Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
ETNOPSIHOLOGIA -; DE LA APROXIMATIE LA STIINTA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

Obiectivele modulului

Familiarizarea cu problematica etnopsihologiei. i8n12no
Trecere in revista a metodelor de studiu specifice etnopsihologiei.
Cunoasterea complementaritatii emic etic.


1. CONSIDERATII INTRODUCTIVE

Predilectia pentru metoda experimentala a dus in psihologia sociala la cantonarea cercetarii asupra grupului mic, singura formatie care se preteaza la studii cu mijloace precise in situatii miniaturale de laborator. Marile grupuri sociale -; poporul, natiunea,clasa sociala etc. -; datorita complexitatii obiectului investigatiei si a dificultatilor de metoda -; au ramas in afara analizei socio-psihologice. Multitudinea de tehnici de cercetare, propuse asupra microgrupului, contrasteaza evident cu starea de “subdezvoltare” metodologica a capitolelor simetrice din psihologia sociala privitoare la macrogrupuri. Absenta unui corpus de date experimentale,ca si dificultatile de ordin metodologic nu indreptatesc insa ignorarea sau subaprecierea domeniului.Impactul pe ecranul istoriei a marilor grupuri sociale este mult prea insemnat pentru a se admite punerea intre paranteze a fenomenelor de psihologie colectiva proprii acestor formatii.
Prabusirea in ultima vreme a dictaturilor comuniste intr-o serie de tari din Europa Centrala si de Est a marcat inceputul unor miscari de emancipare a unor comunitati etnice oprimate, inclusiv lupta unora pentru independenta statala. In acelasi timp, au aparut o seama de tensiuni si conflicte interetnice tinute in surdina de conduceri despotice anterioare.
Aceste schimbari aduc in atentie probleme de etnopsihologie, in particular problema identitatii culturale, a “caracterului national “, a profilului etnopsihologic al unei populatii, etc.
De asemenea, deschiderea spre spatii culturale mai largi, insasi comunitatea interculturala ridica probleme specifice,care n-au fost pana acum in atentia cercetarii stiintifice (vezi M.K.Asante si W.B.Gudykunst, 1989). Studiile comparatiste despre contacte, influente si receptari culturale -; arata Al.Dutu (1982) -; nu ne prezinta decat dosarele unei anchete; interpretarea se declanseaza in momentul incheierii acestor dosare, cand incep sa fie cautate raspunsuri la seria de intrebari ce se deschid printr-un “de ce ?” (p.76). Schimbul, ca si transferul intercultural impun studiul echipamentului mental care inlesneste raportul binar.
Capitolul de fata readuce in atentie psihologia popoarelor -; in denumirea ei tehnica etnopsihologie -; ca ramura sau capitol al psihologiei sociale, care penduleaza inca intre eseul literar-filosofic si ceea ce numim stiinta. Dupa o sumara trecere in revista a istoricului disciplinei, cu supra-dimensionarea initiala a domeniului, vom examina optiunea pozitivista -; aparuta in replica -; si reversul ei in planul cercetarii concrete, pentru a propune in final formula complementaritatii studiului “emic” si “etic” pe baza interdisciplinara.



2. SCURT ISTORIC

Desi ne parvin schite de portrete colective ale unor populatii inca de la primii istoriografi ai antichitatii (Herodot, Tucidide), abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea se va contura, in Germania, programul de cercetari al acestei discipline numita atunci psihologia popoarelor (Völkerpsychologie). Procesul de formare a natiunilor, care se desfasura in aceea perioada in Europa, dobandea aspecte specifice in Germania, framantata de preocuparile de a uni pamanturile feudale faramitate, evenimente ce vor avea un anumit ecou si in etnopsihologie. Ca punct de plecare, aceasta va admite existenta substantiala a unui “suflet supraindividual” supus unei “entitati supraindividuale” care este poporul (natiunea).
Inspirata de filosofia lui Hegel despre “spiritul national” (Volksgeist) si apreciata ca fiind fructul tardiv al gandirii romantice, miscarea de etnopsihologie -; initiata prin 1860 de Lazarus si Steinthal -; va cunoaste trei directii de cercetare: (1) de psihologie sociala, pentru ca propunea examinarea faptelor psihologice in context social; (2) de psihologia culturii, intrucat urmau sa se cerceteze produsele spirituale ale geniului unui popor sau altul, si (3) de psihologie concreta a popoarelor, deoarece preconiza sa fie supuse studiului comparativ forme particulare de expresie ale unor populatii. Din 1860 incepea sa apara -; sub directia autorilor amintiti -; o revista de psihologie a popoarelor (Zeitschrift für Völkerpsychologie und Sprachwissenscaft), care, pana in 1880, inscria la activul ei un numar de 20 de volume. Maniera de tratare a problemelor in paginile acestei publicatii era mai mult literara decat stiintifica, accentul punandu-se pe informatia cu caracter documentar.
Notam ca tanara miscare de etnopsihologie a avut ecouri semnificative si in Romania. Ea atragea -; la timpul ei -; atentia si simpatia istoricului A.D.Xenopol si a marelui nostru poet Mihai Eminescu, aflati atunci la studii in Germania. Preocuparile erau consonante cu realitatile istorice de la noi, astfel incat autorii s-au regasit pur si simplu in problematica etnopsihologiei.
Cum va reiesi insa cu timpul, intre definitia programatica a etnopsihologiei si recolta de date si idei ale studiilor de profil isi va face loc un decalaj vizibil: lucrarile aparute ofereau o palida acoperire a programului de start, care, apreciat in mod realist, parea o incercare de “a face ordine in imparatia norilor”. Complexitatea fenomenelor si supradimensionarea obiectelor vor duce la greutati de nedepasit. Dovada in acest sens este lucrarea in 10 volume “Völkerpsychologie”(1900/1919) a lui Wundt, apreciata de L.Blaga (1987) drept “monument al rabdarii” si incercare de “organizare a unui material aproape nelimitat”. In loc de a fi psihogeneza, descrierea si explicarea aparitiei si evolutiei fenomenelor colective de viata psihica umana, asa cum isi propunea autorul, lucrarea cuprindea practic un gen de istorie a culturii, in special a celei primitive, conceputa in maniera preponderent etnografica. Succesorii maestrului, mai apropiati sau mai indepartati de zilele noastre, isi vor restrange sfera de preocupari la simpla decantare a unei caracterologii etnice.
Treptat, indeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial, se va acredita ideea de a defini popoarele studiind cultura lor. In produsele culturale se citesc in filigran fenomene de psihologie colectiva. Fiinta psihologica a unui popor -; va spune M.Dufrenne -; o constituie cultura sa.”Matricea stilistica -; spune L.Blaga (1969) -; colaboreaza la definirea unui popor” (p.295). Produsele culturale se preteaza la o dubla lectura: pe de o parte, sub unghiul unei specialitati -; cum ar fi critica de arta, folcloristica, istoria culturii etc. -; pe de alta parte, sub unghiul etnopsihologiei.

3. OPTIUNEA POZITIVISTA SI REVERSUL EI

Aparitia in deceniile apropiate de noi a ideii de esantionare -;odata cu precizarea tehnicilor respective -; a oferit sansa de a reduce investigatia concreta la fractiuni reprezentative din populatie, corelativ cu studierea unor esantioane din universul culturii, facand evident mai tangibile obiectivele etnopsihologiei.
O incercare semnificativa in acest sens ii apartine lui Guy Michaud, creatorul unui laborator de etnopsihologie la Nanterre in Franta, in cadrul unui Centru de studiere a civilizatiilor. Autorul a schitat o metoda de esantionare, proiectata pe temeiul imagologiei literare.Se are in vedere “esantionul autorilor”, luand ca indicatori notorietatea numelor, formatia si eruditia lor, apoi “esantionul operelor” -; limita maxima fiind 20-25 de titluri -; care privesc profilul unui popor: opere istorice, carti de calatorie, monografii, romane etc. Se colecteaza astfel portrete tipice asupra aceleiasi populatii semnate de personalitati remarcabile -; portrete tipice numite de Michaud etnograme -; pe care sa le suprapuna pentru a extrage etnotipul din ceea ce este comun in imaginile considerate.
Desigur, notiunea de esantion este utilizata aici in sens larg; lotul de autori / lucrari fiind neomogen iar imaginile selectate avand distante variabile fata de real. Adevarul nu poate fi proiectat doar ca medie statistica; pe de alta parte, toate imaginile sau portretele se bazeaza pe acelasi tip de informatie. Oricum este de evitat creionarea unui portret atemporal. Spre deosebire de anchetele curente, in cazul amintit “se chestioneaza” opere, produse culturale, pe baza unui cadru de clasificare a datelor care se mentine constant in procesul de investigare.
Stabilirea identitatii psiho-spirituale a unui popor -; spune G.Calinescu (1982) -; apartine operatiei de clasificare pe care o fac toate culturile.Un inventar al lucrarilor romanesti purtatoare de etnoimagini -; de la D.Cantemir si pana azi -; face L.Iacob (1987). Autoarea consemneaza 224 titluri, repartizate pe perioade astfel: 39 pana in 1920, in perioada interbelica: 104 studii iar dupa cel de-al doilea razboi: 81.Aceste titluri poarta semnatura a 132 personalitati ale stiintei si culturii romanesti si imbraca forma eseului literar / filosofic. Este un punct de plecare pentru o schema de esantionare. In perioada dintre cele doua razboaie, s-a resimtit mai acut nevoia de autodefinire, cu accent asupra diferentelor specifice in contextul culturii europene. S-ar putea extrage o colectie intreaga de etnoimagini, semnate de oameni de litere, de istorici, filosofi ai culturii, folcloristi etc. Trei domenii s-au dovedit a fi de referinta in aceasta colectie de etnoimagini si anume taranul, folclorul si satul, desi ca realitate ele nu mai sunt astazi dominante. Nemultumiti de tenta paseista a lucrarilor si de cantonarea lor asupra universului rural, alti autori au remarcat in replica: evolutia nu s-a oprit la marginea lumii rurale (O.Densusianu), satul n-a ramas de-a lungul timpului o enclava etansa, in afara civilizatiei si istoriei; el este o formatie consonanta cu mutatiile petrecute in intreg organismul social romanesc (Z.Ornea, 1981); personalitatea noastra spirituala nu s-a inchis …ca intr-o capsula ermetica, in folclor; ea se naste si renaste mereu in arta, in cultura (D.R.Popescu, 1981).
In legatura cu aceste incercari de portretizare, care aspira sa se apropie de paradigmele stiintei, se ridica -; pentru etnopsihologie -; intrebarea asupra statutului lor epistemologic. Cand o imagine este confirmata prin surse diferite ea satisface un prag de validitate. In mod concret, daca imaginea de sine a unei comunitati este comparata cu o imagine externa, propusa de o personalitate de prestigiu apartinand unei alte culturi, o asemenea paralela devine instructiva, mai edificatoare.
Exemplu:
Eseistul spaniol S. de Madariaga propunea prin 1930 un portret colectiv al spaniolului. Extragem din lucrarea sa -; printr-un simplu colaj de spicuiri -; notatiile ce urmeaza.
Spaniolul este pasional, lasand vietii cursul spontan, viteza si directia naturala. Caracterul abunda in trasaturi contradicto-rii. “Este dur si uman, resemnat si rebel… Gandirea spaniola improvizeaza, opereaza fara plan iar cand lucrul s-a sfarsit, este incapabil sa-l corecteze. Actiunea tinde sa fie violenta si continua. Propensiunea tipica este de a construi “edificii pe temelii de nouri”… Fiecare spaniol care gandeste, urmeaza o poteca solitara, omul isi traieste viata ca un roman; talentul sau critic si metodic e slab, modulul gandirii este popular. O alta caracteristica -; spiritul aventurier asociat cu tenta dramatica a vietii si individualismul -; duce la descarcari subite de energie, la investitia prin excelenta in acte de bravura si prea putin in operele colective de amploare.
In lucrarea sa “Fiinta istorica” (1977), L.Blaga -; remarcabil analist al culturii -; infatiseaza cateva situatii relevante pentru etnopsihologie:interferente de stiluri, detasarea unor variante nationale in cadrul aceluiasi stil cultural, adeziunea organica la un stil, etc.
Vorbind despre baroc, Blaga remarca faptul ca in Peninsula Iberica, stilul baroc, cu categoriile sale specifice, a dat peste un pamant prielnic; aici vectorii de camp (stilistic) ce stau la baza barocului propriu-zis sunt permanente: exaltarea, pasiunea pentru detaliu si incarcare,turmentarea, dinamismul. Tendintele barocului se suprapun in Spania pe o veche substanta iberica, inrudita. Asa se explica si faptul ca singura tara din Europa care a produs un fel de suprabaroc este Spania (p.141).
Cele doua referinte citate sunt cel putin partial superpozabile,remarca facuta de Blaga, ca analist al culturii,confirma notatiile semnate de eseistul spaniol.
In metodologia propusa de G.Michaud, odata schitat etnotipul pentru o populatie, el este supus unei confruntari continue in raport cu noile imagini care se adauga. Operatia aceasta,care se finalizeaza in extragerea unui portret sau profil modal, prezinta, fara indoiala, o valoare euristica. Ea situeaza procesul de investigatie la un anumit prag de validitate:acela al simplei non-contradictii in ceea ce priveste portretele propuse, al acordului inter-subiectiv. Fidelitatea observatorilor din aceeasi cultura constituie o conditie necesara, dar nu si suficienta. Ramanand in limitele aceluiasi tip de informatie, colectarea de portrete semnate de autori de prestigiu, din aceeasi colectivitate situeaza, de fapt, problema in regim “indecidabil”. Se obtin, in esenta, aproximatii,ipoteze cu valoare euristica, aflate prezumtiv in “vecinatatea” adevarului, fara sa putem estima distanta fata de acesta. Abordarea tipologica, chiar intemeiata pe o schema de esantionare,prezinta o seama de limite.
Vrand sa se inscrie in paradigmele stiintei, cercetarea de etnopsihologie, aflata in replica sub incidenta unui pozitivism strict, s-a vazut in fata unei dileme. Problema era -; cum scrie A.Miroglio (1971) -; cine, anume, intreprinde studiul asupra psihologiei, respectiv culturii unei populatii? Va fi cercetatorul o persoana apartinand grupului vizat sau o persoana exterioara acestuia? In primul caz, lipseste distanta necesara fata de fenomenul studiat. Cercetatorul, ca “parte din fenomen”, nu-si va putea depasi propria conditie; el se va inscrie fara sa-si dea seama in modelele sau tiparele grupului, fapt care il priveaza de accesul la obiectivitate. Cand cercetatorul se va recruta din afara grupului vizat, acesta vine cu prejudecatile si deprinderile inoculate de colectivitatea de apartenenta. Relatarile sale vor fi “colorate” de experienta culturala proprie, de fundalul axiologic si atitudinal specific grupului de origine.
Fireste, exista o parte de adevar in termenii acestei dileme, care reediteaza vechea disputa: introspectie -; observatie externa. Gratie formei monadice de existenta sociala, intervine efectiv fenomenul “centrarii pe sine”: un grup social -; ca si un individ, de altfel -; manifesta involuntar (neprogramatic) tendinta de a se proiecta, in perceptia de altul, drept norma sau etalon, de a se considera intr-un sens, "masura a lucrurilor”. Exploratorii si misionarii, la primele lor contacte cu populatii straine, au considerat cu totul firesc propria lor cultura ca singura norma si modul lor de a gandi ca fiind superior tuturor celorlalti.
Etnocentrismul, respectiv “etnomorfismul” este pana la un punct natural. Grupul de apartenenta imprumuta individului cadrul sau de referinta; de aici, tendinta cercetatorului de a privilegia cultura, modul de viata al grupului propriu fata de toate celelalte. Simpla constituire a unui grup are ca efecte imediate: (1) diferentierea sa de alte grupuri si (2) creditul de pozitivitate acordat grupului propriu, tendinta de favorizare a acestuia. Constatarea diferentei se proiecteaza in judecata de valoare. Dar o cultura nu e “buna” sau “rea”, ea este pur si simplu diferita de altele.
Exagerand dificultatea -; ne propune A.Miroglio (1971) -; sa acceptam in mod provizoriu a fi ratificata dilema de mai sus. Ce ar ramane atunci ca obiect de cercetare pentru etnopsihologie? Raspunsul: ar ramane un domeniu important al psihologiei colective si anume imaginile pe care si le fac popoarele despre ele insele si despre alte popoare sau comunitati etnice. Aceste reprezentari colective pot fi numite cu un termen comun:etnoimagini. Studiul si colectarea de etnoimagini se preteaza la un mod de investigatie atestat deja in psihologia sociala: ancheta pe esantion, analiza de continut, inventarul personajelor populare intr-o colectivitate etc.
La nivelul constiintei comune, existenta unor deosebiri psihologice dintre popoare nu trezeste nici o indoiala. Vocea populara reduce factura psihica a unui popor la un crochiu simplu.
In romanul Baltagul (1930), M.Sadoveanu pune in seama unuia din personajele sale (Nichifor Lipan) cate o sumara caracterizare preluata dupa vocea populara: “Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam. Pe tigan l-a invatat sa cante cu cetera si neamtului i-a dat surubul…” Evreului i-a dat banii, ungurului mandria, turcului sabia, sarbului sapa, boierilor desmierdarea, iar muntenilor inima usoara.”Povestea asta o spunea uneori Nichifor Lipan la cumatrii si la nunti…”.
In eseul sau Englez-Francez-Spaniol (1930), S.de Madariaga arata cum la nivelul constiintei comune, factura psihica a unei natiuni se reduce adesea la doua trasaturi: un defect si o calitate. Astfel,”perechea schematica <ipocrit-practic> ar reprezenta englezul; perechea <clar-licentios>, francezul; <perseverent-greoi>, germanul; <nobil-crud>, spaniolul; <vulgar-activ>, americanul; <fals-rafinat> italianul. Ca si cum chipul fiecarei natiuni ar fi schematizat in doua trasaturi fundamentale, nelasand sa subsiste de-cat o calitate si un defect,” incheie autorul.



