Departe de a semnifica numai drumul pana la maturitatea adulta, conceptul de dezvoltare inglobeaza intregul traseu ontogenetic al unui individ, de la nastere pana la moarte. Impletind dezvoltarea fizica cu cea cognitiva si cu cea sociala, acest traseu suscita astazi interesul a tot mai multi cercetatori, pentru ca observarea si descifrarea mecanismelor de dezvoltare a unor procese sau functii pot oferi informatii utile referitoare la modul lor de functionare o data formate…

Obiective operationale: x8n7nk
Dupa lectura acestui capitol, ar trebui sa reusiti sa:
? explicati conceptul de dezvoltare
?argumentati diferitele abordari teoretice privind dezvoltarea (controversele: ereditate-mediu, continuitate-discontinuitate, deficit-diferenta)
?caracterizati etapele generale de dezvoltare
?precizati relevanta studiilor ontogenetice
?argumentati rolul pe care il joaca biologicul si cultura in functionarea cognitiva de-a lungul vietii

1. Conceptul de dezvoltare

Conceptul de dezvoltare se refera la modificarile secventiale ce apar intr-un organism pe masura ce acesta parcurge traseul de la conceptie la moarte. Exista doua categorii de procese care determina aceste modificari: procese programate biologic si procese datorate interactiunii cu mediul.
Dezvoltarea organismului uman se desfasoara pe mai multe paliere, dar cu toate acestea este unitara, determinand evolutia individului in ansamblul sau. Astfel, putem vorbi despre:
? dezvoltarea fizica ce reuneste: modificarile in lungime, greutate; modificarile structurii si functiei creierului, inimii, altor organe interne; modificarile scheletului si musculaturii, care afecteaza abilitatile motorii. Aceste modificari exercita o influenta majora atat asupra intelectului, cat si asupra personalitatii. Un copil cu handicap auditiv sufera si de intarziere in dezvoltarea limbajului. Un adult care este victima a bolii Alzheimer sufera si de o deteriorare semnificativa la nivel cognitiv si emotional.
? dezvoltarea cognitiva, care cuprinde modificarile ce apar la nivelul perceptiei, invatarii, memoriei, rationamentului, limbajului. Aceste aspecte ale dezvoltarii intelectuale sunt legate de dezvoltarea motorie si emotionala. Anxietatea de separare, adica teama unui copil ca, odata plecata, mama sa nu se va mai intoarce, nu poate exista daca acel copil nu isi poate aminti trecutul si nu poate anticipa viitorul.
? dezvoltarea psihosociala, cuprinzand modificarile ce apar in personalitate, emotii, relatiile individului cu ceilalti. La orice varsta, modul in care este conceptualizata si evaluata propria persoana influenteaza nu numai performantele cognitive, ci si functionarea “biologica” a organismului.
Pentru intelegerea proceselor implicate in dezvoltare se utilizeaza cativa termeni cheie:

CRESTEREA -; se refera la modificarile in marime, care apar ca o consecinta a cresterii numarului de celule si a dezvoltarii tesuturilor, si care se datoreaza proceselor metabolice.

MATURAREA -; implica dezvoltarea potentialitatilor biologice (prescrise genetic), conform unei secvente ireversibile; prin acest proces organele interne, membrele, creierul devin functionale, ceea ce se manifesta in patternuri de comportament fixe, neinfluentate de mediu. De exemplu, reflexele noului nascut, achizitia deprinderilor motrice (pozitia sezanda, mersul), declansarea ovulatiei si a producerii de sperma la pubertate sunt consecinte -;si manifestari- ale maturarii.

INVATAREA -; este modificarea comportamentului prin experienta. Depinde de crestere si maturare, deoarece acestea permit organismului sa “fie gata” pentru anumite tipuri de activitate. Invatarea este cea care ii confera unui organism flexibilitatea comportamentala si cognitiva, permitandu-i sa se adapteze la conditii diferite de mediu.

2. Controverse in psihologia dezvoltarii

? Relatia ereditate-mediu
Teoriile care incearca sa explice mecanismele dezvoltarii fiintei umane se opresc de obicei asupra unuia sau al altuia dintre factorii considerati primodiali in evolutie -; ereditatea sau mediul.
Astfel, exista teorii care accentueaza in mod univoc importanta mediului, afirmand ca noi suntem ceea ce face mediul din noi. Behaviorismul lui Watson, care se bazeaza pe mecanismele conditionarii clasice, ca si cel al lui Skinner, care impune conditionarea operanta, precum si teoria invatarii sociale a lui Bandura, care pune la origini observatia si imitarea, sunt exemplele cele mai reprezentative ale acestei ideologii.
Sunt apoi teorii care pun accent pe interactiunea dintre organism, sau mai bine zis zestrea sa genetica, si mediu. Teoria piagetiana este exemplul cel mai proeminent al acestui punct de vedere.
Un alt grup distinct de teorii pune accent pe predispozitiile genetice pentru anumite comportamente, care sunt activate de stimuli specifici. Astfel, teoriile etologice aduc in discutie patternurile fixe de comportament, imprintingul si perioadele critice de dezvoltare.

? Continuitate versus discontinuitate in dezvoltare
Dincolo de disputa ereditate-mediu, o alta disputa care a facut cariera in psihologia dezvoltarii este cea legata de continuitatea versus discontinuitatea din dezvoltare. Astfel, adeptii continuitatii considera ca dezvoltarea este rezultanta unor schimbari graduale, lente, neintrerupte, unii autori facand o analogie cu cresterea in marime a unei frunze. Aici se incadreaza punctul de vedere behaviorist, care considera invatarea ca fiind cumulativa. De cealalta parte se plaseaza avocatii discontinuitatii, care vorbesc despre existenta unor stadii distincte, clar, aproape “brutal” definite, care implica modificari nu doar cantitative ci si calitative de la o varsta la alta. De aceasta data, analogia se face cu metamorfoza insectelor (de exemplu, transformarea din omida in pupa si apoi in fluture).
Si aici, probabil punctul de vedere cel mai aproape de adevar este cel care admite existenta unor etape de dezvoltare distincte, dar care sunt fiecare rezultante ale etapelor anterioare si premise pentru emergenta celor viitoare. Dupa cum afirma Flavell (1982), copiii cresc in mai multe modalitati, uneori prin salturi bruste, spectaculoase, alteori prin schimbari care au loc pas cu pas, si alteori prin modificari atat de fine incat par insesizabile.

? Deficit versus diferenta
Obsesia unui pattern universal de dezvoltare i-a facut pe multi cercetatori sa incerce sa stabileasca prin ce anume se caracterizeaza dezvoltarea “normala” a copiilor. Metoda clasica de stabilire a “baremului” de dezvoltare caracteristic fiecarei varste a fost cea a calcularii unei medii, pentru fiecare variabila aleasa in scopul descrierii comportamentului. Scalele de dezvoltare se bazeaza tocmai pe utilizarea unor astfel de “norme” stabilite statistic. Exista norme stabilite pentru aproape orice, de la mersul independent la rostirea primelor propozitii din doua cuvinte, de la citirea unor cuvinte simple la prima dragoste (Berger, 1986).
Automat, s-a conchis ca acei copii care nu urmeaza traseul comun de dezvoltare sufera probabil fie de pe urma unui deficit, fie a unei deprivari de ordin familial sau cultural.
In ultima vreme insa se considera din ce in ce mai mult ca diferentele sunt date de cai alternative de dezvoltare, si nu de cai “inferioare” de evolutie. Tendinta actuala este aceea de a recunoaste mai degraba unicitatea fiecarui copil -; si implicit a fiecarei familii sau a fiecarei culturi.

3. Etape de dezvoltare

Regularitatile care exista in succesiunea dezvoltarii fiintei umane permit distingerea unor etape distincte de varsta (Papalia, Olds, 1992). Astfel, se considera ca fiecare dintre noi urmam un traseu compus din:

• Perioada prenatala (din momentul conceptiei pana la nastere)
Se formeaza structura fundamentala a corpului si organele sale. Ritmul de crestere fizica este cel mai accelerat din intreaga existenta umana. Vulnerabilitatea la factorii de mediu este foarte mare.

• Perioada de nou nascut si sugar (0-1 an)
Desi este dependent de adulti, nou nascutul este inzestrat cu o serie de competente. Toate simturile sunt capabile sa functioneze de la nastere. Urmeaza o crestere rapida si o dezvoltare accelerata a abilitatilor motorii. Capacitatea de invatare si de memorare este functionala din primele saptamani de viata. La sfarsitul primului an se dezvolta atasamentul fata de parinti si de celelalte persoane semnificative.

• Copilaria timpurie (1-3 ani)
In cel de-al doilea an de viata prinde contur constiinta propriei persoane. Limbajul comprehensiv si limbajul expresiv se dezvolta in ritm alert. Sporeste si interesul fata de ceilalti copii.

• Varsta prescolara (3-6 ani)
Familia este inca “centrul Universului” pentru copil, dar tovarasii de joaca devin la randul lor din ce in ce mai importanti. Sporeste forta fizica a copilului, se imbunatatesc abilitatile sale motorii fine si grosiere. Independenta si autocontrolul se amplifica la randul lor. Jocul, creativitatea si imaginatia sunt din ce in ce mai elaborate. Datorita imaturitatii cognitive, par sa existe o sumedenie de idei “ilogice” despre lume. Comportamentul este in mare masura egocentric, dar intelegerea perspectivei celorlalti este tot mai accesibila copilului.

• Varsta scolara mica (6/7-10/11 ani)
Prietenii devin cei mai importanti pentru copil. Copiii incep sa gandeasca logic, chiar daca in mare masura gandirea lor este concreta. Egocentrismul lor se diminueaza. Abilitatile lingvistice, precum si cele de metamemorie se perfectioneaza. Conceptul de sine capata noi dimensiuni, afectand stima de sine. Cresterea fizica este incetinita.

• Preadolescenta-pubertatea (10/11-14/15 ani)

Au loc modificari de ordin fizic ample, rapide si profunde. Organismul atinge maturitatea reproductiva, fapt ce isi pune amprenta asupra intregii vieti psihice, se declanseaza o adevarata “furtuna hormonala”.

• Adolescenta (14/15-20 ani)
Cautarea propriei identitati devine nucleul preocuparilor persoanei. Exista un anumit egocentrism care persista in unele comportamente, dar in general se dezvolta capacitatea de a gandi abstract si de a utiliza rationamente stiintifice. Grupul de prieteni ajuta la dezvoltarea si testarea conceptului de sine. Relatiile cu parintii sunt puse in unele cazuri la incercare.

• Varsta adulta tanara (20-40 ani)
Sunt luate decizii in legatura cu viata intima a persoanei. Majoritatea indivizilor se casatoresc si au copii in aceasta perioada. Sanatatea fizica atinge punctul sau maxim, apoi incepe usor declinul. Sunt luate si decizii legate de viata profesionala. Constiinta propriei identitati continua sa se dezvolte. Abilitatile intelectuale capata noi dimensiuni.

• Varsta “de mijloc” (40-65 ani)
Devine esentiala cautarea sensului propriei vieti. Sanatatea fizica incepe sa se deterioreze. La femei apare menopauza. “Intelepciunea” si abilitatile de rezolvare a problemelor practice sunt optime; capacitatea de a rezolva probleme noi este insa afectata. Responsabilitatile duble fata de proprii copii si fata de parinti pot duce la un stres sporit -; se vorbeste in acest sens de generatia “sandwich”. Orientarea temporala se modifica, fiind focalizata pe “cat timp a mai ramas de trait”. Maturizarea copiilor duce la parasirea casei parintesti, care devine “cuibul gol”. Femeile devin de obicei mult mai asertive, in schimb barbatii devin mai plini de grija si mai dispusi sa isi exprime sentimentele. Pentru unii, este atins apogeul in cariera sau in ceea ce priveste castigul; la altii, apare epuizarea resurselor. Exista si persoane care traverseaza o perioada de criza, asa numita “midlife crisis”- criza a virstei de mijloc.

• Varsta adulta tarzie -; batranetea (incepand cu 65 ani)
Majoritatea persoanelor sunt inca sanatoase si active, desi apare un declin al abilitatilor fizice. Cei mai multi sunt activi din punct de vedere intelectual. In ciuda deteriorarii memoriei si a inteligentei, in majoritatea cazurilor se dezvolta si strategii compensatorii. Scaderea timpului de reactie afecteaza multe aspecte ale vietii mentale. Apare si necesitatea de a face fata numeroaselor pierderi (pierderea unor abilitati, pierderea celor dragi). Pensionarea aduce cu sine mai mult timp liber, dar si reducerea posibilitatilor financiare. Nevoia de a defini scopul vietii este si mai stringenta, pentru a putea face fata apropierii mortii.

? Bineinteles ca aceasta segmentare a etapelor de varsta este mai degraba didactica. Deosebirile dintre etape pot sa nu fie foarte pregnante sau pot sa apara suprapuneri intr-o masura foarte mare intre ele. In plus, exista rate individuale de dezvoltare, dupa cum exista si o variabilitate foarte mare in ceea ce priveste “produsele” dezvoltarii.

4. Relevanta studiilor legate de dezvoltare

Din ce in ce mai mult, problematica dezvoltarii renunta la pozitia sa anterioara de accesoriu al celorlalte ramuri ale psihologiei -; sau ale altor stiinte cognitive -; si se impune ca topica fundamentala. Rostul acestei rocade a fost recunoscut deja de numerosi exponenti ai stiintelor cognitive:
? de exemplu, in 1994 Eleanor J. Gibson afirma ca exista o singura cale de a intelege cu adevarat comportamentul uman, si aceasta este deschisa de demersul dezvoltarii. Trasaturile definitorii pentru specia umana sunt prezente de la nastere dar ele se dezvolta si sufera o elaborare progresiva pe masura ce trece timpul. Aceste trasaturi definitorii ar fi: controlul (perceperea sinelui ca agent), prospectivitatea (prezenta unui comportament cu scop, proiectat in viitor), flexibilitatea (transferabilitatea mijloacelor si a strategiilor), creativitatea comunicativa (multiplicarea mijloacelor de comunicare), si retrospectivitatea (capacitatea de a “privi in urma” ). Ele pot fi detectate in toate domeniile comportamentului uman -; perceptie, actiune, rezolvare de probleme, comunicare cu ceilalti. Sarcina psihologiei ar fi de a studia dinamica acestor caracteristici ale comportamentului, cu alte cuvinte ontogeneza lor.
? neurostiintele cognitive recunosc la randul lor valoarea studiului dezvoltarii (James & Gilmore, 1996). Exploatand progresele ultimilor ani in domeniul neuroanatomiei, imagisticii cerebrale, al neuropsihologiei - studiul efectelor comportamentale si cognitive ale leziunilor cerebrale-, si al etologiei, ele gasesc noi fundamente pentru intelegerea deplina a dezvoltarii cognitive si perceptuale. Datorita unor tehnici noninvasive precum imagistica functionala prin rezonanta magnetica (f-MRI) sau potentialele evocate de densitate mare (HD-ERP), este posibila studierea activitatii cerebrale a copiilor foarte mici; in cazul celei de-a doua tehnici, conductanta redusa de la nivelul cutiei craniene, precum si numarul mic de circumvolutiuni, fac ca inregistrarile copiilor de sub un an sa fie extrem de acurate si saturate informational.
Un alt instrument care a permis progresul in cercetarile din neurostiinte este folosirea unei sarcini marker (marker task), care este o sarcina comportamentala ce a fost pusa in legatura cu una sau mai multe regiuni particulare ale creierului primatelor, prin intermediul unor tehnici neurofiziologice, neuropsihologice si de imagistica cerebrala. Ea poate fi utilizata pentru a evalua dezvoltarea performantei in diferite contexte, la diferite varste, si pentru a stabili daca si in ce fel modificarea de ordin comportamental observata poate fi pusa pe seama unor pattenuri cunoscute ale dezvoltarii cerebrale.
? recent o contributie esentiala a fost adusa de studiul dinamicii relatiei creier-comportament de-a lungul timpului cu ajutorul instrumentarului oferit de genetica moleculara. Cea mai utilizata metoda in acest sens este cea de lezionare a unor gene particulare din genomul unui animal -; utilizand asa-numitii soareci “knock-out“ -; pentru a vedea care sunt efectele unei astfel de manevre la nivelul structurii si al functiilor sistemului nervos.
Focalizarea pe problematica dezvoltarii este data si de accentul tot mai mare pus pe nevoia interventiei precoce, mai ales in cazul tulburarilor de dezvoltare (de exemplu, autismul).
? de mare actualitate este si interesectia dintre psihologia dezvoltarii si inteligenta artificiala, in forma roboticii epigenetice (epigenetic robotics) care isi propune implementarea unor sisteme robotice capabile de dezvoltare cognitiva, comportamentala, sociala.

Asemenea sisteme artificiale, dotate cu un set initial de abilitati (un sistem senzorio-motor, reflexe, mecanisme de invatare), sunt investigate pentru a vedea cum interactiunea cu mediul fizic si social le poate face sa isi dezvolte o serie de capacitati cognitive.
Implementarile in sisteme robotice au avantajul de a ajuta la clarificarea, evaluarea si chiar dezvoltarea teoriilor psihologice.

?DEZVOLTAREA DINCOLO DE COPILARIE SI ADOLESCENTA

Modelele traditionale ale dezvoltarii sunt cele care se rezuma la luarea in considerare a momentelor de inceput ale vietii umane, oprindu-se cel mult la finele adolescentei. Fie de inspiratie psihanalitica -; precum teoria psihosexualitatii a lui S. Freud sau elaborarile ulterioare apartinand Annei Freud, sau in psihanaliza franceza lui Françoise Dolto -, fie axate pe dezvoltarea cognitiva, ca si in cazul teoriei lui Jean Piaget, aceste modele centrate pe prima parte a vietii ignora orice schimbare posibila dupa varsta adolescentei . Cu alte cuvinte viata individului este decisa in primele perioade de varsta. Din acest motiv a aparut si tendinta de a diferentia psihologia dezvoltarii de psihologia varstelor, aceasta din urma fiind considerata o mult mai comprehensiva trecere in revista a schimbarilor pe care le presupune existenta umana “de la un capat la celalalt”.
Incepand cu mijlocul anilor `60 apare insa tendinta de a impune o psihologie a “cursului vietii” (Elder) sau a “dezvoltarii de-a lungul intregii vieti” (life-span developmental psychology - Baltes). Exista cel putin doua motive pentru care s-a facut simtita necesitatea acestui nou mod de abordare:
A. In primul rand, au inceput sa apara rezultate ale unor studii longitudinale derulate pe parcursul mai multor decenii, cum ar fi cele ale cercetarilor de la University of California -; Oakland Growth Study (inceput in 1920-1921) sau Barkeley Growth and Guidance Studies. In anii `90 existau de exemplu rezultate adunate timp de 70 ani pe lotul de subiecti talentati selectionati de Terman (anul nasterii subiectilor fiind in intervalul 1903-1920).
Datele acestor studii au relevat insuficienta valoare explicativa a vechilor paradigme. Modelele bazate pe copilarie si adolescenta se dovedeau incapabile sa explice dezvoltarea adulta si procesele legate de imbatranire, iar simpla corelatie a performantelor inregistrate in doua momente separate in timp (copilarie-batranete) nu oferea nici un indiciu legat de transformarile suferite pe parcurs, ramase intr-o aceeasi “cutie neagra”. In plus, la o analiza mai fina, s-a putut constata ca nu existau abordari teoretice viabile care sa reflecte din perspectiva dezvoltarii adaptarile succesive comportamentale si cognitive ale oamenilor la propria viata, sau rolul activ pe care acestia si-l asuma in constructia propriei vieti. Totodata, nu se lua in considerare semnificatia sociala a fiecarei varste sau existenta in timp istoric, care poate da caracteristici specifice indivizilor apartinand unei “cohorte” anume.
De aceea s-a trecut la propunerea unor concepte precum “cursul vietii” (Elder, 1996): o secventa de evenimente, definite social si gradate temporal, si de ROLURI pe care le joaca individul in interiorul acestor evenimente. Cursul vietii este o consecinta a ACTORULUI UMAN care planifica si face alegeri intre alternative ce ii formeaza si ii pot remodela traiectoria. Aceasta traiectorie cunoaste o anumita continuitate, dar si discontinuitati -; puncte de turnura -; cand se poate modifica intreg traseul. Asemenea puncte de turnura nu sunt intotdeauna reale, ci pot fi si doar evaluari subiective ale experientei de viata, ce implica un anumit grad de modificare a situatiei, a comportamentului sau a semnificatiei acordate acestui comportament. Cu alte cuvinte, constructia cursului vietii se poate regasi si in povestea propriei vieti, in “scrierea” si “rescrierea” istoriei personale pe masura ce individul imbatraneste si resemnifica pentru sine si ceilalti tot ceea ce a trait pana atunci. In ciuda activismului pe care il presupune aceasta constructie, nu trebuie uitat faptul ca orice initiativa, fie ea reala sau doar narativa, este supusa unor constrangeri impuse atat de fortele sociale cat si de propriile limite biologice.
B. In al doilea rand, noua paradigma a dezvoltarii a fost impusa si de avantul si maturizarea stiintelor cognitive.
Pe de o parte, a devenit limpede faptul ca functionarea adulta nu poate sa fie inteleasa complet fara o perspectiva asupra dezvoltarii. O serie de ambiguitati legate de dezvoltarea adulta au sansa de a fi lamurite in acest fel -; de exemplu, reprezentarea cunostintelor in sistemul cognitiv adult a primit un input serios din studiile legate de achizitia de cunostinte si categorizarea la copii.
Pe de alta parte, s-a demonstrat ca o caracterizare atenta si comprehensiva a capacitatilor adulte este critica pentru formularea de intrebari corecte din perspectiva dezvoltarii. Achizitia limbajului, spre exemplu, nu se mai poate rezuma la focalizarea pe inputul lingvistic pe care il primesc copiii, ci trebuie sa ia in calcul si modul in care ei incorporeaza acest input. Modelele din psiholingvistica adulta - si cu predilectie cele conexioniste -; s-au dovedit utile in acest sens: expunerea la anumite aspect ale limbajului determina setarea unor parametrii ai retelelor initiale, fapt ce va avea un efect de cascada asupra modului in care este perceput noul input.
Se poate vedea asadar necesitatea de a tine cont de corespondentele mutuale dintre aceste doua seturi de probleme.
Aceeasi nevoie de corespondenta biunivoca se constata si daca mutam accentul pe varsta a treia, noile modele ale functionarii cognitive in aceasta perioada fiind inspirate de cele ale functionarii adulte.

Daca acceptam aceasta noua paradigma a dezvoltarii care se intinde pe tot cursul vietii, automat dezvoltarea nu mai poate fi echivalata cu cresterea biologica. In aceste conditii insa, care este sursa ei? Abordarile actuale accentueaza importanta influentelor culturale, considerand ca variatiile culturale si istorice determina dezvoltarea la varsta adulta.
Paul Baltes si colaboratorii sai considera ca exista cateva asumptii fundamentale ale acestei noi paradigme:
1) Dezvoltarea este rezultanta unui lung proces adaptativ, care se desfasoara pe parcursul intregii vieti, nefiind completa la varsta adulta. Unele etape sunt cumulative si continue, altele inovative si discontinue.
2) Aceasta ontogeneza prelungita nu presupune niciodata costuri absolute sau castiguri absolute. Nu exista perioade exclusiv de achizitii si nici perioade de pur regres.

3) Biologicul influenteaza dezvoltarea mai ales in copilarie / adolescenta si la varsta a treia. Perioada adulta (intre 20 si 60-65 ani) este influentata de factorul istoric si cultural.
4) Resursele biologice al individului scad pe parcursul vietii, cele culturale dimpotriva se imbogatesc.
5) Dezvoltarea implica SELECTIE -; a scopurilor
OPTIMIZARE -; a mijloacelor de atingere a scopurilor COMPENSARE -; in lipsa abilitatilor corespunzatoare de atingere a scopurilor (sau la pierderea acestora), folosirea altor mijloace pentru a atinge scopul la un nivel dezirabil

Arthur Rubenstein, unul dintre pianistii celebri ai secolului nostru, intervievat de Baltes in legatura cu performantele sale inca de exceptie, marturisea ca recurge la trei strategii principale: selectarea unui repertoriu mai restrans (selectie), exersarea indelungata a fiecarei bucati muzicale (optimizare) si folosirea mult mai frecventa a contrastelor introduse prin ritardando-uri inaintea pasajelor mai lente, pentru a crea in auditoriu “iluzia” aceleiasi dinamici a interpretarii din tinerete (compensare).

?ARHITECTURA DEZVOLTARII UMANE

Aceasta ontogeneza desfasurata pe parcursul intregii noastre existente se afla deci la intersectia biologicului cu culturalul. Preluand definitia propusa de Baltes, cultura este reprezentata de totalitatea resurselor psihologice, sociale, materiale si simbolice (cunostinte) care au fost dezvoltate de umanitate si transmise de la o generatie la alta.
Exista cateva legi care dirijeaza aceasta interactiune continua a celor doi factori.
1) O data cu varsta scad beneficiile datorate selectiei naturale.
Acel “varf” al potentialului nostru biologic, in mod traditional echivalat cu maturitatea sau varsta adulta, este de fapt o expresie a selectiei naturale. Selectia naturala dincolo de acest punct “si-a facut datoria” si nu ne mai ofera suport, ca atare apare declinul fiintei noastre biologice. Cu varsta, materialul genetic, mecanismele genetice asociate si expresiile genetice devin mai putin eficiente si capabile sa genereze sau sa mentina niveluri inalte de functionare.
2) Odata cu varsta creste nevoia de cultura.
Pentru ca ontogeneza umana sa ajunga la niveluri tot mai inalte de functionare, a fost nevoie de cresterea bogatiei si a diseminarii culturii. Tocmai asemenea niveluri avansate culturale le permit indivizilor sa se dezvolte pe tot parcursul vietii. In plus, o data cu slabirea biologica, nevoia de cultura este sporita pentru a-i putea permite individului sa functioneze la nivelul de performanta atins anterior. Din acest punct de vedere, cultura reprezinta sansa unica a speciei noastre.
3) Odata cu varsta, scade eficacitatea culturii.
Conditionata de traiectoria negativa a cursului vietii, eficienta interventiilor culturale se reduce, desi exista pronuntate variatii interindividuale. De exemplu, pentru a obtine acelasi rezultat este nevoie de mai mult timp, mai multa practica si mai mult suport cognitiv.

Un alt element important din acest punct de vedere este reprezentat de alocarea diferentiata a resurselor pe parcursul dezvoltarii, ceea ce demonstreaza ca functiile si obiectivele dezvoltarii sunt discrete. Resursele individuale pot fi destinate CRESTERII - adica atingerii nivelului optim de functionare, MENTINERII -; deci conservarii unui nivel de functionare in fata pierderilor suferite sau REGLARII PIERDERILOR -; adica functionarii adecvate, chiar daca la un nivel adesea suboptim. Cu trecerea timpului, resursele sunt investite din ce in ce mai putin in crestere si tot mai mult in mentinere / rezistenta / reglare a pierderilor.

?FUNCTIONAREA COGNITIVA DE-A LUNGUL VIETII

Baltes si colaboratorii sai (1996, 1998, 2000) considera ca pentru a intelege dezvoltarea cognitiva este nevoie sa operam cu doua componente:
- MECANICA fluida a cognitiei (hard)
- PRAGMATICA cristalizata (soft).
Din acest punct de vedere, mecanica ar fi expresia arhitecturii noastre neurofiziologice, asa cum a evoluat ea (filogenetic) si cum se dezvolta (ontogenetic). Pragmatica ar cuprinde la randul sau acele corpusuri de cunostinte care sunt disponibile prin si mediate de catre cultura.
Mecanica reflecta in prima parte a vietii (de la embriogeneza pana la adolescenta) modul in care se construiesc mecanismele bazale de procesare a informatiei. In ultima parte a vietii, este dimpotriva o consecinta a degradarii neuronale. Este deci expresia proprietatilor functionale ale sistemului nervos. In termeni psihologici mecanica poate fi indexata prin sarcini care masoara viteza, acuratetea si coordonarea operatiilor elementare, cum ar fi sarcini ce masoara calitatea inputului informational, sarcini de memorie senzorio-motorie (verbala, perceptuala), atentie selectiva, rationament, viteza perceptuala, orientare spatiala.
In momentul de fata, se considera ca exista 3 constructe de baza -; desi controversate -; care cunosc o dinamica ascendenta in copilarie si descendenta la varsta a treia: rata de procesare a informatiei, memoria de lucru si inhibitia/interferenta.

Rata de procesare a informatiei, tradusa in timpul de reactie -; cognitiv, perceptual, motor -; este mai mica in copilarie si de asemenea scade la varsta a treia. Memoria de lucru pare a urma acelasi traseu, la fel inhibitia (masurata prin sarcini de tip Stroop sau amorsaj negativ).

Pragmatica include totalitatea cunostintelor declarative si procedurale care sunt puse la dispozitia indivizilor pe parcursul socializarii. Ele:
- se transmit prin invatamant formal, mentorat sau se dobandesc prin expertiza,
- pot fi reprezentate atat intern -; prin retele semantice -; cat si extern -; in carti sau alte suporturi de informatie.
Desi aceste sisteme de cunostinte sunt achizitionate pe parcursul ontogenezei, s-ar putea ca sa aiba la baza structuri dezvoltate de-a lungul evolutiei speciei noastre.
Pragmatica include deopotriva scrisul, cititul, calificarile profesionale, rezolvarea problemelor zilnice, precum si cunostintele despre sine si despre semnificatia vietii. In ansamblul lor, toate aceste cunostinte pot fi normative -; adica pot avea o valoare generalizata in interiorul unei culturi ( abilitatile de scris-citit, abilitatile de calcul)-; sau pot fi specifice-individuale -; fiind astfel legate de experienta, de personalitate, de motivatie si de abilitatile cognitive ale individului. In aceasta din urma categorie ar intra si intelepciunea, inteleasa ca expertiza in pragmatica fundamentala a vietii.