Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Critica sociala extrema: Caragiale - Spiritul critic in Muntenia
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

r8f5fl
Caragiale face parte din aceeasi generatie ca si Emi nescu. Alaturea de acesta, el reprezinta si caracterizeaza perioada a doua a literaturii romane moderne.
Din punct de vedere social, literatura sa este expresia acelora care, veniti in urma relelor produse de formele noi pentru anumite clase, se ridica impotriva acestor forme, pentru ca au adus nenorocirea acelor clase. Critica sa, ca si aceea a lui Eminescu si a socialistilor, este excesiva, extrema.
Stiu ca suna cam curios epitetul de “critica“ alaturat la opere literare atat de obiective ca ale lui Caragiale.
Cand am vorbit de critica lui Alecsandri, intemeindu-ma pe operele sale dramatice, nu putea sa incapa nici o obiectie, caci acele opere, cum marturiseste insusi autorul lor, au fost opere a th èse, scrise cu un anumit scop, extern artei:

de a fixa anumite tipuri, care incepeau sa dispara, pentru a le transmite posteritatii si cu scopul, si mai extern artei, de a biciui anumite naravuri, spre a moraliza pe contem porani.
Desigur, Caragiale nu a scris cu nici un scop extern artei. El a fixat o lume intreaga, pentru ca, vazand-o, cunoscand-o, si pricepand-o, a simtit nevoia sa exteriori zeze ceea ce crease in inchipuirea sa, ajutat de o putere neasemanata de expresie. Dar de aici nu urmeaza ca opera sa obiectiva este oglindirea indiferenta a lumii din afara, in cazul acesta special: a societatii romanesti.
Pretentia de constiinta in care se oglindeste exact lumea din afara, pretentia de constiinta-oglinda, cand e vorba de acele aspecte ale lumii pe care nu le putem percepe si interpreta decat din punctul de vedere al idealului nostru omenesc, decat prin acel ideal, este o pretentie nejustifi cata, pe care am analizat-o altadata, vorbind tot despre
Caragiale1. Subiectivitatea artistului (si chiar a teoreti cianului) are un rol esential in perceperea si interpretarea lumii morale.
Dar Caragiale e un satiric, un mare satiric si, de cand e lumea, satiricii au avut pretentia ca planeaza mai pre sus de puterile oarbe care mana pe oameni, ca tocmai ei, satiricii, isi dau seama, prin marea lor patrundere inte lectuala, de acele forte oarbe. Ca genul satiric presupune, la acei care-l cultiva cu succes, o mare putere intelectua la, e sigur, dar ca in conceptia lumii ei sunt numai niste inteligente “pure” si ca temperamentul cu inclinatiile si aversiunile lui nu joaca nici un rol, aceasta nu se poate sustine. Ba, mai degraba, se poate sustine ca tocmai sa-



tiricul este mai partinitor, ca sa spunem cuvantul pro priu, ca tocmai el, pentru ca are un puternic punct de vedere personal, este mai personalist, mai selectiv, ca sa intrebuintam un barbarism. Dar selectia nu se poate con cepe fara un criteriu. Iar acel criteriu, e clar, nu poate fi dat decat de idealul omenesc al satiricului. Am vorbit de atatea ori de personalitatea morala care strabate fatal in opera unui romancier oricat de obiectiv ar fi el. Si, daca la un romancier — care poate, prin definitie, sa fie mai olimpian, mai constiinta-oglinda —, acea personalitate strabate in opera, este evident ca in opera unui satiric, care e stapanit de sentimente puternice fata de lumea ce zugraveste, acea personalitate se va vadi si mai mult.
Pretentia de constiinta-oglinda am vazut ca au avut-o toti criticii, si a avut-o si satiricul de altadata V. Alec sandri. Am vazut insa ca Alecsandri, in realitate, a privit si el sociatatea romaneasca prin prisma unui ideal, asa incat si opera sa e partinitoare. Am vazut ca pe Clevetici reuseste sa-l ridiculizeze cu cruzime, pe cand pe Sandu
Napoila, desi vrea sa-l ridiculizeze, il face sa apara aproape un om simpatic si de bun-simt. Dar Alecsandri, in orice caz, voind sa ridiculizeze pe Sandu Napoila, a cautat cu tot dinadinsul sa se comporte cu societatea romaneasca ca o constiinta-oglinda.
Caragiale, insa, n-are un Sandu Napoila. El n-a fost afectat de ridicolele atitudunii reactionare din tara aceasta, ci numai de ridicolele atitudinii liberale, patruzecioptiste, democrate, revolutionare, ori cum voiti s-o mai numiti.
Sa fi zugravit Caragiale cat de drept, cat de obiectiv, ridicolele atitudini revolutionare, si sa nu-si fi exprimat nicaieri teoretic idealurile sale sociale, tot am avea posibili tatea si dreptul sa-l clasificam printre adversarii revoluti-

onarismului, printre prietenii reactionarismului, numai in urma acestei constatari: ca el n-a ridiculizat decat o atitudine si n-a ridiculizat niciodata, nicaieri, atitudinea cealalta, reactionara, care o fi avand desigur ridicolele ei.
Dar, de fapt, Caragiale n-a fost intotdeauna obiectiv.
Uneori a exagerat peste marginile permise satiricului. Si acolo unde a exagerat, pacatuind si impotriva artei, acolo, deci, unde nu poate fi vorba ca a redat realitatea, acolo
Caragiale “s-a descoperit”, cum s-ar zice, si-a aratat sen timentele sale, idealul sau omenesc, ura sa impotriva ati tudinii revolutionare. Trecand peste exageratiile lui in privinta lui Rica Venturiano, ne oprim asupra unui singur caz, Mita Baston din D-ale carnavalului:
“Nae: Vrei scandal cu orice pret?
Mita: Da (ridicandu-se), vreau scandal, da... pentru ca m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate; ai uitat ca sunt fiica din popor si sunt violenta; ai uitat ca sunt republi cana, ca-n vinele mele curge sangele martirilor de la 11 februarie; (formidabila), ai uitat ca sunt ploiesteanca — da, ploiesteanca! Naica, si am sa-ti torn o revulutie — da, o revulutie —, sa ma pomenesti!...” si aiurea, tot Mita:
“... Jur pe tot ce mi-a ramas mai scump, jur pe statuia
Libertatii de la Ploiesti, ca are sa fie o istorie...”1 E clar ca n-a existat niciodata o femeie in fundul mahalalei bucu restene care, in disperarea ei de concubina parasita, sa invoce republicanismul, pe 11 februarie, statuia Libertatii de la Ploiesti s.c.l. ... Aici Caragiale si-a dat satisfactia de a terfeli, cam fara nici un apropo, revolutionarismul roman, si aceasta, dealtmintrelea, in dauna artei sale.

Asadar, nu numai ca marele nostru satiric nu ridiculi zeaza niciodata pe reactionari, dar inca exagereaza, peste marginile permise de arta, ridicolele “revolutionarismului”.
Dar nu e numai atata. Caragiale, cu tot obiectivismul sau (care, cum vedeti, nu e pana la sfarsit nedezmintit), gaseste prilejul sa se amestece direct in bucati curat litera re, pentru a da lovituri “liberalismului”. Admirabila sa bucata Boborul o ispraveste prin aceste cuvinte:
“Asa s-a sfarsit Republica noastra! Asa Reactiunea a sfasiat cea mai eroica pagina a liberalismului roman!”1
Iata-l, dar, pe Caragiale zugravind cat poate mai bine o aventura ridicula si declarand ca aceasta e “pagina cea mai eroica a liberalismului roman”, masurand gradul de eroism al liberalilor dupa gradul ridicolului manifestat!
Si sa se bage bine de seama: aici nu vorbeste un personaj din nuvela, vorbeste insusi Caragiale, amestecandu-se di rect in opera sa. In schimb, are Caragiale o singura “pa gina eroica“ a conservatismului si a reactionarismului roman? Si repet din nou: atitudinea reactionara nu s-o fi pretand si ea la ridicul?2
Dar, mergem mai departe: Caragiale si-a expus si teoreticeste conceptiile sale sociale si politice, pe care, in opera sa literara, numai le intrevedem:

In articolul sau Politica si Cultura, Caragiale scrie:
“Noi, cestia chemati grabnic la viata de Stat prin insta urarea principiului nationalitatilor, ne gasim astazi, si fireste trebuie sa fim mandri de aceasta, ca in situatia lui
Alexandru Machedon — am zis cam, fiindca este o mica deosebire: pe cata vreme vartejul produs de acesta a fost extensiv, vartejul nostru este intensiv; cum am zice, Ale xandru a ametit o lume ca trombele si ciclonii calatori, iar noi ne ametim singuri ca dervisii invartitori.
Fireste. Statul tanar, infiintat dupa imprejurari, are nevoie grabnica de o societate. Statul improvizat, in loc de a fi forma de echilibru al fortelor sociale la un moment dat, cauta sa fie fondul si izvorul nascator al acelor forte.
De unde statul ar trebui sa fie rezultatul natural al soci etatii, ne pomenim ca societatea trebuie sa fie produsul artificial al Statului. Statul improvizat, simtind ca paseste in gol, are nevoie numaidecat de un razim pe ce sa-si puna piciorul: ii trebuie neaparat o societate, pentru linistea lui, pentru asigurarea fata cu el insusi ca existenta lui are o ratiune mai temeinica decat norocul, poate necredin cios, al catorva momente. Neavand asadar pe cine sa-i impuna lui reforme, se gandeste el mereu la dansele; nea vand o societate care sa-i ceara ceva dupa nevoile ei, inchi puieste el niste nevoi sociale, carora le decreteaza pe di buite satisfacerea. El tot spera si nu oboseste a spera ca va face sa rezulte de la dansul o societate etc1.
Iata exprimata, mai bine poate decat oriunde, critica
“liberalismului”, conceptia junimista, eminesciana si so cialista — si care este un adevar — ca formele, la noi, au premers fondului, ca s-a importat o organizare politico-

sociala, corespunzatoare unei altfel de societati decat a noastra, unei societati in care clasa care da tonul e burghe zia, clasa inexistenta la noi.
Caragiale, asadar, a fost un dusman al “liberalismului”, tot atat de intransigent si de ireductibil ca si Eminescu, si inca mai fara mila decat acesta. Si nu e o intamplare ca
Muntenia, lipsita in epoca precedenta de spiritul critic, a dat pe cel mai nemilos critic al “liberalismului”. Acolo unde a aparut si a inflorit liberalismul, acolo trebuia sa apara si criticul lui cel mai profund, caci numai un muntean a putut avea ocazia sa vada liberalismul — parti dul “ros” — in toata desfasurarea aspectelor lui.
Altadata, dupa 1840, a putut aparea si in Moldova critica un satiric social: Alecsandri. Acuma, acest satiric nu putea sa apara decat in Muntenia. (Si sa se observe ca si scoala pe care a format-o Caragiale n-a avut nici un reprezentant in Moldova.) In Moldova n-au existat, sau n-au existat ca tipuri desavarsite, deci reprezentative, un
Jupan Dumitrache, un Conu Leonida, un Farfuridi, un
Rica Venturiano etc. “Comediile” lui Caragiale, ca sa vor bim deocamdata numai de ele, sunt atat de “muntenesti”, incat si actorii care au stiut sa le interpreteze mai bine au fost toti munteni, daca nu ma insel. In Iasi chiar, acel care a facut creatiuni de neuitat din Conu Leonida, din
Trahanache a fost un muntean, neuitatul Arceleanu. Iar astazi, dl Vernescu-Valcea ne infatiseaza un admirabil
Jupan Dumitrache. Si lucrul e firesc: un actor, cand in terpreteaza un tip, in realitate il creeaza, si orice creatiune presupune o indelungata observatie, o observatie fara voie, de toate zilele, care permite actorului de a memora mii de atitudini, din care, ca si scriitorul, alege inconstient, sin tetizand in creatiunea sa observatiile lui nenumarate.

Revenim.
Asadar, Caragiale a criticat — a “combatut”, am putea zice — liberalismul. Aceasta e semnificatia sociala si filo zofica a “comediilor” sale. (Vom vedea ca opera sa de mai tarziu, Momente etc., are o alta semnificatie.)
S-a spus ca marele nostru dramaturg a zugravit in comediile sale mahalaua. Dar aceasta nu este adevarat: daca personajele din O noapte furtunoasa, din Conu Le onida fata cu reactiunea si din D-ale carnavalului sunt mahalagii — si inca pentru Rica Venturiano trebuie sa facem exceptie: el e un “intelectual” —, apoi personajele din comedia cea mai buna, din O scrisoare pierduta, nu sunt mahalagii. Trahanache e mare proprietar; nevasta lui o “dama mare”; Farfuridi, Branzovenescu, Catavencu sunt avocati, sunt “intelectuali”, cei dintai, impreuna cu
Trahanache, sunt “stalpii puterii” dintr-un oras de provin cie; Tipatescu e un inalt functionar si un om cult; Aga mita Dandanache, un stalp al partidului liberal etc.
Asa ca, cel putin despre O scrisoare pierduta, nici vorba nu poate fi de zugravirea mahalalei. Despre o singura comedie, D-ale carnavalului (cu toate ca contine frazele citate mai sus, in care se ridiculizeaza liberalismul), se poate spune, intr-adevar, ca are ca tema zugravirea ma halalei. Aceasta comedie are un aer deosebit — am putea spune ca face o figura aparte — de celelalte comedii ale lui Caragiale, nu numai pentru ca este mai slaba, caci se intemeiaza pe trucuri si pe vorbe de spirit, dar si pentru ca are alta semnificatie: adica n-are semnificatia de a fi o sarja directa impotriva liberalismului, ci, daca e s-o legam cu liberalismul, una foarte indirecta; intrucat psihologia personajelor si limbajul lor sunt efecte si ale starii noi de lucruri, introdusa de liberali. (La drept vorbind, D-ale

carnavalului e lipsita de semnificatie, si acesta e marele ei defect estetic.)
Desi personajele din O noapte furtunoasa si din Conu
Leonida fata cu reactiunea sunt mahalagii, aceste doua comedii sunt, pentru toata lumea, de acelasi fel, din aceeasi familie, au aceeasi semnificatie ca si O scrisoare pierduta, in care personajele nu-s recrutate din mahala.
Prin ce lucru, atunci, toate aceste personaje, si din mahala, si din clasele de sus, sunt la fel de stupide? Apoi prin starea de lucruri pe care o reprezinta, prin conceptia si atitudinea lor politica, asa cum stiu ele sa priceapa politica, sa se exprime, sa se manifeste — prin liberalis mul lor.
In aceste comedii, Caragiale biciueste o conceptie, s-ar putea zice un partid. Si daca acei prin care biciuieste acea conceptie si acel partid sunt uneori mahalagii, aceasta e alta vorba. Am vazut ca ei pot fi si din clase inalte. In O noapte furtunoasa si in Conu Leonida fata cu reactiunea,
Caragiale nu scrie ca sa zugraveasca mahalaua, ci ca sa biciuiasca liberalismul, intocmai ca si in O scrisoare pierdu ta. Si daca in O noapte furtunoasa si in Conu Leonida fata cu reactiunea Caragiale isi ridiculizeaza personajele si pentru structura lor sufleteasca grosolana, si pentru ames tecul de civilizatie si orientalism in purtarea lor zilnica
— le ridiculizeaza insa, mai ales, in ipostazul lor de repre zentanti ai liberalismului.
Si cu ce talent, si cu ce logica implacabila! Personajele din O noapte furtunoasa, pe langa ca au atat de frapant individualitatea lor, apoi sunt si atat de simbolice! Jupan
Dumitrache este clasa care da substrat liberalismului roman; Nae Ipingescu reprezinta formele noi, “guverna mantul”, Rica Venturiano, in calitatea lui de redactor la

Vocea patriotului nationale, e chintesenta intelectualismu lui liberal. Vocea patriotului nationale de la “15/27
Rapciune”, in care Nae Ipingescu citeste “Republica si
Reactiunea sau Venitorile si Trecutul” si in care e vorba de “a manca de la datoriile etc.” — nu vedeti aici pe liberalul, pe “rosul” “pasoptist”, cu limbajul lui latinist si frantuzit, impotriva caruia a luptat scoala critica? Dar versurile lui Rica Venturiano adresate Zitei! Nu vedeti pe poetul netalentat si ridicol, rasarit in urma introducerii stangace a culturii apusene, pe poetul impotriva caruia a luptat atat dl Maiorescu! Dar Zita, cu limba ei impestritata de frantuzisme, care vorbeste cu dispret despre “mitocanul de Tarcadau”, barbatul ei! Nu vedeti in ea pe Gahita Roz marinovici ori pe Coana Chirita a lui Alecsandri, pe femeia care a apucat sa se “civilizeze” mai inainte de barbati?!
Vorbind de teatrul lui Alecsandri, am aratat cum femeile au fost mai primitoare de cultura straina decat barbatii.
Si spuneam de pe atunci ca “civilizatia” patrunzand cu vremea tot mai jos, in paturile sociale, Caragiale nu mai da peste un amestec ridicol de civilizatie si barbarie in clasele cele mai de sus, civilizate complet, in forma acum, ci in clasele mai de jos, ori in clasele de parveniti.



Am vazut ca personajele din O noapte furtunoasa sunt simbolice. Dar si legatura dintre dansele e simbolica. Jupan
Dumitrache, Nae Ipingescu si Rica Venturiano se inteleg perfect, se stimeaza, toti au ca tinta a dusmaniei lor pe
“ciocoi” si ca ciment al legaturii lor ura impotriva “cio coiului”, si toti jura — si sunt gata sa faca si infamii pentru ea — in numele “sfintei constitutii”, pe care dealt mintrelea n-o inteleg, cum Jupan Dumitrache si Nae Ipin gescu nu inteleg nici lucrurile scrise in Vocea patriotului nationale, desi le admira — simbol, si acesta, al neintele-

gerii formelor noi, pe care totusi le admira. In sfarsit, coalitia dintre aceste categorii noi — burghezime, organele guvernamantului si intelectualitatea liberalismului — e simbolizata admirabil prin expresia triumfatoare, prin recomandatia suprema, cu care se fac cunoscute persona jele unul altuia, la sfarsitul piesei: “E d-ai nostri!”...
Numai pentru “scartai-scartai”, cum il credea Jupan
Dumitrache pe Rica, inainte de a-l sti cine e, numai pentru micul functionar, servitor al claselor care formeaza sub stratul formelor noi, numai pentru acesta are Jupan Dumi trache dispret. “Scartai-scartai” nu e puterea intelectua la, ca Rica, nici cea guvernamentala, ca Nae Ipingescu, nici cea baneasca, ca Jupan Dumitrache: el e un “baga bont”, un “coate-goale”. El nu e o parghie a starii noi de lucruri, ci un mititel surub al masinii.
In Conu Leonida fata cu reactiunea, Caragiale, voind sa scoata un puternic efect comic, pune frazele cele mai razboinic-revolutionare in gura unui personaj ridicol de fricos, care tremura si de umbra lui. Pentru a face cat mai puternic contrastul dintre frica personajului si “ideile” profesate de el, Caragiale le exagereaza pe acestea din urma. De aceea — uzand imparateste de toata permisia acordata satirei de a exagera —, Conu Leonida apare in opera lui Caragiale, ca tipul extrem al “revolutionarului”:
Conu Leonida e pur si simplu “republican” si, daca ar avea si el un “Galibardi”, cu “o mie de volintiri”, ar schimba
Romania in republica. In aceasta comedie, Caragiale ridi culizeaza si “mentalitatea” republicana ploiesteana1 .
Comedia cea mai buna, pentru ca este o satira mai

adanca a unui fenomen social mai important, este O scri soare pierduta. Aici nu se zugraveste liberalismul roman patruzecioptist in ultima-i faza (1883), reprezentat, nu ca in O noapte furtunoasa, prin masa anonima ce forma substratul acestui liberalism, ci prin conducatori. In aceas ta comedie, Caragiale satirizeaza numai liberalismul, caci, cum am vazut, aici nu mai e vorba de o clasa — mahalaua
— ori numai de anumite caractere ridicole, ori inteligentii obtuze. Aici e vorba de toate categoriile sociale care intru peaza formele noi, reprezentandu-le: profesiile liberale, intelectualii, Farfuridi, Branzovenescu, Catavencu, Tipa tescu: proprietarii mari, Trahanache; politicienii de la cen tru ai partidului, Agamita Dandanache; dascalimea, Io nescu, Popescu; micii functionari, Pristanda; cetatenii de ultima treapta, Cetateanul turmentat; femeile care fac politica, Zoe; in sfarsit, “alegatori, public”, adica toate clasele orasenesti. Pe de alta parte, intre aceste personaje sunt si oameni destepti, ca Tipatescu; si oameni sireti, daca nu destepti, cum e Catavencu; si oameni prosti, ca
Trahanache, Farfuridi etc. Apoi oameni morali, din punctul de vedere al moralei personale, ca Trahanache, Farfuridi poate, dar care, cand e vorba de “politica“, devin imorali sau mai degraba amorali; oameni imorali ca Tipatescu,
Catavencu etc. In sfarsit, din punct de vedere politic, unii, cea mai mare parte, “moderati”; altii, “subversivi” in vorbe, cum e Catavencu; altii, material pentru demagogia subversiva, ca Ionescu si Popescu (e o intreaga filozofie in numele ce le da Caragiale acestor doi); altii, unelte ale infamiei celor de sus, ca nenorocitul Pristanda; altii, materie inerta, ca Cetateanul turmentat, care nu stie “cu cine sa voteze”... Din aceasta comedie lipseste “burghezul” liberal, Jupan Dumitrache, si poetul ridicol, Rica Ven-

turiano, pentru ca galeria sa fie completa. In schimb, desi nu sunt pusi in scena, dar ii vedem si ii simtim si pe supremii guvernanti din capitala, care dau ordine sa se comita toate infamiile spre a fi ales Agamita Dandana che, pentru a salva pe o “persoana inalta“, care pierduse un bilet de dragoste.
Asadar, tot felul de clase, tot felul de inteligente, tot felul de caractere — toti au ceva comun prin care sunt si mizerabili si ridicoli, si acel ceva este liberalismul lor, sau noua stare de suflet datorita liberalismului roman.
Iar cel mai mizerabil, si singurul care este umilit la urma urmei in aceasta comedie, umilit pentru ca nu reuseste, este Catavencu. Si cine este Catavencu, care tine celebrul sau discurs, in “anul de gratie 1883”, cum zice el? Cata vencu este un “revizionist”, antagonistul timidului revizio nist, in realitate antirevizionist, Farfuridi. Catavencu, revizionist “avansat”, in anul 1883 (cand s-a facut alegerea pentru camera de revizuire) simbolizeaza gruparea lui C.A.
Rosetti. Cel mai infam din piesa este intruparea curentului celui mai inaintat, mai democratic, din fostul partid libe ral, curentul rosettist. Iar Catavencu nu reuseste, pentru ca curentul rosettist, cum se stie, a fost in minoritate. Si
Caragiale terfeleste cu ultima cruzime aceasta minoritate invinsa.
Si inca ceva. “Demagogismul” lui Catavencu, prin care
Caragiale a atacat si a ridiculizat pe C. A. Rosetti, e un procedeu cunoscut, de care am vorbit aiurea, cand spu neam ca cine combate cu insistenta “demagogismul” o face cu dorinta de a compromite democratismul. Sa se mai observe apoi ca aceasta ura, indreptata cu mai mare pute re mai ales impotriva rosettismului, am vazut-o si la
Eminescu. Si o vedem si la Alecsandri in poezia adresata

generalului Florescu. C. A. Rosetti a fost, cum era si firesc, omul cel mai urat de cei din “dreapta”.
O scrisoare pierduta, fiind publicata in 1884, in vre mea dezbaterilor pentru revizuirea, constitutiei, imediat dupa alegerea camerei revizioniste, pe langa, desigur, o minunata comedie, este si un pamflet de ocazie impotriva evenimentelor la ordinea zilei. Dar vremea a sters acest caracter al piesei.
O noapte furtunoasa si Conu Leonida fata cu reactiunea sunt din 1879, iar O scrisoare pierduta, din
1884. Asadar, in primele sale opere, Caragiale lupta exclu siv impotriva liberalismului. De acum incolo, opera lui
Caragiale nu va mai avea aceasta semnificatie, el nu va mai porni teribila sa artilerie impotriva liberalismului.
Vom vedea impotriva cui. Dar este interesant de observat ca lupta lui Caragiale exclusiv impotriva liberalismului ros, patruzecioptist, revolutionar inceteaza cu O scrisoare pierduta, din 1884, adica atunci cand vechiul partid libe ral se desfiinteaza, cand in partidele politice se face o turburare si un haos, cand partidele ajung sa nu se mai deosebeasca mult, cand nu mai poate fi vorba de “repu blicani” si de “reactionari”, cand inceteaza, cum am vazut, si lupta d-lui Maiorescu, si lupta lui Alecsandri. Si sa se mai observe un lucru: Caragiale a criticat liberalismul in aceeasi vreme ca si Eminescu, ca si socialistii. Cara giale marcheaza si el cu putere data de 1800, despre care am vorbit de atatea ori.
*
Dupa aceasta, satira lui Caragiale isi va schimba obiec tivul. Incepand cu D-ale carnavalului (1885), urmand cu cateva schite in Convorbiri literare si ispravind, mult mai

tarziu, cu admirabilele Momente, Caragiale va satiriza, daca voiti, mahalaua. Dar trebuie sa ne intelegem asupra acestui cuvant. Mahalaua pe care o satirizeaza Caragiale nu e o categorie sociala, clasa de mici burghezi, de mici functionari, care sta in suburbie si ale carei mijloace ma teriale, ca si intelectuale, sunt restranse. Mahalaua pe care a satirizat-o Caragiale e o categorie sufleteasca. E vorba de mahalaua intelectuala, in care intra oameni din toate categoriile sociale, in orice caz, din multe categorii sociale: si mici burghezi, si functionari inferiori, dar si oameni bogati, sus-pusi, si functionari superiori, si chiar uneori progenituri din clasa “nobila“. In 25 de minute, in
Telegrame, in Vizita in Five o’clock, in Reportaj, in Boris
Sarafoff!, in Ultima ora, in Atmosfera incarcata, in High life, in Cadou, in Diplomatie, in Mici economii nu e vorba de clasa sociala mahala. In aceste bucati, personajele sunt, toate, din lumea “buna“, uneori dintre “stalpii societatii”, dintre oamenii care sunt pusi pe ultima scara a situatiei sociale si ca rang, si ca avere.
Dar cu toata aceasta deosebire de clasa a personajelor, ele fac parte, toate, din aceeasi categorie sufleteasca — culturala mai bine, daca se poate intrebuinta acest cuvant.
Cand le citim, toate schitele lui Caragiale sunt de aceeasi natura, au acelasi aer, in ele e vorba de acelasi lucru. Si acest lucru este ridicolul ce rezulta din neasimilarea civilizatiei, din spoiala de civilizatie, din contrastul din tre pretentie si realitate, din amestecul de civilizatie si barbarie — amestec manifestat in idei, in simtiri, in purtari si in limbaj.
Limbajul, dialogul este partea esentiala a acestor schite.
Mai intai, pentru ca ele sunt foarte dramatice — Cara giale fiind mai inainte de toate un dramaturg — si in

genul dramatic limbajul are tot rolul: prin el se zugraveste personajul. Si apoi pentru ca limbajul, prin incoerenta si impestritarea lui, e de ajuns, el singur, sa ne arate si incoerenta ideilor unei societati informe, ori in stare de formare, si acel amestec de civilizatii, redat prin ameste cul de cuvinte vechi si noua, stropsite, schimonosite ca si ideile pe care le prezinta. Dar toate personajele schitelor sale fac parte din clasele noi, din acele categorii de oameni, care au primit formele noi si le reprezinta, le exercita.
Burghezimea mica munteneasca, burghezimea mare, functionarii mici si mari, gazetarii etc. Si de toate aces tea cine este vinovat? Cine a facut aceste lucruri? Desigur, patruzecioptistii, liberalismul. Asa ca, in critica mahalalei,
Caragiale critica tot liberalismul, numai cat nu direct, ci in efectele lui. Cu disparitia patruzecioptismului, la 1884, dispare si critica acestui patruzecioptism. Dar efectele lui raman, si critica lui Caragiale, acum, se indreapta asupra acestor efecte.
Este interesant cum se oglindeste in opera lui Cara giale infuziunea “civilizatiei” noi in diferitele paturi so ciale. Si aceasta apare clar, daca observam cum se conta giaza diferitele personaje de limbajul cel nou, simbolul formelor noi, neasimilate cu adevarat. Aceasta infuzie, de care vorbim, si care vine de sus, de la conducatori, se face pe langa altele, mai cu seama prin politica, prin propa ganda principiilor patruzecioptiste in presa mai ales — si prin literatura cea proasta. O noapte furtunoasa e caracte ristica din acest punct de vedere. Iata, de pilda, Chiriac.
In convorbirea lui cu Nae Ipingescu si cu Jupan Dumi trache, unde e vorba de afaceri publice, de garda nationala si de celelalte, de “izircit”, de “rezonul la asa motiv” etc., el vorbeste in limbajul cel nou ridicol. In vorbirea lui insa

cu Veta, unde Chiriac nu mai este un ruaj al “statului”, unde nu mai este vorba de afacerile publice, de formele noi — acolo el vorbeste curat romaneste si numai ici si colo intrebuinteaza cate un cuvant nou, ridicol. Aceasta aparitie rara a cuvintelor ridicole, acolo unde nu e vorba de afacerile publice, este o contagiune. Limbajul lui Chiriac, calfa de cherestegiu, se contagiaza de limbajul lui Chiriac, sergent in garda civica si cititor al Vocii patriotului nati onale. Si iata-l si pe Spiridon. El e candidat de calfa, de sergent in garda civica si de cititor al Vocei. El vorbeste curat, dar, de pe acum, a invatat si el cateva expresii de la anturajul sau. Vorbind de Rica, el stie sa-l numeasca:
“persoana in chestie”, “persoana madam Zitei” etc. E in teresant sa comparam pe Veta cu Zita. Zita a invatat la pension, e o “fata romantioasa“, citeste romane de senzatie
— “Dramele Parisului, cate au iesit, toate le-am citit”, zice ea. Asadar, ea a venit in... serioasa atingere cu
“civilizatia”. Si limbajul ei este cum il stii: “pamplezir”,
“alevua”, “monserul meu” etc. Veta insa, care se vede ca n-a invatat la pension, ca nu citeste romane, care e roman tioasa intr-un chip foarte practic — ea vorbeste curat romaneste, ca si Chiriac in ipostazul lui de calfa, dar e contagiata si ea de limbajul nou, presura ici si colo cate o expresie noua, caci Veta, desi nu face politica, ci gospodarie in marginea Bucurestilor, sufera si ea influenta antura jului ei: a lui Jupan Dumitrache, a lui Chiriac, a Zitei.
Asadar: pastruzecioptistii au creat pe Rica Venturi ano, “redactorul” ziarului pe care-l citeste Jupan Dumi trache; Rica a creat, prin ziarul sau si prin discursurile sale, pe Jupan Dumitrache; Jupan Dumitrache creeaza, prin influenta sa, pe Veta. Pe de alta parte, aceiasi patru zecioptisti, aducand cultura straina, au creat pe autorii

de mahala si pe organizatorii de pensioane; acestia au creat pe Zita; Zita creeaza pe Veta. Iata lantul.




Aceasta “civilizatie”, asadar, strabatand de sus in jos, a dat un aspect ridicol tuturor claselor, si acest ridicol este mahalaua pe care o zugraveste Caragiale, mahalaua sufleteasca, recrutata din mai toate clasele. Numai boieri mea, care a avut vreme si posibilitate sa-si asimileze, in forma, aceasta civilizatie; si taranimea, la care inca n-a ajuns, sau nu ajunsese “civilizatia” aceasta pe vremea lui
Caragiale, numai aceste clase nu i-au dat contingent in opera lui satirica — si, bineinteles, nici intelectualii adevarati. Acum, evident, aceasta “civilizatie” strabate tot mai jos in paturile sociale: cu cat strabate mai jos, cu atata unele paturi sociale de sus pierd aspectul ridicol si cu atata alte paturi mai de jos, influentandu-se de aceasta civilizatie, iau la randul lor acel aspect.
Sa ne oprim acum putin, in treacat, asupra catorva categorii de personaje din schitele lui Caragiale, spre a vedea cum zugraveste el aceasta “mahala”, sau, mai bine, ce zugraveste, ce aspecte i-au izbit mai mult, ce invinuire aduce el acestei mahalale, de ce lucru, deci, face el raspun zator liberalismul roman. In sfarsit, cu alte cuvinte, spre a vedea ce sunt si cum sunt aceste clase noi, pe care se intemeiaza formele noi in care traim.
Mai intai, acum, in schitele sale, Caragiale zugraveste mai mult clasa mijlocie — si mai rar celelalte categorii zugravite in Scrisoarea pierduta. Bucati ca Highlife, ca
Five o’clock, ca Telegrame etc., in care sa zugraveasca pe
“stalpii puterii”, sunt intr-o proportie redusa. In majori tatea schitelor sale, personajele sunt mai ales functionarii de toate felurile, care formeaza de fapt, in mare parte, mica noastra burghezie. Acesti oameni se numesc, mai

toti, Ionescu, Georgescu, Vasilescu, Popescu, Protopopes cu, Iconomescu, adica oameni “fara stramosi”, cum se zice, feciorul lui Ion, al lui Gheorghe, al lui Vasile, fecio rul popei, al protopopului, al iconomului etc.
Aceste nume sunt foarte caracteristice. Ele arata mai intai joasa extractie a personajelor — invazia straturilor celor mai de jos in viata sociala — si apoi lipsa de persona litate a acestor personaje, insignifienta lor — caracterul de turma. Aceste personaje, ridicate spre suprafata, sunt pasta amorfa pe care formele noi lasa aceeasi pecete, poci ta si vulgara.
Si, mai intai, toata aceasta turma este lipsita de intere sele adevarate ale vietii, umplandu-si in chip mizerabil golul sufletesc, de fiinte dezradacinate, cu tot felul de indeletniciri fara rost. Iata familia care se zbuciuma sa petreaca o zi la Sinaia (Tren de plecare), zbucium din care nu profita decat doar madam’ Georgescu, care ascul ta, noaptea pe luna, “menuetul lui Pederaski”, cantat de ofiterul de administratie Misu. Ori, iata, mai caracteris tic, acei oameni (De inchiriat) care, in lipsa de altceva, de alte evenimente, se muta din jumatate in jumatate de an, fara alegere, in case si mai rele decat cele unde au stat
— stare sufleteasca ce culmineaza in acea hazlie intamplare a celor doua cucoane care au case alaturea, facute absolut la fel, si care, dupa ce ofteaza luni intregi ca nu-si pot inchiria casele si invidiaza pe toti cei ce se muta carandu si penibil cioburile, sfarsesc prin a se muta una in locul alteia! Aceasta schita mai simbolizeaza si nestabilitatea, lipsa de viata asezata, zdruncinul rezultat din introducerea formelor noi. In alta schita, Caut casa, Caragiale simboli zeaza aceasta lipsa de viata asezata, prin casele de inchiriat din Bucuresti si, ca contrast, ca simbol al vietii asezate

de altadata, evoca, cu atata poezie, casa gospodareasca de moda veche, din Ploiesti, in care si-a petrecut copilaria sa, casa lui Hagi Ilie (observati numele!), cu ograda, cu gradina, cu cerdac mare, cu lilieci.
Aceasta patura sociala e apoi si proasta. Prostia aceasta, mai ales, formeaza obiectivul satirei lui Caragiale. Atati
“amici” din opera sa, Lache, Mache, Tache, stapani pe cateva cunostinte banale si nerumegate, exprimate intr-un stil ridicol de incoerent si intr-o limba ridicol de impes tritata, umplu paginile cele mai frumoase ale lui Caragia le. Cititi, de pilda, minunata O lacuna...
Prostia aceasta, lipsa de cultura, mahalagismul aces ta, Caragiale ni le arata si sub haina bogatiei. In Five o’clock, barbaria si vulgaritatea unor mahalagioaice ordi nare se desfasura intr-un palat luxos, plin de obiecte de arta scumpe. Mai mult decat oricare alta, aceasta schita ne arata cat e de usor sa-ti asimilezi partea materiala a civilizatiei, dar cat e de greu s-o asimilezi pe cea sufle teasca. Ce n-avem noi? Toate institutiile, toate darurile tehnicii moderne, dar cine reprezinta acele institutii! Cine se foloseste de acele daruri! Ganditi-va cat geniu omenesc presupune un tren, si cine, ce barbar primitiv se lafaieste intr-un vagon-restaurant, in expresul care vine de la Var ciorova la Bucuresti.
Aceasta patura sociala e si adanc imorala, Caragiale are trei schite (Cadou, Diplomatie, Mici economii), in care ne arata cum barbatii isi vand femeile fie pentru bani, fie pentru protectie, adica tot pentru bani. Si le vand in modul cel mai natural, asa ca am putea zice ca inferioritatea lor sufleteasca merge pana acolo, incat ei nu sunt imorali, ci, mai jos, amorali.
Aceeasi imoralitate, captusita cu prostie, caracterizeaza

si presa, acea institutie care este scoala oamenilor maturi si care e menita sa formeze opinia publica (Boris Sarafoff!,
Sinuciderea din str. Fidelitatii etc.).
Si acestia formeaza publicul roman, clasa constienta a tarii, “tara legata“! Acestia sunt clasele noi, create de liberalism! Iata opera liberalismului, masa pe care se spri jina organizarea statului roman modern! — pare a zice
Caragiale.
Am vazut ca, daca in O scrisoare pierduta Caragiale ne arata pe conducatori, in O noapte furtunoasa, in persoana lui Jupan Dumitrache, Caragiale ne arata pe cetateanul care formeaza masa noului regim. Dar Jupan Dumitrache e un om simplu, el cunoaste cateva fraze generale ale
“demagogiei” liberale. El reprezinta mai mult tempera mentul masei anonime. Iata insa acum, mai tarziu, pe cetateanul constient, pe omul care se preocupa de toate problemele la ordinea zilei, pe acel care nu-si da votul deloc in necunostinta de cauza, pe un om care are puterea critica de a gasi neajunsurile tuturor partidelor. E un alegator ideal, un om care nu va vota, care nu va delega la conducerea tarii pe orisicine, ci numai pe cine, in urma maturei sale judecati asupra “situatiei”, il va socoti vred nic sa descurce lucrurile si sa conduca cu dibacie carul
Statului. E “amicul Nae”, eroul din geniala schita a lui
Caragiale intitulata Situatiunea. Amicul Nae nu e numai un tip psihic, caracterizat prin aceea ca, in momentul cand ii naste femeia, interesul lui cel mai arzator este
“situatiunea” tarii, ci si, si mai ales, un tip social, tipul mijlociu al cetateanului alegator care-si spune cuvantul sau in mod constient. Da, da! Toti fac politica constienta acum, toti au “opiniuni”. In admirabila sa schita Atmos fera incarcata, oricat se cazneste un biet om pasnic sa

scape teafar intr-o zi de furtuna politica, nu poate izbuti sa nu fie injurat din toate partile, caci in toate partile da peste oameni, cunoscuti sau necunoscuti, care au “opiniuni” si care-l injura pentru opiniile pe care nu le are, ori pen tru ca n-are opinii.
Desigur ca marele nostru satiric nu e un om bun. O spun aceasta fara grija, caci sunt convins ca pentru el aceasta nu e un blam. Sa ma explic in ce consta rautatea lui Caragiale. Pe Caragiale, in opera sa cu caracter social, nu-l inspira decat raul. Muza sa este rautatea, vulgari tatea si prostia contemporanilor sai. Si nu ca vede lucru rile mai rele decat sunt, dar el nu vede decat raul. In opera sa sociala el n-a zugravit decat stupiditatea omeneas ca. Dar se va zice: “Asa e societatea pe care a zugravit-o.
Fiind obiectiv, n-a putut s-o zugraveasca decat rea”. Dar nu e asa. Oare Miticii, Georgestii si Protopopestii n-au nimic omenesc in ei? Sa fie ei numai prosti, rai si, in cazul cel mai bun, sterilizati de adevaratele sentimente omenesti? Am putea raspunde, mai intai, ca nu se poate sa existe oameni care sa n-aiba nimic omenesc. In opera cea mai naturalista ori realista cu putinta, in opera lui
Tolstoi, nu e nici un om numai rau (dupa cum nu e nici unul numai bun). Apoi, am putea sa aducem ca marturie oamenii vii, din viata reala. Exista asemenea oameni, numai rai, cum ni-i zugraveste Caragiale?
Sa amintim de bucata dlui Bratescu Intamplare, in care un Mitica, un tip de-al lui Caragiale, cu aceeasi menta litate si stil, se arata un om cu sentimente atat de adanci si adevarat omenesti, incat, cu un erou caragialian, schita d lui Bratescu stoarce lacrimi cititorilor. Tot asa Un om etc.
Dar dl Bratescu are alt temperament, si deci alta viziune.
Dar chiar si Caragiale are o bucata, o singura bucata, in care se vede macar o licarire de bunatate in sufletul

Miticilor. E Inspectiune. In aceasta schita apar cativa
Ionesti si Mitici, plini de mila pentru soarta unui casier, care dispare de frica unei inspectii ce trebuia sa aiba loc a doua zi. Dar s-ar putea zice: “Caragiale e un satiric, si ca satiric n-a avut, n-a trebuit sa aiba in vedere decat ceea ce merita satirizat, deci numai defectele, si nici o calitate”.
Am putea raspunde ca, intr-o satira, biciuindu-se defectele intr-un om rau, sau in mai multi, pot incapea si alte per sonaje, care sa nu fie rele. Si am putea dovedi cu atatea opere satirice din literatura universala.
Dar sa zicem ca e asa, ca un satiric nu aude in scena decat defectele, decat ceea ce merita dispretuit.
Caragiale insa a scris si bucati de alta natura, nu nu mai satire. A scris nuvele, o drama etc. Exista in el un singur personaj simpatic luat din clasele noi, ori, in gene ral, din clasele de sus? Afara de femeia din Pacat, care se indragosteste de seminarist si care trebuia numaidecat sa fie simpatica, pentru economia nuvelei, si care inca face parte din aristocratie, din clasa de care Caragiale nu si-a batut joc?
Nu! nu! Caragiale uraste ori dispretuieste prea mult clasa burgheza, clasele noi, ca sa poata vedea in reprezen tantii ei acel “graunte de aur”, care se gaseste in orice om si de care vorbeste nu stiu ce scriitor. Dupa cum nu gaseste nimic bun si folositor in formele noi, tot asa el nu poate vedea nimic bun in indivizii care sustin ori reprezinta aceste forme. El uraste atat de mult clasa cea noua, incat o prigoneste, cum s-ar zice popular, pana-n panzele albe, pana in copiii ei mici, care sunt antipatici (Domnul Goe,
Vizita). Daca n-am sti ca, prin Domnul Goe si prin Vizita,
Caragiale satirizeaza o clasa sociala, daca n-am sti ca aceste doua bucati sunt tot literatura sociala (si nu psihologica), atunci faptul ca, de cate ori Caragiale a zugravit in schitele

sale copii, i-a zugravit cu antipatie, ne-ar indritui sa cre dem ca marele nostru scriitor nu numai ca nu e om bun, dar ca e chiar un om foarte rau, ca in aceste schite se razbuna de neplacerile ce le-o fi avut de la copii, care, prin neastamparul firesc al varstei lor, nu pot fi decat plicticosi si antipatici, cand nu-i iubesti. Dar nu, inca o data: in aceste doua schite e vorba tot de clasa mizerabila, pe care el o uraste si o dispretuieste atat de mult! Ba chiar si Bubico sa nu se creada ca arata antipatia lui Cara giale pentru caini: Bubico e copilasul unei mahalagioaice, si ceea ce-l agaseaza pe Caragiale e placerea mahalagioai cei, exprimata prin acele gingasii: “zaharel”, “laptic”...
*
Dar in numele cui se ridica Caragiale impotriva acestei lumi noi, creatiune a liberalismului? In numele carei con ceptii, carui sentiment? Si, fiindca e vorba de o anumita stare de lucruri, de o anumita clasa, in numele carei stari de lucruri, a carei clase se ridica Caragiale, cand ia biciul sa loveasca noua stare?
Stiu ca dl Maiorescu a afirmat, cu o siguranta abso luta, absenta oricarei tendinte “politice” din comediile lui
Caragiale:
“Caci pentru orice om cu mintea sanatoasa — zice d-sa

Lucru pe care il spune si dl Gherea, cand, banuind lui
Caragiale lipsa unui “ideal inalt” — care ar fi dat operei sale o mai mare valoare —, declara ca: “dl Caragiale e indiferent in materie politica“1 .
Daca e “indiferent in materie politica“, atunci pentru ce Caragiale n-a satirizat, macar o data, o singura atitu dine reactionara? Dl Maiorescu zice ca ieri Caragiale si ar fi batut joc de islic si tombatera. Aici e vorba: ieri!
Poate ca ieri si-ar fi batut joc de islic si tombatera, daca ieri, cand inca nu se introdusese liberalismul, Caragiale ar fi fost nemultumit de islic si de tombatera si daca, poate, ar fi sperat si el in viitorul liberalism. Dar e vorba de azi, cand s-a introdus liberalismul si cand acest libera lism avea un adversar, pe restul islicului si al tombaterei de ieri. Azi Caragiale nu si-a batut joc decat de “demago gismul” liberal. “Ieri”, “azi” si “maine” ale dlui Maiorescu n-au alt rost decat sa incurce chestia!2



Si apoi — si in acest moment ma mir mai mult de dl
Gherea — e cu putinta ca tocmai un om de impresionabili tatea, de vioiciunea, de inteligenta extraordinara a lui
Caragiale sa n-aiba nici o opinie asupra vietii sociale si politice din tara sa? Cum, cand si cel din urma contopist isi are “solutiile” sale, un om cu o atat de intensa viata intelectuala, ca marele nostru scriitor, sa nu aiba nici o opinie in aceasta “materie”?

Ca marele nostru satiric n-a fost “indiferent in mate rie politica“ si ca, daca n-a avut “un inalt ideal”, cum zice dl Gherea, adica un ideal revolutionar, a avut totusi un ideal inrudit cu idealul conservator, poate reactionar, cred ca am aratat in cele ce preced.
Mai important este sa intrebam (cum am facut si cand a fost vorba de Eminescu etc.) de unde izvoraste atitudinea lui Caragiale, ce interese nesocotite ori jignite, ce dureri vorbesc in satira lui? Interesele claselor de jos ori intere sele boierimii vechi? Caci aceste clase extreme de la baza si din varful piramidei sociale au fost jignite de noua stare de lucruri, care a favorizat clasele de la mijlocul piramidei, ca sa ispravim vorba tot cu aceasta banala com paratie.
Raspunsul nu e tot atat de usor de dat, ca in privinta lui Eminescu si a celorlalti, deoarece aici nu mai avem de a face cu un teoretician, ci cu un artist obiectiv care satiri zeaza, dar care n-are cum arata in numele cui anume sati rizeaza.
Am putea sa parasim opera si sa gasim un raspuns in activitatea sa politica. Dar nu acesta poate fi metodul nostru, caci voim sa ne intemeiem mai ales pe scrisele autorilor. Si dealtmintrelea, Caragiale n-a avut vreo acti vitate politica pronuntata. El a fost candva, in vremea ce ne intereseaza, junimist, dar aceasta, daca ne arata atitu dinea sa politica antiliberala — lucru ce-l cunoastem din opera analizata mai sus —, nu ne poate spune nimic in privinta intereselor sociale ce au vorbit in satira sa, caci intre junimisti, cum am vazut aiurea, pe langa repre zentantii claselor boieresti, au fost multi care reprezen tau clasele de jos, lovite de noua stare de lucruri si care au fost atrasi de junimism nu din pricina solutiilor

junimismului, ci din pricina criticii ce o facea junimismul starii noi de lucruri. Intre acestia am vazut ca a fost si
Eminescu.
Caragiale, candva dupa 1890, a cochetat putin cu socia lismul. Mi se pare ca a tinut si o conferinta la clubul socialist din Bucuresti. Aceasta ne-ar spune ceva: intelec tualii de dupa 1880, reprezentanti ai intereselor claselor de jos, stim, au fost ori junimisti, ori socialisti, cum am aratat mai sus. Si daca junimistul Caragiale a oscilat un moment spre socialism, poate am putea avea dreptul sa concludem ca el a fost un junimist de categoria a doua, de categoria lui Eminescu. La aceasta incheiere ne-ar duce si faptul ca Caragiale n-a facut parte nici din clasa boiereas ca (ca dl P. Carp), nici din cea a mandarinatului profesi unilor liberale (ca dl Maiorescu).
Dar avem o dovada, indirecta, ce e drept, chiar in ope ra sa literara, ca marele nostru satiric face parte din cate goria Eminescu, dintre intelectualii indurerati de mizeria claselor de jos si in special a taranimii.
Cariera literara a lui Caragiale se imparte in trei pe rioade: intaia e a comediilor, in care ataca liberalismul; a doua, de care inca n-am vorbit, e a Napastei, a Facliei de
Pasti si a nuvelei Pacat; a treia, a Momentelor etc., cand satirizeaza mahalaua, produs al liberalismului. Aceasta opera intreaga se poate clasifica, apoi, in doua categorii: in perioada intai si a treia, Caragiale e un scriitor satiric; in perioada a doua, e un scriitor tragic. Mai departe: ca satiric, Caragiale e un pictor de moravuri; ca tragic, un pictor de stari sufletesti, cu alte cuvinte, satira lui e soci ala, tragedia lui e psihologica.
In Napasta si in Pacat, personajele sunt luate din cla sa taraneasca. Niciodata in opera sa tragica el n-a luat

personaje din clasele noi, din “mahala”. In operele lui sa tirice, dimpotriva, niciodata n-a luat personaje din clasa taraneasca.
Asadar, Caragiale nu si-a batut joc niciodata de tara nime; iar cand a scris tragedii, niciodata n-a crezut ca clasele noi merita onoarea de a servi ca material pentru tragedie — pentru sentimentele puternice, serioase, grave.
Aceasta onoare a facut-o numai clasei taranesti, nici macar celeilalte clase simpatice, boierimii. Acest lucru, singur, ar fi poate de ajuns ca sa ne arate incotro a fost indreptata simpatia lui Caragiale, in numele cui, al caror oameni adevarati a facut el procesul claselor noi.
Dar nu e numai atat. Acest om care, cum am vazut, cand e vorba de clasele noi nu ne apare ca un om bun, care nu a putut vedea, ca dl Bratescu-Voinesti, acel “graunte de aur” in exemplarele din acele clase, cand e vorba de taranime, si numai atunci, il vedem intr-o atitudine de simpatie pentru tipurile sale. In Daomnuli Goe, in Vizita etc. se stie cu cata antipatie zugraveste Caragiale pe copii, pe mame, raporturile dintre copii si mame — din clasele ce formeaza “mahalaua”. Acum iata inceputul nuvelei
Pacat:
“Un baietan voinic — barba de-abia-i mijeste, si sub caciula de oaie parul cret si des... si niste ochi blanzi — si mintos tanar. Cand a plecat de-acasa sa mearga la Bucu resti, p-atatia ani in scoli, mama lui — de treaba femeie!
— l-a sarutat de-atatea ori, i-a potrivit parul, i-a netezit caciula si iar l-a sarutat, si i-a zis:
— Nita, mama, te duci frumos si sanatos: sa-ti ajute
Dumnezeu si Maica Domnului sa-mi vii inapoi tot asa!
Si cat era de cuminte batranica, nu s-a mai putut sta-

pani... a biruit-o plansul. De multe ori a dat el sa plece, si ea l-a tinut sa-l mai mangaie inca...” etc.1
Ce departe suntem de toate personajele si intamplarile din Momente! Ce lume deosebita aici!
Desigur, Caragiale nu idealizeaza pe tarani. Nu toti sunt buni, dar chiar cand sunt rai sunt oameni adevarati.
Dragomir din Napasta e un asasin — nu-i vorba, un crimi nal pasional! Ileana din Pacat e o fiinta cruda. Dar nimene nu e ridicol! Caragiale n-a gasit, n-a vazut, nu l-a lasat inima sa vada ridicolul in viata taranimii, cum n-a gasit, n-a vazut, nu l-a lasat inima sa vada ceva omenesc in viata claselor noi.
Dar sa mergem mai departe.
Si in Napasta si, mai cu seama, in Pacat, Caragiale pune fata-n fata taranimea cu clasele orasenesti. Cand toata “societatea” dintr-un orasel, senatori, magistrati, ofiteri, burghezi, isi fac o placere proasta si cruda din scalambaturile nerusinate ale perversului vagabond or fan, in varsta de vreo opt-noua ani, Mitu Boierul, numai
“o taranca batrana, care e-n randul intai al spectatorilor, rusinata de refrenul pe care copilul i-l arunca ei cu o intentie diabolica“, isi cauta loc sa scape de privirile intoarse asupra-i si singura ea, plina de mila, “se-nchina si zice departandu-se:
— Cine stie ce pacate! Sa fereasca Dumnezeu pe orice copil.”
Si pe cand “oamenii de societate”, lacomi de acest spec tacol infam, incurajeaza pe micul pervers (“Domnul sena tor il trateaza cu cafea si rom, alt “amic” il mai imbie inca cu un paharel... si inca unul...”), numai un preot de

sat, popa Nita, “cu pumnii inclestati, se sui pe trotuar si apostrofa, cu accentul celei mai mari indignari pe cei ce radeau:
“E pacat, domnilor! ganditi-va! Crestini!... Frumos!...
Mare pacat!”1
Si popa Nita, sa se bage de seama, nu stia inca cine e
Mitu Boierul2.
Dar mai este un lucru — atat in Napasta, cat si in
Pacat —, un lucru care ii sta la inima lui Caragiale, caci il utilizeaza in ambele bucati si il prezinta cu multa insis tenta si cu o indignare abia continuta de obiectivitatea ce-i impun conditiile artei. Acest lucru e justitia celor de sus fata de taranime.
In Momente, unde e vorba de clasele noi, cand atinge justitia, ca in Boris Sarafoff!, Caragiale numai o ridicu lizeaza. Ce-i pasa, pare-ca, de chipul cum se face justitia intre dansii, cei din “mahala”? Cand e vorba insa de taranime, Caragiale nu mai rade.
Cine n-a tremurat de indignare, ori n-a plans de mila, la Napasta, de suferintele bietului Ion nebunul, victima a unei erori judiciare, caruia i s-au smuls prin bataie, la instructie, marturisiri neadevarate, care l-au dus la ocna si la nebunie?
Dar in Pacat Caragiale insista pe larg asupra injustitiei justitiei, cand e vorba de tarani, facand o critica sociala amara. Si, in acelasi timp aratand imoralitatea si venali tatea justitiei lor, celor din oras, fata cu cinstea si omenia celor de la sate, mai arata inca o data, si prin aceasta,

infamia celor de sus fata cu cei de jos, isi mai arata inca o data antipatia fata cu unii si simpatia fata cu ceilalti.
Si, in adevar, pe cand Popa Nita face o fapta buna si morala, strangand baietul de pe drumuri, “societatea buna“ din oras, privata de o “placere”, gaseste in procuror, pri vat si el de aceasta placere, unealta prin care sa se razbune impotriva popei ca le-a rapit aceasta distractie. Si procu rorul, in numele legii, rastindu-se la popa, cat pe ce sa
“scape” pe Mitu de abuzul ce-l facuse popa, rapindu-i liber tatea de a muri beat sub un gard, daca cumatrului Cutitei, om cunoscator cum stau lucrurile la targ, nu i-ar fi venit buna idee de a invata pe popa sa conrupa prin bani “inte gritatea” procurorului. Atunci acesta nu numai ca se in moaie, dand procesului-verbal o alta incheiere, in favoa rea popei, ci tine si un discurs, la masa, laudand “cari tatea” popei — “acestui om de bine”... (Mai tarziu, procu rorul acesta devine prefect, reprezentantul, deci, in judet al puterii centrale, al statului roman modern.)
Dar in aceasta nuvela, Caragiale innegreste pe condu catori cu tot negrul paletei sale, numai ca sa faca cat mai teribil contrastul dintre omenia celor de la tara si ticalosia conducatorilor. Lui Caragiale nu-i este de ajuns ca procu rorul e atat de vulgar venal; el mai introduce in nuvela si pe politaiul orasului, care e un escroc las: cand preotul se duce la prefect (fostul procuror) pentru a-i cere un servi ciu, si cand lesina, politaiul, in timpul lesinului, ii fura din buzunar punga cu bani, cu banii pe care preotul ii adusese ca sa castige favoarea prefectului. Daca din punct de vedere artistic aceasta ingramadire de infamii poate e un defect — si o lipsa de realism —, apoi din punctul de vedere al conceptiei sociale a lui Caragiale ea e foarte interesanta, foarte caracteristica si foarte elocventa.

Antipatia pentru clasele de sus si simpatia pentru taranime Caragiale le-a exprimat si direct, o singura data, in unicul sau articol politico-social, din care am mai citat,
Politica si cultura.
“...aceasta lume de stransura aclasele de susi misuna aci deasupra unui element etnic hotarat. Sub tot acest
Babel exista o limba romaneasca, care-si are geniul ei; sub toata aceasta vultoare, vecinic miscatoare, exista un popor statornic, care-si are calitatile si defectele lui speci fice, bunul lui simt, o istorie plina de suferinte, nevoi, simtiri si gandiri proprii”1.
Inca o data: din viata acestui popor a extras el trage dia, din viata “stransurii”, comedia vietii romanesti.
Amintesc, in treacat, si cele spuse de Caragiale acum, in 1907..., in brosura sa, in care da ca solutie desfiintarea starii actuale si chemarea tarii ca sa spuna ea ce vrea — iasa ce-o iesi din vointa ei...
Din toate acestea, la un loc, se pare ca am avea dreptate, daca am conclude ca junimistul Caragiale a satirizat in opera sa noua stare de lucruri, miscat de “suferintele si nevoile” claselor de jos, indeosebi ale taranimii.
...Indeosebi ale taranimii, caci mica burghezie din
Muntenia, mai ales din orasele “revolutionare” Bucuresti si Ploiesti, a fost un instrument in mainile patruzeci optistilor si a capatat imediat si ea fizionomia si atitudinea moderna, asa cum apare in schitele lui Caragiale2 .
Si, poate, din cauza ca l-a durut inima mai cu seama de taranime, care pe atunci n-avea de suferit de la evrei,

si nu de mica burghezie — poate din cauza aceasta Caragi ale n-a fost antisemit. Daca nu cumva din cauza, ori, si din cauza ca, acestei puternice inteligente antisemitismul i-a repugnat ca o manifestare instinctiva, aproape zoologi ca; din cauza ca acest nobil intelectual n-a voit sa aiba nimic comun cu bacanul din colt, cum se zice, furios ca e concurat de evreii mai aprigi in lupta pentru trai.
E inutil sa mai facem aici aprecierile noastre asupra atitudinii ce a avut Caragiale in fata evenimentelor isto rice care au transformat Romania, caci n-am face decat sa repetam ceea ce am spus despre Eminescu si despre socialisti.
Caragiale reprezinta, ca si acestia, critica sociala ex trema a liberalismului, facuta in numele celor mici si obijduiti de formele noi.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite