r4l2ln
incepem studiul fenomenelor cognitive cu elementele cunoasterii: senzatiile. Senzatia este cunoasterea unei insusiri separate a unui obiect sau fenomen, in momentul cand acesta actioneaza asupra unui organ senzorial. Izolarea unui aspect al realitatii se datoreaza faptului ca exista organe de simt diferentiate, specializate pentru a receptiona, in conditii optime, o anume categorie de excitatii. in realitate, senzatia presupune nu doar un organ senzorial, ci un intreg aparat, denumit de I.P. Pavlov „analizator". Acesta se compune din organul senzorial, nervul aferent (senzorial) si o regiune corespunzatoare din scoarta cerebrala (zona de proiectie).
Senzatii separate nu intalnim la omul adult. Ele exista la animalele inferioare (am vorbit de psihicul senzorial elementar) si la copil, in primele saptamani ale vietii, cand mielinizarea incompleta a fibrelor asociative din cortex impiedica o comunicare instantanee intre diferitele portiuni ale sale. O data cu maturizarea mai avansata a conexiunilor interneuronale, fiecare senzatie sintetizeaza cu altele produse simultan, precum si cu urmele excitantilor anteriori, formand ceea ce numim o perceptie, o cunoastere sintetica a obiectului (sau fenomenului) in integritatea lui.
1. Consideratii de ordin filosofic
Domeniul senzatiilor constituie terenul unor indelungi si complicate dezbateri filosofice, intrucat prin ele psihicul stabileste legatura cu lumea exterioara noua, obiectiva. Una din disputele cele mai interesante este aceea iscata de constatarile unui important fiziolog, la inceputul secolului trecut. E vorba de Johannes Miiller (1801-1858) care a elaborat, in 1840, „legea energiei specifice a organelor de simt" (Bikov, 1957). Teoria sa se sprijina pe urmatoarele principii (bazate pe experiente simple): a) Nu exista senzatie produsa de cauze externe; exista numai o senzatie a starii nervilor nostri, produsa de cauze externe. Adica senzatia e provocata de modificarea din organul senzorial, care are o energie specifica; noi cunoastem modificarile acestei energii si nu excitantul extern. Ca dovada: indiferent ce fel de excitanti actioneaza asupra unui organ de simt, de pilda ochiul, noi percepem numai un singur fel de senzatii, in cazul dat - senzatii optice. Daca in loc de lumina primim un pumn in ochi, vedem „stele verzi" si nu altceva. Tot asa daca ochiul este excitat cu un curent electric. Asadar, senzatia de lumina nu depinde de natura excitantului, ci de natura organului senzorial. b) Una si aceeasi cauza externa sau interna provoaca in organele de simt diferite senzatii, corespunzatoare naturii fiecarui organ. O lovitura puternica provoaca pe piele senzatii de contact si durere, in ochi puncte luminoase, iar in ureche un zgomot. c) Senzatia organului de simt nu se manifesta ca o transmitere spre constiinta a^ calitatii si starii obiectelor externe, ci ca o aducere la cunostinta a calitatii si starii nervului senzitiv, provocate de cauze externe. Aceste calitati, care difera in diversii nervi senzitivi, sunt esenta energiei organelor de simt.
Deci, organele senzoriale au fiecare un anume fel de energie, specifica lor; noi cunoastem numai aceasta energie si nu excitantii externi. Ca urmare, atat J. Miiller, cat si o serie de filosofi au tras concluzia ca noi nu cunoastem de fapt obiectele si proprietatile lor, ci doar propriile noastre insusiri. Este pozitia idealismului filosofic, in varianta sa kantiana, fiindca nu neaga existenta lumii externe, ci numai posibilitatea de a o cunoaste.
Bazat pe constatarile lui J. Miiller, H. Helmholtz a elaborat „teoria hieroglifelor", ce recunoaste existenta reala a obiectelor, fiindca senzatiile nu apar fara excitarea organelor de simt, deci le corespunde ceva in lumea externa. Dar intre obiecte si senzatiile noastre nu exista nici o asemanare. Senzatia este un semn, ca si o hieroglifa. Un cuvant nu seamana deloc cu obiectul pe care il desemneaza. in consecinta, ajungem la agnosticism, la negarea posibilitatilor de a cunoaste lumea exterioara.
De fapt, specializarea unui organ senzorial s-a realizat in decursul evolutiei speciilor si structura sa este de asa natura incat, in mod normal, sa nu reactioneze decat la o categorie precisa de excitanti: ochiul la lumina, urechea la sunet s.a.m.d. Deci exista o relatie intre senzatie si nasterea excitantului. Totusi, obiectia lui J. Miiller continua sa fie valabila. Alta este explicatia posibilitatii noastre de cunoastere a lumii.
Senzatia de verde e altceva decat vibratia electromagnetica proprie culorii verzi; la fel, senzatia de rosu este altceva decat vibratia electromagnetica ce ii corespunde. Dar diferentei dintre culori ii corespunde intru totul o deosebire intre senzatia de verde si cea de rosu. Datorita acestui fapt, in psihic se poate forma o imagine similara realitatii, orice imagine fiind de altfel un sistem de raporturi.
Tehnica moderna ne ilustreaza acest fapt prin numeroase din realizarile ei. Acul de patefon sapa in placa de ebonita adancituri cu forma si profunzime variate in functie de inaltimea si intensitatea sunetului inregistrat. De aceea, trecand din nou acul prin acest traseu imprimat pe placa, acul si membrana legata de el vor reproduce melodia inregistrata. In acelasi fel, pe banda de magnetofon se inregistreaza variatii ale campului magnetic rezultat in pulberea metalica cu care ea este acoperita, variatii in raport cu o convorbire. inseamna cu totul altceva un sunet, o vibratie a aerului decat o placa de ebonita sau un camp magnetic. Dar daca respectam exact raporturile dintre sunete si variatia lor, putem reproduce fidel orice succesiune de sunete muzicale, verbale sau zgomote. Asadar, desi natura senzatiei difera de cea a excitantului, preluarea fidela a raporturilor dintre stimuli ne permite o cunoastere si o reproducere exacta a obiectelor si fenomenelor din realitatea exterioara. Am si aratat, la inceputul cursului, ca psihicul, in esenta sa, este un sistem hipercomplex de raporturi realizate intre miliardele de puncte de excitatie si inhibitie existente in creier.
Importanta inregistrarii raporturilor reiese si din alte cercetari contemporane. Astfel, A.N. Leontiev a putut evidentia rolul important al miscarilor in perceptia senzoriala (Leontiev, A.N., 1959). in capitolul consacrat atentiei, am avut deja prilejul sa vorbim despre rolul miscarilor ; astazi se subliniaza importanta lor in orice proces cognitiv. inca I.M. Secenov observase rolul miscarii in realizarea senzatiilor tactile : daca mana sta nemiscata pe un obiect, nu aflam aproape nimic; daca ea se deplaseaza pe suprafata lui, ne dam seama de asprimea sau netezimea lui, de marimea sa, de forma.
La fel stau lucrurile in cazul vederii- Unii sustin ca ochiul nemiscat e aproape orb. Pentru a cunoaste un obiect in afara fixarii lui, a acomodarii cristalinului, esentiale sunt miscarile prin care globul ocular exploreaza, ca si mana, conturul obiectului (vezi Preda, V., 1988). Ochii realizeaza mereu miscari numeroase, ordo nate si foarte rapide. Meritul lui A.N. Leontiev este acela de a fi demonstrat rolul motricitatii si in cazul auzului. Nu e vorba doar de orientarea capului pentru a pune urechea in directia sursei sonore; in cazul sesizarii sunetelor muzicale, un rol important il au contractiile corzilor vocale. Faptul a fost dovedit de psihologul amintit controland auzul tonal la studentii din universitatea moscovita. S-a constatat ca 46% din studentii rusi sufereau de surditate tonala (n-aveau „ureche muzicala"). in schimb, nici unul din studentii vietnamezi, care urmau cursurile acelei universitati, nu suferea de aceasta deficienta. Or, limba vietnameza este o limba tonala, adica descifrarea sensului unui cuvant depinde intr-o serie de cazuri nu numai de natura vocalelor, ci si de tonul vorbirii (mai inalt, subtire sau mai gros). De aceea, vietnamezii sunt obligati de mici sa faca exercitii de intonare, ceea ce duce la dezvoltarea corespunzatoare a auzului tonal. incat exercitiul de intonare permite dezvoltarea capacitatii de a distinge sunetele. Faptul a fost verificat efectuand exercitii vocale cu copii mai mici de 4-5 ani, care aveau dificultati in discriminarea sunetelor si deficienta a fost remediata. Dar, la varste mai mari, combaterea surditatii tonale nu mai da rezultate.
Atunci cand ascultam ceea ce spune o persoana, noi repetam cuvintele sale pentru a le intelege: le repetam „in gand", dar aparatele sensibile descopera usoare contractii in muschii fonatori, similari celor din pronuntia lor. La fel, in cazul notelor muzicale, se produc contractii slabe ale corzilor vocale care modeleaza oarecum proprietatile sunetului. Deci, distingerea inaltimii sunetelor se afla in stransa dependenta de miscarea corzilor vocale. Raporturile intre diferitele senzatii auditive sunt inlesnite de relatiile concomitente dintre imperceptibile incordari musculare.
Senzatiile se vadesc a rezulta nu doar din excitatia unor puncte de pe scoarta cerebrala senzitiva, ele implica un sistem de raporturi intre veriga senzoriala si cea motorie, legata de perceptia senzoriala. Secenov afirma ca senzatia ar consta intr-un reflex in care veriga efectoare e inhibata, fiind mai putin exprimata, vizibila. Uneori ea se manifesta doar printr-o crestere a tensiunii musculare. Senzatia este un fenomen complex, raporturile dintre senzatii, o data cu raporturile dintre miscarile implicate permit o cunoastere adecvata a realitatii.
2. Aspectele senzatiei. Diferite feluri de senzatii
A. a) Aspectul cognitiv, reprezentativ consta in oglindirea unui anume aspect al lumii exterioare, tradus intr-un specific al fiecarui organ senzorial. E vorba mai intai de o caracteristica de ordin calitativ, dar si de una intensiva, senzatia putand avea o intensitate mai mare ori mai mica. Unii amintesc de extensiunea senzatiei, ea sugerand si o impresie de extensiune, intindere. b) Aspectul afectiv. Orice senzatie are o tonalitate afectiva agreabila sau dezagreabila. Aceasta are ca efect unele reactii ale organismului. Culoarea albastra favorizeaza o stare de calm, liniste. Rosul, dimpotriva, este un excitant, iritant. Unele senzatii dureroase pot fi placute: mustarul, ceapa, usturoiul provoaca usturimi, dar sunt resimtite in mod agreabil.
Datorita influentei culorilor, astazi se acorda atentie modului de colorare a tencuielilor, preferandu-se nuantele palide si calde: galben-deschis, bej, albastru pal etc. Si in intreprinderile industriale s-a renuntat la nuantele negre, cenusii, tevile, aparatele fiind vopsite in culori deschise, tonifiante pentru a favoriza o buna dispozitie a muncitorilor la locul de munca. c) Aspectul motor, activ a fost reliefat mai sus. Variate miscari permit producerea si discriminarea senzatiilor.
B. Clasificari ale senzatiilor. Din punct de vedere biologic, in functie de modul de excitare a organelor de simt, se deosebesc : a) tangoreceptorii, in cazul senzatiilor ce presupun un contact direct al obiectului cu organul senzorial (senzatiile de tact, temperatura, durere, gust) si b) telereceptorii, cand obiectele actioneaza de la distanta asupra simturilor noastre (mirosul, auzul, vazul). Aceasta diviziune nu se refera insa la toate simturile. O clasificare cuprinzatoare imparte senzatiile in 3 grupe: a) exte-roceptive, cele ce furnizeaza informatii cu privire la obiectele exterioare noua; b) interoceptive, privind modificari in starea interna a corpului; c) proprioceptive, referitoare la pozitia si miscarea corpului nostru. inainte de a trece la studiul senzatiilor exteroceptive, care ne ghideaza comportamentul in orice moment, sa aducem cateva precizari cu privire la celelalte doua categorii mai putin cunoscute, desi sunt si ele prezente tot timpul.
Senzatiile interoceptive mai sunt denumite si „organice", „viscerale" sau „cenestezice". Fr. Magendie le-a clasificat in 4 categorii: a) Senzatii traducand trebuinte de functionare a organelor interne: foamea, setea, sufocarea. Aceasta din urma nu apare cand lipseste oxigenul, ci atunci cand survine un excedent de bioxid de ¦ caroon. G persoana' care ar fi introdusa intr-o incapere saturata de azot, dar fara i oxigen, ar muri repede fara a simti ceva. b) Senzatiile legate de functionarea orga- j nelor sunt senzatii discrete, pe care le simtim cand respiram ori cand suntem atenti laIj bataile inimii, c) Senzatii provocate de excese: impresia de imbuibare, greata,' oboseala, d) Senzatii cauzate de stari patologice, de imbolnaviri, dureri interne. Colicile (durerile foarte mari) provocate de tulburari renale, hepatice, gastrice, intestinale I sunt bine cunoscute. Totusi numai anumiti excitanti provoaca durere : intestinele nu | sunt sensibile la contact, la taiere, dar dau dureri insuportabile in cazul unor substante j putrede ce pot aparea intr-o dereglare a chimismului digestiei. La fel, unele leziuni ale inimii nu sunt insotite de dureri, in schimb o crestere brusca a afluxului de sange poate provoca dureri foarte mari. Nici plamanul, nici ficatul nu dau semnale senzo-1 riale in cazul presiunii cauzate de o tumoare. Din aceasta cauza cancerul pulmonar ori cel de ficat poate fi observat foarte tarziu (uneori intamplator). In schimb, tulburarile in circulatia fierii ori atingerea pleurei sunt foarte dureroase.
in ansamblu, cenestezia nu cauzeaza senzatii puternice, precise, dar ei i se datoreaza o impresie generala de bunastare ori de indispozitie. Uneori, in vis se strecoara unele senzatii interne, difuze, care ziua sunt acoperite de impresiile din exterior. Senzatiile organice au un rol important in formarea constiintei de sine a persoanei, in sesizarea separatiei dintre corp si lumea exterioara.
Unele stari patologice sunt insotite de tulburari ale senzatiilor viscerale: anestezii - cand, de pilda, pacientul nu mai stie daca a mancat sau nu; disestezii -bolnavul se simte greu ca de plumb ori, dimpotriva, usor ca un balon de sapun.
Senzatiile proprioceptive pot fi impartite in 3 categorii: a) somatoestezia (cunoasterea pozitiei membrelor); b) kinestezia (informatii despre miscarea membrelor), c) senzatiile statice, care ne fac deplin constienti de pozitia capului si a corpului in spatiu.
Somatoestezia, ca si senzatiile de miscare, se datoreaza unor organe senzoriale existente in muschi, tendoane si ligamente. Ne dam seama astfel de contractia sau relaxarea musculara, deci de greutatea corpurilor, de pozitia membrelor si diferitele miscari. Senzatiile kinestezice au un rol hotarator in controlul miscarilor, ele fac posibile indemanarea manuala si cantatul la instrumente muzicale.
Senzatiile statice (sau de echilibru) sunt provocate de excitarea organelor de simt aflate in canalele semicirculare ale urechii interne. Ele apar cand intervine o accelerare in miscarile corpului si ale capului; astfel, sesizam orice schimbare de pozitie a lor. Nervul specific acestor senzatii este nervul vestibular (ramura a nervului auditiv), care transmite excitatiile la creierul mic.
Daca unui porumbel i se extirpa un canal semicircular, se observa o relaxare musculara generala si o oscilatie a capului in planul canalului lezat. Daca i se extirpa toate canalele, nu mai poate nici sta in picioare, nici zbura. De asemenea, soarecii cu un canal lezat nu se mai pot deplasa in linie dreapta.
Cat priveste senzatiile exteroceptive, ele sunt mai variate si au putut fi studiate mai amanuntit.
3. Senzatiile tactile
Senzatiile tactile sunt provocate de receptorii aflati in piele. Exista patru feluri de asemenea senzatii. a) Senzatii de contact si presiune. E greu de stabilit daca sunt doua feluri de senzatii sau e una si aceeasi senzatie de intensitate diferita. Au fost identificate doua categorii de corpusculi in piele : la suprafata gasim corpusculii lui Meissner (care ar reactiona la contactul usor) si, mai in profunzime, corpusculii lui Pacini, reactionand la o apasare mai puternica. Aceste senzatii apar cand survine o deformare a pielii: afundand mana in apa, o simtim mai ales in regiunea contactului cu lichidul, unde survine cea mai importanta deformare a pielii. Numarul corpusculilor variaza. in medie, gasim 25 de puncte pe 1 cm2 (cele mai multe pe varful degetelor; in schimb, pe spinare sunt mult mai putine).
Cand mana sta in repaus, ea ne favorizeaza putine informatii tactile. Daca ea se misca pe suprafata unui obiect, atunci putem identifica forma, netezimea suprafetei etc. Unii sustin ca in perceptia asprimii ar interveni un alt simt, simtul vibrator, datorat si perilor existenti in piele. intr-adevar, exista o mare diversitate de senzatii: neted, dur, matasos, catifelat. De asemenea, o senzatie aparte este aceea de mancarime, in care, probabil, intervin si senzatii dureroase. b) Senzatiile de durere isi au originea in terminatiile libere ale nervilor senzoriali, aflate in piele. Ele sunt cele mai numeroase (100-200 de puncte pe 1 cm2) si apar in legatura cu orice excitant puternic (presiune mare, intepatura, arsura). c) Senzatiile de temperatura. Nu exista receptori distincti pentru cald si rece. Corpusculii lui Krause si ai lui Ruffini, care erau considerati ca explicand aceste senzatii, par a avea relatii tot cu senzatiile de presiune. Temperatura pielii e sesizata tot prin terminatiile libere ale nervilor in piele. Daca folosim un fir foarte subtire, vom observa ca, aplicandu-1 pe piele, in unele puncte vom simti senzatia de cald, iar in altele, aceea de rece. in piele sunt mult mai multe puncte pentru rece decat pentru cald: pe 1 cm2 gasim 12-13 puncte sensibile la rece si doar 1-2 puncte, la cald. in anestezie, senzatiile termice sunt primele care dispar si ultimele care reapar. Ele depind de cresterea sau scaderea temperaturii. Impresia de cald apare la o crestere superioara unui punct de zero fiziologic (32°-33° Celsius), foarte variabil insa in functie de ambianta (poate sa scada pana la 20° si sa creasca pana la 36°). Sub aceasta temperatura, apar senzatiile de frig.
in legatura cu senzatiile tactile, un aspect neclar il constituie localizarea lor: noi ne dam seama in ce punct este atinsa pielea (pe mana ori pe spate). Cum se explica aceasta posibilitate? Demult, H. Lotze vorbea de existenta unui „semn local" caracteristic fiecarei senzatii. Chestiunea nu este insa pe deplin elucidata.
Toti receptorii senzitivi din piele trimit excitatiile, prin nervii senzitivi, in cortex (trecand prin bulb si talamus). Exista o importanta arie senzitiva in spatele scizurii lui Rolando (in circumvolutiunea centrala posterioara). Acolo vom gasi o proiectie rasturnata a senzorilor din piele. Suprafata corespunzatoare lor este proportionala cu numarul organelor senzoriale din piele, si nu cu suprafata pielii. Deci pentru degetele mainii vom gasi o suprafata mare, pe cand pentru spate si abdomen, una mult mai mica.
Un cercetator englez (Head) si-a sectionat un nerv tactil si a urmarit cum decurge, treptat, refacerea sensibilitatii, paralela cu cea a nervului. El a deosebit doua categorii de sensibilitate tactila: pe una a denumit-o „protopatica", fiind prima aparuta si grosiera: ei ii corespund senzatiile de durere si cele termice puternice (mai mari de 45° si mai mici de 10°), care se localizeaza greu. In partea finala a refacerii apare sensibilitatea „epicritica" : se simt diferente termice mici, contactul usor si localizarea se fac cu precizie. Se presupune ca aceste doua faze reflecta evolutia sensibilitatii tactile in istoria speciei.
4. Senzatiile gustative
Senzatiile gustative apar datorita exercitarii mugurilor gustativi (in care sunt grupate 2 pana la 12 celule gustative). Acestia sunt plasati in papilele gustative, care sunt de mai multe feluri: circumvolate, fungiforme, foliate si sunt distribuite pe suprafata limbii in special, dar si pe laringe, pe faringe, pe stalpii amigdalieni anteriori (Popescu-Neveanu, P., Golu, M., p. 216).
Exista patru categorii distincte de senzatii gustative : dulci, amare, acre si sarate Suprafata limbii este inegal sensibila la aceste gusturi: dulcele se produce mai ales pe varful limbii, saratul pe partea ei anterioara, amarul la baza ei, iar acrul pe margini. Unii autori adauga gustul alcalin (lesios) si gustul metalic. Fiecareia din cele 4 feluri de senzatii gustative ii corespunde cate o grupa de substante : acizii provoaca senzatia de acru, clorurile sunt sarate, zaharurile sunt dulci, dar exista si exceptii: zaharina are o structura foarte diferita de cea a zaharului, si totusi este extrem de dulce.
Exista o mare varietate de gusturi. Se sustine ca toate pot fi provocate prin amestecul in diferite proportii al gusturilor elementare amintite. P. Lazarev a amestecat in variate proportii sarea de bucatarie cu acid oxalic, zahar si chinina. Subiectii testati au identificat cand ceai, cand cafea, cand zeama de struguri etc. La gustul alimentelor se adauga insa si mirosul lor. Deseori, ceea ce socotim a fi gust este de fapt mirosul. Astupand bine caile respiratorii, nu mai poti deosebi o felie de mar de una de ceapa. in fine, se adauga si senzatiile tactile ale limbii (aspectul „fainos" sau „uleios" al alimentului), cele termice (menta) si cele dureroase (sifonul, mustarul pisca limba).
Pentru ca o substanta sa aiba gust, trebuie sa se dizolve in saliva ori in apa, sa actioneze un timp suficient asupra papilelor gustative si sa aiba o anumita concentratie. De aceea, nu toate corpurile au gust. Unii contesta ca totul s-ar putea reduce la cele patru gusturi, Henning, de pilda, remarcand diferenta intre gustul sarat al cloruni de sodiu si cel al bromurii de sodiu.
Nu se cunoaste mecanismul fiziologic ce are loc in mugurii gustativi si duce la aparitia unor senzatii. Desigur, are loc un fenomen chimic.
5. Mirosul
Organul mirosului este constituit din mucoasa olfactiva, aflata in treimea posteri-oara a foselor nazale, in care se gasesc celulele nervoase olfactive. Mirosul este provocat de particulele gazoase emanate de catre corpurile mirositoare. Emanatia e dovedita prin aceea ca acestea isi pierd, treptat, din greutate. Senzatiile olfactive apar cand aerul continand asemenea particule se misca pe suprafata mucoasei. Am observat cu totii cum cainele inspira si expira repede cand vrea sa recunoasca prin miros un obiect (ca fiind comestibil sau nu).
Sensibilitatea mirosului este foarte mare. In unele cazuri este suficienta existenta a 1/1000 dintr-un miligram, la un litru de aer, pentru a provoca o senzatie. Cantitatea necesara depinde insa de natura substantei, fiindca e nevoie de 1000 de ori mai mult camfor in aer decat vanilina pentru a fi detectat. Senzatiile olfactive se amesteca si cu cele de durere: mirosurile usturatoare (amoniacul, acizii concentrati) irita mucoasa nazala; ele se pot imbina si cu gustul - exista parfumuri dulci ori amarui, datorita existentei de receptori gustativi pe faringe.
Clasificarea mirosurilor e foarte dificila. Henning a propus impartirea lor in 6 categorii: 1) parfumate (florile); 2) eterate (fructele); 3) aromatice (mirosul de marar sau cel de piper); 4) balsamice (rasinoasele, camforul); 5) empireumatice (gudronul, piridina); 6) putrede, respingatoare (sulfura de carbon, hidrogenul sulfurat, mirosurile rancede). Aceasta clasificare nu e acceptata unanim ; varietatea mirosurilor fiind foarte mare, unele sunt greu de inclus intr-una din aceste sase grupe. Totusi pare sa existe o specializare a celulelor olfactive, deoarece, cand o persoana isi pierde temporar mirosul, sensibilitatea olfactiva nu se reface la toate mirosurile dintr-o data.
Si in cazul mirosului, ca si in ce priveste gustul, exista un raport intre compozitia chimica a corpurilor si mirosul pe care ele il provoaca. Substantele inrudite chimic au miros asemanator. Exista insa exceptii.
6. Auzul
Auzul are la baza un complex organ senzorial, compus din urechea externa, cea medie si urechea interna. Partea sensibila la sunete e constituita din melcul membra-nos aflat in interiorul melcului osos al urechii interne. Peretele melcului membranos formeaza membrana bazilara, care se compune din 50.000 fibre de lungime descres-canda si e in relatie cu organul lui Corti, ce contine celulele senzoriale auditive. Acestea, prin intermediul ganglionului spiral, comunica informatiile de natura acustica ramurii cochleare a nervului acustico-vestibular. Partea din cortex unde ajung excitatiile din ureche se afla in lobul temporal (detalii pot fi gasite in cartea lui Ciofu, I., Golu, M., Voicu, C, pp. 114-116).
Cum distinge acest organ auditiv inaltimea diferitelor sunete ? Helmholtz a emis o ipoteza : „teoria rezonantei". Fenomenul fizic al rezonantei consta in aceea ca, atunci cand un sunet de o anumita frecventa intalneste un corp care, in stare de vibratie, produce aceeasi frecventa sonora, acesta incepe sa vibreze. Astfel, cand o soprana emite un sunet subtire, paharele de pe masa incep sa vibreze, intra in rezonanta (daca, ciocnite, ar emite acelasi sunet cu soprana). Helmholtz presupune (deoarece fibrele din membrana bazilara au lungimi diferite) ca vor intra in rezonanta numai acelea care corespund frecventei sunetelor auzite, ele excitand doar neuronii auditivi corespunzatori.
Dar acest punct de vedere este neverosimil. Mai intai, fiindca fibrele respective sunt extrem de scurte (mult sub 1 mm); ca urmare, nu pot intra in rezonanta, mai ales in cazul sunetelor grave. Apoi, fibrele sunt solidar legate intre ele, ceea ce impiedica intrarea in rezonanta. Totusi, conform cu observatiile neurofiziologilor, daca exista o leziune numai pe o portiune a membranei bazilare, bolnavul nu mai distinge unele sunete (de exemplu cele subtiri), dar ramane sensibil la celelalte Cercetarile moderne indica un alt fenomen care ar putea explica diferentierea inaltimii sunetelor: acelasi sunet, propagandu-se prin fibre de lungime diferita, va capata o amplitudine (o intensitate) diferita prin fiecare. Am vazut inja, la inceputul acestui capitol, ca discriminarea inaltimii necesita si o coroborare cu contractiile corzilor laringelui. Congruenta acestor doua fenomene asigura o buna identificare a sunetului
Pentru a percepe un sunet e nevoie ca vibratia lui sa aiba o frecventa intre 16 si 20.000 perioade pe secunda. Maximum de sensibilitate auditiva corespunde frecventei de 1.000 vibratii pe secunda. Unele animale (delfinul, liliacul, insectele) percep si sunetele cu frecventa mai mare : ultrasunetele, ajungand pana la 80.000 de perioade
Se pot deosebi sunetele muzicale, produse prin vibratii periodice, regulate, de zgomote, cu vibratii aperiodice, neregulate. Sunetele muzicale au 3 calitati: inaltimea, depinzand de frecventa perioadelor, intensitatea, depinzand de amplitudinea, marimea oscilatiilor si timbrul, prin care recunoastem instrumentul ce produce un anumit sunet. Timbrul se bazeaza pe faptul ca un sunet muzical, pe langa tonul dominant, este insotit si de altele mai slabe, suplimentare. Acestea modifica forma vibratiei undei sonore. Sunetele mai slabe sunt numite „armonice" si au, de obicei, o frecventa de cateva ori mai mare decat cea a sunetului fundamental. Sunetele armonice difera de la un instrument la altul, unele sunt produse de pian si altele de violoncel, de exemplu. Un muzician cu experienta poate distinge, recunoaste sunetele armonice ale unui instrument.
Cand sunetele produse impreuna produc o impresie placuta, se vorbeste de „consonanta", cand, dimpotriva, impresia e neplacuta, atunci avem „disonanta". Leibniz sustinea prezenta consonantei daca raporturile intre frecventele sunetelor sunt simple Problema s-a complicat in secolul nostru, deoarece compozitorii au utilizat multe disonante in creatiile lor muzicale. A rezultat o deprindere cu ele, incat nu mai sunt simtite ca dezagreabile. Placutul si neplacutul sunt stari subiective, care nu depind numai de proprietatile excitantilor.
Localizarea directiei (dreapta-stanga) de unde provin sunetele se datoreaza faptului ca avem doua urechi. In cazul tonurilor subtiri, inalte, distingerea directiei se datoreaza diferentei de intensitate cu care sunt sesizate sunetele de catre cele doua urechi Sunetele mai grave sunt localizate pe baza diferentei de faza, adica a momentului in care sunt percepute intai de o ureche si apoi de cealalta. Desigur, si diferentele de intensitate, si cele de timp sunt foarte mici - de pilda, diferenta de timp este sub o miime de secunda! Inconstientul nostru e totusi capabil sa le sesizeze si sa le transpuna in impresii ale unei directii. j
Pozitia sursei sonore - in fata sau in spatele nostru - este detectata datorita reliefului urechilor. Daca astupam pavilionul urechii cu ceara, lasand liber numai canalul auditiv, nu vom mai putea stabili daca sunetul vine din fata sau nu.
Auzul este un simt extrem de important, fiindca, pe de o parte, ne da informatii privind fenomene foarte indepartate, iar, pe de alta, deoarece prin el intelegem vorbirea celorlalti, asigurandu-se astfel comunicarea si colaborarea intre oameni.
7. Vazul
Receptorul luminii este ochiul, organ cu o structura foarte complexa. Partea sensibila la lumina este retina, in care exista doua tipuri de celule fotosensibile: 6 milioane de celule cu conuri si 115 milioane celule cu bastonase. Conurile asigura vederea culorilor, iar bastonasele sunt mai sensibile, reactionand si la lumina slaba. Unele animale au numai conuri in retina; asa sunt pasarile de curte. De aceea, ele vad culorile, dar, cum incepe sa se intunece, nu mai vad nimic si se adapostesc. in schimb, cainii n-au in retina lor decat bastonase, deci nu vad culorile, dar se descurca bine si noaptea, cand lumina e foarte slaba. Oamenii sunt avantajati, avand ambele posibilitati. Exista insa cazuri in care o persoana nu poate distinge toate culorile, deficienta numita acromatopsie partiala. Cea mai raspandita forma este asa-numitul „daltonism", cand nu se distinge verdele de rosu. Mult mai rare sunt persoanele cu acromatopsie totala, nedistingand nici o culoare.
Ochiul uman recepteaza radiatiile luminoase cu o lungime de unda intre 390 si 760 milimicroni. Cele mai scurte lungimi de unda corespund culorii violet, si cele mai lungi culorii rosu. Cu lungime de unda mai mare sunt razele infrarosii, iar cu lungimi mai mici de 390 milimicroni intram in zona ultravioletului. Cele doua culori nu pot fi percepute de ochii nostri. Ultravioletul poate chiar provoca leziuni ale retinei.
Calitatile luminii sunt tot trei: tonul, adica felul culorii in raport cu lungimea de unda; luminozitatea, intensitatea radiatiei, si puritatea (saturatia) in raport cu cantitatea de alb amestecata in culoarea dominanta. Exista 7 culori fundamentale. Amestecul lor da culoarea alba. „Discul lui Newton", vopsit in proportii egale cu cele 7 culori, cand e rotit cu repeziciune, ne apare alb-cenusiu.
Albul poate fi obtinut si prin amestecul a numai doua culori numite complementare. Astfel rosul e complementar cu un verde-albastrui, galbenul cu indigo s.a. Daca amestecam doua culori care nu sunt complementare, obtinem o alta culoare: rosul amestecat cu galben ne da portocaliu. in amestec insa, nimeni nu poate distinge culorile din care provine (asa cum e posibil in muzica). Cu trei culori, alese convenabil, se pot obtine toate celelalte. Amestecul culorilor este un proces central, adica are loc in cortex. Daca vom pune ochelari avand o lentila galbena si cealalta albastra, vom vedea o culoare cenusie.
Culorile se influenteaza reciproc cand sunt alaturate. Vorbim in acest caz de contrast, fenomen accentuat mai ales cand e vorba de doua culori complementare. Putem vorbi de un contrast de intensitate (albul apare mai intens pe un fond negru) si de un contrast al tonurilor. O culoare radiaza in jur culoarea complementara ei: rosul pe un fond verde-albastrui apare mult mai intens. Sau culoarea violet, plasata pe un fond verde-albastrui, devine purpurie, fiindca se combina cu rosul iradiat de fond. Iar verdele-albastrui capata o nuanta galbuie, datorita galbenului iradiat de culoarea violet.
Cum se explica distingerea diferitelor culori si nuante ? Mai intai, luminozitatea este perceputa datorita celulelor cu bastonase. Culorile provin din excitarea celulelor cu conuri. Exista trei teorii ce cauta explicatia diferentierii culorilor. Cea mai veche este teoria tricromatica formulata de Young si Helmholtz. Ei sustineau existenta a trei tipuri de conuri: unele sensibile numai la rosu, altele la verde si o a treia categorie, sensibile la albastru. Celelalte culori s-ar sesiza datorita excitarii diferite a acestor 3 tipuri de celule. Prin aceste culori se pot obtine, amestecandu-le, si celelalte culori si nuante. Aceasta teorie se loveste de unele dificultati. Printre ele, este si cazul daltonistilor care nu disting rosul de verde, incat ar trebui sa apara tulburari si in receptia altor culori, ceea ce nu se intampla.
O a doua teorie, formulata in 1872, de catre Hering, este denumita teoria bicromatica (sau tetracromatica). Punctul de vedere al lui Hering este acela ca exista 3 substante fotosensibile in conuri, dar, in functie de iradiatia primita (putand declansa un fenomen de asimilatie sau dezasimilatie), ele reactioneaza la culori diferite, rezultand patru culori fundamentale, care, amestecandu-se, dau toate celelalte nuante si culori. Situatia este urmatoarea:
Asimilatie negru verde albastru
Dezasimilatie alb rosu galben
Daca tinem cont de cele 4 culori fundamentale, vorbim de teoria tetracromatica. Daca avem in vedere ca tonurile culorilor rezulta din excitarea a doua categorii de conuri, putem sa denumim conceptia bicromatica.
De cand se fac cercetari cu fascicole luminoase extrem de inguste (raze laser), s-a reusit obtinerea culorii galben folosind fascicole laser rosii si verzi, ceea ce nu se poate explica prin conceptia lui Hering.
Cea mai recenta teorie asupra vederii colorate apartine lui H. Hartridge (1947), fiind o conceptie policromatica. Ea presupune existenta a 7 tipuri de receptori, dar nu cate unul pentru fiecare culoare. Exista si din acestia: unii sensibili numai la galben, iar altii numai la verde. Sunt si receptori care reactioneaza la doua culori: la rosu si violet, la albastru si violet. Hartridge face un compromis intre teoria tricromatica si cea bicromatica. Dar laserul o infirma si pe aceasta: cu fascicole foarte inguste de rosu si albastru s-au putut obtine senzatii de toate culorile.
Alte experiente mai recente par a indica sensibilitatea la albastru ca apartinand celulelor cu bastonase, in timp ce conurile ar reactiona doar la galben si verde. Problema se dovedeste foarte complexa. Unii se intreaba daca n-ar avea si segmentul cortical un rol si, prin urmare, nu ar trebui sa ne rezumam la studiul retinei.
8. Sensibilitatea
Nu orice stimul provoaca o senzatie. Daca este foarte slab, el nu e sesizat, nu excita organul senzorial corespunzator. Cu cat un receptor reactioneaza la un stimul mai slab, cu atat spunem ca este mai sensibil. in legatura cu sensibilitatea, se descriu doua categorii de limite, de praguri: pragul absolut si pragul diferential.
Pragul absolut de intensitate este cea mai mica intensitate a unei excitatii capabile sa provoace o senzatie. Un fir de par cazand pe pielea noastra nu e sesizat, dar o musculifa, o simtim. Deci greutatea insectei depaseste pragul senzatiilor tactile, de contact. Sensibilitatea este inversul pragului: cu cat pragul e mai mic, cu atat sensibilitatea e mai mare.
In afara pragurilor de intensitate, sunt si alte praguri, carora sa le spunem calitative. De pilda, un sunet de 16 perioade constituie pragul inferior al audibilitatii, iar 20.000 de vibratii constituie pragul superior.
Exista si praguri de discriminare : distanta minima la care am simtit doua puncte de contact pe piele ca fiind distincte constituie un prag de discriminare tactila. El e foarte mic pe varful degetelor, dar destul de mare pe spinare. Pragul de discriminare vizuala se refera la distingerea a 2 puncte apropiate. I se mai spune si acuitate vizuala si ea este testata la oculist, cand ne consulta pentru a aprecia marimea lentilelor de care am avea nevoie.
Sensibilitatea variaza de la un organ senzorial la altul. Foarte mare este sensibilitatea vizuala. Dupa S.I. Vavilov, 2 cuante de energie ar fi suficiente pentru a produce o senzatie de lumina.
Pragul diferential constituie acea marime minima cu care trebuie sa se modifice intensitatea unui stimul pentru a se percepe o diferenta. Daca avem in mana o greutate de 1 kg si cineva va adauga (fara sa vedem) inca 10 g, noi nu vom sesiza deosebirea. Pentru a o observa, ar fi nevoie sa se adauge 33 g, adica 1/30 din marimea initiala.
Legea lui Bouguer-Weber arata ca pragul diferential se afla totdeauna intr-un raport constant fata de marimea la care se adauga, adica As/S = K. In cazul greutatii, avem 1/30, dar in ce priveste lumina, raportul e mult mai mic: 1/100 Daca un candelabru are 100 de becuri, e suficient sa se mai aprinda un singur bec pentru a sesiza o diferenta.
Studiind pragurile diferentiale, fizicianul german G. Fechner a formulat o lege numita de el lege psihofizica, formuland o relatie intre excitant si senzatie :
S = KlogE + C
S = senzatia ; E reprezinta excitantul, K si C sunt constante.
Conform cu aceasta formula, senzatia creste mult mai incet decat excitatia; ea e proportionala nu cu marimea stimulului, ci cu logaritmul sau. Altfel spus, cand excitatia ar creste mult, in progresie geometrica, senzatia nu s-ar intensifica decat conform unei progresii aritmetice.
Cercetari experimentale numeroase au aratat, inca de pe timpul lui W. Wundt si al lui G. Fechner, ca relatia nu e valabila decat pentru intensitatile mijlocii ale excitantului. Cand excitantii sunt foarte slabi ori foarte puternici, nu mai gasim proportionalitatea dintre senzatie si logaritmul stimulului. Deci curba obtinuta nu este o linie dreapta, ci capata o forma asemanatoare unui S inclinat, denumita sigmoida (vezi fig. 11). logE
Fig. 11. Curba reprezentand raportul dmtre senzatie si excitant
Deci ecuatia stabilita de Fechner nu constituie decat o schita aproximativa a raporturilor existente intre excitatie si senzatie. Dar curba demonstrata experimental a fost regasita si in alte cercetari.
Astfel, s-a studiat reactia pupilara. Pupila se micsoreaza in raport cu cresterea intensitatii luminii. Astazi exista procedee exacte pentru masurarea diametrului pupilei si inregistrarea marimii cu care ea se micsoreaza. E vorba de „pupilometrie", realizata prin fotografierea pupilei de la o anume distanta fixa, standard. Folosindu-se lumina de diferite intensitati si masurandu-se marimea contractiei sau dilatarii pupilei, s-a constatat ca diametrul pupilei este in raport invers cu logaritmul excitatiei luminoase, intocmai ca si in cazul legii lui Fechner, variatia e lineara doar pentru valorile mijlocii ale intensitatii luminii. in ansamblu, se obtine tot o curba sigmoida. Daca masuratorile lui Fechner se bazau pe constatari facute constient de catre subiecti, in ce priveste reactia pupilara, ea este un reflex neconstient, fenomen fiziologic.
La fel stau lucrurile si cand e vorba de reactiile retinei. Retina excitata emite curenti electrici foarte slabi. Amplificarea lor permite studiul excitatiilor retiniene, inca din 1895, studii ale variatiei de potential inregistrate in retina unei broaste au aratat ca acesta nu varia proportional cu intensitatea luminii, ci cu logaritmul ei. in 1956, Svaetichin a utilizat in acelasi scop microelectrozi (fire metalice asa de subtiri, incat pot fi implantate intr-un grup foarte restrans de celule). El a utilizat celule izolate din retina unor pesti, supuse unor surse de lumina de intensitati diferite si a obtinut tot o curba sigmoida.
Cu microelectrozi au fost studiate si variatiile frecventei impulsului electric ale unui nerv auditiv din creierul de pisica, atunci cand se produceau sunete langa urechea ei (in limita unei variatii de 30 dB). Aceste variatii erau in raport cu logaritmul intensitatii sunetelor si se obtinea aceeasi sigmoida.
in fine (in 1960), s-au implementat microelectrozi intr-o portiune a creierului unei maimute, portiune aflata in relatie directa cu regiunea din occipital unde se produce proiectia stimulilor optici. Masurandu-se, de asemenea, frecventa influxului nervos in raport cu iluminarea ochiului, se obtine o curba sigmoida. Toate aceste experiente au verificat evolutia unor procese fiziologice in raport cu influenta unor stimuli de ordin fizic, incat am putea vorbi nu de o lege „psiho-fizica", ci de una „fizico-fiziologica". Se pare ca senzatiile noastre nu fac decat sa traduca fidel excitatiile aparute in organele senzoriale, fenomene de ordin fiziologic, transmise cortexului.
in ce priveste fenomenul fiziologic al transmiterii excitatiei, dupa H. Pieron, el ar implica modificari selective ale permeabilitatii unei membrane, si anume ea se schimba pentru diverse categorii de ioni care poarta sarcina electrica. Gheorghe Zapan, profesor la Universitatea din Bucuresti, a stabilit ca formula ce explica permeabilitatea membranelor verifica toate datele publicate de G. Fechner si altii. Deci aceasta ecuatie explica modificarile inregistrate de pragul diferential pentru toate valorile excitantului; ea reprezinta formula matematica (o ecuatie diferentiala) ce se traduce grafic printr-o sigmoida, corectand astfel ecuatia propusa de psihologul german in secolul trecut. Desi Gh. Zapan a publicat constata/ile sale inca din 1960, ele nu sunt cunoscute in strainatate, caci publicatiile noastre aveau o slaba circulatie. Se mai adauga si cercetari facute in Statele Unite, care contesta in intregime rezultatele lui Fechner. Aceasta categorie de investigatii am putea-o denumi „psihofizica subiectiva".
9. Psihofizica subiectiva
Cercetarile facute de Fechner si in laboratorul lui W. Wundt se bazau pe experimente in care se cerea subiectului sa aprecieze daca simte sau nu o diferenta intre excitanti, fara sa i se pretinda constatari privind marimea unor diferente dintre doi stimuli de acelasi fel.
inca din 1872, un fizician belgian (Plateau) a avut ideea de a cere subiectilor aprecierea unor diferente egale dintre doi excitanti vizuali. Se prezentau doua cartoane colorate in gri, intre care diferentele de nuanta erau mari si se cerea alegerea dintr-o serie de alte cartoane a unuia care, intercalat intre primele doua, sa fie tot atat de inchis fata de cel mai deschis, pe cat era cel de-al doilea mai inchis fata de el. Adica se cerea sa imparta intervalul de luminozitate exact in doua. Apoi operatia se repeta, intercaland un alt carton intre primele doua s.a.m.d., pana cand diferenta intre doua cartoane devenea minima. Se obtinea in acest fel o serie de cartoane intre care diferentele de luminozitate erau (subiectiv) egale. Efectuand asemenea experiente, Plateau a infirmat formula lui G. Fechner sustinand ca senzatia nu e proportionala cu logaritmul excitatiei, ci cu radacina ei patrata, ceea ce implica o crestere mai lenta a senzatiei fata de cea sustinuta de filosoful german.
Procedeul utilizat de Plateau era greoi. Mult mai simplu a fost aparatul confectionat de Richardson si Ross. Ei inmanau subiectului un receptor telefonic in care se auzeau zgomote slabe si ii cereau ca, folosind un buton ce amplifica sunetele, sa produca sunete de 2 ori mai puternice ori de 2 ori mai slabe; apoi de 3 ori mai puternice s.a.m.d. Experimentatorul, folosind un audiometru, inregistra amplificarile reale. Mergand pe aceasta cale, in special americanul S. Stevens si fiul sau, R. Stevens, au facut zeci de experiente in care cereau subiectilor sa produca tot felul de excitanti: de 2-3 ori mai puternici, de 2-3-4 ori mai slabi s.a.m.d. Dupa ei, formula privind evolutia senzatiilor in raport cu cresterea stimulilor era \|/=KS", in care \|/ (psi) este marimea senzatiei, iar S cea a stimulilor. Exponentul „n" insa ar varia de la un organ senzorial la altul, incat raporturile dintre excitant si senzatie ar fi foarte diferite. intr-adevar, daca „n" e mai mare decat 1 inseamna ca senzatia creste mai mult decat excitatia, iar daca „n" este fractionar, ea se mareste foarte putin. De pilda 32020 = 321/5 = 2. S. Stevens gaseste variatii foarte mari ale lui „n". Iata cateva din valorile inregistrate de „n" : n sunet 0,30 lumina 1,20 miros (cafea) 0,55 temperatura 1,00 (rece pe brat) temperatura 1,60 (cald pe brat) tact 1,10
Desi Stevens, tatal si fiul, au facut numeroase cercetari, modul lor de organizare si rezultatele au fost viu criticate : au determinat putine puncte de comparatie (cate 5) si intr-o serie de valori extrem de inegale (pentru curentul electric de 1-2,5 ori, dar pentru sunet de 1-10.000). Apoi determinarile au fost facute totdeauna pentru marimi indepartate de prag si utilizandu-se putini subiecti (10-12). Cea mai importanta obiectie se refera la rezultate: au obtinut dispersii foarte mari, datele sunt foarte raspandite. De exemplu, pentru a aprecia ce sunet reprezinta 1/2 din intensitatea de
60 dB, in jurul valorii de 30 dB, aprecierile variaza extrem de mult: de la abateri de 2-3 dB pana la 18 dB (si nu doar una, ci mai multe). Or, se stie, cand dispersia este mare inseamna ca si influenta intamplarii e foarte mare, intervenind numerosi factori.
Altii au refacut investigatiile lui Stevens si n-au gasit o functie de putere, ci o sigmoida! Pana la urma s-a efectuat o serie de cercetari infirmand net pozitia amintita. Astfel, W. McGill, lucrand cu 10 subiecti care au efectuat estimari asupra sunetelor, a obtinut aprecieri asa de deosebite, incat el a sustinut ca nu se pot obtine date generale, ci doar niste „ecuatii personale". Cea mai serioasa investigatie a fost realizata de F. Jones si M. Marcus (in 1961). Ei au utilizat 49 de subiecti, supunandu-i de 2 ori la probe si cerandu-le cate 7 aprecieri numerice in trei organe senzoriale (greutate, miros si gustul sarat). Au rezultat 294 de curbe. Analiza de varianta efectuata (coeficientul F al lui Snedecor) pune in lumina diferente semnificative intre cele 3 modalitati senzoriale, dar si intre indivizi. E vorba, deci, de o mare variabilitate si nu se pot stabili legi generale in cadrul psihofizicii subiective (datele si aprecierile in aceasta chestiune provin din La Psychophysique, H. Pieron, 1963).
Ca urmare a acestei situatii, psihofizica subiectiva a stat in centrul atentiei unui simpozion al Asociatiei de Psihologie Stiintifica de Limba Franceza (in 1961); simpozioanele acestea au intotdeauna un inalt nivel stiintific. Acolo s-a tras concluzia : metodele directe de masurare a intensitatii senzatiilor nu ne dau indicatii asupra marimilor ca atare, ci doar despre felul in care subiectii lucreaza cu marimi. Aprecierea directa a faptului ca o senzatie e de 2 sau de 3 ori mai intensa decat alta este extrem de dificila, fiind influentata de multi factori; de aici decurge si inregistrarea unei mari variatii in cuantificare. Metoda preconizata de G. Fechner este mult mai precisa, intrucat se cere subiectului sa constate doar daca percepe sau nu o diferenta. incat adevarata lege a raportului dintre stimul si senzatie (de fapt dintre stimul si excitatia organului senzorial) este aceea precizata de Gh. Zapan, lege care se reprezinta grafic printr-o curba sigmoida.
Dar S. Stevens nu s-a sinchisit de concluziile acestui simpozion. A continuat sa publice cercetari de acelasi gen, impodobite cu grafice si vorbind de simplitatea surprinzatoare a metricii senzoriale. El a profitat de situatia ca psihologii americani nu citesc publicatiile in franceza (fapt viu criticat de Jean Piaget) si de prestigiul numerelor, al reprezentarilor grafice. Astazi, inca mai sunt pomenite prin manuale cercetarile sale, desi s-a dovedit inexactitatea concluziilor, pe cand o contributie valoroasa, cum este aceea a lui Gh. Zapan, este ignorata.
Oricare ar fi raportul dintre excitant si senzatie, daca el este constant, atunci o persoana poate ajunge sa aprecieze exact intensitatea unui stimul. Este ceea ce a aratat o serie de experiente. Facandu-se mai multe investigatii privind aprecierea luminozitatii unei surse de catre 3 persoane, s-a constatat o precizie crescanda in evaluarile facute. De asemenea, un subiect, facea inca de la inceputul exercitiilor aprecieri foarte exacte. Explicatia? Era pilot naval si meseria sa il obliga sa compare si sa determine cat mai exact luminozitatea unor faruri, acesta fiind unul din criteriile identificarii lor. Asadar, experienta imbunatateste foarte mult evaluarea intensitatii unor senzatii. Acesta este unul din factorii explicand de ce S. Stevens obtinea o asa de mare varietate de raspunsuri in investigatiile sale.
Rolul experientei apare si mai evident cand cerem aprecierea unor lungimi, suprafete, distante care, fiind mai strans legate de practica, permit aprecieri exacte, mai ales din partea profesionistilor exersati in aceasta privinta.
10. Adaptarea si interactiunea senzatiilor
Sensibilitatea unui organ senzorial nu ramane constanta. Majoritatea organelor senzoriale isi modifica sensibilitatea in raport cu intensitatea stimulilor ce actioneaza asupra lor. Aceasta modificare este numita adaptare. Cand stimulii sunt puternici, sensibilitatea scade si, invers, cand sunt slabi, sensibilitatea creste.
Scaderea sensibilitatii tactile, de contact, se observa cand ne imbracam: nu mai simtim decat vag atingerea hainelor (in 3 secunde, ea scade pana la 1/5 din valoarea initiala).
Adaptarea simtului termic e si ea puternica. Se poate observa cu usurinta efectuand urmatoarea experienta: folosim 3 recipiente, unul din ele continand apa foarte calda (40° Celsius), in care introducem mana dreapta, un al doilea cu apa rece (10°), in care punem mana stanga; dupa ce tinem mainile in apa cam 1 minut, le plasam in vasul din mijloc, unde este apa calduta (28°). Mana dreapta va resimti acest lichid ca fiind rece, deoarece sensibilitatea sa la caldura a scazut mult, iar mana stanga o va simti calda, in cazul ei scazand sensibilitatea la rece.
Si in cadrul simtului olfactiv se realizeaza o puternica adaptare, ceea ce ii favorizeaza pe muncitorii care lucreaza in intreprinderi unde, inevitabil, se produc mirosuri neplacute.
Foarte mare este adaptarea ochiului la intuneric. Pupila creste de 17 ori, dar dupa o ora, sensibilitatea vizuala poate spori de 200.000 ori, datorita intrarii in functiune a celulelor cu bastonase. Descresterea sensibilitatii, cand trecem de la obscuritate la lumina, se produce mult mai repede. Totusi in primul minut suntem orbiti.
O slaba adaptare se observa insa la auz si la durere. Aparenta slabire a unui sunet este efectul deplasarii atentiei, nu al adaptarii. De asemenea, o durere acuta nu descreste decat daca diminueaza insasi cauza ei.
Sensibilitatea unui organ senzorial se modifica nu numai datorita unei stimulari specifice lui, ci si prin excitarea altui organ senzorial, fenomen dovedind existenta unei interactiuni intre diversele simturi. P. Lazarev a demonstrat ca sunetul constant al unui diapazon este auzit mai tare cand, simultan, se aprinde o lumina si mai slab cand ea se stinge. Interactiunea pare a fi valabila pentru toti receptorii. S.V. Kravkov a ilustrat aceasta ipoteza prin numeroase studii. El a demonstrat cum creste sensibilitatea vederii crepusculare (la o lumina slaba) cand ne stergem fata si gatul cu apa rece (excitarea simtului termic), cand mestecam tablete dulci-acrii (stimulare gustativa) si cand ne fortam respiratia (influenta interoceptorilor).
Interactiunea nu are drept efect numai cresterea sensibilitatii, ci si scaderea ei, daca excitantii au o mare intensitate. Sunetele slabe produc o crestere a sensibilitatii vizuale, dar cele puternice cauzeaza o scadere a ei.
Un alt fenomen de interactiune senzoriala il constituie asa-numita „sinestezie" : cand un stimul actioneaza asupra unui receptor, el poate produce, in acelasi timp, si senzatii caracteristice unui alt analizator. De aceea vorbim de sunete ascutite ori reci. Sau pictorii caracterizeaza unele culori ca fiind calde, iar altele reci. Edmond Gruber, primul psiholog care a infiintat un laborator de psihologie experimentala la Universitatea din Iasi (in 1893), a facut cercetari interesante privind „auditia colorata", studiind in special pe N. Beldiceanu. E vorba de persoane carora o melodie le cauzeaza si viziunea anumitor culori. De altfel, muzicienii spun uneori ca este „o melodie luminoasa".
Aceste experiente si fapte observate dovedesc unitatea fenomenelor psihice, chiar si in domeniul senzatiilor, care prin structura organelor de simt, descompun, analizeaza aspectele diverse ale lumii reale.