Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
GANDIREA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

f1n23nd
1. Caracterizarea gandirii
in majoritatea manualelor publicate la noi sub influenta materialismului dialectic, gandirea era definita ca o „reflectare generalizata si mijlocita a realitatii". Desigur, aici sunt incluse aspecte importante ale ei. De exemplu, cand ma scol dimineata, ma uit pe fereastra si constat ca pamantul gradinii e ud si plin de balti, imi spun: „asta noapte a plouat". Acest act presupune un proces de gandire care e mijlocit, findca nu vad ploaia, ci numai efectele ei. Este si o cunoastere generalizata, intrucat deductia are la baza convingerea ca ploaia abundenta uda totdeauna pamantul din fata ferestrei mele. Caracterizarea nu e insa specifica deoarece si o simpla imagine constituie „o cunoastere mijlocita" de existenta unor perceptii prealabile si, adesea, contine generalizari. Or, o amintire nu implica gandire, intr-un sens propriu. Si mai nepotrivit este termenul de reflectare, el sugerand un fenomen pasiv, similar constituirii imaginii intr-o oglinda, pe cand gandirea implica actiuni, poate fi descrisa ca o activitate de mare complexitate, in ea intervenind intreg psihismul, indeosebi vointa de a solutiona o problema. Gandirea este o succesiune de operatii care duc la dezvaluirea unor aspecte importante ale realitatii si la rezolvarea anumitor probleme. Cand vorbim de probleme ne gandim la dificultatile intampinate in calea atingerii unui obiectiv propus (sau impus).
Totusi, Rene Descartes considera gandirea drept o calitate specifica spiritului. Deci noi am gandi tot timpul. De fapt, marele ganditor pune semnul egalitatii intre termenii „gandire" si „constiinta" (constiinta reflexiva in special). Psihologia trebuie insa sa distinga niveluri diferite de activitate. Iata, mergem pe strada si il intalnim pe amicul nostru Z. il intrebam: „Ce mai faci ? ". El ne raspunde ca se duce la facultate. Aceasta convorbire decurge aproape automat si nu presupune nici un efort. N-am putea vorbi de gandire propriu-zisa, ci doar de un act de comunicare elementara. Doar daca ni se pare nejustificat mersul la universitate si ne punem intrebarea „de ce ne-a mintit ? ", abia atunci intervine procesul de gandire.


Gandirea implica o succesiune de operatii. Cand spunem succesiune nu inseamna ca actul de gandire trebuie sa dureze mult: ca si in cazul perceptiei, implicarea lor se poate realiza extrem de repede, ca si cum ar fi simultane (cand intrevad solutia „dintr-odata"). Alteori, rezolvarea presupune eforturi prelungite, ani de zile - aspect subliniat in descrierea actului de creatie, in care gandirea este inclusa in mod organic.
2. Operatiile generale ale gandirii
Se pot distinge doua categorii de operatii ale gandirii: operatii generale, prezente in orice act de reflectie, si operatii specifice, in relatie cu o anumita categorie de probleme, cu un anume domeniu de cercetare.
Operatiile generale sunt: comparatia, analiza, sinteza, abstractizarea si generalizarea.
Comparatia consta intr-o apropiere pe plan mintal a unor obiecte sau fenomene cu scopul stabilirii asemanarilor si deosebirilor dintre ele. De obicei, se spune ca ea ar consta in stabilirea similitudinilor si a diferentelor. De fapt, acestea presupun analiza si sinteza, comparatia fiind doar momentul initial al reflectiei care necesita alaturarea mintala pentru a putea sa stabileasca potrivirile ori nepotrivirile. Pentru a constata daca floarea intalnita in gradina botanica este aceeasi cu cea din sera bunicilor, trebuie sa mi-o amintesc si sa o alatur celei percepute. Apoi sunt atent la detalii, deci voi face o analiza : separarea mintala a unor obiecte si fenomene sau a unor insusiri, parti, elemente ale lor. Voi examina forma petalelor, apoi frunzele etc.
Daca voi gasi asemanari, voi spune ca este aceeasi specie de planta - ceea ce presupune sinteza: o legatura stabilita intre obiecte, fenomene sau diferitele lor parti, elemente sau insusiri.
Aceste operatiuni au corespondent in numeroase actiuni pe care le efectuam zilnic : alaturarea unor obiecte, descompunerea lor (cojirea unor portocale, de pilda) sau combinarea in prepararea mancarii ori confectionarea de unelte. Ele sunt prezente si in psihicul animalelor superioare care pot rezolva astfel o serie de probleme.
Sa luam exemplul experimentului lui E.G. Vaturo, efectuat cu un cimpanzeu invatat (prin dresaj) sa ia apa cu o canita dintr-un vas mai mare si cu ea sa stinga flacara ce ii bara accesul la o banana pusa intre niste bolovani. Dupa ce s-a deprins cu actiunea efectuata zilnic, intr-o dimineata, n-a mai gasit recipientul cu apa, ci numai canita. Or, experienta se efectua pe o pluta mare, in mijlocul unui lac, deci apa se afla din belsug! Totusi, maimuta statea cu canita in mana si nu stia ce sa faca : pentru ea, in acel moment, apa din lac era altceva decat apa din vas. Ulterior, Vaturo a pus din nou vase cu apa la locul stiut, dar le schimba forma si marimea: cand o putina, cand un butoias, cand o damigeana. Maimuta se descurca totusi, umplandu-si canita cu apa, stingand focul si consumand cu pofta banana. Din nou s-a trezit intr-o zi fara recipient cu apa, gasind doar canita. Uitandu-se in jur, dintr-o data a avut o tresarire, s-a repezit la marginea plutei, a luat apa in cana si a alergat sa stinga focul. De data aceasta, ea a facut o sinteza, o legatura intre apa din lac si cea din vase. Aceasta sinteza a presupus insa o analiza (efectuarea unei separatii, pe plan mintal, intre peretii vasului si continutul sau) si o comparatie: o apropiere mintala intre imaginea apei din vas si perceptia apei din jur. Interesul acestei cercetari este de a fi accentuat un aspect important: progresul gandirii este favorizat de variatia experientei, de diversitatea obiectelor sau a situatiilor. La animale, aceasta varietate trebuie sa apara in actiuni reale. La om, vom vedea, ea poate interveni in mod eficient si numai pe planul actiunilor imaginate.
Celelalte doua operatii generale nu le mai gasim decat la fiintele umane. Abstractizarea este o analiza a esentialului, izolarea pe plan mintal a unor aspecte sau relatii esentiale intre obiecte si fenomene. Spre deosebire de analiza, in abstractizare exista constiinta unui anume aspect, apartinand la mai multe obiecte sau fenomene, chiar junei clase intregi. De pilda, sunt convins ca toate piersicile au o parte carnoasa si parfumata, invelind un sambure dur. Constiinta esentialului este de fapt convingerea in caracterul sau general. De aceea la John Locke (1632-1704), parintele psihologiei moderne, nu gasim o separatie intre abstractizare si generalizare. in cartea sa Eseu asupra intelectului uman, el descrie sase functii ale reflexiunii: a) perceptia; j b) retentia (memoria); c) discernamantul (analiza); d) comparatia ; e) compozitia (sinteza) si f) abstractia, cand „o idee extrasa dintr-o fiinta particulara, devenind generala, reprezinta toate fiintele din aceeasi speta". Astazi, psihologii tind sa efectueze o separatie intre cele doua operatii, presupunand ca izolarea unei relatii poate preceda generalizarea ei. insa in acel moment nu e decat o analiza, care - intr-adevar - se poate produce mult inaintea abstractizarii. Putem caracteriza totusi generalizarea ca fiind operatia prin care extindem o relatie stabilita intre doua obiecte sau fenomene asupra unei intregi categorii. Oamenii de stiinta au constatat prezenta unor cutremure in preajma unui vulcan, precedand o eruptie, si considera aceasta ca un fenomen general, inlesnind predictia. Se vorbeste insa de generalizare si atunci cand includem un dat particular intr-o clasa mai larga de obiecte, fenomene sau insusiri.
3. Operatiile specifice ale gandirii. Teoria lui J. Piaget
A. inca in secolul trecut, gasim in lucrarile lui E. Mach ^1838-1916), fizician si filosof, observatia dupa care gandirea ist ein Gedankenexperiment (este un experiment mintal), ceea ce constituie o referinta implicita la importanta unor actiuni mintale. in mod explicit se va referi la ele Edmond Goblot, in tratatul sau de logica aparut la sfarsitul primului razboi mondial. in capitolul referitor la rationamentul deductiv, el scoate in evidenta sterilitatea silogismului a carui concluzie nu aduce nimic nou fata de premise. Progresul gandirii, arata el, presupune efectuarea unor actiuni mintale si a unor acte de constatare a rezultatelor obtinute. Exemplul pe care-1 da vizeaza o problema simpla de geometrie : sa se demonstreze ca suma unghiurilor unui triunghi este totdeauna 180° (fig. 23).
Fie triunghiul ABC. Daca ne multumim sa observam figura, nu vom putea demonstra nimic. Ducem insa dreapta DE paralela cu latura AB, deci efectuam o actiune pe hartie, dar am putea sa o facem numai in minte. Apoi constatam ca unghiul BAC este egal cu ACE, fiind alterne-interne, formate printr-o dreapta care taie doua paralele. Din acelasi motiv sunt egale si unghiurile ABC si BCD. intrucat unghiul ACB este situat de aceeasi parte a dreptei ED, ca si ACE si BCD, rezulta ca suma celor trei unghiuri ale triunghiului ABC este egala cu suma unghiurilor aflate de aceeasi parte a unei drepte, deci cu 180°. Q.e.d.
Reusita demonstratiei a depins de o constructie si de observarea consecintelor ce au rezultat. Silogismele sunt prezente mereu, legitimand concluziile ca unghiurile alterne-interne sunt egale in situatia data si ca suma unghiurilor de aceeasi parte a dreptei e 180°. (Suma unghiurilor de aceeasi parte a unei drepte este 180°; in acest caz, avem trei unghiuri situate de aceeasi parte a dreptei DE, incat insumeaza 180°.) Totusi, fara actiunea respectiva nu s-ar fi putut demonstra teorema.
Dupa E. Goblot, rolul actiunilor nu e hotarator numai in geometrie, ele intervin in orice gandire productiva. El da si un exemplu din algebra elementara: sa se demonstreze ca in proportia (a/b) = (c/d), produsul mezilor este egal cu produsul extremilor. Pentru a face aceasta demonstratie, trebuie sa modificam forma expresiei, inmultind termenii unui raport cu numitorul celeilalte fractii - deci (ad/bd) = (bc/bd).
Or, cum se stie, cand o proportie are numitorii egali, atunci si numaratorii sunt egali, deci ad=bc, tocmai ceea ce ni s-a cerut. Si in acest caz, solutia a presupus anume actiuni care au transformat aspectul egalitatii, evidentiind proprietatea banuita. La fel, va observa logicianul francez, si in fizica, un cercetator va trebui sa-si imagineze deplasarile unei coloane de mercur, in chimie, modificarea structurii unei instalatii experimentale s.a.m.d.
Doua aspecte au fost deci subliniate de Ed. Goblot: importanta modificarilor, a actiunilor reale ori imaginate, si a perceptiei, a observatiei, vizand descifrarea unor noi proprietati. Fiecare din aceste constatari a fost in atentia unei scoli psihologice (fara sa fie vorba de o dezvoltare a tezelor lui Goblot, fiind doar rezultate ale unor investigatii de psihologie patologica sau experimentala efectuate in deceniile trei si patru ale secolului nostru). Despre rolul actiunilor mintale a scris mai intai psihiatrul si psihologul Pierre Janet, in urma caruia Jean Piaget a dezvoltat un mare ciclu de investigatii experimentale concludente. Despre insemnatatea observatiei, a schimbarii punctului de vedere au vorbit reprezentantii scolii gestaltiste.
B. Pierre Janet a descris numeroase „conduite" caracterizand diferite situatii in care intervine gandirea. Pornind de la aceste idei, J. Piaget a izbutit sa demonstreze ca actiunile mintale, operatiile specifice gandirii provin din interiorizarea treptata a unor actiuni pe care copilul le face mai intai in mod real, in practica de fiecare zi. O data formate, operatiile asigura gandirii o mare mobilitate si plasticitate. Exista avantaje evidente in „a experimenta" mai intai pe plan mental: se face economie de timp si de materiale, nemaiincercand experiente ce nu au sorti de izbanda, dar mai ales putem realiza o mare variatie de proceduri, care inlesneste descoperirea esentialului, lucru evidentiat de multe cercetari.
in Rusia, P. Galperin si-a insusit concluziile lui J. Piaget si a cautat sa ilustreze modul de formare a operatiilor mintale, evidentiind felul in care, de multa vreme, invatatorii predau copiilor operatiile aritmetice (Galperin, P.I., 1963, pp. 286-298). De exemplu, invatarea operatiei de adunare: a) Mai intai, dascalul prezinta elevilor doua multimi; in una numara cinci bile, iar in cea de a doua, trei. Apoi contopeste gramezile si numara ceea ce rezulta: opt bile. b) in a doua faza, copiii actioneaza ei singuri, numarand cinci betisoare intr-o gramada, trei in cea de a doua, le amesteca si constata ca acum sunt opt. Ei repeta actiunea cu diferite materiale si, in felul acesta, se fixeaza structura viitoarei operatii mintale, c) in a treia etapa, scolarii nu mai au nevoie sa actioneze cu materiale concrete, actiunea trece pe plan verbal. Copiii spun: cinci cirese si cu trei cirese fac opt cirese; cinci fluturasi si cu trei fluturasi fac opt fluturasi, d) in faza ulterioara, incepe interiorizarea operatiei, elevii rostind in minte adunarile, dar tot asa de rar cum le-ar spune cu glas tare (unii chiar misca usor buzele, exteriorizare a vorbirii interioare), e) Interiorizarea se desavarseste atunci cand calculul se automatizeaza si adunarea se face foarte rapid, schematic, detaliile exprimarii nemaifiind constiente.
Desigur, nu in toate cazurile o actiune exterioara trebuie sa parcurga toate aceste etape pentru a se interioriza. Pe masura ce copilul ajunge la un bagaj important de ¦operatii mintale, interiorizarea unei actiuni noi se poate realiza mai usor, incepand cu faza efectuarii ei pe plan verbal. De fapt, interiorizarile se realizeaza intr-o anumita ordine, in functie de complexitatea actiunii. Cea din urma se interiorizeaza cand participam la discutarea unei probleme complexe.
Copilul mic, chiar la 6-7 ani, nu concepe decat o singura parere referitoare la o anumita chestiune : cea a tatalui sau ori cea exprimata de invatator. Crescand, elevul constata divergente de pareri care apar intre colegi sau intre adulti. O data cu varsta de 11-12 ani, dezvoltarea intelectuala apropiindu-se de maturitate, el incepe sa participe la discutii. Treptat, el poate continua acasa controversa inceputa in clasa, devine capabil deci sa interiorizeze o convorbire, apoi sa-si imagineze o discutie in contradictoriu. Este momentul cand el poate sa abstractizeze si sa generalizeze in mod eficient. Gandirea abstracta se desfasoara de obicei sub forma de controversa imaginata, sprijinita, din cand in cand, pe evocarea unor fapte sau fenomene concrete. Ilustrul savant H. Helmoltz povestea studentilor sai ca, dupa ce gasea solutia la o problema, incepea sa-si imagineze cum ar privi-o prietenii sai (oameni de stiinta), ce obiectii i-ar putea aduce. Si numai cand rezolvarea rezista la aceasta discutie imaginata, atunci definitiva textul si il trimitea prin posta, asteptand confirmarea ipotezelor sale.
Nivelul acestei dezbateri mintale interioare depinde mult de nivelul discutiilor la care tanarul participa in mod efectiv. De aici, importanta seminariilor, unde studentii se pot angaja in controverse, ca si aceea a simpozioanelor ori a congreselor stiintifice. Ele duc nu doar la acumularea de informatii noi, ci si la sesizarea unor noi puncte de vedere, a unor noi metode de abordare a problemelor dificile. Dar pana a ajunge la acest nivel de gandire exista o evolutie indelungata si plina de complicatii, descrisa de J. Piaget pe baza numeroaselor convorbiri si experimente efectuate cu copii de diverse varste. El imparte procesul de formare a gandirii in mai multe etape (J. Piaget, 1965, pp. 168-192).
C. Prima etapa, de la nastere la 1 an si 6 luni, e caracterizata ca fiind una senzorio-motorie, intrucat gandirea are loc numai in planul actiunii concrete si are la baza combinarea de scheme. Este nivelul pe care-1 gasim si la cimpanzeu: ca si acesta, copilul poate aduce un scaun pe care, suindu-se, sa ajunga la borcanul cu dulceata. intre 1 an si sase luni (sau 2 ani) si 4 ani se manifesta gandirea simbolica. Acum copilul intelege simbolul: in jocul cu subiect, el considera un scaun drept un automobil, un bat ca fiind o pusca etc., dar n-are clara constiinta existentei unor clase de obiecte similare.
A treia faza este acea a gandirii intuitive : de la 4 la 7-8 ani. Acum el e capabil sa stabileasca unele relatii intre fenomene pe care le percepe direct, dar se loveste de multe dificultati caracteristice, care i-au permis lui J. Piaget sa infirme pozitia kantiana ce sustine apriorismul unor categorii. Astfel, la aceasta varsta, prescolarul nu are ideea de conservare a substantei, decurgand din principiul identitatii. Iata o experienta clasica : i se da copilului plastilina si e rugat sa modeleze doua bile egale. Dupa ce el stabileste egalitatea, experimentatorul transforma (in fata copilului) una din ele intr-un „carnat" (un cilindru). intreband copilul daca in acesta este tot atata plastilina cat si in bila ramasa, raspunsul este negativ, afirmand fie ca e mai multa, deoarece carnatul e mai lung, fie ca e mai putina, intrucat este mai ingust. Desi provine dintr-o bila declarata egala, el nu mai e considerat la fel. Copilul nu poate lua in consideratie ambele criterii: si lungimea si latimea, iar conservarea substantei nu i se pare necesara.
Totodata, nu gasim inca ideea de numar. Experienta edificatoare este urmatoarea: punem in fata copilului un rand de jetoane albastre; ii dam o cutie cu jetoane rosii si il rugam sa puna pe masa tot atatea jetoane rosii cate sunt albastre. Copilul mic face un rand de jetoane rosii tot atat de lung ca si celalalt, dar pot fi mai multe ori mai putine jetoane. Copiii ceva mai mari pun sub fiecare jeton albastru cate unul rosu, dar daca distantam jetoanele albastre, lungind sirul, ei le vor considera mai nume roase. Alti copii nu numai ca pun jeton sub jeton, dar le si numara: unu, doi, trei etc. insa daca lungim sirul, vor da tot acelasi raspuns („Acum sunt mai multe"). Deci numaratul, la copilul mai mic de 6-7 ani, este o simpla insiruire de nume, fara sa existe ideea de numar. Aceasta implica mai intai constiinta independentei cantitatii de culoare si distanta. Apoi, este necesara conceptia existentei unui sir crescator de marimi in care un numar include pe cel precedent. Notiunea de numar se formeaza treptat, in timpul claselor primare, cand se constata si o evolutie importanta in procesul de gandire.


intr-adevar, de la 7 la 11-12 ani, se vorbeste de stadiul operatiilor concrete. Acum observam prezenta ideii de conservare (scolarul spune ca e tot atata plastilina, indiferent de forma bilei initiale) si apar operatiile reversibile in gandire (se invata acum aritmetica). Totusi, daca in fata unor situatii concrete, percepute de el, poate solutiona o serie de probleme destul de dificile, in cazul problemelor abstracte, pe planul verbal, copilul se poticneste, nu mai poate rationa corect. Abia in ultima faza, dupa 11-12 ani, gandirea se poate desfasura exclusiv pe planul vorbirii interioare si capata o extrema plasticitate. J. Piaget vorbeste de faza operatiilor formale. Acum se dezvolta si capacitatea „discutiei imaginate", a posibilitatilor inlantuirii de rationamente sprijinite pe argumente pertinente.
Pana acum am amintit de actiuni mintale, dar si de operatii. Care ar fi deosebirea? Operatiile mintale specifice se formeaza atunci cand actiunile interiorizate se grupeaza in asa fel, incat ele pot fi gandite cand intr-un sens, cand in cel contrar lui. De exemplu: elevul e constient ca daca 2 + 5=7, atunci si 7-5=2. Sau daca 4x3 = 12, si 12 :3 =4. J. Piaget defineste operatia astfel: „ceea ce transforma o stare A intr-una B, lasand macar o proprietate invarianta in cursul transformarii si cu reintoarcerea posibila a lui B in A, anuland transformarea". Gruparile operatorii asigura gandirii o , mare plasticitate si astfel creeaza posibilitatea solutionarii unei varietati de probleme. Cercetarile psihologului elvetian arata lungul drum, complexitatea experientelor necesare pentru a se constitui si sistematiza nenumaratele grupari de operatii specifice. De la o gandire implicata in miscare si perceptie, se ajunge la posibilitatea reflectiei in plan verbal-abstract, in limbaj interior, creandu-se ample posibilitati de prevedere si organizare a activitatii, in vederea unei optime adaptari.
D. Asa cum am amintit, investigatiile laborioase ale lui J. Piaget contrazic concluziile lui Immanuel Kant, proband ca nu gasim la copil o serie de categorii si principii pe care marele filosof le considera a priori. intr-adevar, in prefata sa la Critica ratiunii pure, acesta isi propune ca obiectiv sa studieze „ce si cat pot cunoaste intelectul si ratiunea, independent de orice experienta". Or, dupa investigatiile amintite mai sus, n-ar mai fi nimic de analizat!
Centrul de greutate al argumentelor lui Kant il constituie existenta unor judecati sintetice apriori, cum sunt axiomele matematice (doua cantitati egale cu a treia sunt egale intre ele; linia dreapta este drumul cel mai scurt intre doua puncte s.a). Evidenta lor, observa filosoful din Konigsberg, se impune cu o necesitate pe care nu o resimtim atunci cand ne referim la legi constatate prin experienta.
Cercetarile lui Piaget au demonstrat insa ca ceea ce este evident pentru adult nu
I este si pentru copil. Numai dupa o anume evolutie intelectuala incep sa se impuna unele principii si axiome. „Logica, spune Piaget, devine necesara, ea nu e deloc necesara in timpul primilor ani." De unde provine atunci impresia de necesitate stringenta in cazul axiomelor si al categoriilor matematice ?
„Numarul, scrie J. Piaget, este o sinteza a includerii (actiunea de includere a lui 1 in 1 + 1, a lui 1 + 1 in 1 + 1 + 1) si a ordonarii (actiunea de insiruire 1,1,1 ca singur mijloc pentru a-i distinge)". „Or, din punctul de vedere biologic, actiunile de reunire sau includere, de ordonare etc. nu sunt defel produse ale unei invatari, pentru ca legaturile de includere, de ordine sau de corespondenta, intervin cu titlu de conditii prealabile, si nu numai ca rezultate, in toate coordonarile comportamentului, ale sistemului nervos, ale functionarii fiziologice si ale oricarei organizari vii, in general" (J. Piaget, 1971, p. 325). Desigur, numerele se invata, dar la baza constituirii lor stau actiuni fundamentale, inerente vietii: adunarea hranei, gruparea a ceea ce e bun, I stabilirea de corespondente, includerea in aceeasi multime. De aceea axiomele matematice si unele operatii matematice au o evidenta mai mare decat relatiile observate intre obiecte si fenomene.
4. Rolul imaginii in procesul de gandire
in secolul trecut, sub influenta conceptiei asociationiste, procesul gandirii era descris in mod simplist. Chiar un logician de talia lui J. Stuart Mill considera ca esenta rationamentului consta in stabilirea unei analogii, adica in „asociatia prin asemanare". Un copil care se frige intr-o flacara, cand va intalni o alta flacara, isi va aminti prin asociatie ce a patit si va cauta sa se fereasca. Desigur, analogia constituie un procedeu favorizand actul imaginativ, deci si progresul gandirii. Punctul de vedere al filosofului englez este insa eronat din doua motive: a) gandirea nu este un act automat, cum este cel asociativ, ci o activitate sustinuta voluntar, intampinand si trebuind sa depaseasca numeroase dificultati; b) in mentalitatea asociationistilor, imaginea joaca un rol foarte important (imaginea flacarii declanseaza reactia copilului, in exemplul de mai sus). Or, cercetarile cu caracter experimental, efectuate chiar in primii ani ai secolului nostru, au scos in evidenta rolul neglijabil al reprezentarilor in cadrul gandirii abstracte.
Meritul principal in aceasta demonstratie il detine asa-numita „scoala de la Wiirzburg" (oras german). Aici era la moda fenomenologia, curent filosofic datorat lui E. Husserl (1859-1938). Acesta sustinea ca putem cunoaste adevarul numai in masura in care ne descatusam de sensibil. La Wiirzburg, o serie de psihologi (H. Watt, A. Messer, K. Biihler), sub conducerea lui O. Kiilpe, toti adepti ai lui Husserl, s-au hotarat sa verifice experimental teza fenomenologiei. Metoda lor, numita „introspectie experimentala", consta in urmatoarele: se solicita subiectului un efort de gandire. De exemplu, H. Watt il punea la probe de asociatie controlata: sa raspunda la un termen dat cu o notiune supraordonata, alteori cu o notiune coordonata (privighetoare-pasari; privighetoare-ciocarlie etc). K. Biihler le prezenta spre interpretare aforisme paradoxale (de exemplu, unul al lui Nietzsche: „Trebuie sa fii in acelasi timp sensibil si crud, daca vrei sa fii in mod real, intr-un fel sau altul") ori unele proverbe. Apoi, subiectul era rugat sa relateze ce s-a intamplat in mintea sa in timpul gandirii.
Ca metoda, introspectia experimentala a fost viu criticata de contemporani. Mai intai, W. Wundt a adus obiectiile clasice impotriva introspectiei: ca nu se poate repeta in conditii identice, subiectii nu stiu ce sa observe si datele sunt oricum neclare etc. Altele, mai grave, se ridicau impotriva unor concluzii bazate doar pe descriere si folosind o singura metoda; apoi, experimentul a favorizat ipoteza : s-au utilizai mai multe cuvinte, fraze abstracte, iar subiectii erau cu totii, psihologi si filosofi, adepti ai lui Husserl.
Care au fost concluziile scolii de la Wiirzburg ? Utilizarea notiunilor nu presupune si reprezentari, uneori acestea apar, dar alteori lipsesc cu desavarsire. in schimb, sunt prezente in gandire o serie de atitudini, o constiinta a unor raporturi: ca un obiect seamana cu altul, impresia neta de a putea explica un termen, de a-i cunoaste sensul, relatiile sale cu multe alte concepte etc. Astfel, psihologii amintiti si-au confirmat ipoteza, dar concluziile lor au fost puse sub semnul intrebarii, datorita obiectiilor metodologice. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, desi in Uniunea Sovietica psihologii combateau tezele de la Wiirzburg, o cercetatoare, O.I. Nikiforova, preocupandu-se de rolul reprezentarilor in perceptia frazei si a descrierilor artistice, a reluat experientele de introspectie experimentala, dar a folosit tot felul de subiecti (unii cu o cultura redusa), precum si diferite cuvinte sau fraze (unele cu continut concret). Or, ea ajuns la aceleasi concluzii cu psihologii de la Wiirzburg: cand se pronuntau diferite cuvinte, doar 18% din subiecti au confirmat aparitia unei imagini. Si ea a constatat prezenta unor atitudini, a unor „sentimente intelectuale" : sentimentul noutatii, al evidentei, al falsitatii, asteptarea unei clarificari. E vorba de stari globale, nediferentiate, care insotesc notiunile si joaca un rol diriguitor in gandire.
O. Nikiforova trage urmatoarele concluzii: cand cuvintele sunt bine cunoscute, ele nu evoca nici o imagine in constiinta. Doar daca un termen e neclar, se face apel la amintiri concrete. De exemplu o persoana nu stie ce inseamna „conopida", si spune : „A ! imi amintesc : are frunze ca varza". Cand e vorba insa de texte literare, unde se infatiseaza personaje, intamplari, peisaje, atunci autorul recurge intentionat la expresii care sa actualizeze imagini, ba chiar sa sugereze imagini noi.
Imaginile au un rol important in primele faze ale formarii gandirii. Ele intervin mai ales sub forma unor actiuni imaginate, asa cum am aratat mai sus. Sprijinul cel mai important al gandirii, incepand cu varsta de 1 an si 6 luni, il constituie activitatea de vorbire, limbajul. Acesta devine o activitate indisolubil legata de gandirea abstracta care este, in mare masura, o discutie imaginata. Desigur, cuvintele sunt un fel de imagini: auditive, kinestezice, vizuale, dar sunt ferm cristalizate si se succed in virtutea sensului logic si nu datorita legilor asociatiei.
Rolul limbajului a fost dovedit experimental, nu doar cu ajutorul introspectiei. Astfel, E. Jacobson, inca din 1932, utilizand posibilitatile unor aparate de a amplifica foarte mult curenti electrici din muschii in stare de contractie (aparat numit miograf), a efectuat urmatoarea experienta: aplicand electrozii pe muschii limbii, el a cerut unor subiecti sa efectueze, cu voce tare, o serie de calcule mintale si sa formuleze legea lui Ohm, obtinand curbe caracteristice ale contractiilor implicate in rostirea lor. Apoi, a solicitat acelorasi persoane sa faca aceleasi calcule si sa formuleze legea amintita, dar numai in gand. Au rezultat curbe intru totul similare (desi curentii electrici implicati erau mult mai slabi). Desigur, in rationamentele mai complicate, curbele vor fi destul de diferite, fiindca limbajul interior este mai schematic, eliptic, dar prezenta sa continua este indiscutabila. in concluzie: exista gandire abstracta fara imagini, dar prezenta limbajului este indispensabila.
5. Notiunea privita din punct de vedere psihologic
A. Categorizarea. Asa cum am subliniat, cand am prezentat cercetarile efectuate in scoala lui I.P. Pavlov, creierul are o tendinta de unificare, de grupare a stimulilor. Ea este solicitata de nevoile adaptarii, ale vietii si e posibila datorita gandirii. Gruparea se realizeaza mai intai intre obiectele ce servesc aceluiasi obiectiv: ciresele, bune de mancat, sunt grupate separat de pietricelele care nu sunt bune. Tot asa, copilul distinge parintii sai de alti oameni straini s.a.m.d. O categorie nu trebuie insa confundata cu un concept, realitate mult mai complexa, desi ea poate conduce, treptat, la formarea lui. Nu e totuna intrucat, de exemplu, categoria „lucruri de imbracaminte" e formata din obiecte deosebite : bluza, ciorapi, pantofi etc. Utilitatea ne obliga mereu la gruparea unor fiinte sau obiecte. Copiii mici chiar caracterizeaza prin utilitate : „Caii sunt cei pe care se calareste". Asadar, membrii unei categorii nu sunt grupati neaparat prin asemanare, criteriul fiind scopul urmarit de subiect. Pescarul, pregatindu-se sa plece la pescuit, pune in bagajul sau tot ceea ce ii poate folosi: ace, nada, scaunel etc.
Unul din rezultatele importante ale categorisirii il reprezinta formarea de scheme cognitive. Am definit schema ca o conexiune intre o clasa de stimuli si una de reactii - dar ea este doar un atom in arhitectura psihica. Aceste scheme se grupeaza, formand structuri ample. Schemele cognitive constau in structuri generale de informatii, activate simultan, corespunzand unor situatii complexe din realitate (Miclea, M., p. 356). Ele prezinta elementele unei situatii in relatiile lor reciproce, modul in care figureaza intr-un context. Schema noastra despre o sufragerie se distinge de cea privind componentele unei bucatarii, dar nu se refera la o anume sufragerie. Ea cuprinde constiinta unor elemente indispensabile: masa, scaunele, lampa, insa nu implica o anume masa ori un anumit numar de scaune. Datorita ei, descifrez semnificatia unei incaperi in care intru: e salon, dormitor sau sufragerie. Schemele figureaza o anumita situatie prin ceea ce au principal. Acesta ar fi „nucleul tare" al schemei, care creeaza posibilitatea unor elemente variabile, in functie de cazurile particulare (Miclea, M., p. 358).
Schemele cognitive formeaza blocuri de cunostinte unitare, avand o oarecare autonomie fata de alte informatii. Ele nu se refera numai la caracterizarea unor situatii, ele pot cristaliza succesiunea obisnuita a unor evenimente, a unor comportari, in acest caz, vorbim de scenariu (in engleza script). De pilda : „a merge la un curs" cuprinde imbracarea in tinuta corespunzatoare, sa pui in geanta un caiet si stiloul, sa iei autobuzul, sa cauti amfiteatrul, sa-ti gasesti un loc convenabil, sa te pregatesti pentru a lua notite. Alt scenariu: a vizita o matusa batrana; altul: a cauta o carte importanta (in librarii, la biblioteci) etc. etc. Scenariile sunt invatate in timpul convietuirii sociale si ele automatizeaza oarecum comportamentul nostru, de cand ne sculam pana noaptea la culcare.
Schemele cognitive simplifica enorm perceptia si interpretarea situatiilor, cat si organizarea comportamentului nostru zilnic. Ele sunt profund influentate social, fiind in stransa relatie cu ceea ce in psihologia sociala numim „reprezentari sociale". Dar nu joaca un prea mare rol in gandire, in solutionarea unor probleme. in aceasta privinta, rolul fundamental il are un alt mod de grupare decat cel dictat de utilitatea practica si comportamentul obisnuit, anume gruparea obiectelor si fenomenelor dupa criterii esentiale. Are loc formarea de retele semantice si de notiuni.
B. Notiunile. La animalele superioare, orientarea lor in mediul ambiant se efectueaza cu ajutorul imaginilor si al schemelor cognitive. Omul, folosind limba, utilizata conform unor prescriptii sociale, realizeaza abstractizari, adica sesizarea unor relatii esentiale. Acestea sunt denumite relatii semantice. Cristalizarea unor serii de relatii semantice in jurul unui cuvant duce la aparitia notiunilor. Notiunile incorporeaza doua categorii de relatii semantice : a) relatii de predicatie, referitoare la caracteristicile conceptului (ca balena naste pui vii, respira prin plaman, traieste in oceane etc.) si b) relatii de subordonare, privind raportul notiunii cu altele mai generale (balena este mamifer, vertebrat, animal).



De aici decurge „eritabilitatea" trasaturilor (Miclea, M., p. 352), adica proprietatea unei caracteristici conceptuale de a se gasi si la notiunile subordonate ei (fiind mamifer, balena are corpul acoperit cu par etc). Notiunile apar astfel in legatura cu nenumarate altele, alcatuind ceea ce am denumit memoria semantica. Datorita acestei organizari, fiecare concept poate intra in relatie cu multe altele, in cadrul acelor forme de gandire numite judecati.
Astfel, ni se pare foarte adecvata caracterizarea notiunii realizata de Ed. Goblot, in conformitate cu care notiunea este o posibilitate de a formula numeroase judecati cu privire la o clasa de obiecte sau fenomene. Elevul care si-a insusit notiunea de liliac poate spune despre el ca seamana cu soarecele, are corpul acoperit cu par, zboara, are sange rosu, naste pui vii, dar si ca este mamifer, vertebrat etc. Notiunea este o virtualitate care contine in ea posibilitatea enuntarii caracteristicilor esentiale, dar si a celor variabile, secundare. Avand notiunea de lebada, noi stim nu numai ca lebedele sunt pasari, dar si ca unele lebede sunt negre. incat judecatile explicitand continutul unei notiuni pot fi si particulare, nu doar universale. insa distinctia clara intre ceea ce este caracteristic si ceea ce poate fi accidental reprezinta o trasatura fundamentala a notiunii.
Daca o notiune este indisolubil legata de cuvant, relatiile ei cu imaginile variaza. Din acest punct de vedere, ele pot fi impartite in doua categorii: a) notiuni concrete, care se pot ilustra printr-o imagine (notiunea de casa, de trandafir etc.); b) notiuni abstracte - nereprezentabile: nu ne putem imagina absolutul, libertatea, infinitul etc. Chiar in cazul conceptelor concrete, nu putem confunda imaginea cu notiunea: eu imi reprezint o casa, nu casa in general. Casa din mintea mea este cu etaj sau fara, din caramida ori barne, e mare sau mica, este o anumita casa, pe cand notiunea de casa desemneaza posibilitatea imaginarii existentei unei mari varietati de case, deosebindu-se prin dimensiuni, prin arhitectura, prin materialele din care sunt construite. Tot asa, notiunea de om se refera la tot felul de oameni: de rasa alba, neagra sau galbena, voinici sau pirpirii, prietenosi ori agresivi etc, dar toti sunt fiinte rationale, cu limbaj articulat si utilizand unelte. Suntem constienti de ceea ce ii este omului caracteristic, dar si de diferentele posibile. Imaginea e concreta, singulara, intelesul ei este mult mai restrans si doar uneori e necesara rationamentului, rezolvarii problemelor complexe.
Desi fiecarei notiuni i se subordoneaza foarte numeroase specii, in mod curent noi folosim una anume drept cea mai reprezentativa. Experientele au dovedit acest lucru. Daca cerem cuiva sa exemplifice cu cateva pasari, va pomeni de vrabie, randunica, porumbel, dar numai cand ii cerem o foarte lunga enumerare va aminti de albatros ori pinguin. De asemenea, timpul de reactie necesar pentru a stabili daca un animal este o pasare e sensibil mai scurt pentru randunica, decat pentru flamingo (Miclea, ML, p. 205). Notiunea preferata celorlalte pentru a reprezenta o clasa mai larga e considerata a fi un prototip. Marul este de obicei prototip pentru fructe, el e evocat mult mai usor decat maslina.
Drept consecinta, in vorbirea de fiecare zi, ne referim mult mai usor la prototip decat la alt exemplar, cel dintai fiind principalul termen de comparatie. Practic, noi judecam apartenenta la o clasa a unui obiect sau a unei fiinte, comparandu-le cu prototipul, si nu cautand sa descifram caracteristicile esentiale ale notiunii respective -ceea ce ne expune la greseli (vom tinde sa consideram balena peste, fiindca nu seamana cu cainele ori calul, prototipuri pentru mamifere). Prototipul poate sa nu fie un exemplar real, ci unul ideal, rezultat din constituirea unui „portret-robot", ceea ce se intampla in cazul medicilor care diagnosticheaza o boala pe baza catorva simptome mai frecvente (Miclea, M., p. 207). Ambele feluri de prototipuri sunt utilizate in practica, ele permitand o identificare mai rapida, chiar daca mai expusa greselii.
Notiunea implica posibilitatea formularii unor judecati, a evocarii unor imagini si, totodata, pe aceea a efectuarii unor operatii mintale specifice. De exemplu, elevul care stie ce este o fractie ordinara e capabil nu doar sa o defineasca, sa arate deosebirile ei fata de numerele intregi, ci sa si efectueze anume operatii legitime cu expresii fractionare (sa le simplifice, sa le adune etc). De asemenea, cand un specialist are o notiune clara despre o anumita specie de planta, cu varietatile ei, el stie sa-i examineze mai intai modul de inmultire, sa analizeze structura frunzei etc, adica poate efectua toate operatiile necesare identificarii ei. Ceea ce inseamna ca notiunea implica si numeroase scheme, in multe cazuri chiar si scheme senzorio--motorii. Legatura dintre schema si notiune a fost scoasa in evidenta de J. Piaget, conform caruia schemele sunt concepte senzorio-motorii sau concepte concrete. Noi vom inversa afirmatia, sustinand: notiunile sunt structuri complexe de scheme. De unde aceste analogii? Schemele pun in relatie ansambluri, clase de stimuli, cu ansambluri de reactii similare. Cele senzorio-motorii implica deci oarecare generalizari in ce priveste obiectele percepute, stabilind, de exemplu, echivalentele dintre variate cani, pe care le utilizam in mod similar. Consolidam deci echivalente pe plan perceptiv, pe baza insusirilor exterioare. Si notiunile stabilesc echivalente intre fiinte si obiecte, dar pe baza unor criterii esentiale. Astfel, notiunea de mamifer stabileste asemanari intre fiinte ce difera pe planul perceptiei extrem de mult: ursul, delfinul si liliacul. Stabilind echivalente esentiale, cunoasterea umana face un progres enorm, deosebind esenta de aparenta si reusind sa descifreze legile naturii. in cristalizarea notiunilor (proces pe care nu 1-a studiat J. Piaget), e evidenta formarea unor actiuni si operatii mintale specifice, presupunand coordonarea si organizarea a foarte numeroase scheme de complexitate variata, printre care si o serie de scheme cognitive in cadrul carora se pot produce disocieri si recombinari. Rezulta acele retele semantice care alcatuiesc structura notiunilor.
Pentru a intelege in ce consta o notiune ne putem servi de o comparatie cu tehnica moderna: un concept este un fel de centrala telefonica, dar in loc de numere avem cuvinte. Daca perceptia imi infatiseaza un cires, acest termen imi permite sa fac imediat o legatura cu numeroase alte cuvinte evocand notiuni: flori albe, fructe dulci sau amare, frunze cazatoare care se inrosesc toamna, regiuni temperate, varietati salbatice etc. O notiune este un mijloc de a stabili enorm de multe legaturi cu alte notiuni, impresii, amintiri privind tot felul de obiecte, fenomene, insusiri ale lor, relatii in care exista constiinta a ceea ce este particular si ceea ce e general.
Dificultatea descifrarii structurilor conceptuale e in relatie cu ignorarea modului de structurare a experientelor, de formare a memoriei semantice, unde gasim clasificarea notiunilor, organizarea nenumaratelor relatii semantice. Sunt si alte aspecte greu de explicat: tendintele de generalizare excesiva, de idealizare a unor realitati, fenomene, o extindere spre absolut: libertate absoluta, dreptate absoluta, puritate perfecta, spatiu infinit. Se duc la limita anume proprietati, stari de fapt. Este o exagerare a abstractiei, care elimina total accidentalul. Aceasta tendinta se manifesta in special in cazul unor intelectuali idealisti, descrisi foarte bine de Camil Petrescu (in Jocul ielelor), care nu tolereaza nici cea mai mica abatere de la regula generala.
Fenomenul este in relatie cu faptul ca exista si concepte formate prin abstractizari ale abstractizarilor, adica nu ale unor experiente concrete, ci ale unor inferente, mai putin generale. E cazul unor categorii ca materia, spiritul, spatiul, cauzalitatea, libertatea etc.
Cheia intelegerii notiunilor sta in descifrarea modului in care ele se formeaza. Dar incercarile facute in aceasta directie nu au dat nici un rezultat semnificativ.
C. Formarea notiunilor a fost abordata pe cale experimentala. inca din anii '20 ai secolului nostru, N. Ach, D. Uznadze, L. Vigotski au incercat sa clarifice aceasta chestiune, prezentand diverse figuri geometrice de forma, marime si culoare variabila cu care erau asociate trigrame fara inteles. Asociind acesti termeni cu anume aspecte ale figurilor, subiectii trebuiau sa descopere sensul trigramelor.
intre 1946-1948, E. Heidbreder a efectuat experiente similare. Subiectilor li se prezentau 16 serii de cate 9 fotografii. Fiecare era insotita de un cuvant fara inteles, care aparea in fiecare serie (deci de 16 ori) in relatie cu aceeasi categorie de imagini: relk (fata umana), leth (copac), mulk (forma rotunda), fard (numarul 2) s.a.m.d. Subiectii trebuiau sa descopere singuri semnificatia fiecarui termen. Heidbreder a utilizat si o alta proba, in care intelesul unor termeni trebuia dedus dintr-un sir de propozitii. Care au fost concluziile? 1) in comparatie cu materialul verbal, imaginile favorizeaza descifrarea notiunilor; 2) exista reactii dominante: omul raspunde mai intai la obiectele concrete, si apoi la forma lor; 3) factorii situativi au influenta: daca formele (geometrice) si obiectele concrete au aceleasi dimensiuni, mai intai sunt sesizate obiectele ; cand obiectele sunt mici, dar desenate pe figuri geometrice mari, acestea atrag atentia in primul rand.
Experientele acestea au fost criticate : 1) in anumite conditii, generalizarea se face mai usor pe baza de material verbal (Rosea, Al., 1963, p. 182); 2) folosindu-se alte materiale, au iesit in evidenta in primul rand numerele, si nu obiectele concrete;
3) asemenea cercetari nu analizeaza formarea unor notiuni noi, ci doar asocierea unor concepte existente cu niste cuvinte noi (ca atunci cand invatam o limba straina);
4) modul de organizare a experientelor dicteaza procedeul ce va fi folosit de subiecti. in cazul experientelor de mai sus, trebuiau gasite asemanarile. Or, nu e cert ca acesta ar fi procedeul esential si oricum nu e singurul: observarea diferentelor are mare importanta.
Formarea notiunilor este initial in stransa relatie cu experienta, cu organizarea si complicarea schemelor, cu formarea de relatii semantice. E un proces de lunga durata, greu de abordat pe cale experimentala. Dar, la adult, unde e formata memoria semantica, unde exista zeci de mii de notiuni ierarhizate, dobandirea unui nou concept este, in mod evident, lesnicioasa: e suficient ca noul termen sa fie pus in relatie cu cateva notiuni bine cunoscute, pentru ca el sa fie bine inteles. Putem face o compa-ratie: geografii, dorind sa determine pozitia unui punct pe glob (sa zicem ca apare o noua insula vulcanica in Pacific), au stabilit o vasta retea de linii: meridianele si paralelele. E suficient ca sa stabileaca cineva latitudinea si longitudinea pozitiei, pentru ca sa o poata fixa pe harta, iar daca e vorba de un tinut mai extins, i se poate schita si forma determinata prin cateva puncte. La fel si in cazul intelegerii noilor cuvinte. Cineva nu stie ce inseamna „clepsidra". Noi punem acest termen in relatie cu notiuni bine cunoscute de el: este un aparat de masurat timpul, format din doua recipiente suprapuse, din cel de deasupra se scurge uniform nisip sau un lichid etc. Fara indoiala, persoana va sti despre ce e vorba si va putea recunoaste obiectul, desi pana atunci nu-1 vazuse niciodata. Plasarea cuvantului in formidabila tesatura de relatii semantice formate de-a lungul anilor face posibile comunicarea si intelegerea. Stam de vorba cu o persoana despre fenomene indepartate de noi in timp si spatiu. Faptul ca ne intelegem ni se pare extrem de simplu, dar el ar fi imposibil fara existenta in mintea noastra a unui mare numar de notiuni cu continut si sfera similare, constructii mentale de mare complexitate, despre care nu stim cum au ajuns sa se edifice in intelectul nostru.
6. Judecata din punct de vedere psihologic
Judecata este o asertiune (Ed. Goblot), adica afirmarea sau negarea unui raport. Ea presupune totdeauna o generalizare. Chiar daca aflandu-ma intr-o gradina spun 1 prietenului, aratandu-i doua flori: „asta e la fel cu asta", inseamna ca le subsumez totusi conceptului de asemanare. Judecata presupune o analiza, intrucat asertiunea vizeaza un aspect al subiectului (N este un abil conducator) si, totodata, o sinteza, prin relatia stabilita cu o anumita categorie. Sunt mai multe feluri de judecati, fapt care intereseaza pe logician, preocupat de valoarea lor de adevar.
Psihologia observa mai intai ca judecata constituie la origine un act social. Eu nu fac o afirmatie decat daca presupun o indoiala sau o lacuna la interlocutorul meu. Informez pe cineva ca Z este inginer, doar cand nu stie ori ar avea motive de indoiala.
Astazi, in logica se prefera termenul de „propozitie" in locul celui de judecata. in psihologie, distinctia ni se pare foarte importanta. O propozitie poate fi un automatism verbal, niste cuvinte invatate mecanic, pe cand o judecata adevarata exprima o convingere. De exemplu, un elev ascultat la lectia de biologie spune, „Zestrea ereditara se transmite prin cromozomi". Daca insa profesorul adopta o mimica dezaprobatoare, el se corecteaza si spune „Nu! Se transmite prin citoplasma". in acest caz, elevul da dovada de o invatare mecanica, efectueaza un act de reproducere fidela si atat. Daca scolarul a cautat sa inteleaga lectia, el nu-si schimba afirmatia, ci aduce argumente, citeaza experientele care au dovedit rolul cromozomilor. El este convins de adevarul celor afirmate. Convingerea este esentiala pentru a considera o propozitie ca fiind o judecata, adica un act de gandire. Pe de o parte, o judecata presupune o convingere si, pe de alta, urmareste sa convinga pe cineva, e - de fapt - un act de vointa, nu o simpla asociatie de termeni.
Cand este vorba de temeiurile convingerii persoanei care face o afirmatie, problema se complica. Exista la populatiile foarte primitive convingeri fara nici un temei logic ; e asa-numita credulitate primitiva. Simpla percepere a unor coincidente sau a unor succesiuni imediate duce la credinte de nezdruncinat in raporturi cauzale cu totul absurde. Se citeaza aventura unor misionari catolici care, la sfarsitul secolului trecut, au debarcat intr-o insula izolata din Pacific, cu intentia de a crestina populatia de acolo. S-a intamplat ca debarcarea lor sa coincida cu o perioada de seceta. Or, bastinasii au considerat ca preotii catolici, mai ales din cauza hainelor lungi si negre, sunt cauza lipsei de ploaie. Coincidenta respectiva a dus la convingeri si o dusmanie atat de inradacinate, incat misionarii au trebuit sa renunte la proiectul lor. Si la debilii mintali se constata uneori credinte absurde, dar ferme, fara nici un temei real.


in general, in triburile primitive, s-a constatat relatia extrem de stransa dintre convingerile fiecarui individ si credintele statornicite in grup. Acestea au o puternica fundamentare afectiva. De aceea indivizii sunt impermeabili la experienta. Nici faptele, nici argumentele nu-i pot convinge, mai ales cand nu sunt pe linia intereselor colectivitatii.
Si astazi afectivitatea influenteaza mult judecatile. Firile afective, mai ales cele cu o cultura redusa, fac afirmatii nefondate rational, ba chiar absurde, in favoarea intereselor si aspiratiilor ce le anima. Uneori chiar se contrazic vizibil, fara sa-si dea seama.
De altfel, asa cum a observat Pierre Janet, gandirea, judecata intemeiata rational necesita un efort de sinteza mintala destul de mare, incomparabil cu facilitatea unor simple asociatii. in unele boli mintale, gasim spirite incoerente, manifestand uneori o credulitate excesiva, alteori, dimpotriva, o neincredere totala. Respectivii bolnavi nu sunt jenati de contradictiile pe care, cateodata, le debiteaza, in ideile lor lipsind orice organizare, orice sistem coerent. Un tablou deconcertant ni-1 ofera unii psihasteniei. Un asemenea bolnav spunea: „Stiu ca ce spuneti e adevarat, ratiunea imi spune ca e adevarat, dar totusi nu ma pot convinge, ma indoiesc ! " Iata un caz de disociere intre evidenta rationala si convingere ! Nici faptele n-au un rol hotarator : inchide robinetul de apa dar, dupa ce iese din camera, se intoarce din nou sa verifice !
Judecata adevarata, act de gandire, este bazata pe o convingere intemeiata rational. R. Descartes scria „Actiunea gandirii prin care credem un lucru este diferita de aceea prin care cunoastem ca-1 credem". Aici se reliefeaza specificul constiintei reflexive de a putea cunoaste si verifica actele gandirii proprii. intr-o judecata, eu am constiinta unor temeiuri pe baza carora fac o afirmatie. Daca e nevoie, pot enunta aceste argumente rationale. Cand afirm ca delfinul nu este peste, ci mamifer, eu ma bazez fie pe informatiile citite intr-un manual sau un tratat, fie pe observarea animalului care, periodic, iese din apa pentru a respira.
intemeierea rationala a unei afirmatii e facila in domenii cum sunt geometria sau fizica, dar daca intervin interese personale, ele influenteaza cu usurinta judecatile formulate. E greu sa fii obiectiv cand e vorba de propriii tai copii, pe care tu i-ai format, sau daca se discuta o greseala facuta in cadrul muncii tale. Dar progresul nu poate fi realizat decat bazandu-te pe adevar. De aceea, o sarcina principala a scolii este educarea obiectivitatii in gandire. inainte de a lua o hotarare, trebuie ca ea sa se intemeieze pe cunoasterea obiectiva a situatiei de fapt, pe argumente rationale.
Orice judecata este un act voluntar. Intentia noastra este de a informa sau de a influenta o persoana. Convingerea presupune adeziune si exprimarea ei implica un act de decizie, precedat uneori de o deliberare explicita, act care presupune re flexiune, analiza situatiei, a posibilitatilor de interpretare a ei, a consecintelor unei decizii etc. De aceea, cand afirmatia nu convinge pe ceilalti, vin cu o serie de alte judecati, cu argumente, cu rationamente. O judecata care nu convinge este urmata uneori de o intreaga demonstratie prin care fundamentez afirmatia mea initiala.
7. Ratiunea
Asa cum notiunea implica nenumarate judecati, si o judecata poate fi concluzia explicita a unor rationamente. Prin rationament intelegem acea forma de gandire in care, pornind de la una sau mai multe judecati, obtinem o alta judecata.
Sunt mai multe feluri de rationamente. in afara de cel prin analogie, laudat de J. Stuart Mill, avem rationamentul deductiv, desfasurat pe planul verbal-abstract si in care concluzia decurge cu necesitate din premise. Dar progresul deductiei, asa cum a aratat E. Goblot, nu deriva din inlantuirea judecatilor, ci din efectuarea unor actiuni, operatii mintale specifice. Foarte important este apoi rationamentul inductiv, cand de la judecati particulare, de la o serie de fapte, ajungem la concluzii generale. in toate cazurile, intervin multiple judecati, unele concorda, dar intre altele exista contradictii. Aprecierea potrivirilor sau excluderilor presupune anumite criterii, anumite reguli si principii. Ansamblul acestora constituie ceea ce se numeste ratiune. Immanuel Kant a dezvoltat aceasta chestiune in capitolul „Dialectica transcendentala" din Critica ratiunii pure : „Orice cunoastere a noastra incepe cu simturile, inainteaza de aici spre intelect si sfarseste cu ratiunea" (Kant, I., p. 283). Intelectul este „facultate a regulilor", „facultate a unitatii fenomenelor cu ajutorul regulilor". Ratiunea este „facultate a principiilor", „facultate a unitatii regulilor sub principii" (ibidem, p. 285). Ea „cauta in rationament sa reduca marea diversitate a cunoasterii intelectului la cel mai mic numar de principii" Aibidem, p. 287). „Intelectul constituie pentru ratiune un obiect, ca si sensibilitatea pentru intelect. A constitui sistematic unitatea actelor empirice posibile ale intelectului este indeletnicirea ratiunii, asa cum intelectul leaga prin concepte diversul fenomenelor si il subordoneaza legilor empirice" Aibidem, p. 518).
Folosind limbajul psihologiei de azi, s-ar spune: asa cum gandul are un rol in organizarea si structurarea perceptiei care capata un inteles, in mod similar, principiile gandirii asigura coerenta gandurilor, succesiunea lor logica. Ratiunea este constituita din principiile bine cunoscute ale gandirii: principiul identitatii, al noncontradictiei, al tertiului exclus si al ratiunii suficiente. Sunt cele mai generale legi ce guverneaza rationamentul, asigura logica si caracterul convingator al unei demonstratii. Desi valoarea lor a fost contestata in cadrul dialecticii expuse de F. Hegel, nu e mai putin adevarat ca atunci cand are loc analiza unei situatii date si necesitatea unei comunicari, respectarea lor este obligatorie, altfel se ajunge la incoerenta si la imposibilitatea unei discutii la obiect.
Filosoful din Konigsberg vorbeste ca si cum ar exista doua instante, doua structuri. in fapt, e vorba de o singura realitate. Asa cum din embrion se diferentiaza treptat celule variate, unele formand muschii, altele tendoanele, altele pielea, dar toate se sprijina pe structura scheletului, la fel, diferite notiuni organizeaza, sistematizeaza un mare numar de experiente, devenind fiecare un subsistem, este integrat intr-un vast sistem potrivit unor reguli asigurandu-i unitatea, coerenta. Aceste legi ale organizarii constituie ceea ce numim ratiune, reazem interior al rigorii succesiunii judecatilor, a rationamentelor. Nu intamplator se spune despre bolnavii mintali ca „si-au pierdut ratiunea", deoarece la ei este frapanta tocmai lipsa de coerenta - contradictiile -, succesiunea gandurilor ascultand doar de salturile intamplatoare datorate asociatiilor de idei.
I. Kant nu punea legile ratiunii in relatie cu realitatea: „Nu se afirma ca o astfel de unitate trebuie sa se gaseasca in realitate" Aibidem, p. 509). Dar daca admitem ca notiunile se formeaza in activitate si oglindesc realitati exterioare mintii, se poate sustine ipoteza unei relatii intre structura unitara a ratiunii si unitatea lumii materiale. Oricum, chiar si in cazul creierului mamiferelor, a putut fi pusa in evidenta existenta unor tendinte de organizare, de unificare.
8. Rezolvarea problemelor
A. Daca valoarea (corectitudinea) unui rationament constituie obiectul de studiu al logicii, descrierea mecanismului prin care gandirea progreseaza pana la solutionarea problemei reprezinta principala preocupare a psihologiei gandirii. Aceasta sarcina e dificila, fiindca procesul e complex, se desfasoara aproape numai pe plan mintal, si inconstientul intervine din plin, ca si in cazul imaginatiei.
Cand vorbim de existenta unei probleme? Cand, in activitatea noastra, pe plan real ori mintal, intampinam o dificultate care nu poate fi rezolvata imediat cu ajutorul cunostintelor si priceperilor existente, daca situatia nu actualizeaza automat o schema (sau mai multe) adecvata(e) eliminarii obstacolului.
S-a incercat abordarea acestei teme pe mai multe cai. Cea mai la indemana o constituie abordarea introspectiva. Scoala de la Wiirzburg a introdus un maximum de precizie in acest mod de studiu, obtinand rezultate confirmate, privind rolul imaginilor. Introspectia a fost mereu criticata, in special datorita dificultatii de a verifica obiectivitatea ei. Ed. Claparede a avut ideea ca, solicitand subiectului sa rezolve o problema, sa-i impuna exteriorizarea discutiei interioare. Metoda este utilizata si azi, dand unele rezultate, dar ea scade viteza de gandire, implica oarecare reconstructie a gandurilor si nu evidentiaza rolul inconstientului. Un alt procedeu este acela de a propune o problema cu material concret si a observa comportamentul persoanei. A fost utilizata de multe ori proba „Turnul din Hanoi", o constructie ce se realizeaza prin suprapunerea mai multor trunchiuri de con cu respectarea unor reguli. E vorba de mutarea turnului dintr-un loc in altul, dar avand la dispozitie doar trei puncte de amplasare si fiind interzisa asezarea unui fragment mare peste unul mai mic. Se pot distinge trei stiluri de lucru: a) unii se gandesc mult si efectueaza putine miscari reale; b) altii fac mai multe incercari, imbinandu-le cu momente de reflectie; c) in fine, sunt si subiecti care fac foarte multe incercari, oarecum dezordonate, fara pauze de gandire. Cel mai eficient s-a dovedit a fi procedeul descris la punctul „b", cand se fac destul de multe miscari, dar bazate pe o anume strategie. Aceasta metoda ne da o imagine prea grosiera asupra procesului, esentialul fiind ce se petrece in timpul perioadelor de reflectie care dirijeaza tentativele concrete.
B. Analiza desfasurarii solutionarii problemelor a dus la o serie de constatari, evidentiindu-se variate aspecte. Scoala gestaltista, in special M. Wertheimer, a subliniat rolul perceptiei in rezolvarea unor probleme, si anume interventia unei restructurari in sesizarea datelor, care favorizeaza gasirea solutiei. Sa luam exemplul unei probleme de geometrie. Se da un patrulater neregulat ABCD (vezi figura 24).

Fig. 24. Rezolvarea unei probleme de geometrie
Mijloacele E si F ale celor doua diagonale se unesc cu mijloacele a doua laturi opuse, G si Ff. Sa se demonstreze ca patrulaterul EGFH este un paralelogram. Un geometru solutioneaza problema in felul urmator: EG uneste, prin constructie, mijloacele laturilor AD si BD din triunghiul ABD. Ceea ce inseamna, conform unei teoreme, ca EG este paralel cu AB si egal cu AB/2. De asemenea, HF uneste, tot prin constructie, mijloacele laturilor AC si BC ale triunghiului ABC. Deci si HF este paralel cu AB si egal cu AB/2. Rezulta ca EG si HF sunt paralele si egale, fiind paralele si egale cu acelasi segment de dreapta. Asadar, patrulaterul EGFH este un paralelogram (avand doua laturi paralele si egale).
Conform cu analiza psihologica a demonstratiei, esentiala este observarea segmentelor respective ca facand parte din doua triunghiuri cu latura AB comuna. Astfel, dupa Wertheimer, esentiala este restructurarea perceptiei figurii: nu mai percep segmentele in cadrul poligonului neregulat, ci le vad incorporate in doua triunghiuri cu o latura comuna. Gestaltistii sunt insa zgarciti in explicarea a ceea ce provoaca schimbarea punctului de vedere. Psihologii S.L. Rubinstein si K.A. Slavskaia considera modificarea felului de a vedea datele problemei, explicandu-se printr-o succesiune a proceselor de analiza si sinteza, analiza prin sinteza. intr-adevar (ar spune ei, pornind de la datele problemei), cautam in memorie teoreme avand o relatie cu faptul ca un segment uneste mijloacele unor drepte. Mai devreme sau mai tarziu, imi amintesc de acea teorema conform careia segmentul care uneste mijloacele a doua laturi intr-un triunghi este paralel cu cea de a treia si egal cu jumatatea ei (acesta este un act de sinteza). Reamintirea ma face sa reanalizez figura si sa descopar cele doua triunghiuri cu o latura comuna, ceea ce duce la gasirea solutiei. In abordarea problemei pot fi doua strategii: a) planificarea inainte, cand procedam, cum am aratat, pornind de la ceea ce ni se da (segmentele unesc dou? mijloace de dreapte); b) planificarea inapoi, cand pornind de la ceea ce ni se cere (figura e un paralelogram), ar insemna sa dovedim fie ca laturile sunt doua cate doua paralele, fie ca doua dintre laturi sunt paralele si egale; aceasta din urma cerinta ne poate duce la aceeasi teorema ca si primul mod de abordare.
C. Nu intotdeauna solutia poate surveni exclusiv printr-o restructurare a perceptiei initiale. Asa cum a demonstrat Ed. Goblot, in multe cazuri se cere o transformare a figurii, a expresiilor, a situatiilor, efectuarea unor actiuni mintale, a unor operatii. Imaginarea unor operatii corespunzatoare este cheia succesului in asemenea probleme. in general, solutionarea problemelor presupune : a) o analiza a datelor; b) o analiza a scopului, a situatiei finale si c) transformarea acestor date - operatiile implicate.
Aceste operatii sunt calificate ca „operatori". Un operator poate fi o actiune fizica urmarind transformarea situatiei date sau poate fi o actiune mintala, o operatie cognitiva transformand o cunostinta in alta. in fiecare domeniu al cunoasterii exista operatori specifici: in chimie e vorba de utilizarea anumitor reactivi, in fizica, de modificarea structurii unui aparat, in matematica, asa cum am vazut, de transformari ale expresiilor etc.
Un specialist cunoaste un numar mare de operatori si incearca utilizarea lor. in problemele dificile e nevoie de combinarea sau chiar de modificarea lor esentiala, pornind de la analiza datelor concrete ale problemei. Aici intervine imaginatia -functie cu pondere evidenta in rezolvarea problemelor.
Solutia necesita uneori acumularea de noi informatii: noi observatii, experiente, lectura unor carti si articole de specialitate. Alteori, se impune impartirea problemei in subprobleme, in etape, obiective partiale (asa cum, in clasele primare, se dau probleme de acest tip : Ionel a cumparat rechizite de 3000 de lei, Sandu a cheltuit cu 1000 mai mult, iar Elena cu 2000 mai putin decat ceilalti doi impreuna; cat a cheltuit Elena?). Uneori se fac incercari, folosind operatori cunoscuti, care nu duc la rezolvare, dar produc schimbarea situatiei, a datelor, putand sugera mai usor solutia, incercarile clarifica mai bine restrictiile problemei si deschid noi posibilitati de actiune. Solutia finala implica, in problemele grele, transformarea operatorilor cunoscuti, imbinarea schemelor ce stau la baza lor, obtinerea de noi procedee de actiune. La ele se ajunge, in multe cazuri, prin transfer al rezolvarii gasite in probleme mult deosebite, uneori chiar din alte domenii.
Intervine analogia, procedeu specific al imaginatiei creatoare. Cum am mai amintit, imaginatia are un rol incontestabil in proc





Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite