemenea ca autisti, nu au obtinut progrese semnificative.
Investigatia lui LOVAAS comporta doua volete. In primul s-a urmarit masura in care, dupa cativa ani de la evaluarea facuta la varsta de 7 ani, grupul experimental din studiul lui LOVAAS si-a mentinut achizitiile obtinute prin tratament. Subiectii din grupul experimental si cei dintr-unul din grupurile de control au fost supusi unor teste standardizate de functionare intelectuala si adaptativa. Grupurile au fost comparate unele cu altele, iar performanta lor din acel moment a fost comparata cu cea din evaluarile precedente. A doua parte a investigatiei a luat in considerare subiectii care au obtinut rezultatele cele mai bune la sfarsitul primei etape a studiului. S-a examinat masura in care acesti copii puteau fi considerati eliberati de simptomatologia autista (baterie de teste pentru evaluarea unor posibile deficite).
Ca o concluzie a cercetarii, se poate afirma ca rezultatele favorabile obtinute de subiectii experimentali pot fi atribuite tratamentului comportamental de care acestia au beneficiat.

5. Tehnici educative
Dupa cum sustinea Catherine MILCENT, orice educatie incepe prin evaluarea dezvoltarii persoanei, in stadiul de la care se porneste. In ceea ce priveste autistul, aceasta evaluare este dificila si delicata, avand in vedere absenta motivatiei sociale, tulburarile de atentie, eterogenitatea si heteronomia capacitatilor. In aceste conditii, este indispensabil sa se inceapa prin reperarea intereselor autistului. Pentru aceasta, este suficient sa observam cu ce se ocupa copilul autist in mod spontan. Doua tipuri de activitati sunt in acest sens, demne de remarcat: cele ce par sa furnizeze un interes sau o motivatie evidenta si cele ce par destinate sa reduca un exces de stres sau de stimulare.
Astfel: a. atentia selectiva a copiilor autisti este profund perturbata, ceea ce explica miscarile repetate sau, dimpotriva, completa lor pasivitate. Aceste stereotipii sau obsesii sunt pretioase pentru practician, educatia speciala bazandu-se tocmai pe arta de a diminua stimulii in amonte, pastrandu-i doar atunci cand sunt pertinenti, si de a ameliora tratamentul acestei informatii in aval. De aesmenea, orice "artificiu" ce poate amuza copilul va fi utilizat pentru mentinerea atentiei. Orice activitate va fi "sarbatorita" prin mimarea satisfactiei, prin mangaieri verbale, uneori prin mici recompense ; b. referindu-se la perceptia spatiului sau a timpului, C. MILCENT sustine ca, in cazul unui copil autist stabilitatea si recurenta spatiului este o conditie a colaborarii. Autistul va putea sa invete mult mai bine ce se asteapta de la el in spatii diferite (de lucru, de destindere, de joaca), care , in mod obisnuit, nu au conventionalitate pentru el; c. in genere, copilul autist nu-si supune interlocutorul la "bombardamente" de intrebari asa cum o face copilul normal si de aceea este deseori "subalimentat" cu informatii. Aceasta nu inseamna ca el nu trebuie sa beneficieze de o baie informationala adaptata capacitatii sale de percepere. d. cand este vorba de autism, este indispensabil ca evaluarea comprehensiunii si expresiei verbale sa fie efectuata de persoane competente care sa nu se lase induse in eroare de existenta limbajului ecolalic care da intotdeauna iluzia unei stapaniri superioare celei existente de fapt.

Orice program de dezvoltare trebuie deci sa inceapa printr-o cantarire riguroasa a intelegerii fine a conceptelor, a categoriilor gramaticale, a sensului contextual si a gradului de integrare in conversatie. Chiar daca vocabularul este de bine de rau insusit, copilul autist utilizeaza cu dificultate contextul pentru a-si verifica ipotezele. In afara perceperii sensului intrinsec al cuvintelor, specialistul va trebui sa verifice, atat pentru limbajul vorbit cat si pentru cel scris, daca nu exista o hiperlexie fara comprehensiune.

Pentru a-l ajuta pe copilul autist sa codeze un cuvant in mod corect, trebuie sa patrunzi in lumea lui ca sa stii ce a vazut, cum a perceput obiectul sau ce l-a interesat in legatura cu acesta. In acelasi timp, trebuie sa ramai vigilent caci obisnuinta de a-l intelege se dobandeste repede, ca si adaptarea la limbajul lui, omitandu-se corectarea aberatiilor, fapt care induce stagnare. e.se fac deseori confuzii intre lipsa sociabilitatii si afectivitate. De fapt, la autisti nu lipseste dorinta sociala si cu atat mai putin afectivitatea, in afara primului an de viata in care copilul manifesta fie indiferenta, fie anxietate ca raspuns la solicitarea umana. Afectivitatea functioneaza insa intr-o maniera arhaica, dupa legea acelui "tot sau nimic". Autistul este deseori induiosator, pentru ca este patetic. Tocmai de aceea, el trebuie ajutat sa-si identifice propriile trairi emotionale si sa le recunoasca la altii. Emotia poate fi analizata cu ajutorul unor portrete, expresii, se poate realiza chiar o mica banda desenata in care contextul determina veselia sau tristetea personajului. Mimicile trebuie subliniate si amplificate prin jocuri de rol, atragandu-se atentia copilului ca "ne prefacem ca..." De fiecare data, emotiile vor fi numite cu toata gama de nuante pe care o poate intelege copilul pana la completa lor comprehensiune.
Sociabilitatea nu se dezvolta deci decat daca subiectul autist se simte in siguranta in raport cu interlocutorul si cu sine, si daca relatia cu celalalt este motivanta pentru el.