Poporul roman plamadit din romanizarea triburilor trace, s-a format in
primele veacuri ale erei crestine, pe ambele maluri ale Dunarii, intre
Balcani si Carpatii Nordici, intre Tisa si Nistru, in stransa
legatura teritoriala cu lumea romana din Apus. n8g23gf
Procesul de romanizare, s-a inceput cu mult inainte de cucerirea
Daciei de catre romani. Incepand cu anul 15 dupa Hristos cand a
fost organizata provinciei Moesia Inferior (Dobrogea si o parte din Ungaria
de azi) si Moesia Superior (aprox. Iugoslavia de azi)geto-dacii vin in
direct cu lumea romana.
Atunci cand Traian a supus Dacia (106), scrie istoricul Vasile Parvan,
“tot malul drept al Dunarii era plin de orase si cetati romane”.
Deci procesul de romanizare a fost accelerat de cele doua Moesii, provincii
care au fost cucerite cu aproape doua secole inaintea Daciei, fapt ce
a determinat ca procesul de transformare a populatiei romanizate in populatie
romaneasca propriu-zisa sa continue intr-un ritm alert.
Un rol important in procesul de romanizare la avut orasele formate si
conolidate de romani cuceritori in cele aproape doua secole de dominatie
politica indeosebi in Transilvania, Banat si Oltenia: Porolissum
(Salaj), Potaisa (Turda), Apulum (Alba Iulia), Cedonia (Sibiu), Turris (Turnu-Magurele),
etc.
Limba romana provine din latina populara vorbita, NU din cea scrisa. Latina
populara vorbita a fost numita si latina vulgara, pentru ca in latineste
“vulgaris” = popular. Acest aspect al latinei sta la baza celorlalte
limbi inrudite cu romana care formeaza impreuna “familia
limbii romanice”. Fondatorul filologiei romane Friederich Diez sustine
ca din fuziunea a doua limbi se naste a treia, in care se impune cea mai
evoluata. Apoi explicatia este continuata prin impletirea dintre elementul
substrat (cel autohton cu element strat) (neolatin) din care au rezultat limbile
romanice: limba daca (elementul substrat) s-a contopit cu limba latina populara
din care a rezultat limba romana.
Limba etruscilor, oscilor, umbrilor (element substrat) s-a contopit cu limba
latina si a rezultat limba italiana; limba iberilor (element substrat) + limba
latina a rezultat limba spaniola si portugheza; etc. In felul acesta s-a
format familia limbii romanice: dalmaca (disparuta azi, s-a vorbit pe coasta
de rasarit a Adriaticii pana in secolul XIX); italiana (Italia);
retroromana (vorbita in sudul Elvetiei); sarda (Sardinia); occitana (sudul
Frantei); franceza (Franta, Belgia, o parte din Elvetia, o parte din Canada);
spaniola (Spania, fara teritoriul Catalaniei, in America de Sud, fara
Brazilia, in America Centrala, Mexic, Sudul S.U.A); catalana (Pirinei,
Barcelona, Valencia); portugheza (Portugalia, Brazilia); romana.
Poporul roman este urmasul geto-dacilor. Datorita imprejurarilor
istorice, geto-dacii au fost nevoiti sa se amestece, incepand cu
anul 106, cu colonistii romani, adusi in Dacia dupa al doilea razboi ci
Imperiul Roman, din diferite zone ale Europei, Africii si chiar Asiei. Vorbitor
de limba latina populara, limba pe care au impus-o popoarelor cucerite si mult
superioara limbilor autohtone.
Dacia fiind transformata in provincie a imperiului a fost ocupata de armata,
apoi de meseriasi, negustori, etc. din diverse parti ale Imperiului Roman. Civilizatia
si cultura acestora, face ca Dacia sa prospere, fiind si o tara bogata. Pentru
romani ea era intr-o vreme “Dacia cea fericita” -; “Dacia
Felix” -; cum s-a spus in latineste. Incetul cu incetul
populatia autohtona s-a desprins cu institutile, cu civilizatia si cultura romana,
apoi pe masura ce trecea timpul au invatat latineste -; proces ce
se numeste romanizare.
