Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
 
despre:
 
NOI MODELE ALE COMUNICARII
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 


g6f9fo
Ca reactie la modelele inspirate de paradigmele structural-functionaliste, care au dominat multa vreme scena teoretica a analizei comunicarii, au aparut contributii recente animate de ambitia de a depasi modelele clasice
„informationale” (procesuale) si „lingvistice” (semiotice) ale comunicarii.
Potrivit acestor modele, comunicarea nu se reduce la transmiterea „informatiei” sau „mesajelor” prin codificare si decodificare sau prin indicatii ale intentiilor comunicative. Comunicarea trebuie inteleasa ca o comprehensiune reciproca, ca intercomprehensiune (acces la subiectivitatea altuia, la intent iile si motivele sale).
Aceste demersuri consacra alte unitati de analiza -; persoana, grupurile, raporturile intersubiective -; in experienta vietii cotidiene.

1. FUNDAMENTE TEORETICE ALE NOILOR
MODELE COMUNICATIONALE
2. SCOALA DE LA PALO ALTO
3. ANALIZA CONVERSATIEI
4. TEORIA CONVERSATIEI
1. FUNDAMENTE TEORETICE ALE NOILOR
MODELE COMUNICATIONALE
Noile paradigme ale comunicarii (care valorizeaza teoriile interactionismului simbolic, etnometodologiei, fenomenolgiei sociale) nu mai trateaza obiectivitatea lumii si subiectivitatea actorilor ca date predefinite. Acestea sunt raportate la o „activitate organizata, mediata simbolic, efectuata impreuna de catre membrii unei comunitati de limbaj si de actiune in cadrul coordonarii actiunilor lor practice”. Din aceasta perspectiva, comunicarea reprezinta
„modelarea unei lumi comune prin intermediul unei actiuni conjugate”. Aceasta perspectiva comuna nu inseamna o simpla convergenta a unor puncte de vedere personale, ci faptul ca partenerii construiesc impreuna locul comun (norme, reguli) pornind de la care se vor raporta unii la altii, se vor raporta la lume si isi vor organiza actiunile impreuna. (Ioan Dragan,
Paradigme ale comunicarii de masa)
In aceasta conceptie, limbajul este o parte integranta a activitatilor sociale; el articuleaza practicile, orientarile si relatiile interumane intr-o forma de viata.
Aceasta abordare se indeparteaza de optica epistemologica clasica, „nu se mai acorda prioritate reprezentarii din punctul de vedere al unui observator dezangajat, a proprietatilor unei lumi exterioare si al unei lumi interioare predeterminate, ci activitatii organizante/conjugate a actorilor sociali, prin care o lume comuna, un spatiu public, un camp practic, un sens impartasit al realitatii comune sunt continuu modelate si mentinute drept conditii si rezulate ale actiunii.” (Dupa
Luis Quere, D’un modele epistemologique de la communication a un modele praxeologique, apud
Dragan, op. cit.)
Interactionismul simbolic
Herbert Blumer inaugureaza „interactionismul simbolic” si rezuma cele trei premise ale acestui demers, care isi alege drept obiectiv studierea modului in care actorii sociali interpreteaza simbolurile nascute din „activitatile lor interactive”: „Prima premisa este ca oamenii actioneaza fata de lucruri pe baza semnificatiilor pe care le au pentru ei aceste lucruri… A doua este ca semnificatia acestor lucruri deriva si se naste din interactiunea sociala a unui ind ivid cu ceilalti actori. A treia este ca aceste semnificatii sunt utilizate si modificate pintr-un proces de interpretare efectuat de un individ in raportul sau cu lucrurile pe care le intalneste”. (H. Blumer, Symbolic
Interactionism: Perspective and Method, apud Armand si Michele
Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii)
Noile modele ale comunicarii se indeparteaza de modelele initiale ale teoriei informatiei si de modelul behaviorist care limitau comunicarea la transmiterea si receptarea mesajelor unice
(univoce, sens unic), circuland intr-un singur canal in acelasi timp si la un receptor pasiv.
Definitia si abordarea comunicarii se vor imbogati prin elaborarea unor modele complexe care iau in considerare circularitatea comunicarii (alternanta participantilor la procesul de comunicare
in rolurile de emitator si receptor), deosebirile individuale in stapanirea codurilor de comunicare, rolul opiniilor si al atitudinilor in procesul comunicarii, importanta contextului social si cultural al schimbului, inclusiv in cazul comunicarii de masa.
Unele modele vor merge chiar mai departe (scoala californiana de la Palo Alto); potrivit acestei scoli, comunicarea este nu numai circulara, ci si continua, presupunand o interactiune neincetata intre fiintele umane, desfasurata simultan prin multiple canale si prin mijloace variate.
Notiunea clasica de mesaj este si ea depasita: mai importante decat continuturile comunicarii sunt interactiunile celor care participa la comunicare si interdependentele dintre ansamblul comportamentelor lor: comunicarea este asemenea functionarii unei orchestre fara dirijor, in care fiecare interactioneaza cu toti si toti intre ei, iar in acest proces de interactiuni continue se creeaza realitatea sociala, care este o realitate socio-comunicationala. Este o iluzie de a crede ca exista o singura realitate: realitatea este de ordinul atribuirii de semnificatie, care este produsul interactiunilor umane si al comunicarii.
Actiunea comunicationala
Un model de referinta in teoria comunicarii prin amploarea constructiei teoretice a fost formulat de Jurgen Habermas,
(Comunicare si actiune), reprezentant al ultimei generatii a Scolii de la Frankfurt. Prelucrand teoriile sociologiei actiunii initiate de
Talcott Parsons, Habermas elaboreaza in 1981 o sociologie a
„actiunii comunicationale”. Actiunea si interactiunea nu mai sunt considerate doar ca producere de efecte, ci se analizeaza ca fiind asociate unor schimburi simbolice si contexte de limbaj. Atitudinile, opiniile care insotesc actiunea nu pot da seama de realitate doar luate ele singure. Sociologia critica trebuie sa studieze retelele de interactiune intr-o societate constituita din relatii comunicationale,
„unirea in comunicare a subiectilor opusi”. „Actiunii strategice”, adica ratiunii si actiunii cu scop strict utilitar si instrumental (al caror dispozitiv privilegiat il constituie mijloacele de comunicare de masa) si care risca sa colonizeze „lumea sociala traita”, Habermas le opune alte moduri de actiune sau de raportare la lume, fiecare cu propriul sau criteriu de validitate: actiunea obiectiva, cognitiva, care isi impune sa spuna adevarul, actiunea intersubiectiva, care tinteste dreptatea morala a actiunii, actiunea expresiva, care presupune sinceritate. El considera ca, in principal, criza democratiei se datoreaza faptului ca dispozitivele sociale care ar trebui sa faciliteze schimburile si desfasurarea rationalitatii sale comunicationale au devenit autonome; ele fac sa circule informatia, dar blocheaza relatiile comunicationale, adica activitatile de interpretare ale indivizilor si grupurilor sociale.
Jean Marie Vincent considera insa ca notiunea de rationalitate comunicationala a lui Habermas este „puternic impregnata cu elemente normative, reprezentand un principiu de explicatie metasocial” (apud Armand si Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii, Polirom 2001, Mattelart), ceea ce ne poate face sa ne
intrebam daca nu cumva relatiile comunicationale, pe care filosoful german le considera fundamentul socialului, nu sunt copiate dupa o conceptie a dialogului dintre filosofi.

2. SCOALA DE LA PALO ALTO
Pozitia teoretica a scolii de la Palo Alto se caracterizeaza prin considerarea comunicarii ca fenomen social integrat, incercand prin „gramatica” (sau „logica comunicarii”) sa construiasca o punte de legatura intre aspectele relationale si cele organizationale, intre mecanismele care regleaza raporturile interindividuale si cele care regleaza raporturile sociale.
Paul Watzlawick precizeaza: „ascultam in permanenta de regulile de comunicare, dar regulile in sine, gramatica comunicarii, sunt lucruri pe care nu le cunoastem” (Une logique de la communication).
Precursor al noului model al comunicarii teoretizat de Scoala de la
Palo Alto, este recunoscut Gregory Bateson, antropolog si ecologist englez, format initial ca biolog.
Lucrarea sa, Spre o ecologie a spiritului, a incercat sa introduca o perspectiva „organicista” asupra comunicarii. Bateson opune metafora masinii (care ar fi adecvata ca metafora fondatoare pentru modelul matematic), metaforei organismului, mai adecvata in a exprima natura sistemului informational-comunicativ.
Gandirea organicista situeaza informatia ca dimensiune relevanta a unui subiect aflat intr-un mediu determinat, ambele neputand fi definite decat printr-o relatie de reciprociate: eu-l traieste intr-o lume a carei parte este el insusi, dar el contribuie, la randul lui, la constituirea acestei lumi.
Metafora organismului introduce in studierea comunicarii o gandire holista. Comunicarea insasi este opera si instrument: opera si produsul nu sunt distincte de ceea ce le da nastere.
Dupa Bateson, comunicarea este un schimb al subsistemelor unei totalitati, un schimb de informatie. La randul ei, informatia este o
„diferenta care produce diferente”. Ea este sursa dinamicii totalitatii sau sistemului, deoarece „interactiunea dintre partile unui spirit este declansata prin diferenta”.
Scoala de la Palo Alto, proiectand organic comunicarea, va ajunge imediat la teza: Totul este comunicare. Comunicarea este noul termen care exprima relatia omului cu lumea.
Comunicarea furnizeaza regulile de intelegere pentru toate lucrurile din lume, deoarece stiinta, arta sau practicile cotidiene nu sunt decat sectoare continute in comunicarea care le inglobeaza.
Comunicarea va reflecta intregul joc al ratiunii si al activitatilor ei.