Lista de exemple se poate prelungi indefinit. Punctualitatea se bucura de pretuire la germani sau olandezi in timp ce ocupa un loc minor in Spania sau in tarile sud-americane. Americanii, cu ritmul lor alert de viata, ii califica pe englezi drept conservatori. Aceasta trasatura apare numai in imaginea americanilor despre englezi dar lipseste la popoarele Americii Latine, pentru care englezii apar inteligenti, practici, dar si “inclinati spre economie”, economie”, egoisti. Diferentele de optica se leaga de conditiile istorice in care au avut loc contactele reciproce. Ostilitatea devine o sursa potentiala de proiectie a unor insusiri negative (I.S.Kon, 1975).
Asemenea imagini sunt conditionate de imprejurari istorice, de aria de contacte ce se stabilesc relativ usor prin comparatie. Despre englezi se spune, de pilda, ca sunt flegmatici in comportare, ceea ce ar putea fi adevarat doar statistic, prin comparatie cu ceilalti. Este suficient sa ne indepartam de simtul comun pentru a regasi imagini mai nuantate.
S. de Madariaga, in lucrarea citata mai sus,numeste pe englez “om de actiune”, care se mentine in contact continuu cu experienta, de unde empirismul sau si inclinatia catre utilitarism, spiritul practic, indiferenta fata de teorie. Insularitatea -; arata eseistul spaniol -; se prelungeste in psihologia poporului englez intr-un fel de multumire de sine si limitare de grup. Nota flegmatica a temperamentului sau este mai degraba expresia autocontrolului in spatele caruia se ascunde adesea un arc incordat. In viata sociala se manifesta un simt al ierarhiei, un respect al status-urilor si al traditiei, ca arhiva vie a actiunilor trecute, alaturi de simtul probitatii. Pelerinajul englezului in viata e un lung sir de “bucatele” de aporturi sociale cotidiene, amplificate prin vocatia cooperarii; el considera frivol orice exercitiu pur intelectual, pretuind preocuparile economice.

4. REDUCEREA CERCETARII ETNOPSIHOLOGICE
LA STUDIUL STEREOTIPURILOR

Imaginile descrise mai sus pot fi subsumate notiunii de stereotip. Termenul de etnostereotip ramane operant la nivelul constiintei comune, cotidiene. Purtatori de etnoimagini sunt si alte surse -; lucrari de etnografie si folcloristica, de filosofia culturii, de istoria artei etc. -; care prezinta alt credit de validitate. Distingem deci intre etnoimagini pe nivel popular (stereotipuri) si pe nivel cultivat, la care ne-am referit in alt context.
In psihologia sociala sunt considerate stereotipuri, anumite clisee de apreciere sau de reactie ce corespund unor reprezentari sau opinii gata-facute intr-un grup mai mare sau mai mic, clisee care influenteaza judecata personala, impunandu-se ca un adevar obiectiv. Prin urmare, stereotipul este preluat, de regula, din constiinta colectiva a grupului de apartenenta si constituie o imagine sau o judecata-tip,care poate contine la origine o parte de adevar, o informatie partiala, dar poate fi si integral o eroare, o prejudecata. Elementul de “falsa constiinta” coexista aici cu reflectarea obiectiva. Fireste, stereotipul constituie doar un fapt statistic, o reprezentare de mare raspandire intr-un grup. Asemenea clisee sau reprezentari, desi apar ca efect al contactelor si interactiunilor dintre grupuri -; constituind oarecum un fenomen secund -; nu raman fara o functie. Ele au un rol activ in reglarea conduitelor reciproce, promovand apropieri sau distante si pot supravietui realitatilor obiective care le-au dat nastere.
Experiente in situatii miniaturale cu grupuri mai mici au scos in evidenta jocul proceselor psihologice spontane in formarea stereotipului. Un individ, ca membru al grupului, poate face obiectul aprecierii luat izolat; de asemenea poate fi judecat si grupul luat in ansamblu. Problema este asimilabila perceptiei stimulilor complecsi. Se constata ca judecatile ce au loc asupra unor asemenea stimuli (complecsi) sunt exagerate in raport cu media judecatilor asupra fiecaruia din elementele lor componente luate in parte. Este vorba de accentuarea asemanarilor in interiorul unui grupaj de stimuli si accentuarea diferentelor intre grupe distincte de stimuli (W.Doise, 1973). Cand doua colectii sau grupaje de stimuli se disting dupa un criteriu este rar sa nu se deosebeasca -; cel putin subiectiv -; si dupa alte criterii, fapt ce duce la accentuarea sau radicalizarea diferentelor. Este vorba deci de polarizarea reprezentarilor ca efect de grup, ceea ce impinge spre “caricatura”. Peste efectele spontane, care genereaza stereotipul elementar, se suprapun reprezentari induse de mostenirea ideologica a grupului.
La intrebarea daca un stereotip poate corespunde unui adevar sau cuprinde cel putin “un sambure de adevar”, O.Klineberg -; care a facut cercetari sistematice pe aceasta tema -; da un raspuns pozitiv. Asadar, nu toate stereotipurile sunt false; ele pot fi mai mult sau mai putin apropiate de adevar ori false. Intrebarea: “Cum se poate decide asupra validitatii chiar si numai partiale a unor “etnostereotipuri”?, aceasta este o problema care nu se pune in ancheta de constatare, de inventariere. Se constata pur si simplu existenta acestor etnoimagini, care se rasfrang efectiv in modul de perceptie, in atitudinea si conduita fata de colectivitatea nationala de apartenenta, ca si fata de alte popoare, indiferent de “samburele de adevar” pe care asemenea reprezentari il poarta sau nu. Aici conteaza doar conformitatea la grup, la un model cultural dat.
Studiile asupra stereotipurilor nationale la nivelul constiintei comune au fost numeroase, cu deosebire dupa cel de-al doilea razboi mondial (in anii 1950-1960). Ele au fost reluate in perioada postcomunista. Notam ca majoritatea acestora au fost intreprinse in cadrul programelor UNESCO, vizand o mai buna intelegere intre popoare prin cunoasterea reciproca si asanarea stereotipurilor negative. Ca metode s-au utilizat liste de adjective, care sa ofere -; prin selectie de atribute -; celor chestionati mijloace verbale de descriere a propriilor grupuri nationale si a altor comunitati etnice invecinate. De asemenea, s-au aplicat scari bipolare formate din adjective antonime grupate in perechi (de exemplu, “inchis-deschis”, “perseverent-delasator”, etc.) cu posibilitati de gradare de la negativ la pozitiv pentru fiecare pereche de atribute. O varianta a acestei tehnici este diferentiatorul semantic. Cu ajutorul acestor instrumente de lucru se obtine o autodescriere a grupului de apartenenta si caracterizari ale unor comunitati etnice externe. Se suprapun aceste imagini colective si se constata polarizarile spre pozitiv, spre negativ sau in zona neutra. Paralel s-au cerut povestiri sau relatari despre “straini”, ori s-au inregistrat reactii fata de povestiri construite ad-hoc reflectand caracteristici prezumtive ale unui grup etnic sau altul. Practicandu-se analiza de continut, s-a urmarit apoi cum sunt infatisate diferite popoare prin mesajele comunicarii de masa.
Selectand cateva din cercetarile mai cunoscute, mentionam mai intai pe O.Klineberg (1950), care a studiat -; in cadrul unui proiect UNESCO -; imaginile pe care natiunile si le fac unele despre altele, in intentia de a corecta reprezentari false sau lacunare pentru cunoasterea si intelegerea reciproca. W.Buchanan si H.Cantrill (1953) au cercetat pe esantioane din noua tari modul in care diferite natiuni “se vad” unele pe altele. H.C.Dujker si N.Frida (1960) au luat in studiu caracterul national si stereotipurile nationale, iar C.Guillaumin (1974) -; atitudinile interetnice reflectate in mesajele mass-media in tarile francofone. O trecere in revista a ansamblului de cercetari cu aceasta tematica intreprinde O.Klineberg in Handbook of Cross-Cultural Psychology (1980), de unde am citat anchetele de mai sus, efectuate toate in cadrul programelor UNESCO. De notat ca aceste lucrari urmaresc si modul cum se dezvolta stereotipurile etnice la tineri, incidenta lor asupra perceptiei altor grupuri nationale, modificarile in continutul etnoimaginilor odata cu evenimentele etc. Concluzia practica: un “act iluminist” ca atare -; desi aduce modificari in continutul cognitiv al etnoimginii -; nu se soldeaza cu efecte majore. Tratarea abstracta, rupta de structura grupala a societatii, de tensiunile ei politice, poate oferi cheia depasirii surselor de tensiune si neintelegere. Lacunele si erorile etnostereotipurilor nu tin atat de deficitul de cunoastere. Fiind vorba de imagini si opinii colective, ele sunt marcate de o incarcatura emotionala si de interese de grup. Incidenta unor stari afective, a unor optiuni de grup face ca anumite etnostereotipuri sa ramana impermeabile la informatii care nu le confirma. Ele actioneaza mai degraba ca un filtru chiar la nivelul perceptiei: individul “scotomizeaza”, ia act din ambianta -; apropo de o populatie -; numai de acele proprietati care se suprapun cliseului propriu, fara sa inregistreze pe cele care-l contrariaza. Un caz particular este prejudecata nationalista, care este o opinie negativa saturata de elemente afective fata de o comunitate etnica; ea se poate intemeia pe imagini partinitoare despre natiuni, pe stereotipii eronate si exprima, in toate cazurile, o atitudine de refuz si chiar de ostilitate fata de comunitatea nationala vizata (Gall E., 1978).
In conditiile miniaturizarii experimentale cu grupuri mici, o seama de cercetatori (M.Sherif si colaboratorii) au constatat ca formatii de lucru care “se priveau” initial defavorabil au ajuns sa se apropie, sa invinga distantele psihologice, daca au fost angajate in realizarea unor proiecte “supraordonate”. Activitatea realizata in comun face ca perceptia grupului vecin sa devina tot mai favorabila iar raporturile de camaraderie sa se stabileasca intre membri angajati in efortul reunit pentru ducerea la bun sfarsit a proiectelor supraordonate. Dovada a fost faptul ca procentul alegerilor sociometrice la inceputul si sfarsitul experientei cunoaste o inflexiune caracteristica: la incheierea activitatii comune, preferintele se repartizeaza nediscriminativ in cele 2 grupe cuprinse in cercetare. In schimb, separatia si cu atat mai mult relatia conflictuala afecteaza in chip negativ sfera perceptiva si emotionala a relatiilor dintre grupe.
Intr-o experienta facuta cu grupe de studenti, s-a urmarit modul in care se modifica etnostereotipul negativ in conditiile desfasurarii unei activitati comune in formatii de lucru avand componenta multinationala (Ktoeva, 1986). Cercetarea s-a efectuat cu 4 grupe studentesti in cadrul practicii in intreprindere. Metoda de investigatie a fost o scala complexa, compusa din 20 de perechi de adjective antonime cu posibilitati de gradare in 4 trepte. Grupele de munca au fost astfel alcatuite incat sa reuneasca participanti din 4 comunitati etnice. Cu ajutorul instrumentului de evaluare s-a obtinut descrierea comunitatii de apartenenta (autostereotipul), precum si “portretul” celorlalte grupuri etnice (heterostereotipul) la inceputul perioadei de practica in intreprindere si la sfarsitul ei (dupa 2 luni). S-a constatat o deplasare a notarilor in post-test, din portretul despre celalalt spre polul pozitiv al scarilor de evaluare. In locul ambivalentei sau a trasaturilor defavorabile constatate in imaginea de altul -; in cadrul pre-testului -;apare in final ca efect al activitatii comune, a unei cunoasteri progresive si a unor relatii apropiate -; o polarizare a evaluarilor spre extrema favorabila si o atitudine emotionala bine definita.
Experientele prezentate, desi segmentare, sunt relevatoare pentru conditiile modificarii, respectiv a retusarii etnostereotipurilor la scara grupului mic sau mijlociu. Oricum, izolarea nationala, dupa cum nici “actul iluminist” singur, nu reusesc sa corecteze etnostereotipurile, ci angajarea intr-o activitate comuna, inscrierea in proiectele “supraordonate” ale societatii, in care limbajul comun al efortului si reusitei sau esecului ies in prim plan; acestea duc la cunoasterea reciproca si la retusarea etnoimaginilor. Solutia pare a fi idilica in viziunea unor autori, problema fiind mai complexa.
Totusi, in ansamblu, reducerea etnopsihologiei la studierea stereotipurilor de grup impinge cercetarea spre un profil prea restrans, eludand problema validitatii de continut si ignorand surse de informatie din discipline vecine: antropologie culturala, istorie, sociologie, folcloristica, istoria culturii etc. Acestea din urma ar putea imbogati in chip sensibil suportul cunoasterii etnopsihologice.

5. O FORMULA DE OPERATIONALIZARE:
PERSONALITATEA MODALA

Pe urmele lucrarilor lui A.Kardiner si R.Linton se impune -; dupa anii ”50 -; ca formula metodologica ideea de a creiona, de a descrie “caracterul national” prin studierea personalitatii modale intr-o populatie / etnie. Sugestia provine din experienta cercetarilor de teren. Intr-o colectie de date, valoarea cu frecventa maxima este numita, in statistica, mod. Se vorbeste de reactie sau atitudine modala in sens de trasatura de mare raspandire intr-o colectivitate. Prin extensiune, se vorbeste de personalitate modala in sens de structura sau varianta de personalitate, surprinsa intr-un portret colectiv, care selecteaza trasaturi psihice cu frecventele cele mai ridicate -; fata de complementarele lor -; intr-o colectivitate data. Informatia bruta este recoltata prin mijloace de evaluare si cadre de clasificare (tipologii) validate in psihologie. Se intelege prin frecventa maxima nu neaparat 100%, ci frecvente situate deasupra unui prag empiric fixat in functie de ansamblul de date. Se lucreaza, de regula, cu esantioane stratificate, unde se ia drept criteriu de stratificare apartenenta nationala/ etnica. Se aplica apoi un reactiv unic -; un test, un cadru de clasificare si evaluare -; si se consemneaza reactii / atitudini diferite, dintre care se selecteaza notele comune, trasaturile modale.
Exemplu:
P.R.Hofstatter a utilizat tehnica diferentiatorului semantic pentru a studia comparativ haloul afectiv sau conotatia unor termeni, printre altele, notiunea de “singuratate” (“lonesomeness”). El a propus unui lot de studenti americani si unui lot de studenti germani evaluarea acestei notiuni pe o scala cu 24 de polaritati. S-a retinut profilul modal la cele doua loturi, adica adjectivele cu frecventa maxima.




Constatarea: notiunea de singuratate este corelata - in cadrul lotului american -; indeosebi cu asociatii negative: slab, pustiu, marunt, bolnav, trist, urat, invechit, las, superficial. In mediul german, marcat de o bogata traditie filosofica, aceeasi notiune se bucura de un halou mult mai pozitiv. “Spre deosebire de german -; arata autorul -; americanul solitar are un simtamant cu totul neplacut. Cu alte cuvinte, el suporta aceasta stare mult mai greu decat germanul; nu e de presupus ca ar cauta-o de buna voie”. In limba germana, conotatii mai apropiate de cuvantul american “lonesomeness” prezinta, de pilda, teama, plictisul, oboseala.
Nu orice variabila psihologica este relevanta pentru o cercetare de etnopsihologie. Un autor, Efron citat de M.Dufrenne (1966), a urmarit cum sunt modificate gesturile unei persoane de catre perimetrul spatial in care ea are libertatea sa se manifeste. El a constatat -; cu cca cinci decenii in urma -; cum gesturile unui evreu sosit in S.U.A. dupa iesirea dintr-un ghetou prezinta aspectul unui comportament stramtorat, chircit, ingust; in acelasi timp gesturile unui italian sunt, dimpotriva, expansive si debordante. Dupa un timp mai indelungat sunt “asimilati”: gesturile lor pierd vechea fizionomie si capata un profil asemanator cu cel al americanului tipic. Reiese ca avem de-a face cu un aspect mai de suprafata a structurii psihice, care se modifica mai usor. Tot asa in triada opinii-atitudini-valori, cele care se modifica mai rapid sunt opiniile, dupa care urmeaza atitudinile, apoi valorile. In cercetarea de etnopsihologie trebuie sa fie examinate trasaturi cardinale, valori fundamentale.
A. Kardiner si R.Linton au propus initial conceptul personalitatii modale in contextul unei schite doctrinare cu tenta psihanalitica, dar ceea ce se retine de fapt este formula de operationalizare care echivaleaza “caracterul national” cu structura personalitatii modale intr-o populatie. Nu este vorba deci de un parti-pris, de o optiune filosofica. M.Dufrenne (1966), adept al conceptiei de mai sus, adauga doar precizarea ca ceea ce se numeste personalitate modala nu reprezinta numai un “extras” statistic, o abstractizare validata de un determinism, dar si o valoare sau expresie a normalitatii grupului respectiv.
Utilizarea unor mijloace validate de evaluare duce in mod necesar la studii segmentare. Un set de atribute bipolare, cum este diferentiatorul semantic, nu ne pot furniza decat o cunoastere psihologica limitata. Pornind de la informatia empirica se postuleaza analogii intre structurile statistice ale datelor (sa le zicem de ordinul 1º) si structurile psihologiei colective (de ordinul 2º). Analiza factoriala pe datele diferentiatorului semantic constituie un exercitiu interesant -; remarca Marisa Zavalloni (1973) -; dar nu suntem siguri ca organizarea subiacenta a acestor raspunsuri ca atare dezvaluie structurile psihice esentiale ale spiritului (mind). Problema este de a accede la date de ordinul 2º, care sa dezvaluie elementele subiacente ale identitatii psihosociale ale grupului studiat (p.253). Numai acumularea de date partial superpozabile ne apropie de obiectivul mentionat.
Se impune o remarca.
Silindu-se sa se inscrie in paradigma stiintifica, creionand cu mijloace precise personalitatea modala intr-o populatie, nu realizeaza oare etnopsihologia de azi, prin aceasta, o aplatizare statistica? Nu se instituie, in felul acesta, un conflict intre exactitate si adevar -; cum se exprima C.Noica ? Este util sa amintim un precedent. Cu 4 decenii in urma, R.Benedict scria o reusita carte -; Crizantema si sabia -; despre profilul psihic al japonezului, bazandu-se pe analiza unor esantioane de cultura. Replica acestui studiu ii apartine psihosociologului francez J.Stoetzel, tehnician in anchete bazate pe metode statistice, care publica 10 ani mai tarziu lucrarea Fara crizantema si sabie. Comparand cele doua studii, un japonez aprecia lucrarea lui Stoetzel drept o reproducere fotografica, in timp ce lucrarea intocmita de Benedict -; un portret semnat de un pictor. Avem, asadar, disjunctia dintre o fotografie si un portret artistic.
Intrebarea se pune deci: cucerind exactitatea, etnopsihologia va detine simultan si adevarul? Disjunctia posibila intre cei doi termeni, dezvaluita cu justete de C.Noica (1985), ne avertizeaza asupra acestui risc.
Pe de alta parte, fiind vorba de portrete sau “constructe” obtinute pe baza statistica, acestea comporta un risc determinat de eroare, admit contra-exemplul, pentru ca o nota de frecventa deasupra unui prag empiric nu exclude exceptiile.
Exemplu:
G.Calinescu (1982), cunoscut scriitor si istoric literar, subliniaza tendinta omului din popor de a se confunda cu grupul, propensiunea sa spre “necuvant”, trasaturi pe care le intalnim si la prozatori reprezentativi ca I.Creanga, A.Pann, M.Sadoveanu s.a. La acestia -; noteaza autorul -; “comunicarea cu lumea se face in proverbe ce condenseaza o intelepciune stereotipata, atat de controlata de vechimea rasei, incat contributia individuala devine neglijabila…”(p.975).
Nu trebuie facut un effort prea mare pentru a gasi in viata colectivitatii de la noi un contraexemplu. Acesta este personajul de mare popularitate in mass-media numit Mitica, citadinul marginal, la care inteligenta este convertita in invarteala, iar fluenta verbala usor sesizabila ascunde vidul interior.
A.Inkeles si D.Levinson (1969), care propun echivalarea “caracterului national” cu structura personalitatii modale, pe baza cercetarilor din anii a50 -a60, sustin ca nu este vorba neaparat de distributii unimodale, ci mai degraba de o conceptie multimodala a caracterului national, mai ales cand este vorba de natiunile mari. Echivalarea amintita constituie un enunt pur definitional si nu o propozitie empirica. El descrie o entitate ipotetica ce poate sau nu sa existe (p.428).
Preocupata sa se inscrie in paradigmele stiintei, etnopsihologia actuala, tinzand mai mult spre o psihologie transculturala, si-a conturat o metodologie a investigatiei, care nu se preteaza inca la proceduri standardizate, dar care privilegiaza -; pe langa ancheta la zi cu instrumente psihologice validate -; alte trei directii de cercetare: (1) creionarea personalitatii modale prin studii de caz pe esantioane de volum redus, care imbina interviul, testul psihologic si analiza datelor biografice; (2) studiul “documentelor colective” ale unei populatii (limba, cultura populara, creatie culta, reviste de mare circulatie, personaje de mare popularitate etc.) asociate cu analiza comportamentelor colective surprinse mai ales in materiale etnografice; (3) studierea sistemelor de crestere a copiilor, care reproduc un anumit tip de personalitate de-a lungul generatiilor.
Creionarea personalitatii modale prin studii de caz impune o combinare intre interviul semistructurat, testul psihologic -; sub forma probelor proiective -; si analiza datelor biografice. Obiectul investigatiei nu este conduita grupului ca atare, ci persoana concreta, luata individual. O asemenea procedura permite studierea unor esantioane de volum redus (intre 50 si 100 de cazuri) supuse unei anchete intensive. Problema este cum sa se insumeze o serie de descriptii individuale intr-o formulare care sa surprinda ceea ce este modal intr-un esantion (grup). Nu s-a precizat inca o procedura statistica in masura sa duca la un portret compozit rezultat din “agregatul” datelor individuale. Personalitatea modala apare mai curand ca o reconstructie ipotetica vizand o structura comuna reliefata prin interpretarea unor serii de configuratii individuale (cf. Inkeles si Levinson).
Avand in vedere faptul ca o persoana nu participa la totalitatea culturii, se ridica intrebarea in ce masura membri individuali aproximeaza personalitatea modala. Abordarea prin studii de caz s-a dovedit a fi fecunda ca prim pas, urmand a fi suplimentata cu proceduri formale.
Cat priveste studierea “documentelor colective”, aici domeniul este foarte larg: de la detalii de proxemica pana la analize comparative in sfera culturii propriu zise. Judecata de valoare nu intereseaza decat in masura in care reprezinta concluzia unui “dosar comparativ” intocmit si parcurs cu migala.
Exemplu:
In spatii de comparatie mai restranse -; cum este, de pilda, teritoriul Transilvaniei -; L.Blaga studiaza modul de organizare a ambiantei apropiate in satele romanesti si cele sasesti surprinse in primele decenii ale secolului nostru, scotand la iveala fapte de psihologie colectiva (Spatiul mioritic, 1936). Comentariul de etnopsihologie pe care filosoful roman il face apropo de asezarile rurale sasesti il gasim confirmat de o lucrare de psihologia ambiantei, scrisa de americanul E.T.Hall la distanta de trei decenii, care supune unui studiu comparativ trasaturile de comportament in ambianta apropiata la englezi, americani si germani. Autorul remarca preocuparea accentuata, la cei din urma, de a trai in “sfera privata”. Constructia curtii, infatisarea caselor fac ca locuintele germane sa capete aspectul de zona privata, care le apartine strict. Straduinta de “a-si ascunde eul” devine evidenta in extensiuni arhitecturale. Balcoanele caselor ofera o izolare vizuala perfecta, curtile sunt foarte temeinic ingradite. Usile publice, de constructie masiva -; spre deosebire de America -; nu sunt niciodata deschise.
Studiile comparative in domeniul culturii sunt mult mai relevante.
Studierea sistemelor de crestere a copiilor pana la virsta de 5-6 ani, tinde sa surprinda constelatia familiala, formele de disciplina impuse de ambianta imediata si alte evenimente relevante, paralel cu urmarirea copiilor insisi, in mod individual. Cercetatorul are un ochi atintit spre relatiile parinti -; copii, deprinderile de baza etc. si celalalt ochi asupra modelelor socio-culturale ale adultului, urmand sa se obtina o “integrare binoculara” in masura sa-i furnizeze tendintele personalitatii modale intrevazute la copil ca nucleu ipotetic al adultului.
Desi procesul de socializare a copilului reprezinta o modalitate a transmisiunii socio -culturale -; implicit a continuitatii culturale -; in termenii in care se formuleaza aceasta directie de cercetare putem recunoaste o optiune de inspiratie psihanalitica. Se considera in primul rand ca determinantii primari ai personalitatii copilului sunt constelatia familiala si modurile de crestere a copilului si in al doilea rand, ca elementele majore ale personalitatii adulte trebuie cautate departe in copilarie. Intr-o formulare retusata se poate spune ca in imaginea adultului se citeste in filigran experienta copilariei. Studiul personalitatii modale nu se poate opri in pragul preadolescentei, ci trebuie sa acopere intreg traseul ontogenezei.
Inca de la inceput studiul personalitatii modale s-a pus in stransa coneiune cu determinantele cuprinse in sistemul sociocultural, fiind vorba in principiu de modelarea individului de catre mediul socio-cultural. Simetric, este vorba in acelasi timp si de “proiectia” in timp a cerintelor / trebuintelor individului sau grupului in constructia acestui mediu. Fireste, nu toate elementele unei ambiante date participa la formarea personalitatii modale; exista componente relativ stabile conturand matricea socioculturala formativa. Relatia dintre aceasta matrice stabila si personalitatea modala trebuie privita prin prisma unei “cauzalitati circulare”: personalitatea este in acelasi timp efect, dar intr-un sens si “cauza”, factor de mediere pentru fizionomia culturii in sens larg, ca produs socio-istoric. Profilul psihic este “efect” -; pentru ca se cristalizeaza sub inraurirea conditiilor de mediu; totodata poate fi considerat, sub un anumit aspect, drept “cauza”, pentru ca cerintele individului generic capata raspuns in elementele constructiei socio-culturale. De notat ca produsele culturii nu sunt simple prelungiri ale cerintelor umane; oamenii elaboreaza aspecte ale culturii si dincolo de utilitatea imediata.
Corelativ stabilitatii matricii culturale se poate vorbi de o anumita permanenta a personalitatii modale, care nu este expresia doar a unui moment, ci a unei intregi istorii. Nefiind exact un individ concret, personalitatea modala presupune in fapt o memorie, care nu este aceea a individului ca atare, ci rezida in continuitatea unei culturi (M.Dufrenne,1966).
Profilul etnopsihologic al unei populatii nu poate fi sesizat doar prin ancheta la zi; el este in mare masura o mostenire istorica si ar putea fi comparat cu un palimpsest.
Manuscrisele medievale foloseau materialul stravechi al antichitatii, razuindu-se vechiul pergament fara a-i sterge total scriitura. Deasupra textului vechi, foarte indepartat in timp, s-a scris unul nou; in stratul sters, uneori net estompat, se revela ceea ce initial nu se vede, dar cu toate acestea se pastreaza mesajul. Suprapunerile succesive de straturi, in cumul permeabil, sunt aduse -; prin dubla lectura -; la o neasteptata sincronie. Metafora “palimpsest” reda corect esentialul. Dar ea ramane metafora; comparatia nu este explicatie. In istoria unui popor fiecare perioada lasa urmele sale inaparente. Cu cat drumul e mai lung si mai complex, iar etapele parcurse mai diverse, cu atat mai complex si contradictoriu va fi caracterul national.

6. DUALITATEA PERSPECTIVEI:
STUDIUL “EMIC” SI STUDIUL “ETIC”

Revenind asupra dilemei -; acceptate in § 3 in chip provizoriu -; sa punctam, in continuare, ce aduce dualitatea perspectivelor de studiu. Perechea de termeni artificiali emic si etic, devenita curenta in antropologie si psihologia interculturala, traduce distinctia dintre perceptia sau studierea din interior, respectiv din afara a unui fenomen psihosocial. S-a pornit in fapt de la un exemplu cu valoare de propotip din lingvistica si anume de la analiza fonemica si cea fonetica. Dupa cum se stie, fonemele sunt unitatile fonetice (sunetele) elementare ale unei limbi, redate in scris prin acelasi semn grafic, numarul lor fiind limitat intr-o limba data. In rostirea curenta, de la o regiune la alta, de la un individ la altul, sau in contexte fonetice diferite, acelasi sunet (fonem) are variante multiple (subfoneme). In pofida diferentelor, uneori accentuate, de pronuntie, vorbitorii aceleiasi limbi percep un singur sunet, sunetul fundamental, adica fonemul (esenta), care determina sensul sau forma gramaticala a cuvintelor. Analiza fonetica din exterior -; in functie de aspectele fizice ale sunetelor -; nu permite sa se identifice diferitele subfoneme (variante) cu fonemul (forma de baza). Numai vorbitorii nativi “decid” aceasta. Ei sunt aceia care, prin si in practica vorbirii si comunicarii, atribuie “intelesuri” unor fragmente acustice, altfel neutre. In consecinta, modul de abordare fonetic (din exterior) trebuie completat cu cel fonemic, adica al semnificatiilor din interior.



K.Pike (1967) a transpus in antropologie distinctia fonemic -; fonetic prin cuplul terminologic emic -; etic pentru a marca deosebirea dintre modul de perceptie si explicare a propriilor realitati de catre grupul insusi pe de o parte si modalitatea descrierii si explicarii acelorasi realitati de catre observatorul extern, pe de alta parte. Prin urmare termenul de “etic” are aici o semnificatie diferita de cea curenta. Distinctia de mai sus a fost introdusa si in psihologia interculturala (J.Berry, 1969). Desigur, cand spunem perceptie nu este vorba de simpla “lectura perceptiva” a unui fapt brut, ci de o grila de receptare a unui fenomen sau altul. De-a lungul vremii, comunitatile umane mai mari ori mai mici dezvolta -; cu privire la datele universului lor natural si social -; anumite reprezentari si constructe, ce sunt clasificari, decupaje, moduri de ordonare, descriere si apreciere a lucrurilor/evenimentelor, care trimit la o matrice interpretativa adesea implicita. Abordarea emica isi propune sa analizeze faptele facand uz de categoriile aplicate de insasi populatia studiata, in termenii oferiti de cultura acesteia. Abordarea etica vrea sa cerceteze faptele de pe o pozitie exterioara, pornind de la cadre de analiza si clasificare conturate prin studierea mai multor entitati (cel putin trei) si facand abstractie de sensurile interne atribuite de participanti gesturilor sau activitatilor colective.
Schematizand putin lucrurile, distinctia mentionata ar putea fi redata in tabelul 1 (adaptat dupa J.Berry si P.Dasen, 1974)

Tabelul 1

ABORDAREA “EMICA” ABORDAREA “ETICA”
-considera conduita din interiorul sistemului; -considera conduita de pe o pozitie din afara sistemului;
-studiaza o singura cultura; -studiaza mai multe culturi comparabile;
-structura, matricea interpretativa este descoperita de analist; -structura, grila de clasificare este elaborata de analist;
-criteriile sunt relative la caracteristicile interne. -criteriile sunt considerate a fi generale, universale.

In discutia de fata accentul nu se pune in mod nemijlocit pe metoda, cat pe imaginea sau versiunea rezultata din studiu: in ce masura aceasta din urma reuseste sa fie o restituire autentica a psihologiei unei populatii, respectiv a unei culturi? O asemenea versiune “emica” nu se confunda nici pe departe cu oferta de date a unei simple introspectii. Istoria psihologiei arata ca introspectia singura nu poate edifica studiul stiintific al unei clase de fenomene. Marturiile sale devin relevante in combinatie cu datele altor metode. Analistul unei culturi, respectiv al unei psihologii colective, poate fi un participant abilitat al grupului insusi, daca dispune de repere de comparatie; de asemenea si un observator extern. Din fragmente de cunoastere emica, analistul deduce, reconstituie clasificari, imagini, “teorii” care nu reies din lectura directa a documentelor primare. Ancheta colecteaza fapte, relatari etc. -; nu adevarul gata-facut -; iar faptele cer interpretare indiferent de executantul cercetarii (din interior sau din afara).
Dupa cum se stie, J.Piaget (1965) a elaborat o teorie psihogenetica a inteligentei schitand principalele stadii si substadii pe care le parcurge copilul si adolescentul in procesul dezvoltarii sale intelectuale. Experientele piagetiene au avut loc pe esantioane, respectiv pe populatii din spatiul cultural european si nord-american. Pornind de la studii pe esantioane se fac inferente, generalizari, se extrapoleaza la om in genere. In figura 1 este redata condensat succesiunea stadiala (creoda*) verificata de mai multi autori in spatiul cultural amintit.
Se pot urmari vizual etapele principale si substadiile legate de anumite repere cronologice (linii verticale punctate), care trebuie considerate ca valori medii.
Colaboratori si elevi ai lui Piaget au studiat variatiile interculturale ale inteligentei, repetand experimentele piagetiene -; transformate prin standardizare in teste -; asupra unor populatii exterioare spatiului european si nord-american si anume intr-o serie de tari africane, in Australia si in alte zone. Asadar, teoria inteligentei si instrumentatia aferenta, aplicata pe populatii din Africa,Australia etc. reprezinta ceea ce s-ar numi un studiu “etic” in terminologia de mai sus, in sensul ca au fost elaborate in afara culturii acestor societati dar s-au extins asupra lor. S-a dovedit ca substadiile perioadei senzoriomotorii sunt identice; de asemenea, perioada preoperatorie evolueaza grosso modo in secvente apropiate. Apar insa decalaje sensibile pe masura ce ne apropiem de adolescenta si de varsta adulta; aici “creoda” piagetiana nu se mai verifica. De aici, necesitatea de a elabora teste care sa se grefeze pe matricea de situatii si experiente proprii fiecarui spatiu socio-cultural.



Figura 1

P.Dasen si colaboratorii sai (1985) si-au propus un studiu emic in Coasta de Fildes (Africa), cooptand in echipa de cercetare operatori autohtoni cu studii medii, care au fost instruiti ad-hoc. Utilizand acesti operatori s-au practicat interviuri asupra unui lot de adulti din partea locului pentru a contura mai intai conceptul de inteligenta in traditie africana. Setul de termeni, care descriu in acceptie locala comportamente inteligente tipice, a fost pus in paralel cu traducerea in limba franceza. S-au reperat doua fatete principale si anume: (1) inteligenta sociala, ceea ce inseamna a indeplini cu succes sarcini in slujba familiei/grupului, a arata respect si ascultare vizavi de adulti, a avea aptitudine verbala (a sti vorbi in fata altora); (2) inteligenta tehnologica: atentie, reusita scolara, indemanare manuala, memorie. Alte studii emice independente, efectuate de autori diferiti asupra unor populatii africane diferite au dus la rezultate convergente: inteligenta este in acelasi timp tehnologica si sociala, cu o preponderenta a aspectului social.
Studiul emic avea sarcina sa decanteze notiunea de inteligenta prezenta in psihologia colectiva a unui grup, notiune care dezvaluie ceea ce constituie comportamente inteligente in acceptia populatiilor studiate si regleaza astfel atitudinea subiectilor in fata situatiilor de viata. Teoria mai recenta asupra inteligentei -; cum este cea propusa de R.Sternberg (1986) -; incorporeaza datele cercetarilor transculturale si propune intre altele o subteorie contextuala, alaturi de una componentiala. In subteoria contextuala se cuprinde definirea a ceea ce constituie comportament inteligent intr-un mediu sau context socio-cultural dat, sugerand compozitia itemilor unor metode de investigatie adecvate.

7. COMPLEMENTARITATEA EMIC-ETIC

Studiile de etnopsihologie pledeaza pentru observatia coparticipativa desfasurata pe canavaua unui crochiu comparatist, combinatie care ar avea sanse mai mari de a surprinde sensuri autentice. Se avanseaza ideea ca perechea de termeni “emic”-“etic” nu formuleaza o disjunctie, ci o complementaritate. S.Jones (1978) propune integrarea, alternanta analizei etice si emice. Se preconizeaza initierea investigatiei pornind de la un cadru de clasificare mai larg (perspectiva etica) si continuarea ei prin aprofundarea in perspectiva emica. P.Ilut (1983) pledeaza pentru principiul complementaritatii si suprapunerii studiului “emic” (din interior) si a celui “etic” (din exterior). Orice studiu emic implica observarea din interior (coparticiparea in sens larg), dar nu orice observatie coparticipativa parvine la versiunea emica -; observa acelasi autor -; ci teoretic, cu aceeasi probabilitate se poate obtine aceeasi versiune prin studiul “etic” sau mai bine prin dubla abordare(p.115).
Observatorul intern sesizeaza nemijlocit experienta traita a subiectilor cu subtextul ei emotional, intrarea spontana in rezonanta -; prin apartenenta la acelasi grup -; a celor ce comunica; el are acces la codul intern comun al comunicarii. Ramanand inscris monadei socio-culturale, ii scapa insa anumite sensuri, care ar reiesi din cadrul de comparatie. Experienta arata ca in interiorul unei culturi/subculturi, a unei psihologii colective, functioneaza cadre de receptare si apreciere, care, in virtutea generalitatii lor trec de la sine intelese, alcatuind un gen de apriorism de care purtatorii lui nu-si dau seama; abia confruntarea cu altii, perceptia diferentei in raport cu altii le reveleaza si pentru ei insisi.
Studii asupra folclorului romanesc precizeaza aria de raspandire a unor produse culturale (doina, balada, trasaturi de arhitectonica etc.). O asemenea ancheta aduce o marturie statistica despre adeziunea unei populatii la anumite atitudini / reactii, “citite in filigran” din analiza produselor culturale si nu din ancheta la zi. Pana in secolul XVIII cultura de tip folcloric era imbratisata la noi de toate paturile sociale. “Doina -; scrie P.Caraman (1988) -; a fost si singura poezie, care in graiul ei simplu de tara, s-a cantat… pana la Eminescu”(p.1).
Anchete folclorice asupra difuziunii unor balade -; ca “Miorita”, “Mesterul Manole” s.a. -; au aratat marea lor popularitate in spatiul carpato-dunarean. Sub forma de balada sau colind, “Miorita” se regasea in toate provinciile romanesti. Intr-un trecut mai indepartat se bucura de o circulatie si mai intensa, variante noi fiind mereu inregistrate. Monografia lui A.Fochi (1964) o singulariza printre creatiile folclorice prin surprinzatoarea adeziune populara in epoca. Desi tinea de lumea pastorala, balada circula si in mediile agricole. Pe drept cuvant, aceasta balada putea fi considerata -; dupa M.Eliade (1980) -; “o expresie exemplara a sufletului romanesc”.
Se pune intrebarea: de unde aceasta consonanta spirituala si solidaritate peste timp cu anumite produse culturale si fapte istorice? Ce face ca o populatie sa se regaseasca pe aceleasi “lungimi de unda” cu cantaretul unei doine sau romante? Ce anume determina aceasta intrare spontana in rezonanta cu simbolismul unei balade? Sursele acestei consonante nu sunt deplin transparente pentru individ. Nu era de altfel necesar ca fiecare individ sa refaca experienta “alternantei deal-vale” sau ritmul “suis-coboras” -; sugerat de metafora “spatiului mioritic” - pentru a dobandi registrul de vibratie consonant cu principiul melodic al doinei. Nu era vorba de experiente la nivel individual precis reperabil, pentru ca suportul lor -; pastoritul transhumant -; nu mai exista ca o practica sistematica. Numai ridicandu-se la nivelul subiectului colectiv -; avand in vedere istoria si cultura sa comuna ca fapte de “memorie colectiva” -; cercetatorul dobandeste sansa unei explicatii plauzibile. In continuitatea unei culturi, in transmisiunea sociala si culturala trebuie deci cautata cheia acestui fenomen. Sa notam, de altfel ca muzica ce are rezonanta astazi prezinta ritmuri mult mai alerte decat doina sau romanta, care raman consonante mai curand cu generatia mai veche.
Datele de baza ale culturii modeleaza atat pe creatorul de cultura, cat si pe beneficiarul ei. Aceasta promoveaza o matrice interpretativa identica sau apropiata pentru sistemul de semne proprii unei culturi: semne lingvistice, figurale, expresia emotionala (inclusiv limbajul gesturilor) etc. Sursa consonantei nu pare a fi patrimoniul de gene, ci aceeasi matrice socio-culturala formativa. Emitatorul si receptorul diadei comunicationale sunt cufundati in acelasi mediu, in aceeasi epoca istorica. La nivel individual, modelele, respectiv stereotipurile s-au inculcat in procesul socializarii, al educatiei informale si apoi al celei formale inca din anii copilariei, incat apar prea indepartate in lantul cauzal pentru a fi usor reperate in memorie; ele nu pot fi datate, scapa introspectiei. Dar ceea ce la nivel individual scapa analizei, poate sa devina transparent la nivel de grup sau prin plasarea intr-un crochiu comparatist mai larg (M.Eliade), care sa releve "numitori comuni", structuri identice sau apropiate in anumite spatii socio-culturale. Se pot descoperi concordante / izomorfisme pe deasupra diferentelor, particularitatilor, recurgandu-se de pilda, si la limbaje formale (cf. Solomon Marcus).
Observatorului extern ii scapa insa un rest care poate fi important; el nu are acces decat partial la codul interiorizat comun al comunicarii. Pentru aceleasi fapte, observatorul intern si cel extern pot sa propuna sensuri diferite.
In cazul participarii la acceasi cultura, codul comun al comunicarii functioneaza ca experienta traita (in actu) -; deci ca un subconstient colectiv -; si nu ca un act de constiinta reflexiva, ca o cunoastere efectiva. Trairea unui fenomen -; arata Blaga (1977) -; nu este echivalenta cu cunoasterea sa; aceasta din urma presupune distantarea, mijlocirea. Asadar, in planul constiintei comune nu apare aceea juxtapunere, de planuri care sa-l inglobeze si sa-l reconstituie cu mijloace mai condensate pe primul (codul emotional comun). Nu poti da seama de limbaj fara a-l depasi, nu poti da seama de gandire prin gandire. Apare evident acest lucru cand ne gandim la limitele oricarui sistem formal, cum se arata in logica. Nici un sistem formal nu contine suficiente mijloace (expresii formale) prin care sa se defineasca pe el insusi. Nici un limbaj formal nu se poate autodefini numai prin expresiile sale. Trebuie creat un metalimbaj s.a.m.d. (cf. Wittgenstein).
M.Eliade (1980) incearca sa suprapuna peste materiale folclorice romanesti un cadru comparativ extras din istoria generala a religiilor. Tentativa sa este motivata de infatisarea folclorica pe care o capata adesea religia ca fenomen social.
Referindu-se la spatiul romanesc legenda intemeierii principatului Moldovei (Dragos si vanatoarea zimbrului) este situata de autor intr-un univers de structura simbolica “vanatoarea rituala”, marcat de mituri si legende asemanatoare in istoria credintelor religioase. Tot asa, legenda Manastiri






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite