m2y4yk

1. CARACTERIZARE GENERALA

Temperamentul constituie latura dinamico-energetica a P.
Dinamica deoarece ne furnizeaza informatii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoala, uniforma sau neuniforma este conduita individului.
Energetica deoarece ne arata care este cantitatea de energie de care dispune un individ si mai ales modul cum este consumata aceasta.
GOLU: ,,Daca insusirile dinamico-energetice sunt innascute, determinate genetic, integrarea lor in plan psihocomportamental, adica in dinamica proceselor psihice si a actelor motorii, se realizeaza in ontogeneza. Intrucat, insa, aceste insusiri bioenergetice se imprima ca atare pe tabloul comportamental, ce se elaboreaza stadial in cursul vietii individului, structura temperamentala si, respectiv, tipul temperamental este innascut reprezentand astfel, alaturi de predispozitii, ,,elementul” ereditar in organizarea interna a P”.
N. SILLAMY in al sau ,,Dictionar de psihologie” (1995), defineste T ca ,,un ansamblu de elemente biologice, care, impreuna cu factorii psihologici, constituie P.”
Poate, cel mai corect este sa consideram ca T reprezinta modul in care variabilele bioconstitutionale si bioenergetice se psihizeaza (adica, se implica in organizarea si desfasurarea proceselor psihice -; P, G, M, Afectivitatea) si se reflecta in comportament.
Astfel inteles, T dobandeste un caracter si o conotatie psihologica, devenind un obiect de studiu al psihologiei.
Cand vorbim de T in plan psihologic, noi nu ne gandim direct la constitutia fizica sau la procesele neuroendocrine sau metabolice care au loc in organism, ci la modul cum reactioneaza si se manifesta sb., sub aspect dinamico-energetic, in diverse situatii:
· rapiditatea perceptiei; • a raspunsurilor verbale la intrebari
· a reactiilor motorii; • intensitatea trairilor emotionale si durata lor
· intensitatea sau forta actiunilor voluntare
· echilibrul sau impulsivitatea derularii raspunsurilor la succesiunea stimularii externe
· directia orientarii dominante- extraversie sau introversie
· locul controlului (dependenta de stimularea externa sau dependenta de activismul intern propriu)
· disponibilitatea la comunicarea interpersonala
· ascendenta sau obedienta relationala, etc.
T, desi are o conditionare biologica directa si ereditara, dobandeste valente si sens real numai in plan psihocomportamental.
T se manifesta in orice situatie, fiind prima determinatie a P care se impune nemijlocit observatiei. Asa se explica de ce, primele descrieri si clasificari ale lui dateaza inca din antichitate (Hippocrate, Gallenus).
Depinzand direct de structura biologica, T este propriu nu numai omului, ci si animalelor. Se stie ca I.P. Pavlov si-a elaborat teoria sa despre temperamente prin cercetari efectuate pe animale.
T tine de latura formala, de suprafata, a P, si nu de cea interna, de continut.
El nu are o semnificatie axiologica.
· D.p.d.v. biomedical -; se poate afirma doar ca o formula temperamentala este mai avantajoasa decat alta in ceea ce priveste rezistenta la stresuri si gradul de predispunere la anumite tulburari de ordin psihiatric -; nevrotic sau psihotic.
· D.p.d.v. educational -; nu sepoate evidentia un T ca fiind absolut favorabil iar altul nefavorabil.
In principiu, tipurile temperamentale sunt echipotentiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite, in ontogeneza, se pot edifica profiluri de P asemanatoare d.p.d.v. aptitudinal si caracterial, dupa cum pe fondul aceleiasi formule temperamentale se elaboreaza profiluri de P diferite.
T nu este o variabila neutra d.p.d.v. adaptativ.
Structura comportamentala este o interfata intre persoana si lume si indeplineste rol de mediator intre:
- intensitatea
- durata
- semnificatia influentelor externe
- efectele in sfera psihocomportamentala.
O importanta speciala dobandesc trasaturile temperamentale in cadrul relatiilor interpersonale, atractiile si respingerile dintre membrii fiind conditionate de ele.

2. Probleme generale ale temperamentului

2.1. Care este natura psihica a T ?
Este afectivo-reactiva.
Nu exista aproape nici o clasificare a T care sa nu ia drept criteriu fie emotivitatea, fie reactivitatea, fie pe amandoua.
Aceste criterii apar inca de la Hippocrate si Gallenus.
Colericul este violent, impulsiv, trasaturile lui comportamentale fiind deci de ordin afectiv si reactiv.
Aceste criterii se intalnesc si in tipologiile constitutionaliste. Kretschmer apreciaza T dupa: a) 2 caracteristici ale afectivitatii:
- gradul de sensibilitate, numit de el psihestezie
- tonalitatea afectiva predominanta, asa numitele proportii diatezice b) 2 caracteristici ale activitatii:
- ritmul, viteza actiunilor
- si tensiunilor psihice

Cel mai bine este pusa in evidenta natura afectivo-reactiva a T de tipologiile psihologice:
Wundt clasifica T dupa:
- afecte (puternice/slabe)
- miscari (repezi/incete)
Ribot dupa simtire si actiune.
Allport: T este ,,fundamentul emotional al P.”

2.2. Ce exprima T din P ?
Forma ei de manifestare si nu continutul vietii psihice.
Dovada: unul si acelasi continut psihic se exprima extrem de diferit; continuturi diferite, ba chiar opuse, se pot exprima identic.
Prin el insusi T nu genereaza nici continuturi psihice, nici performante.
El reprezinta modul de a fi, de a se comporta al cuiva, tinand mai ales de stilul comportamental al omului.
T nu coreleaza semnificativ cu trasaturile aptitudinale, orientative, caracteriale ale omului.

2.3. T este innascut sau dobandit ?
Cvaziunanimitatea psihologilor au considerat T ca fiind innascut.
Allport, in 1961 arata ca T este ,,materia prima” din care se constituie P, “T se bazeaza foarte mult pe determinarea genetica” arata el.
Buss si Plomin (1975): ,,ceea ce mostenim nu este un grad specific sau o cantitate de T, ci, mai degraba un raspuns potential, aflat la un nivel inalt, mediu sau scazut a scaderii raspunsurilor.Cel care reactualizeaza aceste raspunsuri este mediul.”
Prin T omul influenteaza mediul social care la randul lui afecteaza T.
Dar, chiar daca mediul influenteaza unele manifestari temperamentale, in esenta, el este innascut.
Psihologii americani au sustinut ca unele trebuinte sunt innascute, dar nu au afirmat niciodata ca tendintele personale ar fi mostenite.
T ca structura psihica, desi larg determinata genetic este, in expresia lui finala si mai ales functionala, modelat de conditiile socio-culturale existentiale ale individului.
Influenta ereditarului asupra psihocomportamentului nu este directa, ci mediata, filtrata de sociocultural.

2.4. Ce relatie exista intre tipul de activitate nervoasa superioara si T ?
La inceput s-a crezut ca intre tipul de a.n.s. si T exista o identitate, de aceea a fost definit unul prin altul. Cu timpul s-a remarcat ca cele 2 notiuni sunt distincte:
1. tipul de a.n.s. are o sfera mai larga (se manifesta in planul vietii psihice si in cel al vietii fiziologice) dar un continut mai restrans; este o notiune fiziologica, se manifesta mediat in planul vietii psihice
2. T are o sfera mai restransa dar un continut mai bogat; este o notiune psihologica
P.P. Neveanu arata ca ,,tipul de a.n.s. nu se trasfera mecanic si univoc intr-o anumita caracteristica temperamentala.”
Unele particularitati ale tipului de a.n.s. (echilibrul, mobilitatea) se exprima mai mult, altele (intensitatea) ceva mai putin si adeseori mascat.
Una si aceeasi trasatura de tip se manifesta diferit in plan psihocomportamental, datorita filtrarii ei prin reteaua de reflexe conditionate, prin experienta sb., prin sistemul de relatii cu lumea.
Ion Radu: ,,intre gena si comportament se interpune mediul si istoria individuala”.
In manifestarile sale individuale T depinde in mare masura de conditiile ontogenezei.