Cartea O logica a comunicarii, scrisa de trei membri ai Colegiului Invizibil: Paul
Watzlawick, Janet Beavin, Don Jackson are drept scop sa explice cum se poate spune ca fiecare individ participa la comunicare, mai mult decat ca s-ar afla el la originea comunicarii sau ca ar fi tinta ei. Ei au formulat cateva principii de comunicare interumana, numite axiome.
Axioma 1. Comunicarea este inevitabila. (Imposibilitatea de a nu comunica; nu putem sa nu comunicam). Aceasta axioma are sens numai in conditiile in care inglobam in sfera comunicarii si transmiterea neintentionata de informatie, ce se realizeaza prin intermediul indicilor. Daca acceptam ca orice comportament are o anumita valoare comunicativa, ca nu doar mimica si gesturile, ci si absenta lor este elocventa, vom putea accepta usor prima axioma.
„Daca vom admite ca, intr-o interactiune, orice comportament are valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte, ca este o comunicare, urmeaza de aici ca nu se poate sa nu se comunice, indiferent daca se vrea sau nu. Activitate sau inactivitate, vorbire sau tacere, orice are valoare de mesaj.
Asemenea comportamente influenteaza altele, iar acestea, la randul lor, nu pot sa nu reactioneze la comunicari si prin insusi acest fapt sa comunice.” (Watzlawick, Une logique de la communication).
Comunicarea nu se mai reduce astfel la limbajul verbal si, mai ales, la intentionalitate.
Noi comunicam doar atunci cand intentiile, constiente sau reusite se transmit si sunt intelese de receptor. Din punctul de vedere al noii teorii, comunicarea verbala si intentionala reprezinta doar varful unui iceberg urias, care inchide intr-o unitate intregul comportament al unui individ integrat organic intr-o totalitate cuprinzand alte moduri de comportament: tonul, postura, contextul. Evident, pentru nevoile analizei putem distinge „unitati” ale comunicarii: mesajul
(unitatea elementara), interactiunea (o serie de mesaje schimbate intre indivizi), modele de interactiune.
Axioma 2. „Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai” (Orice comunicare se analizeaza in continut si relatie; Orice comunicare prezinta doua aspecte: continutul si relatia, astfel incat al doilea il inglobeaza pe primul si prin aceasta este o metacomunicare). Asta inseamna ca orice comunicare nu se limiteaza sa transmita o informatie, ci induce in acelasi timp un comportament. In termenii lui Bateson, se pot numi cele doua aspecte „indicele” respectiv „ordinea” oricarei comunicari. Indicele este sinonimul continutului mesajului.
Un mesaj, sub aspectul lui de „indice” transmite o informatie: in comunicarea umana, acest termen este de aceea sinonim cu continutul mesajului. El poate avea ca obiect orice este comunicabil; problema de a sti daca o asemenea informatie este adevarata sau falsa, valida ori nevalida sau indecidabila nu intr a aici in calcul. Aspectul de „ordine” dimpotriva, desemneaza maniera in care este inteles mesajul si, in cele din urma, relatia intre parteneri.
Un raport interesant se manifesta intre cele doua aspecte ale comunicarii: cu cat o relatie este mai spontana si sanatoasa, cu atat aspectul relatie al comunicarii trece in plan secund.
Invers, relatiile bolnave se caracterizeaza printr-o dezbatere fara sfarsit asupra naturii relatiei, iar continutul comunicarii sfarseste prin a-si pierde orice importanta. Vorbitorii acorda planului relational o importanta decisiva si daca neintelegerile de ordin informational pot fi aplanate usor, cele ce privesc relatia genereaza adesea conflicte ireconciliabile. Una din descoperirile cercetatorilor de la Palo Alto e tocmai aceea ca atentia acordata comunicarii distruge comunicarea.
Axioma 3. „Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza efect sau stimul raspuns”. Aceasta a treia axioma se poate obtine din studiul interactiunii sau schimbului de mesaje intre parteneri. Vazuta din afara, o serie de comunicatii poate fi
intelesa ca un sir neintrupt de schimburi de elemente informationale. Interlocutorii par a avea initiativa sau preeminenta, sau pot avea un statut de dependenta; se puncteaza rolurile pe care si le asuma sau le revin partenerilor si care-i determina de fiecare data ca „stimuli” sau „raspuns” ai secventei comunicationale.
Axioma 4. „Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica”. Termenii provin din cibernetica, unde un sistem este considerat digital atunci cand opereaza cu o logica binara de tipul 0 si 1 si analogic, in cazul utilizarii unei logici cu o infinitate continua de valori. Dupa
Watzlawick, comunicarea analogica, in care se include, practic, orice comunicare non-verbala (care nu intretine intre semn si obiect o relatie pur conventionala), isi afla radacinile in stadiile arhaice ale evolutiei umane si are o extensiune mult mai generala decat comunicarea digitala, verbala, relativ recenta si mult mai abstracta, capabila sa reprezinte nu numai sensuri, ci si logica limbajului.
Numai in comunicarea interumana sunt posibile cele doua tipuri. Altfel spus, omul este singurul gen de organism capabil sa utilizeze cele doua moduri de comunicare, digitala si analogica. Aparitia si utilizarea comunicarii digitale a avut o importanta capitala pentru evolutia omului, a culturii, ea fiind cea care condenseaza o cantitate mai mare de informatie si permite conservarea ei in timp precum si recuperarea ei recurenta la orice moment ulterior. Cum au aratat
insa studiile de etologie ale lui Timbertgen, Lorentz sau Bateson, pentru aspectul de relatie al comunicarii rolul fundamental il are tipul analogic de comunicare. Interventia in cadrul comunicarii a dimensiunii relationale explica de ce comunicarea analogica are o conexiune atat de stransa cu contextul comunicarii; acelasi gest, de exemplu, pare normal intr-un context si transmite o informatie de un anumit tip si pare anormal „bolnav”, intr-un alt context, alerteaza pe ceilalti oameni asupra starii mentale a omului, nu-i face sa reactioneze doar la informatia cuprinsa in comunicare.
Cele doua tipuri de comunicare nu exista paralel sau complementar; ele pot sa coexiste si sa se completeze in orice mesaj. Dupa toate probabilitatile, continutul se transmite digital si relatia analogic. Relatia analogic -; digital in cadrul comunicarii, exemplificata de diferenta dintre tipurile corespunzatoare de calculatoare, are numeroase consecinte pragmatice in diverse domenii ale actiunii sociale. Prezenta si complementaritatea celor doua tipuri in mesajele comunicarii, face necesara traducerea continua intre ele, atat de cei care emit semnale, cat si de cei care le receptioneaza; aceasta nu se poate face insa in chip complet fara pierderi de informatie si de sensuri. Limbajul digital poseda o sintaxa logica complexa si comoda, dar e lipsit de o semantica adecvata pentru relatie. Limbajul analogic poseda semantica, nu insa si sintaxa corespunzatoare unei definitii neechivoce a naturii relatiilor. Exista o stransa legatura intre axiomele 2 si 4: componenta informationala a comunicarii e transmisa cu precadere pe cale digitala, pe cand cea relationala prin mijloace analogice. Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametrii de care depinde bunul mers al relatiei si tot ei fac obiectul incriminarilor atunci cand raporturile dintre comunicatori nu mai functioneaza normal.
Axioma 5. Pornind de la studiile antropologice si psihologice ale lui Bateson, adeptii Scolii de la Palo Alto au formulat o alta idee de baza a analizei comunicarii: in comportamentul comunicational se pot distinge sisteme simetrice in care partenerii adopta un „comportament in oglinda”, (intemeiat pe egalitate) si sisteme complementare, centrate pe diferenta (de exemplu, doctor-pacient, profesor student). In felul acesta se ajunge la urmatoarea axioma: „Orice proces se comunicare este simetric sau complementar, daca el se intemeiaza, respectiv, pe egalitate sau diferenta.”
Axioma 6. „Comunicarea este ireversibila”. Asertiunea trebuie pusa in legatura cu proprietatea oricarei comunicari de a produce, odata receptata, un efect oarecare asupra celui ce a primit-o, mai intens sau mai slab, prompt sau manifest cu intarziere, perceptibil ori nu pentru un observator din afara.
Axioma 7. Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare. Intelesul cuvantului nu exista nicaieri altundeva decat in mintea vorbitorului, iar semnificantul sonor, nefiind un caraus al semnificatului, ci doar un simplu stimul senzorial, il poate evoca receptorului numai in masura in care acesta il poseda deja. Unicitatea experientei de viata si lingvistice a fiecaruia dintre noi atrage dupa sine necoincidenta sensurilor pe care locutori diferiti le confera acelorasi cuvinte.
In finalul studiului lor programatic, autorii modelului fac urmatoarele consideratii generale (apud Parvu, Filosofia comunicarii):
Prima observatie: axiomele propuse sunt prime incercari de a da o forma logica sistematica unui proces extrem de complex si de aceea nu trebuie intelese decat ca studii preliminare la o teorie adecvata.
A doua observatie: aceste axiome sunt foarte eterogene, deoarece ele sunt extrase din observarea unor fenomene sau genuri de comunicare diferite, sau din observarea fenomenelor de comunicare in registre foarte diferite. Daca ele au o unitate, aceasta nu rezida in originea lor, ci
in importanta lor pragmatica. Aceasta conduce la punerea accentului nu pe „actele” individuale, ci pe conotatiile interpersonale.
Axiomatica globala pe care o propun autorii, prin care se incearca sa se determine prin conditii o intreaga „situatie comunicationala” este astfel in acord stilistic cu natura sistemica a comunicarii, redata de Birdwhistell: „un individ nu comunica, el ia parte la comunicarea in care devine un element. El se poate misca, poate face zgomot…dar el nu comunica. El poate vedea, poate intelege, simti, gusta, atinge, dar el nu comunica. In alti termeni, el nu este autorul comunicarii, el participa la ea. Comunicarea, in calitatea ei d e sistem, nu trebuie sa fie conceputa dupa modelul elementar al actiunii si reactiunii, oricat de complex ar fi enuntul lui. Ca sistem, comunicarea nu trebuie sa fie definita decat la nivelul unui schimb” (apud Parvu, Filosofia comunicarii).
In acest gen de prezentare structurala a comunicarii, fiecare axioma participa determinativ la definirea globala a situatiei de comunicare si isi extrage semnificatia numai din acesta participare.
„Astfel, imposibilitatea de a nu comunica face ca orice situatie care comporta doua sau mai multe persoane sa fie o situatie interpersonala, o situatie de comunicare”. Aspectul
„relatie” al unei asemenea comunicari precizeaza mai bine acest punct. Importanta pragmatica, interpersonala a modurilor de comunicare digital si analogic nu rezida doar intr-un izomorfism presupus cu continutul si relatia, ci in ambiguitatea, inevitabila si semnificativa, in care se afla emitatorul si receptorul atunci cand se pune problema traducerii unui mod in altul. Ceea ce am spus despre problemele de punctare se bazeaza tocmai pe metamorfoza implicita a modelului clasic „actiune-reactiune”. In fine, paradigma simetrie-complementaritate este poate cea care se apropie cel mai mult de conceptul matematic de functie, pozitiile indivizilor nefiind decat variabile susceptibile de a lua o infinitate de valori al caror sens nu este absolut, ci nu se releva decat in relatia lor reciproca”. (P.Watzlawick, Une logique de la communication).
Importanta conceptiei de la Palo Alto consta in considerarea comunicarii ca o activitate colectiva, condusa de reguli invatate inconstient. Modelul orchestral al comunicarii tinde sa puna
in evidenta necesitatea gramaticii comunicarii fara de care aceasta nu-si poate realiza functiile esentiale.
Realizati un eseu plecand de la descoperirea Scolii de la Palo Alto conform careia atentia in cadrul comunicarii distruge comunicarea. Puteti lua ca punct de pornire comunicarea interpersonala sau comunicarea la nivel social.
Analizati situatii diferite de comunicare (interpersonala, de masa, de grup, comunicare politica etc.) prin prisma axiomelor teoriei elaborate de Scoala de la Palo
Alto. Axiomele sunt realizate in intregime in toate situatiile analizate? Comentati rezultatele acestei aplicatii.
Ce axioma predomina, in ce tip de comunicare? Puteti stabili o relatie intre cele doua?
Asa cum arata B. Miege (La pensée communicationnelle), modelului comunicarii elaborat de Scoala de la Palo Alto i-au fost aduse trei critici importante:
• critica logica. Aceasta se refera la o presupozitie epistemologica a modelui; nivelului metacomunicational, care permite sa se dea un sens nivelului comunicarii, trebuie sa i se confere posibilitatea de a-i observa functionarea pentru a-i decela eventualele distorsiuni introduse in comunicarea „pura”; rezulta de aici ca acest model este intemeiat pe ideea ca observatorul a fost dotat cu o capacitate de observatie si perceptie care nu introduce distorsiune. Or, acest postulat epistemologic este astazi cel mai adesea respins.
• critica interna. Pornind de la o observatie a lui Peirce, D. Bougnoux identifica distinctiile Scolii de la Palo Alto dintre comunicarea de relatie si de continut cu distinctia dintre comunicarea indiciala si cea simbolica; prima este insa opaca, putin mobila si intranzitiva (fara obiect). Ea nu se cunoaste pe sine insasi si e lipsita de intentie; de aceea, nu poate avea rolul major acordat de modelul scolii de la Palo
Alto.
• critica teoretica. Scoala de la Palo Alto este pandantul psihologic al functionalismului clasic: psihoterapia realizata de aceasta scoala urmareste sa evite suferinta care rezulta din comportamentele disfunctionale prin conformarea la normele sociale. Ca si functionalismul, aceasta scoala are ca premisa nevoia de comunicare a individului in cadrul unui sistem; integrarea in sistem (lingvistica, psihologica, comportamentala) presupune insa mereu preeminenta, autonomia si rationalitatea sistemului.
3. ANALIZA CONVERSATIEI
„Analiza conversatiei” este o componenta importanta a etnometodologiei. Loc privilegiat al schimburilor simbolice, conversatia este abordata ca o actiune, nu doar pentru studierea limbii, ci si ca practica de limbaj, pentru a intelege in ce fel construiesc locutorii operatiunile acestei forme predominante de interactiune sociala si pentru a dezvalui procedurile si asteptarile prin care este produsa si inteleasa aceasta interactiune.
Etnometodologia
Intemeietor al etnometodologiei este Harold Garfinkel. Elev al lui
Parsons si apoi profesor la Universitatea California, Los Angeles, el pune bazele acestei abordari in 1967 cu lucrarea Studies in
Ethnomethdology. Etnometodologia are ca obiectiv studierea rationamentului practic de simt comun in situatiile obisnuite de actiune. Pentru Garfinkel (Studies in Ethnomethdology, Prentice
Hall, 1967) (apud Armand si Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii), analiza evenimentelor lumii sociale dintr-un punct de vedere stiintific adecvat, adica exteriorul obiectului, este departe de a fi o strategie ideala in cazul in care se abordeaza fluxul evenimentelor curente. „Cercetarea etnometodologica analizeaza activitatile de toate zilele ca metode folosite de membrii grupului cu scopul de a face aceste activitati vizibil-rationale-si-raportabile-(in sensul in care se poate da seama de ele)-pentru scopuri practice, adica observabile si descriptibile ca organizare a activitatilor obisnuite de zi cu zi. Reflexivitatea acestui fenomen este o activitate speciala, constand in imprejurari practice, in cunoasterea comuna,
in structurile sociale si rationamentul sociologic practic. Aceasta reflexivitate ne ingaduie sa reperam si sa analizam ocurenta lor: ca atare, da posibilitatea de a le analiza.” Autorul insista asupra caracterului metodic al actiunilor practice, iar sarcina etnometodologului este sa identifice operatiunile prin care oamenii
isi dau seama si dau seama despre ce sunt si ce fac ei in activitatile curente si in diferite contexte de interactiune. Conceperea relatiei dintre actiune si contextul ei este innoita din temelii de etnometodologie. Nu doar contextul influenteaza continutul presupus al actiunii, ci si actiunea contribuie la sensul elaborat progresiv al contextului, al situatiei insesi.
Realizati un eseu pornind de la implicatiile interdependentei context/actiune puse in evidenta de etnometodologie.
Conversatia, mai exact orice comunicare verbala in care impartirea interventiilor verbale nu este preformata, devine centru de interes fiindca este una dintre formele fundamentale de organizare sociala, relativ simplu de definit si de delimitat. Este un proces ce se desfasoara pe masura ce participantii fac schimb de enunturi verbale; acestea se construiesc in comun, fiindca exista reciprocitate si cooperare in producerea unui text.

In cartea Conversatia -; structuri si strategii, Liliana Ionescu Ruxandroiu defineste conversatia prin comparatie cu discutia. Conform autoarei, conversatia reprezinta prototipul utilizarii limbii. Ea reprezinta tipul familiar curent de comunicare orala, dialogica, in care doi sau mai multi participanti isi asuma in mod liber rolul de emitator. Discutia presupune un cadru institutional si, cel putin partial, prealocarea rolului de emitator. In cazul conversatiei, participantii se manifesta ca indivizi (interventia consideratiilor de rol si de statut ca factor restrictiv, fara sa fie exclusa, nu este esentiala), pe cand discutia se poarta din perspectiva rolului social al participantilor. Diferentele dintre conversatie si discutie sunt legate si de temele care pot fi abordate: conversatia nu implica limitari sub acest aspect, pe cand tema de discutie este strict determinata de cadrul institutional in care aceasta are loc.
Conversatia (apud Liliana Ionescu Ruxandroiu, Conversatia -; structuri si strategii) se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
• este creata continuu, prin inter actiune; este rezultatul interactiunii unor indivizi care au obiective conversationale diferite si adesea divergente. Evolutia conversatiei este,
in general, nepredictibila, dar atat in producerea, cat si in interpretarea enunturilor, se tine seama cu necesitate de partener. Atat emitatorul, cat si receptorul valorifica in cursul proceselor specifice fiecaruia dintre aceste roluri datele pe care le poseda in legatura cu celalalt, date care configureaza orizontul productiv si cel interpretativ al partenerului. Preocuparea emitatorului de a facilita receptarea este reflectata si de gradul ridicat de redundanta al enunturilor specifice conversatiei;
• toate aspectele semnalate pun in evidenta caracterul de interactiune sociala specific al conversatiei. Aceasta presupune existenta unui teritoriu comun participantilor, dorinta de a impartasi cu altii anumite informatii despre lume, realizarea unui anumit echilibru intre necesitatile individuale si necesitatile altor membri ai comunitatii.
Pragmatic, conversatia apare ca o activitate serioasa si necesara, cu functie coeziva, facilitand cele mai diverse forme de interactiune sociala;
• conversatia este inerent contextuala; contextul este parte integranta a conversatiei, functionand ca un criteriu esential de a decide daca aceasta este coerenta sau nu;
• este structurata; conversatia isi are propria ei organizare. Ea se desfasoara sub forma unei succesiuni de interventii alternative ale unor participanti. I n cursul unei conversatii se actualizeaza doua tipuri de roluri: emitator si receptor. Se vorbeste si despre un rol de auditor, prin care se desemneaza situatia celui care asista la conversatie fara a interveni. In situatia in care la conversatie participa mai multe persoane, una (sau unele) dintre ele pot sa nu fie selectate ca destinatari ai anumitor interventii, emitatorul orientandu-se explicit spre cel de la care asteapta raspuns.
Ordonarea conversatiei nu este determinata in primul rand de ordonarea diverselor secvente componente, ci de faptul ca interactiunea dintre emitator si receptor presupune coordonarea activitatii de producere a semnificatiilor: negocierea sensurilor, crearea unor contexte interpretative etc.
Conversatia poate fi definita prin trei caracteristici esentiale: interactiune, ordine si
indeplinire (realizare). Un enunt verbal, complex sau nu, chiar si o singura fraza nu este produsul unui singur locutor, ci rezultatul unui proces interactiv. Chiar daca unul dintre participanti nu contribuie verbal, sau daca este vorba despre interventia verbala a unui singur locutor, partenerul contribuie la realizarea enuntului prin simplul fapt ca locutorul i se adreseaza lui: prin insasi existenta sa, interlocutorul contribuie la randamentul discursiv al locutorului, care nu poate vorbi fara a construi ipoteze asupra celuilalt. Datorita unei coordonari foarte precise intre cel care vorbeste si cel care asculta, discursul apare intotdeauna ca o constructie. Fiecare participant arata cum intelege sau interpreteaza el activitatea celuilalt si cum ar dori sa o inteleaga sau sa o interpreteze celalalt pe a sa. Prin activitatea lor, participantii incep sa se cunoasca repede si stabilesc aceleasi raporturi si cu partenerii, in vederea activitatilor care vor urma. Fiecare element al conversatiei poate constitui obiectul unei negocieri, de la sensul unui cuvant pana la tipul de activitate ce trebuie indeplinita, ori pana la interpretarea unei activitati deja realizate.
Participantii isi indeplinesc activitatile conversationale in mod organizat. Ei dispun de metode (in sensul prestiintific), care le permit rezolvarea sarcinilor conversationale pe care le-au propus sau pe care le-au negociat la inceputul interactiunii si, de asemenea, sa-si organizeze conversatia in acord cu aceste sarcini. Aceasta organizare este formata din secvente: ea se constituie prin succesiunea interventiilor verbale. O interventie verbala asociata aceleia care o precede si aceleia ce va urma furnizeaza contextul „local” pentru intelegerea si interpretarea sensului activitatilor conversationale. Interventia verbala, moment fundamental, nu constituie o unitate lingvistica, ci una interactionala, care acopera o multitudine de mijloace lingvistice, mergand de la constructii lexicale autonome pana la fraze complexe.
Activitatile partenerilor sunt determinate foarte putin de norme sau de concepte exterioare; importanta lor este, mai curand, determinata de randamentul dat, constituirea sensului rezultand tocmai din activitatea participantilor.
4. TEORIA CONVERSATIEI
O directie posibila a regandirii comunicarii pana la nivelul conditiilor ei de posibilitate o ofera programele „teoriei conversatiei”. Conversatia pare a introduce un ecran de barare a tentativelor stiintifice. Ea mobilizeaza, in primul rand, functia fatica, cea centrata pe canalul de comunicare si distorsiunile acestuia.
Fr. Berthet scria (apud Mihai Dinu, Comunicarea): „Intr-un anumit sens, functia fatica este conversatia prin excelenta… Daca obiectul functiei fatice este contactul sau accentuarea lui, pe scurt daca ceea ce e vizat este legatura sociala ca atare (stabilirea ca si verificarea ei, conditia ei de existenta ca si consolidarea ei), atunci toate celelalte obiective ale schimbului de cuvinte nu sunt decat secundare, iar a vorbi nu mai inseamna a schimba informatii, ci a stabili posibilitatea schimbului”.
Teoria lui Paul Grice (Logic and Conversation, 1975) intentioneaza sa degajeze principiile care prezideaza orice comunicare, pe baza formularii cadrului a priori implicit al acesteia prin analiza conversatiei, a investigarii conditiilor ei de existenta si adecvare. Aceste conditii („maxime ale actiunii comunicationale”) care se aplica conversatiei in sine, indiferent de tema ei, sunt formulate ca principii ale comunicarii, pornind de la presupozitia ca exista o conexiune substantiala intre structura conversatiei si natura discursului in genere.
De fapt, teoria lui Grice (apud Cristian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea) incearca sa raspunda la urmatoarele intrebari: In ce mod emitatorul, adoptand pozitia rezonabila de a nu spune tot (caci nu avem aproape niciodata timpul de a spune tot), poate prevedea ca mesajul sau va fi inteles asa cum doreste el? In ce mod destinatarul intelege altceva, sau mai mult decat ceea ce s-a spus? Ambii se sprijina pe cunoasterea regulilor comunicative care ghideaza constructia sensului dincolo de simpla echivalenta intre expresie si continut. Altfel spus, pentru a se intelege, interlocutorii trebuie nu numai sa fi memorizat sensul cuvintelor, asa cum incearca dictionarele sa-l descrie, ci sa si posede principiile generale care ii vor permite mai mult.
Grice a incercat sa enumere, sub numele de maxime conversationale, regulile carora trebuie sa se conformeze actorii unui dialog. Maximele conversatiei vor avea astfel de-a face direct cu
„trasaturile generale ale discursului”. Aceste maxime sunt formulate pornind de la un principiu general, principiul cooperarii: „Contributia ta la conversatie trebuie sa corespunda cu ceea ce se cere din partea ta, cu stadiul atins de conversatie, cu scopul sau directia acceptata a discutiei in care esti angajat.”
Legand o conversatie, interlocutorii intreprind o activitate colectiva in care fiecare dintre ei trebuie sa poata conta unul pe celalalt pentru ca aceasta sa fie dusa la bun sfarsit. Acesta este un fel de transcendental al comunicarii, in sensul ca daca ai acceptat sa conversezi, ai admis tacit un principiu normativ si etic prin care te angajezi sa supui orice diferend argumentelor menite sa realizeze un consens.
Principiul de cooperare a lui Grice conduce la formularea maximelor conversatiei; aceste categorii devin conditii pentru ca acel „implicit” prezent in orice practica a comunicarii, sa nu violeze principiul cooperarii.
Maximele cantitatii se refera la masura sau cantitatea informatiei de respectat intr-o conversatie; cele ale calitatii invita la veridicitate si adevarul sustinerilor; maxima relatiei („Fii relevant!” - se refera la situatia partenerilor in cadrul conversatiei; cele ale modalitatii iti cer sa fii clar si precis. Toate aceste maxime organizeaza nucleul potential al comunicarii si induc, in viziunea lui Grice, un caracter reflexiv necesar teoriei comunicarii.
Maximele conversationale
Categoria cantitatii
1. Contributia voastra sa fie pe atat de informativa pe cat se cere
(pentru finalitatile din acel moment ale schimbului);
2. Contributia voastra sa nu fie mai informativa decat se cere.
Categoria calitatii
Supermaxima:
Incercati sa faceti in asa fel incat contributia voastra sa fie adevarata.
Doua maxime mai precise:
1. Nu spuneti ceea ce considerati ca este fals;
2. Nu spuneti lucruri asupra carora nu aveti informatia adecvata.
Categoria relatiei
Fiti relevant!
Categoria modalitatii
Supermaxima:
Fiti clar!
Maxime variate:
1. Exprimarea sa nu fie obscura;
2. Evitati ambiguitatea;
3. Fiti concis! (evitati orice prolixitate care nu este necesara);
4. Exprimati-va cu ordine.
In ce masura principiul cooperarii al lui Paul Grice, precum si maximele stabilite plecand de la acesta sunt respectate intr-o conversatie obisnuita? Comentati raspunsul la aceasta intrebare. Ce va spune acest raspuns despre natura teoriei lui Paul Grice?
Ce este si care sunt premisele de la care pleaca interactionismul simbolic?
Interactionismul simbolic reprezinta studierea modului in care actorii sociali interpreteaza simbolurile nascute din activitatile lor interactive;
Premisele interactionismului simbolic (dupa H.Blumer):
1. oamenii actioneaza fata de lucruri pe baza semnificatiilor pe care le au pentru ei aceste lucruri;
2. semnificatia acestor lucruri deriva si se naste din interactiunea sociala a unui individ cu ceilalti actori;
3. aceste semnificatii sunt utilizate si modificate pintr-un proces de interpretare efectuat de un individ in raportul sau cu lucrurile pe care le intalneste.
Care sunt axiomele comunicarii elaborate in cadrul Scolii de la Palo Alto?
Teza: Totul este comunicare.
Opera de baza: cartea O logica a comunicarii, scrisa de trei membri ai Colegiului invizibil: Paul Watzlawick, Janet Beavin, Don Jackson. Ei au formulat cateva principii de comunicare interumana, numite de autori axiome.
Axiome
1. Comunicarea este inevitabila;
2. Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai;
3. Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza-efect sau stimul-raspuns;
4. Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica;
5. Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, daca el se intemeiaza, respectiv, pe egalitate sau diferenta;
6. Comunicarea este ireversibila;
7. Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare.
“Astfel, imposibilitatea de a nu comunica face ca orice situatie care comporta doua sau mai multe persoane sa fie o situatie interpersonala, o situatie de comunicare. Aspectul
“relatie” al unei asemenea comunicari precizeaza mai bine acest punct. Importanta pragmatica, interpersonala a modurilor de comunicare digital si analogic nu rezida doar
intr-un izomorfism presupus cu continutul si relatia, ci in ambiguitatea, inevitabila si semnificativa, in care se afla emitatorul si receptorul atunci cand se pune problema traducerii unui mod in altul. Ceea ce am spus despre problemele de punctare se bazeaza tocmai pe metamorfoza implicita a modelului clasic “actiune-reactiune”. In fine, paradigma simetrie complementaritate este poate cea care se apropie cel mai mult de conceptul matematic de functie, pozitiile indivizilor nefiind decat variabile susceptibile de a lua o infinitate de valori al caror sens nu este absolut, ci nu se releva decat in relatia lor reciproca.” (P.Watzlawick, Une logique de la communication )

Care sunt trasaturile conversatiei?

Conversatia se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: este creata continuu, prin interactiune; are un caracter de interactiune sociala; conversatia este inerent contextuala; este structurata; se desfasoara sub forma unei succesiuni de interventii alternative ale unor participanti.
 
 
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


 
Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2014| Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite