k3x19xc
1. INTRODUCERE IN PSIHOLOGIA CLINICA
1.1. Ce este psihologia clinica?
Psihologia clinica este psihologia aplicata in patologie si in
optimizarea subiectilor umani sanatosi (ex. profilaxia bolilor, optimizarea
performantelor intelectuale etc.). Patologia studiaza modul in care se
instaleaza, evolueaza si se termina bolile. Stabilirea rolului si controlul
factorilor psihologici implicati in patologie revin psihologiei clinice.
De asemenea, dupa cum rezulta si din definitie, un accent puternic se pune recent
in psihologia clinica si asupra profilaxiei bolilor si optimizarii performantelor
subiectilor umani sanatosi. In aceasta directie psihologia clinica contribuie
la furnizarea unor tehnologii psihologice de control al stresului, al unor obiceiuri
alimentare dezadaptative, de autocontrol emotional etc. prevenind astfel imbolnavirea
si optimizand performantele subiectilor umani sanatosi. Cele doua aspecte
in care sunt implicati factori psihologici, curativ si de optimizare/profilaxie,
definesc directiile majore de dezvoltare ale psihologiei clinice moderne. Profilaxia
(preventia) poate fi primara, secundara sau tertiara. Preventia primara se refera
la interventia care previne instalarea bolii. Ea se adreseaza populatiei sanatoase
dar cu vulnerabilitate la boala si se realizeaza prin interventii la nivel de
grup (selectionat, comunitar etc.). Preventia secundara se refera la interventia
care are loc imediat dupa aparitia bolii si care are ca scop prevenirea complicatiilor
si evolutiei bolii (ex. reducerea riscului de suicid in depresie). Preventia
tertiara se face in cazul bolilor cronice si urmareste reducerea complicatiilor
induse de complicatiile bolii (ex. cresterea calitatii vietii a persoanelor
depresive cu tentative de suicid).
1.2. Evolutia psihologiei clinice si relatiile ei cu disciplinele colaterale
Aparitia formala a psihologiei clinice a avut loc spre sfarsitul secolul
XIX-inceputul secolului XX si a fost legata de evaluarea intelectuala
si de asistenta psihologica a subiectilor suferinzi de handicap mental. Ulterior,
ca urmare a rafinarilor conceptuale si a dezvoltarilor teoretico-metodologice,
psihologia clinica si-a extins domeniul de aplicare intervenind astazi, dupa
cum aminteam mai sus, in aspectul curativ al tuturor bolilor in
care sunt implicati factori psihologici si in optimizarea subiectilor
umani sanatosi. Desigur, prerechizite ale constituirii formale a psihologiei
clinice au existat cu mult timp in urma.
Astfel, in Preistorie si Antichitate identificam doua curente care releva
rolul factorilor psihologici in patologie. Primul curent este unul de
sorginte magica in care bolile erau concepute ca fiind expresia faptului
ca bolnavul era posedat de un spirit. Daca spiritul era rau (cel mai adesea
in cazul in care bolnavul avea comportamente antisociale sau autopunitive)
tratamentul consta in eliminarea acestui spirit prin anumite ritualuri
religioase (ex. exorcizarea) sau anumite mijloace fizice cu fundament religios
(trepanatii). Daca spiritul era bun (comportamentul bolnavului nu era periculos
social sau pentru propria persoana), boala era considerata sacra iar bolnavul
era considerat un om cu atribute religioase (ex. profet). Al doilea curent concepea
boala mentala ca fiind determinata de cauze naturale. Spre exemplu, Hippocrat
definea epilepsia nu ca o boala sacra ci ca o boala determinata de tulburari
ale creierului.
In perioada Evului Mediu ideea antichitatii ca boala psihica este determinata
de posesiunea unui spirit rau a devenit dominanta. Bolnavii psihici era declarati
vrajitori, posedati de diavol etc. iar tratamentele constau in izolarea
acestora in locuri improprii (legati in lanturi), exorcism si uneori
chiar executia daca aceasta era in interesul bisericii. In Epoca
Moderna, ca urmarea a slabirii rolului bisericii in societate, modelul
antic conform caruia boala psihica este un fenomen natural incepe sa devina
dominant. Acum apar diverse orientari care incearca sa explice cum apare
boala psihica, facandu-se apel la factori sociali si de mediu (ex. Phillippe
Pinel), factori organici (Griesinger, Kraepelin) sau psihologici (Mesmer, Charcot,
Janet, Freud). Epoca Contemporana (sec. XX) este cadrul in care psihologia
clinica a devenit o stiinta de sine statatoare cu impact major la nivel social.
Psihologie clinica versus medicina
Medicina este stiinta care vizeaza aspectul curativ si profilactic al bolilor.
In acest context psihologia clinica isi aduce aportul in medicina
prin reliefarea factorilor psihologici implicati in aceste aspecte. Asadar
medicina are o extensie mai larga decat psihologia clinica, aceasta din
urma referindu-se doar la factorii psihologici implicati in aspectul curativ
si profilactic al bolilor.
Psihologie clinica versus psihologie.
Psihologia clinica, asa cum a fost definita si mai sus, este psihologia aplicata
in patologie si in optimizarea subiectilor umani sanatosi. Asadar
psihologia clinica este o ramura a psihologiei, fiind fundamentata de dezvoltarile
teoretico-experimentale care apartin psihologiei stiintifice. Termenii de psihologie
clinica si psihologie medicala sunt termenii adesea folositi cu aceeasi semnificatie,
preferandu-se termenul de psihologie clinica de catre psihologi si cel
de psihologie medicala de catre medici. Psihologia sanatatii spre deosebire
de psihologia clinica (care se focalizeaza pe tratamentul bolii) se focalizeaza
pe preventia primara a bolii. Preventia secundara si tertiara sunt un segment
comun al psihologiei clinice si psihologiei sanatatii.
1.3. Fundamentarea teoretico-experimentala a psihologiei clinice
In perioada moderna orice stiinta serioasa isi bazeaza aplicatiile
practice pe cercetarea fundamentala. De exemplu, ingineria genetica se bazeaza
pe cercetarea fundamentala din genetica, chimioterapia se bazeaza pe cercetarea
fundamentala din biochimie si farmacologie. In acest context, psihologia
clinica este fundamentata de cercetari fundamentale si aplicative din psihologia
stiintifica. Psihologia de simt comun care a fundamentat la inceputurile
sale psihologa clinica nu poate asigura un demers de anvergura deoarece adesea
aparatul sau conceptual si tehnic este limitat si confuz. Sa exemplificam: se
spune deseori la nivelul simtului comun ca trasaturile de personalitate sunt
o explicatie pentru comportamentul nostru. Dar aceasta este o idee falsa. Intre
trasaturile de personalitate si comportament exista un mecanism semiotic, nu
o legatura cauzala. De exemplu, este gresit din punct de vedere stiintific sa
explicam simptomele unui pacient (ex. teama, tremuraturi, greturi, comportament
de evitare etc.) prin anxietatea sa. Aceasta explicatie este una tautologica.
Anxietatea nu este cauza simptomelor, dar este un termen care descrie si eticheteaza
simptomele. Aceasta distinctie semantica are o mare importanta pentru orientarea
adecvata a cercetarilor spre elucidarea mecanismelor implicate in anxietate.
O prezentare detaliata a fundamentarii teoretico-experimentale a psihologiei
clinice poate fi gasita pe internet la adresa: https://www.apa.org/division12.
1.4. Rolul si atributiile psihologului clinician
Psihologul clinician indeplineste mai multe functii:
(1) Diagnostic psihologic si evaluare clinica; se refera la identificare factorilor
psihologici implicati in sanatate si boala;
(2) Consiliere psihologica si interventie psihoterapeutica; se refera la controlul
factorilor psihologici in boala si in optimizarea subiectilor umani
sanatosi;
(3) Cercetare; se refera la investigarea rolului factorilor psihologici in
sanatate si boala;
(4) Educatie.
Psihologul clinician este acel licentiat in psihologie care s-a specializat
si lucreaza in domeniul clinic (ex. spitale, laboratoare de sanatate mintala, organizatii nonguvernamentale
care ofera servicii de consiliere si psihoterapie etc.).