II. CLASIFICAREA TEMPERAMENTELOR

Criteriile care au stat la baza schemelor de clasificare pot fi impartite in 3 categorii:
1. criterii morfologice sau bioconstitutionale
2. criterii fiziologice
3. criterii psihologice
1. TIPOLOGIILE MORFOLOGICE
Criteriile de ordin morfologic, bioconstitutional au fost identificate si utilizate pentru prima data de Hippocrate. El a folosit notiunea de tip corporal, determinat de:
- aspectul constitutional exterior
- raportul dintre tesutul musculos si cel osos
- dintre cutia toracica si abdomen
A delimitat:
1. tipul corporal ftizic -; caracterizat prin aspect scheletic, fragil, alungit, temperamental rece, calculat, tacut, reflexiv; medical predispus la tuberculoza
2. tipul apoplectic -; aspect musculos-obez, statura mijlocie sau mica, temperamental jovial, afectuos, impulsiv, instabil, emotional, necontrolat; medical, predispus la tulburari circulatorii si digestive.
Criteriile de ordin morfo-constitutional au revenit puternic la sfarsitul sec. 19, inceputul sec. 20 (primele 3 decenii) datorita dezvoltarii antropologiei fizice si a cercetarilor asupra raselor.
S-a pus in evidenta faptul ca, in interiorul unui tip rasial, exista o variabilitate notabila a indivizilor, de unde s-a dedus posibilitatea de a determina morfotipurile. De sistematizarea si inventarierea lor se ocupa morfotipologia. Autorii din perioada contemporana nu s-au oprit la simpla identificare si clasificare a tipurilor morfologice, ci au procedat la stabilirea unei legi corelative si chiar cauzale intre aceste morfotipuri si trasaturile (temperamentale) ale P, realizandu-se astfel clasificarea temperamentelor dupa criterii bioconstitutionale.
Punctul de plecare al acestor tipologii a fost observatia sistematica efectuata asupra sb. adulti sanatosi, iar uneori si asupra celor care prezentau difetite tulburari patologice. In acest ultim caz, s-a pornit de la ipoteza ca maladia realiza o exagerare a tipologiei normale si oferea posibilitati de observatie privilegiate.

Tipologia lui E. Kretschmer (medic psihiatru german)
Desfasurandu-si activitatea in cadrul clinicii de neurologie a universitatii din Tubingen (1913-1926), si studiind bolnavi psihici, a sesizat o corespondenta intre:
- simptomatologia psihocomportamentala
- aspectul bioconstitutional extern.
Astfel, a ajuns la ideea elaborarii unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce si-a gasit finalizarea in lucrarea ,,Structura corpului si caracterul” (1921)
Limitata la inceput la 2 tipuri principale, clasificarea lui E.K. va ajunge in final sa cuprinda 3 tipuri principale ai un tip accesoriu, mai putin individualizat.
® 3 tipuri principale: 1. picnic-ciclotim
2. leptosom (astenic)-schizotim
3. atletic-vascos
® ca accesoriu este mentionat tipul displastic -; reuneste numeroase varietati dismorfice
1. Tipul picnic-ciclotim
D.p.d.v. morfologic se caracterizeaza prin: constitutie orizontala, abdomen voluminos, obezitate, piele intinsa, fata moale, sistem osos fragil.
2. Tipul leptosom (sau astenic)-schizotim
- constitutie verticala, trunchi cilindric, cutie toracica plata (turtita), umeri apropiati si ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase subtiri (aspect scheletic), nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi feminine la barbati si masculine la femei.
3. Tipul atletic-vascos
- constitutie fizica proportionata, dezvoltare robusta a sistemului osos si muscular, umeri lati si bazin ingust.
· D.p.d.v. medical, tipurile delimitate se asociaza cu predispozitii psihopatologice diferite:
1. ® predispune la tulburari maniaco-depresive
2. ® tulburari de natura schizoida (schizofrenie)
3+4 ® epilepsie

· Pe baza combinatiilor in interiorul tipurilor morfologice picnic si astenic, el a obtinut 6 tipuri temperamentale:
3 ciclotimice si 3 schizotimice.
T ciclotimice ® 1. Hipomaniac (dispozitie euforica, mobilitate, sociabilitate, comunicativitate exagerata)
® 2. Sintonic (spirit realist, pragmatism, simtul umorului, toleranta)
® 3. Greoi (lentoare, inertie, praguri senzoriale ridicate, timpi de reactie mari)
T schizotimice ® 1. Hiperestezic (nervozitate, iritabilitate, idealism, interiorizare, delicatete, circumspectie)
® 2. Schizotimic (intermediar, rece, calm, energic)
® 3. Anestezic (rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, lenes, inaccesibil pasiunilor, indolent)
E.K. a incercat sa arate ca tipologia sa -; care se definea initial prin structura morfologica si predispozitia catre anumite psihoze -; corespundea, de asemenea, diferentelor fiziologice (in metabolism si functionarea endocrina) si diferentelor psihologice in diverse alte sfere decat cea emotionala.
Toate verificarile experimentale au confirmat diferentele intre picnic si leptosomi, dar au clasat atleticii intr-o pozitie intermediara.
Multe alte clasificari ale temperamentelor facute inainte sau dupa E.K. pornesc de la aceleasi criterii morfologice.
· VIOLA si PENDE le clasifica dupa raportul dintre torace si membre, la care ultimul adauga functionalitatea endocrina.
· SIGAUD, dupa anumite sisteme ale corpului (bronho-pulmonare, gastro-intestinale, musculo-articulare, cerebro-spinale), de unde temperamente:
- respiratoare
- digestive
- musculare
- cerebrale
· SHELDON, dupa gradul de dezvoltare a celor 3 foite embrionare: endoderm ® constitutia endomorfa ® T. visceroton mezoderm ® constitutia mezomorfa ® T. somatoton ectoderm ® constitutia ectomorfa ® T. cerebroton

2. TIPOLOGIILE FIZIOLOGICE SI PSIHOFIZIOLOGICE
Cea mai cunoscuta tipologie fundamentata fiziologic se leaga de I.P. Pavlov. In clasificarea sa porneste de la:
1. principiul nevrismului -; cf. caruia rolul principal in reglarea raporturilor organismului cu mediul extern si a functionarii organelor interne, inclusiv a sistemului endocrin, il joaca creierul;
2. teza de baza a neuropsihologiei si psihologiei stiintifice -; psihicul este functie a creierului.
Pavlov studiind tipul de activitate nervoasa superiara dupa 3 propietati (forta, echilibrul, mobilitatea) apartinand proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia) a stabilit existenta a 4 tipuri de activitate nervoasa superioara:
1. tipul puternic-echilibrat-mobil (caracterizat prin valori ridicate ale tuturor celor 3 insusiri)
2. tipul puternic-echilibrat-inert (valori ridicate ale fortei si echilibrului si prin valori scazute ale mobilitatii)
3. tipul puternic-neechilibrat-excitabil (valori ridicate ale fortei, valori scazute ale echilibrului, cu predominarea excitatiei asupra inhibitiei)
4. tipul slab (valori scazute ale fortei si insuficienta individualizare a mobilitatii si echilibrului: sensibilitate emotionala crescuta, emotivitate, tensiune prelungita, rezistenta scazuta la stres si frustratie)
Pavlov a pus in corespondenta tipurile generale de sistem nervos, comune omului si animalelor, cu cele 4 temperamente stabilite in antichitate. Astfel:

1. are corespondent T sangvinic (vioi, comunicativ, sociabil, adaptabil, controlat)
2.T flegmatic (calm, tacut, nesociabil, lent, adaptabil la situatii noi, rezistent la stres si frustratii)
3. T coleric (rezistent, vioi, hiperactiv, irascibil, impulsiv, tendinta de dominare in relatile interpersonale, saturatie si plictiseala rapida la monotonie, imprudent)
4. T melancolic (interiorizat, retras, sensibil, delicat)
Pavlov a demonstrat ca cele 4 tipuri considerate ,,pure” de combina intre ele, dand 16 tipuri mixte, singurele care se intalnesc in realitate, tipul ,,pur” fiind doar o entitate mai mult teoretica.
· V.D. NEBILITIN a introdus o a 4-a dimensiune a proceselor nervoase si anume dinamismul lor, care se refera la viteza cu care celule nervoase genereaza procese excitative si inhibitive.
· P.P.-NEVEANU a demonstrat ca excitatia si inhibitia pot fi neechilibrate nu numai prin repartitia fortei, ci si prin discordanta mobilitatilor: inhibitia este mai inertioasa, intervine cu intarziere, de unde efectele de explozivitate dupa care se instaureaza calmul, daca individul este echilibrat dupa forta.
· Ghe. ZAPAN a utilizat 6 indici temperamentali (cei 3 ai lui Pavlov, la care a adaugat: persistenta, tonusul afectiv, directia) in cadrul a 4 subsisteme: motor-general afectiv perceptiv-imaginativ mental
Din combinarea acestor indici si sisteme apar urmatoarele tipuri:
1. activ (predomina sistemul motor-general)
2. afectiv (sist. afectiv)
3. artistic (sist. perceptiv-imaginativ)
4. ganditor (sist. mental)

Ž Clasificarea potrivit grupelor sanguine
Medicul francez Bernard Montain (1992) a elaborat o noua tipologie fiziologica a T, bazata pe grupele sanguine. Clasificarea pune in corespondenta fiecare grupa sanguina cu un tip temperamental distinct. Astfel:
1. gr. sang. A ii corespunde T armonic (cautarea permanenta a armoniei cu anturajul lor, neputandu-se dezvolta si realiza decat in aceste conditii)
2. gr. sang. O -; T melancolic (se afla intotdeauna in ,,consonanta” cu mediul extern, adaptativi)
3. gr. sang. B -; T ritmic (slab sensibili la mediu, traind in ritmul propriu, independenti de variatiile ambiantei)
4. gr. sang. AB -; T complex (dificultati in gasirea unui echilibru satisfacator, reuneste trasaturile celorlalte 3 T)

Ž Clasificarea bazata pe asimetria functionala a emisferelor cerebrale
Ned Herman (1976) pornind de la pornind de la cercetarile lui Mac Lean si W. Sperry a pus la punct o clasificare a T luand drept criteriu gradul de folosire in rezolvarea diferitelor genuri de sarcini a celor 2 emisfere.
Au fost identificate 4 tipuri cerebrale functionale, carora le corespund tablouri temperamentale distincte:
1. tipul cortical stang (C.S.): organizat, logic, determinat, stabil, conservator
2. tipul cortical drept (C.D.): ingenios, intuitiv, emotional, creativ, instabil, deschis
3. tipul limbic stang (L.S.): sigur pe sine, rezistent la frustratii, activ
4. tipul limbic drept (L.D.): serviabil, amabil, comunicativ, afectuos

Aceste clasificari se bucura de o larga recunoastere in randul specialistilor si se incearca introducerea ei in practica psihodiagnosticului.

3. TIPOLOGIILE PSIHOLOGICE
Cu toate ca tipologiile fiziologice deschid posibilitati mai largi pentru analiza psihologica a T decat tipologiile morfologice, nici ele nu satisfac toate exigentele. Sub motivul ca un fenomen trebuie identificat si analizat pe baza unor dimensiuni de aceeasi natura calitativa, s-a trecut la elaborarea unor tipologii temperamentale specific psihologice.

› Tipologia olandeza - HEYMANS & WIERSMA
Este o tipologie cu caracter tranzitoriu, autorii pornind in eleborarea ei de la o ipoteza neurofiziologica, formulata de psihiatrul Otto Gross.
Pentru Gross orice fenomen psihic (o emotie) declanseaza o activitate a celulelor nervoase care persista si dupa terminarea lui, influentand inconstient activitatile ulterioare ale spiritului. Ele apar ca si cum ar fi opuse functiei cerebrale primare si functiei cerebrale secundare. Opunea astfel sb. cu activitate mentala superficiala, sb. cu functionare mentala profunda.
Cei doi autori si-au propus sa descrie P, sub raport temperamental, pe baza a 3 dimensiuni:
1. emotivitatea sau instabilitatea emotionala
2. activitatea sau forta pulsionala generala
3. primaritate-secundaritate, determinata dupa predominarea uneia dintre functiile identificate de Gross.

Au stabilit 8 tipuri psihologice, corespunzand combinatiilor posibile:
Emotivitate Activitate Primaritate-secundaritate
Amorf - - P
Apatic - - S
Nervos + - P
Sentimental + - S
Sangvin - + P
Flegmatic - + S
Coleric + + P
Pasional + + S
+ = sb. se situeaza deasupra mediei pentru dimensiunea considerata
- = sub medie
P = predominarea functiei primare
S = fc. secundara
— Tipologia franceza: R. LE SENNE, G. BERGER
Le Senne a facut cunoscute lucrarile lui Heymans si Wiersma si scoala creata de el, mai ales prin Gaston Berger, a dezvoltat tipologia olandeza.
In formularea sa definitiva, clasificarea se bazeaza pe analiza si evaluarea unui set de 9 trasaturi, incluzand, pe langa cele 3 dimensiuni ale lui H&W
Largimea campului constiintei
Polaritatea
Aviditatea
Interesele senzoriale
Tandretea
Pasiunea intelectuala
Studiile ulterioare au aratat ca aceste 9 dimensiuni pot fi reduse, prin analiza factoriala, la 2 factori independenti:
1. emotivitatea
2. primaritate-secundaritate

— Tipologiile psihanalitice
Freuda elaborat o tipologie pornind de la stadiile evolutiei sexualitatii. A stabilit urmatoarele tipuri de baza: oral, anal, uretral, falic si genital.
Tipul oral este caracterizat prin ,,nevoia” de a depinde excesiv de altii pentru a-si putea mentine respectul de sine.
Tipul anal se distinge prin 3 trasaturi principale: parcimonie, iritabilitate, pedanterie.
Tipul uretral: ambitia si dorinta de competitie.
Tipul falic: temeritate, determinare, siguranta, ceea ce reprezinta in mare masura realizarii dorintei in raport cu angoasa de castrare.
Tipul genital corespunde ,,normalitatii ideale” a P. El este intruchipat de sb. care parcurg fara probleme toate stadiile evolutiei libidinale.
Karen Horney ia ca premise directiile principale pe care copilul le poate lua in relatiile sale cu anturajul:
- de a se apropia de oameni
- de a se opune
- de a se indeparta
De aici sunt deduse 3 tipuri de T coplezent agresiv detasat
Pentru Erich Fromm interactiunea cu parintii determina tipul de orientare speciala, de unde deriva 5 tipuri de orientari principale:
1.orientare receptiva (sb. asteapta tot ceea ce doreste de la o sursa externa)
2.orientarea de exploatare (sb. incearca sa ia totul de la altii prin forta)
3.orientarea acumulativa (isi fondeaza securitatea sa prin economisirea si conservarea a ceea ce poseda)
4.orientarea comerciala (sb. isi considera propria persoana ca pe o marfa care poate fi cumparata sau vanduta)
5.orientarea productiva (isi foloseste aptitudinile sale si isi realizeaza potentialitatile latente)

Daca tipologiile analitice culturaliste iau ca baza de pornire relatiile cu celelalte persoane, altele apeleaza la orientarea in lume. Astfel au procedat Jung si H. Rorschach (sub influenta celui dintai).
Tipologia lui Jung se refera direct la cea a lui Gross. Aspectul ei principal priveste tendinta pe care o poseda libidoul, respectiv energiile instinctuale ale sb. (care pentru Jung nu sunt de natura exclusiv sexuala), de a se orienta preponderent spre lumea externa, spre obiecte (extraversiune), fie spre lumea interioara, spre sine (introversiune).