Toate neamurile care s-au deprins sa vorbeasca latina populara au facut-o treptat.
Mai intai invatau latineste numai cei care aveau mai mare
nevoie sa se inteleaga cu administratia romana, cu ofiterii sau soldatii
romani, cu negustorii, etc., apoi, pe masura ce munceau alaturi de romani, invatau
latineste din ce in ce mai multi. Un timp s-au folosit geto-daca si latina,
deci populatia amestecata a inceput sa aiba in limbajul ei cuvinte
din cele doua limbi. De pilda ambele neamuri de populatie amestecata rosteau
numele unor ape in denumirea veche a limbii geto-dace: Arges, Buzau, Cerna,
Cris, Dunare, Jiu, Mures, Olt, Prut, Siret, Timis, etc., sau : brad, barza,
brusture, catun, mazare, manz, vatra, viezure, etc.
Dupa anul 271, armata si administratia romana au parasit Dacia, datorita migratiei
popoarelor. Ei au lasat populatia daco-romana fara aparare in fata gotilor,
vizigotilor, huniilor, gepizilor. Aceste neamuri erau normale (calatoresc).
Ele se luptau adesea unele cu altele, impingandu-se spre Roma sau
Constantinopol. Populatia daco-romana, nemaiavand armata permanenta nu
putea sa-I alunge. Ea trebuia sa gaseasca o cale de a supravietui ca dacoromani.
Au trebuit sa se retraga in locuri ferite, depr. Muntilor Carpati, unde
invadatorii nu ajungeau prea usor. Locurilor acestora ei le spuneau “tari”.
De aceea pana azi multe din podisurile si depresiunile amintite sunt numite
Tara Oltului, Tara Barsei, Tara Oasului, etc.
Un factor important in continuarea procesului de romanizare a Daciei la
constituit crestinismul. Un rol important in constituirea crestinismului
l-a avut colonistii si ostasii adusi in Moesia Inferior si Dacia Traiana,
in deosebi cei originali din Kappadacia, Egipt si Iudeea. Crestinismul
la romani s-a produs chiar inainte de declararea crestinismului
ca religie oficiala dupa romani. Asa se si explica de ce cuvintele din terminologia
religioasa sunt de origine latina: Dumnezeu, crestin, Rusalii, inger,
cruce, altar, preot, cuminecare, rugaciune, Duminica, etc., apoi numele sfintiilor
ce se dau in popor inca sunt latine (sant = latin; sfant
= slavon; de la cuvantul sfete) Sant-Ion, Santa-Marie, Sant-Toader,
San-Petru, San-Medru.
Crestinismul a devenit religie de stat in Imperiul Roman in secolul
IV, imparatut -; Constantin cel Mare, al carui nume a fost dat bizantului,
capitala Imperiului Roman de Rasarit=Constantinopol. Legiferarea crestinismului
s-a produs dupa “Edictul de la Milano” in 313, dat de Constantin
cel Mare pentru intreaga imparatie romana.
Atat procesul de crestinare cat si procesul de formare a poporului
nostru, au loc simultan. De aici facem afirmatia pertinenta ce apartine numai
poporului nostru si anume: “Noi ne-am nascut crestini”, nu am fost
ca alte popoare.
Romanii au primit legea crestina in forma latina, adica ritul si
limba predicarii latineste, afirmatie sustinuta de marii istorici, precum Nicolae
Iorga, Dimitria Onciul, Ioan Lupas, Lucian Blaga, etc.
Patrunderea slavilor in Dacia si in sudul Dunarii a produs schimbari
in aceasta parte a Europei. Primul val al slavilor, se inscrie in
secolul al VI -;lea. Ei s-au asezat in peninsula Balcanica peste
populatia romanizata. O parte din ei au trecut in nordul Dunarii unde
densitatea populatiei romanizate este mai mare. Convietuind cu eceste popoare
autohtone, ei incep sa se romanizeze, sa primeasca multe cuvinte de la
autohtoni in limba lor, proces ce se manifesta si invers. De la ei ne-au
ramas multe denumiri de ape: Moldova, Bistrita, Milcov, Ramnic, Prahova,
Ialomita, Dambovita, Tarnavele, etc. sau denumiri de orase: Craiova,
targoviste, Slatina, Slanic, Bistrita, etc.
In secolul al VII- lea Europa este calcata de barbarii care sunt toti
de rasa galbena (popare turanice), bulgarii, tatarii, turcii, ungurii.
Bulgarii se stabilesc intre Don si Volga, apoi se indreapta spre
Nistru, iar in secolul al VII-lea coboara in peninsula Balcanica
asezandu-se intre Dunare si Muntii Balcanici. In marea masa
a slavilor, balcanicii “Bulgarii dispar ca natiune mongola”, se
slavizeaza.
Imperiul Bizantin are lupte cu ei. Chiar in urma unui razboi cu bizantinii
in locul tratativelor de pace, regele lor, Boris, primeste crestinismul
in numele imparatului Mihail, al Bizantului. Acum ei se organizau,
formeaza statul slavo -; bulgar (in sec. al IX-lea) iar crestinismul
il impune regele Boris poporului sau in anul 864, cand el
s-a botezat. Initial Boris, prin crestinismul acceptat si prin legaturile mai
vechi cu popoarele autohtone cu biserica romana, el accepta ritul latin. Intre
timp, datorita neintelegerilor cu Papa, el scoate limba latina din biserica,
o inlocuieste cu limba greaca, apoi cand Bizantul traduce Biblia
in limba slavona scrisa cu alfabetul chirilic, bulgarii introduc aceasta
limba in biserica.
Cand bulgarii isi organizau un stat in sudul Dunarii, in
secolul al IX- lea patrund maghiarii in Dacia, condusi de regele Arpad,
care intemeiaza o dinastie care ii poarta numele. In urma
unor lupte cu popoarele germanice din zona, pierd batalia si sub influenta acestora
primesc crestinismul in 1001, de la emisarii (calugarii) veniti de la
Roma in timpul lui Stefan cel Sfant.
Aparitia statului bulgar si crestinarea lui, aparitia statului maghiar crestin
si patrunderea maghiarilor in Transilvania au avut urmari foarte importante
in istoria romanilor si a limbilor. Asa explicam ca de la sfarsitul
secolului al IX- lea limba bisericii romane sa devina limba slava si alfabetul
romanesc sa fie cel chirilic. Astfel crestinismul in care s-au nascut
romanii, dupa o perioada de 500 ani (sfarsitul secolului IV -;
sfarsitul secolului IX), perioada care in mintea poporului s-au
imprimat cuvinte latine ce n-au mai putut fi scoase din gandirea lor,
au fost siliti sa ramana sub ordinea bisericeasca bulgara pana la
organizarea Bisericii Romane, in secolul XIV, dupa intemeierea
principatelor romane. Biserica a constituit pentru toate popoarele o palghe
a puterii in statul feudal.
Dupa caderea Constantinopolului in biserica se produc transformari. Turcii
acorda puterea bisericeasca patriarhilor bizantini (greci) care introduc in
Biserca limba greaca. Urmeaza perioada fanariota si mai incarcata de tulburari,
incheiata in 1821.
Acestor imprejurari, raportam dezvoltarea culturii romanesti structurata
pe momente si documente. Primul document cunoscut scris in romaneste
este o scurta scrisoare din anul 1521 “Scrisoarea lui Neasu din Campulung
catre judele Brasovului, Hans Beckner”.
Prin Reforma s-a trecut la traduceri religioase din limba slavona (evangheliere,
liturghiere, cazani, psaltiri, etc.) s-au facut traduceri la Maramures, din
Sfintele Scripturi, de unde vine si numele de “texte maramuresene”:
Psaltirea Scheana, Psaltirea Voronetiana, Codicele Voronetian, Psaltirea Hurmuzachi.
Trebuie sa afirmam ca in paralel cu cultura populara de circulatie orala
au fost consemnate aspecte ale vietii omenirilor si in scris. Dacii au
folosit alfabetul grecesc si cel latinesc, Decebal foloseste limba latina ca
limba diplomatica. Din textul dacic ce n-i s-a pastrat, dinainte de cucerirea
Daciei de catre romani este cel al inscriptiei de la Sarmisegetusa “Decebalus
per Scorilo” (Decebal fiul lui Scorilo).
Datorita migratiunii slavilor, care in sudul Dunarii formeaza primul stat
slavo-bulgar, legaturile directe ale Tarilor Romane cu Imperiul Roman
scad. In aceste conditii limba latina si limba greaca vor fi mai putin
utilizate in scris pe teritoriul romanesc. Doar in Transilvania
va fi reintrodusa latina in secolul XI si se va extinde si in celalalte
provincii romanesti.
O opera importanta in limba latina apartine umanistului roman Nicolae
Olahus, autorul volumului “Hungaria”. Limba greaca a fost folosita
mai putin, in schimb limba slavona, patrude la noi prin intermediul organizarii
bisericesti. Datorita influentei pe care biserica o exercita asupra conducerii
administrative, slavona este adoptata in tarile romane, nu numai ca limba
a culturii ortodoxe ci ca limba oficiala de stat. Asa explicam, incepand
cu sec. al XIV -; lea si inceputul sec. al XV -; lea scriem
cu caracter moral religios in limba slavona, in manastiri
romanesti cunoscute (Vodita si Tismana -; Tara Romaneasca;
Neamt -; Moldova; Peri -; Maramures).
Paralel cu scrierile religioase se dezvolta o literatura istorica originala
in limba slavona la curtea lui Stefan cel Mare si apoi urmasilor acestora
“Letopisetul Moldovei” inceput la curtea lui Stefan cel Mare,
este continuat apoi de calugarii Macabrie, Azarie, Eftinie care I-au slujit
pe diversi domnitori (Alexandru Lapusneanu, Petru Rares, Petre Schiopul).
Despre o literatura romana in limba slavona se poate vorbi in
sec al XVI-lea prin lucrarea filozofica, pedagogica, moral politica “Invataturile
lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie”
Dupa traducerile facute sub influenta Reformei un rol important l-a avut tipografia
si tipariturile efectuate. Asa s-a tiparit “Cahetismul luteran”
la Sibiu (1544), sunt bine cunoscute tipariturile lui Coresi la Targoviste
si Brasov, apoi tipariturile unor mitropoliti Varlaam, “Cartea romaneasca
de invatatura” sau “Cazamia”; traducerea Noului Testament
de catre mitropolitul Transilvaniei Simion Stefan, cunoscut si sub numele Noul
Testament de la Balgrad; apoi la Bucuresti mitropolitul Antim Ivirneanu, tipareste
o carte de invataturi intitulata “Didahi”. Mitropolitul Moldovei,
Dosoftei tipareste “Psaltirea in versuri”. O carte de mare
importanta este “Biblia de la Bucuresti” (1688), tiparita pe timpul
lui Serban Cantacuzino, urmata apoi de “Biblia de la Blaj”.
Abia in sec al XIX- lea se poate vorbi de o cultura romaneasca in
limba romana cu litere latine in perioada domniei lui Cuza, unde
un rol important l-au avut carturari de la Blaj, in frunte cu filologul
Timotei Ciparu.
