Multi copii prezinta dificultati in momentul inceperii frecventarii scolii, ei plang pe drum, se agata de parinti in momentul separarii, unii par inconsolabili, plang mult timp asteptand ora de iesire intr-o stare de tensiune extrema, care ii impiedica sa participe adecvat la activitatile scolare. O astfel de problema poate sa apara la copii care nu au cunoscut vreo separare inainte de intrarea in scoala, dar ea poate fi intensa si la cei care au suferit separari multiple. j1x14xl
Intr-o serie de cazuri, aceasta temere de a fi incadrat intr-un mediu nou si de a fi separat de parinti nu este realmente o fobie, in masura in care, in pofida aparentelor, nici invatatoarea/invatatorul, nici scoala nu sunt desemnate in mod stabil ca obiect fobic. Daca frica de scoala regreseaza destul de rapid in majoritatea cazurilor, pot fi observate totusi trei forme evolutive specifice:
1) Inhibitia si frica de scoala pot sa nu dispara; sunt cazuri rare, a caror interpretare creeaza de obicei dificultati. Poate fi vorba de o psihoza infantila sau de organizari dificile ale personalitatii. Daca parintii nu suporta angoasa copilului si daca scoala este pentru ei insisi asociata cu amintiri sau reprezentari angoasante, ei pot sa ingreuneze situatia, afectand in cele din urma organizarea psihica a copilului;
2) Frica de scoala nu se mai manifesta in maniera perceptibila pentru adulti, dar angoasa reapare pe drumul spre scoala. Copilul nu vorbeste de asta, aminteste doar ulterior importanta pe care au avut-o pentru el aceste momente penibile, exacerbate la fiecare intrare in scoala;
3) Inhibitia, in absenta personajului contrafobic, poate persista un timp mai indelungat. Ea poate sa apara si secundar in cursul scolii primare, avand ca efect imposibilitatea de a-l asculta pe invatator daca nu i se adreseaza personal copilului respectiv.
Inhibitia intelectuala provocata de singuratate este manifestata si cand copilul este acasa. Indispozitia si inactivitatea scolarului care nu reuseste sa inceapa lucrul sau nu intelege ce are de facut, pana cand parintele nu intervine brutal, este bine cunoscuta. Este vorba de forme minore ale acelorasi simptome, iar extinderea lor depinde mult de atitudinea adultilor.

Termenul de fobie scolara a fost introdus de catre Johnson in 1941, care a realizat legatura cu anxietatea de separare. In Marea Britanie, cercetatorii si terapeutii considera ca termenul este prea specific si prea legat de unele interpretari psihodinamice, de aceea, unii dintre ei au preferat un termen mai inclusiv, cel de refuz scolar.
In general, trebuie realizata o distinctie intre fobia scolara si anxietatea de separare, care este specifica pentru copilul din clasa I. De asemenea, in functie de gravitatea cazurilor, se foloseste termenul de fobie scolara, care implica procesele emotionale, sentimente de teama, anxietate si neajutorare si cel de refuz scolar, care implica probleme mai putin serioase.
Fobia scolara survine in general intre 7 si 13 ani, afectand 2-5% din copiii de varsta scolara. Problema incepe deseori cu lamentari ale copilului, cu formulari critice, negative cu privire la scoala, cu reticenta sa de a merge la scoala sau de a ramane acolo, in ciuda incercarilor de convingere din partea parintilor sau a profesorilor sau a pedepselor aplicate. La copiii din clasa I fenomenul apare in momentul parasirii locuintei (sindromul anxietatii de separare). Comportamentul poate fi insotit de semne manifeste de anxietate sau chiar de panica, in cazul in care apare o constrangere de parasire a domiciliului si de ramanere la scoala. Unii copii nu reusesc nici sa iasa din casa, iar daca o fac totusi, fie se intorc de la jumatatea drumului, fie de la scoala intr-o stare marcata de anxietate.
Simptomele de anxietate sunt de cele mai multe ori insotite de de tulburari neurovegetative de tipul: cefalee, dureri de stomac, greata, ameteala, pierderea apetitului, care se manifesta in momentul in care stie ca trebuie sa mearga la scoala. Uneori, copilul protesteaza, plange, avand chiar sai crize de furie care pot sa devina comportamente de tip agresiv, distructiv. Alti copii devin retrasi, apatici, depresivi, putand chiar sa incerce o sinucidere. In mod tipic, odata ce inceteaza presiunea legata de mersul la scoala, simptomele par sa se atenueze.
Indiferent de modul in care apare tulburarea, parintii se intreaba daca exista ceva gresit la scoala sau isi pun problema unei eventuale boli somatice a copilului. Deseori, copilul este macinat de griji realiste (atat acasa, cat si la scoala), care se impletesc cu frici irationale.
In general, se iau in considerare trei explicatii posibile:
- teama fata de unele situatii scolare;
- teama de a parasi locuinta separandu-se de mama;
- debutul unei depresii infantile.
Fobia scolara se structureaza pe un teren afectiv fragil si in contextul unei insuficiente maturizari pentru scoala. Copilul se percepe ca fiind diferit de ceilalti, se autoevalueaza ca fiind nepregatit sa faca exigentelor scolare. Aceste probleme creeaza deseori sti depresive anxiogene si insomnii.
Pe langa trasaturile particulare si eventualele consecinte ale hiperprotectionismului, trebuie analizati factori externi, contextuali si este necesara interventia precoce in scopul eliminarii acestora si generalizarii anxietatii care poate sa determine aparitia fobiei sociale.
Perspectivele terapeutice in cazul fobiei scolare sunt in general legate de teoriile etiologice. Daca se ia in considerare perspectiva psihodinamica (ar fi vorba doar de o manifestare a anxietatii de separare), atunci accentul va fi pus in terapie pe relatia mama-copil, iar aspectele legate de scoala vor fi pe planul al doilea. Daca, dimpotriva se iau in considerare afirmatiile lui G. Chapman, se ajunge la o ignorare aproape totala a dinamicii familiale.
Recent, diverse organizatii insista pentru interpretarea fobiei scolare ca o “anxietate indusa de scoala de tip acut”, argumentand faptul ca majoritatea copiilor fobici reactioneaza rational fata de presiunile nerezonabile ale scolii.
Baza etiologica a fobiei scolare pare sa se afle undeva intre cele doua pozitii. Bineinteles, scolile nu pot sa fie absolvite de orice responsabilitate. Copiii cu fobie scolara sunt elevi vulnerabili care prezinta temeri reale si imaginare legate de scoala, care trebuie investigate cu atentie. Oricum, multi dintre acesti copii prezinta frici si anxietati si in viata de acasa, de exemplu, legate de sanatatea unui parinte, de posibilitatea ca acesta sa moara in absenta copilului.
Exista patru categorii specifice care determina aceste comportamente de tip fobic fata de scoala:
1) Evitarea si teama fata de situatii scolare specifice (anxietate cu obiect);
2) Evitarea situatiilor sociale -; copilul se simte nepregatit pentru inserarea in grup, se simte netolerat, se teme de probabilitatea de a fi respins, de situatiile care l-ar pune in inferioritate. De exemplu, o situatie speciala ar fi aceea legata de fobia unor copii de a se expune in fata grupului la orele de educatie fizica -; dismorfofobii;

3) Cautarea atentiei sau manifestarea anxietatii de separare, copilul face adevarate crize pentru a ramane langa mama;
4) Reintariri legate de ceea ce face cand ramane acasa, activitati care ii produc placere.
In privinta analizei functionale, este necesara identificarea comportamentelor neadecvate, precizarea stimulilor care genereaza anxietatea, identificarea intaririlor placute care-l mentin pe copil acasa si modificarea contingentelor intaririlor placute cu scopul atenuarii fobiei scolare.

Fobia scolara la varste mai mari si in adolescenta

Formele aparute in aceasta perioada, in pofida unor similitudini, sunt total diferite de cele din copilaria mica. Debutul este in general brusc; un baiat sau o fata care nu a atras in mod special atentia adultului, nu mai frecventeaza scoala. Poate fi vorba de un refuz exprimat direct parintilor, cu posibile manifestari anxioase intense. Alteori, subiectul isi disimuleaza disconfortul si absenteaza de la scoala fara a spune nimanui.
Oricum ar fi, schimbarea comportamentului copilului sau adolescentului bulverseaza familia, cu atat mai mult cu cat fobiile scolare pot apare in egala masura la elevii buni ca si la cei mediocri. Acestea nu trebuie confundate cu practica de a absenta a elevilor complet descolarizati, care nu inteleg de ce sunt obligati sa frecventeze scoala pana la o a anumita varsta, nici cu absenteismul celor care, fara a fi existat un esec scolar manifest, raman in cadrul scolii fara a avea vreun interes pentru prezent sau viitor. Deseori, este vorba de elevi care, dimpotriva, prezinta interes pentru scolaritate, pentru unii profesori, unii colegi si unele activitati.
In unele cazuri, subiectii nu pot formula vreo justificare, in alte cazuri, ei pot elabora o poveste care sa le explice comportamentul. Ratiunile invocate pot fi referitoare la o atingere a stimei de sine provocata de un profesor, sau la o schimbare de atitudine din partea colegilor sau a grupului de prieteni. In aceste relatari, subiectul se simte tradat sau desconsiderat. Alteori, explicatiile sunt de alta factura: poate fi vorba de preocupari ipocondriace, de tip astenie excesiva sau de o preocupare intensa pentru aspectul fizic. Deseori, la interventia familiei, subiectul se poate intoarce la scoala, dar anxietatea se manifesta din nou cu aceeasi intensitate; devine evident ca este vorba de fobie scolara, iar motivele invocate de catre subiect nu sunt decat constructii artificiale.
Evolutia acestor fobii se poate face in mai multe directii:
Evolutia spre schizofrenie este cea mai periculoasa, de temut, dar si relativ rara. Daca se tine cont de simptome, aparitia discordantelor, a debutului unui delir paranoid poate fi destul de rapida, probabil in functie de reactia familiei si de initiativele terapeutice.
Alti subiecti cu fobie scolara se dovedesc, in cadrul examinarii, incapabili de a negocia cu propriile dorinte, motiv pentru care sunt considerati psihotici, cazuri limita sau de tip border-line. Un prim element de apreciere este capacitatea (sau mai degraba incapacitatea) subiectului de a suporta dubla frustrare implicata de relatia cu familia. De fapt, el nu poate sa suporte ca parintii sa se ocupe de problemele sale. Dar, incetand frecventarea unei scoli, adolescentul respectiv va sta in permanenta la parinti, hartuindu-i cu tot felul de intrebari sau reprosuri si transformandu-si deseori camera intr-o incapere de nelocuit. Cel mai adesea, aceste schimburi permanente de tip razboi intre parinti si copii preexistau la aparitia fobiei scolare, dand tonul relatiilor inca din copilarie.
In aceste cazuri, dialogul cu subiectul nu este intotdeauna usor. El este adeseori reticent, dar daca se prezinta o ocazie favorabila, apar evidente sistemele defensive la care subiectul adera in totalitate. Orice contradictie, orice interpretare diferita este resimtita ca agresiune periculoasa.
Un alt grup de fobii scolare ale adolescentei, probabil mai numeroase, cuprinde un manifest ca si cele descrise anterior, dar prezinta particularitatea legata de neevolutia spre schizofrenie. Imposibilitatea frecventarii scolii este insotita de otenta depresiva deseori mai marcata decat in cazurile precedente. Subiectul resimte dureros incapacitatea de a avea o viata normala, pot apare si aici manifestari hipocondriace, fiind necesara asistenta de specialitate.
Tenacitatea tonalitatii depresive se insoteste uneori de revendicari la adresa parintilor, care “nu au facut sau nu fac ceea ce trebuie”. In cazul in care este posibila reconstituirea evolutiei psihice din copilarie la acesti subiecti, este posibila punerea in evidenta a unor particularitati care nu au fost remarcate de parinti sau care au produs semne indirecte al caror sens apare doar ulterior. In pofida duratei indelungate a unor astfel de cazuri, o serie de noi activitati pot deveni posibile pentru subiecti, acesta putand deveni interesat de unele aspecte legate de ceea ce anterior nu mai dorea sa stie.

Terapia fobiei scolare

Miller si colaboratorii sai au scos in evidenta faptul ca terapiile comportamentale folosite pot fi reduse la patru elemente esentiale: stabilirea unei relatii cu terapeutul, clarificarea unui stimul, desensibilizarea fata de stimul si confruntarea cu stimulul.

Recent, s-a adoptat pentru terapie abordarea rezolvarii de probleme, in care este importanta colectarea a cat mai multe informatii relevante, definirea si clarificarea dificultatilor prezente, stabilirea de ipoteze pentru observare si efectuarea de interventii precise, monitorizate cu atentie si revizuite, daca este necesar. In legatura cu desensibilizarea si confruntarea, s-au folosit mai multe abordari, unii terapeuti favorizand un proces de reintoarcere la scoala, utilizand atat paradigmele conditionarii, cat si operante.
Demersul terapeutic este realizat prin imbinarea a doua axe: expunerea la stimul care genereaza fobia si reintarirea sistematica a indepartarii de casa si de mama pentru a se apropia de activitatile scolare, revalorizand pozitiv situatiile care initial au produs teama. Componentele terapeutice care sunt implicate in acest proces sunt urmatoarele: a) invatarea de catre copil a unei metode de relaxare; b) desensibilizarea sistematica “in vivo” si “in vitro” in situatiile generatoare de teama si in afara lor; c) eliminarea intaririlor asociate cu dorinta de a ramane acasa; d) reintarirea progresiva a copilului in sens pozitiv pentru a ramane la scoala.
Relaxarea are ca obiect diminuarea anxietatii generate de diferitele situatii scolare si inlaturarea tulburarilor neuro-vegetative. Pe perioada relaxarii, care dureaza 15-30 minute, are loc evaluarea starii de incordare sau relaxare a copilului, terapeutul apreciindu-i eforturile. Subiectul este rugat sa faca zilnic exercitii de acest gen.
Componenta principala este activarea desensibilizarii prin expunerea la stimuli generatori de fobie. Acest lucru se va realiza fie pe calea imaginatiei copilului, fie prin expunerea sistematica la astfel de stimuli in mediul natural.
Se va face o ierahie a situatiilor anxiogene, mergand de la evenimentele mai putin anxiogene pana la cele care suscita o puternica fobie.
Copilul isi va imagina fiecare situatie incercand sa ramana calm. Aceasta tehnica vizeaza inducerea unor relatii afective pozitive. In timpul reprezentarilor mintale ale unui item, daca subiectul resimte anxietate, va ridica degetul, iar terapeutul va relua acest item pana cand teama va dispare. Cand primul item din serie nu va suscita anxietate, se va trece la urmatorul si apoi in ordinea ierarhiei propuse, terapeutul va sugera verbal scenele provocatoare de anxietate, acestea reducandu-se prin inducerea simultana a relaxarii.
Desensibilizarea se realizeaza de obicei in 5-10 sedinte, fiind evaluata in raport cu reprezentarile anxiogene devenite tolerabile. La sfarsitul tei subiectul este invitat sa infrunte in realitate situatiile desensibilizate.
Daca se utilizeaza experienta “in vivo” relaxarea nu se va socia cu stapanirea fiecarei situatii infruntate progresiv. Copilul este invitat sa se intoarca la scoala biruind in fiecare etapa anxietatea.
In contrast cu abordarile de reintoarcere gradata, unii terapeuti au preferat o confruntare imediata cu situatia cea mai generatoare de teama (o reintoarcere la scoala). Aceasta tehnica are avantajul de a oferi o foarte rapida abordare a tratamentului, dar are ca rezultat o anxietate marcata a copilului (uneori si a parintilor si profesorilor), inainte ca procesul de stingere sa se incheie. Deci, poate fi considerata prea stresanta si prea dificila.
O cale mai putin extrema de confruntare a temerilor celor mai grave ale copilului ar putea sa-l implice pe terapeut in sensul unui ajutor acordat pentru vizualizarea situatiilor generatoare de anxietate la scoala -; “tehnica imploziei”.
Kennedy preconizeaza o terapie care sa implice o frecventare imediata a scolii, reintariri pozitive pentru aceasta frecventare si un tratament contingent pentru problemele somatice. Studiile sale au demonstrat o eficacitate crescuta a acestui tip de terapie; de mentionat este insa faptul ca varsta subiectilor inclusi in studiu nu depasea 11 ani. In cazul subiectilor cu varste mai mari, rezultatele nu sunt atat de spectaculoase, fiind necesare proceduri mai complexe de terapie.