Tipologia lui Rorschach serveste ca baza pentru cel mai utilizat test proiectiv de P. Ea se intemeiaza pe opozitia intre extratensiv si introtensiv. La cele 2 tipuri, a adaugat un al 3-lea: coartat, care corespunde slabiciunii energiilor instinctuale, in absenta unei orientari, fie spre obiecte, fie spre viata interna.

— O alta directie de analiza tipologica a P in plan temperamental este cea care ia ca punct de pornire specificul perceptiei. Tipologia perceptiva a fost elaborata de E.R. Jaensch si W. Jaensch.
Tipologia are la baza 3 trasaturi:
1. integrarea variabila fundamentala care oscileaza intre integrarea absoluta si dezintegrarea
2. diferentierea
3. polaritatea sentiment-gandire.
Combinatia intre cele 3 trasaturi au permis stabilirea a 7 tipuri de personalitate:
® 4 tipuri integrate B (exagerat integrat)
J (normal integrat)
J (partial si ocazional integrat, orientat spre lumea exterioara)
J (normal integrat, dar orientat spre lumea interioara)
® un tip S/vital, ocupa o pozitie intermediara intre integrare si neintegrare.
® 2 tipuri dezintegrate si considerate ca ,,degenerate” S dezintegrat pur
S, la care exista o compensatie,inteligenta hipetrofiata ocupand locul primordial in raport cu afectivitatea.

Aceasta tipologie se bazeaza pe o serie de experiente asupra ,,memoriei eidetice a perceptiilor vizuale”.
Unii sb. sunt capabili de a evoca dupa voie R vizuale si de a le face sa dispara la comanda.

™ Tipologii psihosociologice
Au aparut ca urmare a raportarii omului la mediul social-cultural existential, la sistemul valorilor.
Dilthey, Spranger, Allport, Vernon pornind de la premisa ca valorile determina anumite tipuri umane deoarece omul are o anumita atitudine fata de ele, au distins 6 tipuri umane diferentiate intre ele prin atitudinea dominanta fata de valori:
1. teoretic (orientat spre cunoasterea obiectiva a realitatii, traind doar pentru o idee)
2. economic (dominat de dorinta de a obtine maximul de randament, cu minimul de efort, lupta pentru a dobandi avutii )
3. estetic (manifesta interes pentru viata sentimentala, subiectiva)
4. social (se dedica binelui altuia)
5. politic (aspira spre conducere, la el totul devine mijloc pentru atingerea scopului)
6. religios (orientat spre spiritualitate elevata)
Valorile implicate in aceste atitudini sunt: adevar, utilitate, armonie, altruism, putere, unitate.
Allport, Vernon si Lindsey (1960) au propus chiar o scala de testare a acestor valori folosind twhnica alegerii fortate.

4. TIPOLOGIILE CLINICE
Sistemul cel mai cunoscut este cel elaborat de KURT SCHNEIDER si are avantajul de a include principalele tipuri descrise de majoritatea autorilor.
Sunt delimitate 10 tipuri:
1. tipul hipertimic sau hipomaniac caracterizat printr-o stare permanent deviata spre euforie si hiperactivitate maniaca. Desi esre vorba de o stare permanenta, cu hipomanie la limita inferioara, aceasta nu este o psihoza.
2. Tipul depresiv (umoare permanent deviata spre depresie si durere morala; este vorba de o stare permanenta, prezentand la minimul trasaturile melancoliei)
3. Tipul nelinistit cuprinde 2 subtipuri: a) subtipul senzitiv (sensibilitate crescuta si incapabil de descarcare) b) tipul anancastic (obsesional sau compulsiv)
4. tipul fanatic (paranoic) caracterizat prin rigiditate, hipertrofia Eului (orgoliu) si paralogism (rationament hiperlogic pe baza unor premise false, falsitatea spiritului, in limbaj comun)
5. tipul insteroid, histrionic sau mitomaniac (egocentrism, superficialitatea sentimentelor contrastand cu aspectul zgomotos al expresiei lor, tendinta spre fabulatie si mitomanie)
6. tipul instabil (oscilatie emotionala). In forma sa patologica tipul instabil corespunde dezechilibrului mintal descris de psihiatria franceza.
7. Tipul explosiv (reactii emotionale violente, agresive)
8. Tipul apatic (insensibilitate si raceala afectiva). In expresia sa patologica corespunde unor varietati ale ,,nebuniei morale” si ,,perversiunii constitutionale”.
9. Tipul abulic (def. Prin trasatura influentabilitatii si prin ,,malabilitatea vointei”)
10. Tipul astenic (fragibilitate neuropsihica la inf. situatiilor tensionate, fatigabilitate)

Tipologiile temperamentale prezentate mai sus ne permit stabilirea unor concluzii:
· cele bazate pe un singur criteriu (morfologic, psihologic) sunt mai simple, relativ mai saracacioase decat cele la care criteriile de clasificare se dubleaza (psihofiziologice, psihosociologice, clinice), acestea din urma reusind sa ofere tablouri mai variate si totodata mai realiste.
· Ele se diferentiaza unele de altele nu doar prin natura si numarul criteriilor folosite, ci si prin numarul tipurilor stabilite; recent in psihologia personalitatii s-a ajuns la concluzia ca cea mai buna descriere a P s-ar putea face prin integrarea factoriala a criteriilor.
· In ciuda diversitatii lor, chiar a denumirilor diferite folosite, unele tipologii se aseamana intre ele; astfel, viscerotonul din clasificarea lui Sheldon nu este altcineva decat picnicul lui Kretschmer; cerebrotonul primului este leptosomul celuilalt, fapt care demonstreaza validitatea cercetarilor.
· Pe masura ridicarii de la biologic spre psihologic si apoi spre psihosocial, tipologiile isi pierd oarecum din specificitatea lor temperamentala apropiindu-se mai mult de tipologiile caracteriale sau chiar cele ale P luata in ansamblul ei.
· Desi tipologiile au o mare valoare operationala usurand cunoasterea omului, unele dintre ele dispun si de o serie de limite: afirma mai mult decat pot dovedi, sunt mai degraba constructii teoretice; desi au pretentia unor modele atotcuprinzatoare, ele prezinta aspecte partiale ale personalitatii.

APTITUDINEA - CA LATURA INSTRUMENTALA A PERSONALITATII
I. Definirea aptitudinilor

Golu:
Aptitudinea ne da masura gradului de organizare a sistemului personalitatii sub aspect adaptativ-instrumental concret.
Zlate:
Oricat ar parea de ciudat, definirea aptitudinilor nu este simpla. In literatura de specialitate vis-a-vis de conceptul de aptitudine, s-a manifestat atitudini extrem de diverse.
· In unele manuale de psihologie, prin aptitudine sunt denumite:
- o serie de alte "realitati" psihice si chiar psihofiziologice, cum ar fi predispozitiile sau capacitatile.
Americanii din perspectiva pragmatismului lor nici nu definesc aptitudinile.
In unele dictionare de psihologie vom intalni informatii referitoare la "masurarea aptitudinilor", dar nu si cu privire la conceptul general de aptitudine (in paranteza fie spus aceasta este valabil nu numai pentru aptitudini, ci si pentru alte concepte, cum ar fi cele de inteligenta sau creativitate).
· 0 cercetare amanuntita a unor lucrari despre aptitudini releva cateva maniere distincte de definire a acestora:
1) Definirea aptitudinilor prin opozitie cu capacitatile:
''Aptitudinea este substratul congenital al unei capacitati, preexistand acesteia din urma, care va depinde de dezvoltarea naturala a aptitudinilor, de formatia educativa, eventual, si de exercitiu; numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate”(PIERON).
Aptitudinea este interpretata ca o conditie congenitala a unei anumite modalitati de eficienta. Aceasta definitie este insa inacceptabila dupa opinia altor autori.
REUCHLIN: 'Chiar daca am reusi sa eliminam influenta oricarei formatii educative sistematice, nu vom putea cunoaste niciodata substratul congenital decat in starea in care l-au adus conditiile de viata pe care subiectul le-a cunoscut inainte de a fi examinat, conditii ce sunt in functie de factori socio-economici”.
Din cele doua definitii reiese ca aptitudinea este anterioara capacitatii, ea este o conditie a ei.
Fl. S. GOANGA: "Capacitatea este aptitudinea plus castigul ei in calitate si cantitate, venit prin exsercitiu.”
- 0 asemenea maniera de definire a aptitudinilor sugereaza existenta unei relatii ca de la parte la intreg, aptitudinea putand fi considerata doar ca un segment al capacitatii, care alaturi de aptitudini cuprinde si alte segmente.
Evident ca intre aptitudini si capacitati nu exista doar diferente de sfera.
2) Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea functionarii lor.
Cei mai multi psihologi, atunci cand definesc aptitudinile, se refera la rezultatul obtinut in urma intrarii lor in functiune.
Finalitatea aptitudinilor reprezinta o obtinerea unui randament superior mediei, intr-un anume domeniu de activitate.
CLAPAREDE: 'Aptitudinea este orice insusire psihica sau fizica considerata sub unghiul randamentului' .
T.G. ANDREWS credea ca aptitudinea este posibilitatea unui individ de a dobandi sau ameliora un anumit randament, daca este plasat in conditii si daca este antrenat.
Notiunea de randament se refera:
- atat la cantitatea, cat si la calitatea activitatilor subiectului
- la rapiditatea cu care se desfasoara activitatea.
Mai recent notiunea de randament a fost inlocuita cu cea de "comportament eficient”.
MITROFAN: ,,Aptitudinea este o formatiune psihologica complexa la nivelul personalitatii care…faciliteaza un comportament eficient al individului in cadrul activitatii”.
Cu toate ca accentul pus pe randament sau pe comportamentul eficient, ca note definitorii este ale aptitudinii este binevenit, se pierde din vedere natura si specificitatea psihologica.
3) definirea aptitudinilor prin sesizarea continutului lor specific
In structura aptitudinilor se introduc o multitudine de componente psihice (informatii, deprinderi, interese, capacitati).

In felul acesta, apare insa un nou pericol: acela de a largi nepermis de mult sfera notiunii de aptitudini, fapt care conduce la confundarea aptitudinilor cu alte componente ale vietii psihice.
Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atentia asupra unor caracteristici ale acestora, dar nici una dintre ele nu solutioneaza complet problema.

Zlate considera ca iesirea din impas s-ar putea obtine printr-o definitie generala si sintetica a aptitudinilor, insotita insa de o serie de explicitari suplimentare.
Aptitudinile reprezinta un complex de procese si insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activitati.
Ea ne raspunde la intrebarea: ,,ce poate si ce face efectiv un anumit individ in cadrul activitatii pe care o desfasoara?” si se leaga intotdeauna de performanta si eficienta, in dublul sau inteles: cantitativ si calitativ.
In evaluarea laturii cantitative a performantei, apelam la indicatori precum:
- volumul total al sarcinilor rezolvate, si, corespunzator, volumul ,,produselor finite” obtinute;
- timpul necesar rezolvarii unei sarcini individuale;
- timpul necesar obtinerii unui ,,produs finit”;
- intensitatea efortului depus
Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim de indicatori precum:
- gradul de dificultate si complexitate a sarcinii rezolvate
- noutatea si originalitatea ,,produsului final”
- valoarea in sine a ,,produsului final” in domeniul dat
- procedeul folosit in rezolvarea sarcinii
- diversitatea modala a sarcinilor accesibile rezolvarii
Cu cat cele doua laturi ale performantei iau valori mai ridicate, cu atat aptitudinea este mai bine structurata, si invers.
De aici rezulta ca orice aptitudine pune in evidenta un aspect absolut si unul relativ.
Primul rezida in ceea ce un subiect luat separat reuseste sa faca intr-o sarcina sau situatie data (la un test de matematica):
- daca rezultatul este nul, se conchide absenta aptitudinii pentru categoria respectiva de sarcini;
- daca rezultatul este pozitiv, se conchide prezenta aptitudinii considerate.
Aspectul relativ ne indica faptul cat de mult si cat de bine realizeaza un subiect intr-o activitate in raport cu altii si ce pozitie ocupa el intr-o clasificare valorica.
In sens larg, termenul de aptitudine exprima potentialul adaptativ general al individului uman, pe baza caruia el reuseste sa faca fata mai mult sau mai putin bine situatiilorsi solicitarilor externe si sa-si satisfaca starile de necesitate.
Din acest punct de vedere, se poate afirma ca aptitudinea este o componenta inalienabila a oricarei structuri normale de personalitate.
In sens restrans, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului si el desemneaza un asemenea potential instrumental-adaptativ care permite celui ce-l poseda realizarea, intr-unul sau in mai multe domenii de activitate recunoscute social, a unor performante superioare mediei comune.
Ca nivel integrativ de rang superior, aptitudinea nu este reductibila la un proces psihic particular, oricare ar fi acesta: perceptie, memorie, gandire, imaginatie.
Argumentul il constituie cazul subiectului cu memorie fenomenala, descris de A.R. Luria (1953), care, in pofida extraordinarei performante in memorarea si reproducerea oricarui gen de material, n-a reusit sa-si apropie si sa-si integreze structura nici uneia din profesiile la care a aspirat -; limbi straine, muzica, matematica, medicina -; fiind nevoit, pana la urma, sa ramana un simplu actor de circ.
Aptitudinea se diferentiaza si se individualizeaza in concordanta cu structura obiectiva a sarcinilor si scopurilor care compun o activitate integrala.
De aceea, ea reprezinta o matrice interna care se ,,muleaza” pe o forma de activitate si care, la randul ei, genereaza o activitate (cum este cazul aptitudinilor de creatie).
Golu leaga termenul de aptitudine de o structura complexa, multidimensionala, in care se articuleaza si se integreaza diverse entitati psihice, motorii si fizico-constitutionale, dupa o schema si formula comuna mai multor indivizi si, in acelasi timp, diferita de la un individ la altul.
Schema structurala a unei aptitudini cuprinde, in principal, urmatoarele verigi:
1. veriga informationala -; inteleasa ca un ansamblu organizat de reprezentari, cunostinte, idei, intelegeri si interpretari despre domeniul obiectiv al activitatii;
2. veriga procesual-operatorie -; ca sistem inchegat de operatori si conditii logice care se aplica elementelor informationale pentru realizarea modelului intern (mental) al al produsului ce se propune a fi obtinut;
3. veriga executiva , care include actiuni si procedee mentale si motorii de punere in aplicare si de finalizare a ,,proiectului” (modelului);
4. veriga dinamogena si de autointarire -; reprezentata de motivatie si afectivitate;
5. veriga de reglare -; in care delimitam doua secvente:
- una de selectare si orientare valorica -; in cadrul careia rolul principal revine sistemului atitudinal,
- si alta de coordonare, optimizare si perfectionare, reprezentata de functia evaluativ-critica a constiintei si de vointa -; care da masura capacitatii de mobilizare si perpetuare a efortului pentru surmontarea obstacolelor, dificultatilor si esecurilor (90% transpiratie, 10% inspiratie ).

Zlate:
• Nu orice insusire psihica este o aptitudine, ci numai cea care ii diferentiaza pe oameni in privinta posibilitatii de a atinge performante superioare in diverse activitati.
• Este aptitudine doar insusirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a activitatilor.
• Numai insusirea care asigura indeplinirea activitatii la un nivel calitativ superior poate fi considerata aptitudine
Unele insusiri sau componente psihice ale persoanei (cunostinte, priceperi, deprinderi) asigura si ele indeplinirea activitatii insa la un nivel mediu, obisnuit, uneori chiar automatizat si stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile.
• Sunt aptitudini insusirile dispuse intr-o anumita configuratie in virtutea careia dispun si de un mare grad de operationalitate.
Nu insusirile izolate, separate unele de altele, constituie aptitudini, ci doar cele care se leaga unele de altele, se imbina si se sintetizeaza intr-un tot unitar.
Asadar, pentru ca o insusire psihica sa fie aptitudine trebuie sa satisfaca o serie de cerinte:
- sa fie individuala, diferentiatoare in planul randamentului activitatii;
- sa asigure efectiv finalitatea activitatii;
- sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activitatii;
- sa dispuna de un mare grad de operationalitate si eficienta.
Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul.
El se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si mai ales prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.
Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor o reprezinta geniul.
Structura aptitudinii ae un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei in cadrul aceleiasi activitati si la acelasi individ sa capete un caracter inalt variabil, atat in functie de natura sarcinilor si situatiilor, cat si de varsta, produsele realizate nesituandu-se toate la acelasi nivel valoric si neavand aceeasi frecventa pe toata cooordonata timpului.
?Daca luam viata omului in ansamblul ei, putem constata ca atitudinea are o istorie, pe care o putem rezuma in 3 stadii:
1. de structurare si maturizare
2. de optimum functional;
3. de regresie
Luate in acceptiunea restransa, aptitudinile au, in general, o aparitie precoce. Viteza lor de dezvoltare nu este identica la toti indivizii.
Evolutia aptitudinilor nu are un caracter rectiliniu. Exista varste critice, cand aparitia unor noi nevoi, a unor tendinte, se acompaniaza cu trecerea in stare latenta sau cu regresia temporara a aptitudinilor manifestate anterior.
Ritmul dezvoltarii depinde de conditii multiple:1. biologice, geografice, sociale.
Pe durata maturitatii, aptitudinea amane la un nivel relativ constant, daca nu intervin anumite conditii patologice care pot sa duca la o deviatie brusca si la o modificare profunda a personalitatii, asa cum se intampla in dementa precoce.
2.Incepand, insa, cu o anumita varsta (dupa 70 de ani), isi face aparitia diminuarea acuitatii senzoriale, slabirea memoriei, cu reducerea capacitatii de achizitie, slabirea capacitatii de concentrare, etc.
3.Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor varstei, ea fiin influentata si de mediu.
II. Criterii de evaluare a aptitudinilor
Evaluarea prezentei sau absentei aptitudinilor la un individ se face, adeseori, dupa rezultatul obtinut, eventual dupa o serie de caracteristici ale acestuia (noutate, originalitate, eficienta).
· Aceasta constatare ridica urmatoarea problema: pot fi oare evaluate aptitudinile numai dupa produs, dupa ceea ce se obtine?
Aprecierea prezentei sau absentei aptitudinilor la un subiect trebuie facuta nu numai dupa produs, dupa caracteristicile lui, ci si dupa:
- latura procesuala, dupa fazele parcurse pentru a se ajunge la un anumit produs,
- dupa particularitatile laturii procesuale (durata, viteza, noutatea procedeului utilizat).
· Dupa ce criterii evaluam diferentele dintre doua sau mai multe persoane atunci cand si produsele si procesele sunt asemanatoare?
Raspunsul este relativ simplu:
- dupa latura structural-functlonala a aptitudinii
- dupa componentele ei
- dupa modul de relationare a acestora.
Fiecare dintre noi dispunem de capacitatea de a diferentia sunetele, formele sau culorile, de spirit de observatie, de reprezentari vizuale sau auditive, de operatiile pentru efectuarea calculului matematic, dar nu fiecare dintre noi suntem muzicieni, pictori, matematicieni.
Pentru a vorbi de existenta aptitudinilor specifice acestor domenii, este necesar ca insusirile enumerate sa dispuna:
- de un mare grad de organizare interna, adica de structurarea propriilor lor elemente componente,
- apoi de o mare functionalitate, adica de capacitatea de a se lega unele de altele, de a se imbina intr-o astfel de sinteza originala incat sa asigure realizarea usoara, rapida
- de inalt nivel a unei activitati.
Nu atat prezenta spiritului de observatie, de pilda, este necesara unui scriitor, ci un spirit de observatie ascutit, rapid, cuprinzator, legat si imbinat cu insusirile imaginatiei, ale gandirii, ale activitatii creatoare.
Numai o astfel de organizare si functionalitate superioara permite realizarea deosebita a creatiei literare.
Pornind de la latura structural-functionala a aptitudinilor, putem diferentia intre ele aptitudinile ce apartin unor domenii diferite, dar si aceluiasi domeniu de activitate.
In primul caz, criteriul evaluativ il constituie natura si specificul componentelor implicate.
In cel de-al doilea caz, al aceleiasi aptitudini, componentele fiind identice, semnificativa devine ierarhizarea lor.
Criteriul structural-functional de evaluare a aptitudinilor ne ajuta sa intelegem mai bine si alte fenomene care pot interveni. De exemplu, vom intelege ca succesul unei activitati nu se datoreaza doar unei componente izolate a aptitudinii, oricat de dezvoltata ar fi ea.
Nu trebuie sa credem ca lipsa unei componente dintr-o aptitudine oarecare ar constitui o piedica in realizarii activitatii in care ea este implicata.
Aptitudinile sunt adevarate sisteme operationale ce presupun relationarea si interactiunea reciproca a componentelor lor in urma carora apar fenomene ca cel al compensarii ce asigura functionalitatea si eficienta lor maxima.

Diferentele aptitudinale dintre oameni pot fi evaluate si dupa urmatoarele criterii:
- locul si rolul aptitudinilor in structura personalitati;
- dupa felul cum se raporteaza si se leaga de alte elemente ale vietii psihice.
Aptitudinile intra in relatii cu toate celelalte componente ale vietii psihice (cunostinte, priceperi, deprinderi, stari afectiv-motivationale, trasaturi caracteriale, etc).
Aptitudinile nu numai ca se realizeaza prin intermediul proceselor psihice, dar sunt sintetizari si generalizari ale diferitelor particularitati dominante ale proceselor psihice.
Un rol aparte, in configurarea unui anumit profil al aptitudinilor, il au si deprinderile.
Cele doua componente psihice par a fi total opuse:
Deprinderile sunt :
- componente automatizate ale activitatii,
- asigura realizarea activitatii la acelasi nivel,
- pe masura ce se elaboreaza, isi reduc numarul proceselor implicate in ele,
Aptitudinile:
- componente plastice, maleabile;
- conduc la perfectionarea activitatii
- abia pe masura ce se formeaza isi amplifica si isi complica structura interna.
Deprinderile sunt incadrate in aptitudini, ele devin elemente operationale ale aptitudinilor, marind in felul acesta productivitatea.
Nu orice deprindere este favorabila aptitudinilor, ci doar cea corect, adecvat formata.
0 deprindere insuficient consolidata sau gresit elaborata poate perturba sau inhiba aptitudinile.
Raportarea aptitudinilor la fenomenele afectiv-motivationale, la mecanismele energizant-stimulatoare explica si mai bine diferentele aptitudinale existente intre oameni.
Se stie si din experienta cotidiana ca fara motivatie (trebuinte, interese, aspiratii, idealuri), multe potentialitati aptitudinale raman latente.
Motivatia are un dublu rol:
- in formarea, in elaborarea aptitudinilor,
- in valorizarea lor maximala;
Relatia dintre aptitudini si motivatie este mai complexa.
Nu esta vorba despre motivatie in general, ci despre o motivatie particulara, cu o anumita intensitate, durata etc.
Motivatia puternica duce, de obicei, la anxietate, deci la scaderea randamentului.
Prezenta celei negative impiedica valorificarea aptitudinilor.
Performanta obtinuta, datorita prezentei aptitudinii, creste motivatia.

III. Probleme controversate a aptitudinilor
1) O problema controversata o reprezinta caracterul lor innascut sau dobandit.
Problema privind natura si determinismul aptitudinilor a fost si continua inca sa fie puternic controversata.

In psihologia clasica, abordarea ei s-a facur de pe pozitii unilateral-absolutizante, delimitandu-se 2 orientari diametral opuse: ineista si genetista.
Ambele isi au originea in filosofie: prima in filosofia idealist-rationalista, care afirma caracterul innascut si imanent al ideilor si principiilor (Platon, Descartes, Kant, Hegel), iar cea de a doua, in filosofia empirist-pozitivista (senzualismul lui J. Locke, materialismul francez al sec. XVIII, cu principiul ,,tabula rasa”).
1. Orientarea ineista, in plan stiintific, se sprijina pe teoria ereditatii elaborata, in secolul XIX , de Morgan si Mendell.
Ineismul absolutizeaza rolul ereditatii, mediului fiindu-i recunoscut cel mult doar rolul de factor activator-declansator.
Aceasta idee este afirmata si sustinuta de Fr. Galton in lucrarea ,,Hereditary Genius” (1914). El afirma ca individul se naste cu un potential aptitudinal mai mult sau mai putin bogat, care ramane in structura si esenta sa neschimbat, mediul neadaugand, nimic semnificativ in el. Galton se sprijina pe datele oferite de analiza comparativa a arborilor genealogici din care au provenit unele mari personalitati creatoare din domeniul matematicii, tehnicii, literaturii, muzicii.
Desi, in sine, veridice, faptele invocate au totusi un caracter fragmentar, ele referindu-se doar la cazurile reusite, cele nereusite nefiind luate in calcul. De aceea, cel putin sub aspect statistic, ele sunt insuficiente pentru a infera o legitate atat de generala.
Ineismul si-a gasit numerosi partizani, in cadrul asa numitei psihologii a facultatilor, iar in prezent, in cadrul psihobiologiei, unde se incearca sa se demonstreze determinarea directa a aptitudinilor de catre gene specifice.
2. Genetismul se sprijina pe teoria evolutionista a lui Darwin.
Fidel principiului ,,tabula rasa”, genitismul procedeaza la absolutizarea rolului mediului extern, reducand la zero valoarea fondului ereditar.
Se admite ideea ca de la natura toti oamenii sunt egali sau la fel, diferentierile intre ei in structura vietii psihice fiind introduse de catre factorii mediului extern, indeosebi de cei ai mediului socio-cultural si economic.
Aptitudinea este considerata un produs exclusiv al mediului, care determina si controleaza integral procesul invatarii si dezvoltarii.
Printr-un program educational adecvat, pe baza unui exercitiu sistematic si indelungat, la orice individ se poate forma orice aptitudine.
Genitismul a fost imbratisat pe scara larga in psihologia secolului XX, mai cu seama in asociationismul de factura behaviorista si in psihologia de sorginte materialist-didactica.
Privite prin prisma metodologiei contemporane, ambele orientari sunt la fel de eronate, nici una dintre ele neputand oferi o explicatie satisfacatoare a aptitudinilor.

2) 0 noua problema se contureaza: care este natura relatiei dintre predispozitii si aptitudini, este ea o relatie de determinare sau doar de conditionare?
1. Unii autori au fost tentati sa creada ca predispozitiile determina, sunt cauza aptitudinilor, socialul nefacand altceva decat sa dezgroape ereditarul, fara a adauga nimic nou.
Psihologul american E. Thorndike era de parere ca aptitudinile ar fi inscrise in gene ca purtatoare ale ereditatii.
Daca intre predispozitii si aptitudini ar exista o relatie de determinare ar insemna ca o predispozitie sa conduca intotdeauna la formarea aceleiasi aptitudini.
In realitate, o predispozitie poate sta la baza formarii mai multor aptitudini. Ele au un caracter polivalent, constituie doar o premisa, o conditie pentru aptitudini, sunt simple potentialitati latente care faciliteaza sau impiedica formarea aptitudinilor.
Multi autori, influentati de conceptia behaviorista, dar si de cea marxista, au aratat ca intre predispozitii si aptitudinini se interpun factorii de mediu, factorii sociali care determina aptitudinile.
S-a descoperit ca dotatia ereditara nu este la fel de importanta pentru orice aptitudine, de unde s-a tras concluzia ca mai valoroasa decat ea este activitatea prin continutul si mijloacele sale, modeleaza predispozitiile.
Activitatea apare intr-o dubla ipostaza in raport cu aptitudinile:
- ca sursa inepuizabila pentru formarea lor;
- ca mijloc de obiectivizare a aptitutinilor.
Golu:
Aptitudinea ca nivel integrativ de rang superior, nu pote fi nicidecum innascuta, dar nici ,,introdusa” ca atare din afara de catre mediu. Ea se constituie in ontogeneza pe baza interactiunii complexe, contradictorii dintre ,,fondul ereditar” si mediu (acesta considerat in cele 2 forme generice: intrauterin si extrauterin). ,,Fondul ereditar” este constituit dintr-un ansamblu eterogen -; diferit de la un individ la altul -; de predispozitii, tentinte evolutive, insusi si stari de natura bioconstitutionala, fiziologica, senzoriala si cerebrala.
Nivelul de exprimare si de articulare a acestora determina un anumit ,,profil intern de stare”, care-si va pune amprenta pe modul de receptare, prelucrare si integrare a tuturor influentelor mediului extern.
Prin natura lor substantial-calitativa si prin semnificatia pe care o dobandesc, influentele mediului introduc, la randul lor, modificari si transformari in valorile si in raporturile dintre elementele ,,profilului intern de stare” si creeaza noi ,,entitati” (trairi emotional, conexiuni instrumentale intre stimuli si raspunsuri, etc).
Ca urmare ,,profilul initial de stare” se transforma succesiv, ducand la diferentierea, individualizarea si consolidarea structurilor aptitudinale.
Raportul ereditate/mediu prezinta un tablou dinamic complex, in care, in diferite momente de timp, se medifica ponderile si greutatea specifica a efectelor celor 2 factori.
Zlate: Concluzie:
In procesul formarii aptitudinilor conteaza nu atat ereditatea sau mediul, cat calitatea lor.
O ereditate precara, asociata cu conditii sociale extrem de favorabile, nu va putea conduce la formarea unor aptitudini.
O ereditate superioara va fi neputincioasa daca conditiile de mediu sunt nesatisfacatoare.
Cand calitatea celor doua categorii de factori (ereditari si de mediu) este mult prea diferita, polarizala chiar, efectele asupra aptitudinilor sunt nefavorabile.
In anumite limite insa, diferentele de calitate a celor doua categorii de factori pot duce la efecte benefice, aceasta ca urmare a intrarii in functiune a fenomenului compensarii.
Ideal ar fi ca factorii ereditari si cei sociali sa coincida din punct de vedere al calitatii lor, atunci performantele fiind maxime.

Clasificarea aptitudinilor
Subsistemul aptitudinal al personalitatii pune in evidenta o organizare interna complexa, el incluzand entitati de modalitati psihofiziologice si psihologice diferite, cu multiple conexiuni de ordonare, integrare si subordonare intre ele.
De aici, apare necesara o diferentiere si o clasificare in interiorul subsistemului aptitudinal.
Criteriul cel mai larg acceptat in acest scop este sfera de solicitare si implicare in cadrul activitatii.
Pe baza lui, au fost delimitate:
1) aptitudini generale
2) aptitudini speciale
1) Aptitudinea generala este socotita acea aptitudine care este solicitata si intervine in orice fel de activitate a omului sau in rezolvarea unor clase diferite de sarcini.
Aptitudinile generale alcatuiesc repertoriul instrumental-adaptativ bazal al oricarui individ, care asigura o relationare si o adaptare cat de cat satisfacatoare in conditii variabile ale mediului.
Ele pot fi impartite senzorio-motorii si intelectuale.
Aptitudinile senzorio-motorii se leaga de toate situatiile concrete care reclama discriminarea si identificarea obiectelor si efectuarea unor actiuni directe cu ele sau asupra lor, in vederea satisfacerii unor nevoi curente.
In schema lor de organizare si functionare se include caracteristicile rezolutiv-integrative ale analizatorilor (pragurile sensibilitatii, dinamica generala a sensibilitatii, acuitatea senzoriala, capacitatea de admisie, capacitatea de procesare informationala, capacitatea de fixare-pastrare etc) si caracteristicile structural-dinamice ale aparatelor motorii (viteza/rapiditate, forta, finetea si melodicitatea miscarilor, tempo, ritm, precizie, complexitatea actiunilor).
Sub eticheta de aptitudini generale intelectuale se reunesc mai multe functiuni psihice care, pe de o parte sunt implicate in toate formele de activitate, iar pe de alta parte sunt proprii tuturor oamenilor.
Acestea sunt memoria, imaginatia si inteligenta propriu-zisa.
In mod curent, in calitate de aptitudine generala se ia doar inteligenta, ei subsumandu-i-se atat memoria cat si imaginatia fapt ce si-a gasit concretizarea practica in elaborarea si validarea scarilor de inteligenta (Binet -; Simon, Terman, Wechsler-Bellvue, Alexander).
2) Aptitudini speciale sunt structuri instrumentale ale personalitatii care asigura obtinerea unor performante deasupra mediei in anumite sfere particulare de activitatea profesionala.
Ele se structureaza si se dezvolta selectiv in interactiunea sistemica a subiectului cu continuturile obiective si conditiile diferitelor forme ale activitatii profesionale.
Ele sunt sustinute din interior de predispozitii ereditare pregnant diferentiate si de mare intensitate, care dicteaza directia de evolutie a personalitatii, sensibilizarea in raport cu multitudinea influentelor mediului extern, preferentialitatea in procesarea si integrarea lor pentru ,,uzul” ulterior.
Potrivit modelului multifactorial, ele se bazeaza pe actiunea factorilor specifici:
- subsistemul auditiv, vizual si cognitiv.
Clasificarea lor se face dupa genul activitatii in cadrul careia se manifesta, delimitandu-se, printre altele:
- aptitudini artistice, stiintifice, tehnice, sportive, manageriale.
In interiorul fiecarei clase, se evidentiaza aptitudini cu un grad de individualizare si de specializare si mai ridicat.
Desi aptitudinea speciala se leaga de realizarea unor performante superioare mediei, ea prezinta tabloul unui continuu valoric destul de intens, facand ca persoanele care o poseda sa se diferentieze semnificativ intre ele.
O atare distributie se poate constata in toate profesiile in care sunt implicate aptitudinile speciale.
Aspectul diferential trebuie considerat intr-un dublu sens:
1) ceea ce deosebeste si distanteaza pe curba performantei un subiect care poseda o aptitudine speciala, de altul care nu poseda o asemenea aptitudine -; subiectul comun, si
2) nivelul de dezvoltare al aptitudinii speciale date care face ca subiectii cu acelasi tip de aptitudine sa se deosebeasca si sa se distanteze intre ei.
Nivelul cel mai inalt la care se poate realiza dezvoltarea si integrarea aptitudinilor speciale si a celor generale este cel al talentului si geniului.
Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul.
El se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si mai ales prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.
Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor o reprezinta geniul.

CARACTERUL -; ca latura relational-valorica si de autoreglaj a personalitatii
1. Acceptiunile notiunii de caracter

Ca latura relationala a P, ,,responsabila” de felul in care oamenii interactioneaza unii cu altii in cadrul societatii, caracterul a fost definit ca o pecete sau amprenta ce se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o structura psihica complexa prin intermediul careia se filtreaza cerintele extreme si in functie de care se elaboreaza reactiile de raspuns.
Intrucat caracterul exprima valoarea morala, personala a omului, a mai fost denumit si profilul psiho-moral al acestuia evaluat, in principal, dupa criterii de unitate, consistenta si stabilitate.
Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individul cu realitatea, facilitandu-i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea potrivit specificului sau individual.
In 1952 H. Pieron semnala in ,,Vocabular de psihologie” 4 definitii ale caracterului:
1. maniera obisnuita si constanta de relatie, proprie fiecarui individ (Wallon)
2. individualitate psihologica (Dumas)
3. ansamblul, uneori sinteza dispozitiilor stabile ale unui individ (Burloud)
4. ansamblul tendintelor afective care dirijeaza reactiile unui individ la conditiile mediului in care el traieste (Heyer)
· Dispuse intr-o alta ordine cele 4 definitii arata:
1. continutul psihic al caracterului (def. 4)
2. caracteristicile acestui continut (def. 1 si 3)
3. efectul general produs de stabilirea continutului (def. 2)
Marea majoritate a definitiilor date caracterului oscileaza intre aceste 3 elemente.
· Unii autori incercand sa identifice continutul propriu-zis al caracterului s-au oprit pe rand asupra celor 3 mari componente ale vietii psihice: intelectuale, afective, volitive.
Astfel: Fr. Paulhan caracterul este ,,forma particulara a activitatii mentale”.
Le Senne caracterul este ,,scheletul mental”, ,,armatura mentala” a omului.
· Alti autori si-au fundat caracterologiile lor pe vointa.
Constantin Radulescu-Motru:considera caracterul ca fiind format din ,,dispozitiile specifice ale vointei”.
Levitov: vointa reprezinta coloana vertebrala a caracterului.
· Sunt si autori care definesc caracterul cu ajutorul structurilor afective care apar in calitate de constituienti psihici esentiali ai caracterului.
Al. Rosca: caracterul- ,,ansamblul sentimentelor”.
Aceste definitii se indeparteaza de esenta notiunii de caracter.
· Alti autori au incercat sa reuneasca elementele cognitive, afective si volitive in structura caracterului.
St. Zisulescu: caracterul = ,,insusirea P luminata de intelect, sustinuta de sentiment si directionata de vointa spre a lua o atitudine fata de realitate”.
Dificultatea definirii caracterului provine din natura lui