Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Geniu pustiu - MIHAI EMINESCU
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

m5q16qm
Ne propunem sa dovedim in randurile urmatoare ca tiparirea “romanului” Geniu pustiu este o impietate fata de Eminescu si o mistificare a publicului.
Geniu pustiu a fost tiparit in editia Minerva a “autori lor clasici” ca “roman inedit”, de catre dl I. Scurtu.
Sa vedem daca se poate spune despre Geniu pustiu ca este un “roman inedit”.
Insusi dl Scurtu arata in prefata sa ca acest “roman” e un fragment dintr-o lucrare mai mare intitulata Naturi catilinare. Dar nici chiar acest fragment nu este complet, cum ne spune tot dl Scurtu. Paginile date ca “roman ine dit” sunt scrice in 1869, cand Eminescu avea nouaspre zece ani. (S-o spunem in treacat ca la varsta aceasta e cam greu de scris romane...)
De atunci si pana la 1883, cand s-a imbolnavit, Emi nescu avea timp sa-l publice si nu l-a publicat. Dar nici nu s-a mai ocupat de el vreodata, caci altfel ar fi corectat limba — plina de ardelenisme si de germanisme — pe care o scria adolescentul Eminescu, elevul lui Pumnul si al scoalelor din Ardeal.
Dar cum era sa se mai ocupe de acest “roman”, desfiintat de el inainte de 1872, cand a scris Sarmanul Dionis, in

care a transportat pagini intregi din acest Geniu pustiu, inutilizand astfel pentru totdeauna fragmentul fragmentar scris la 1869?
Descriptia strazii bucurestene si a crasmei pe o noapte ploioasa, din paginile 3, 4, 5 din Geniu pustiu (editia 1908), se gaseste in paginile 31, 32, 33 din Sarmanul Dionis
(editia Biblioteca Minervei). Tipul lui Toma Nour de la p.
7 din Geniu pustiu se gaseste, cu schimbarea numelui Toma
Nour in Dionis, la p. 32 din Sarmanul Dionis. Odaia lui
Toma Nour de la p. 20 din Geniu pustiu e odaia lui Dionis de la p. 37 din Sarmanul Dionis. Bustul de la p. 30 din
Geniu pustiu e bustul de la p. 37 din Sarmanul Dionis.
Ochii lui Ioan de la p. 21 din Geniu pustiu sunt ochii tatalui lui Dionis de la p. 38 din Sarmanul Dionis. Palatul din fata locuintei lui Toma de la p. 24 din Geniu pustiu e palatul de la p. 45 din Sarmanul Dionis. Nostalgia tre cutului de la p. 33 din Geniu pustiu e exprimata prin aceleasi cuvinte de la p. 47 din Sarmanul Dionis etc... Iar aceste pagini trecute din Geniu pustiu in Sarmanul Dionis sunt esentiale. Si trebuie sa adaugam ca, pe langa aceste pagini, Eminescu a mai luat din Geniu pustiu pentru al sau Sarmanul Dionis multe pasaje pe care le-a redactat altfel.
Dar mai este inca ceva. Manuscrisul acesta nu numai ca este despoiat de o buna parte trecuta in Sarmanul Dio nis, dar are multe pasaje sterse cu creionul de Eminescu si pastrate de dl Scurtu. Iata cateva notite prin care dl
Scurtu justifica tiparirea pasajelor sterse de Eminescu: a) “Fraza e stearsa ulterior cu creion ros. Am retinut o fiind de oarecare interes...” b) “De aici incolo urmeaza o lunga si ditirambica serie de idei revolutionare, republicane, umanitare si de imagini



romantice, sterse ulterior de poet, fie ca nu le mai gasea locul in roman. Le reproduc totusi pentru interesul lor biografic.” c) “Acest alineat si — in afara de cel invecinat — cele lalte trei ce urmeaza sunt sterse ulterior pentru ca poetul voia probabil sa le inlocuiasca. Dar nefiind inlocuite cu nimic si povestirea ramanand dealtminteri trunchiata, le reproduc pe toate.” d) “Intreg pasajul... este insemnat ulterior cu creionul de catre Eminescu, care a pus observatia explicativa “prea lung”, ceea ce-i si drept cand ne gandim la acest fragment de articol politic... nu-si prea avea locul in roman.” e) “Sfarsitul intreg e neclar din pricina cuvantului in descifrabil si lipsei subiectului din ultima fraza.” (Si totusi, dl Scurtu il pune!)
Sa mai dam doua notite ca pilda pentru alte procedee curioase de editare a acestui “roman inedit”. a) “In text urmeaza: “Cu bolta ei puternica”, cuvinte pe care le-am eliminat fiind de prisos si intunecand fraza.”
(Asadar, dupa ce tipareste lucruri sterse de Eminescu, elimina lucruri nesterse.) b) “In text este un adaos inexplicabil care nu se vede unde ar apartine.” (Vasazica, la tiparire s-au facut omisi uni din cauza incalciturii textului.)
Acest concept, parasit de autor, despoiat de ce i s-a parut lui mai bun, cu pasaje sterse, asadar simplu brulion, pe care dintr-o cauza sau alta Eminescu nu l-a pus pe foc, dl Scurtu l-a tiparit in colectia “Scriitorilor clasici” ca
“roman inedit” de Eminescu.
Desigur, acest Geniu pustiu poate fi interesant pentru omul de studiu, care vrea sa priveasca in intimitatea pro cesului de conceptie a lui Eminescu. Si tiparirea lui poate

fi justificata numai prin dorinta de a aduce un serviciu acestor cercetatori care nu pot studia manuscrisul la Bi blioteca Academiei. Dar un asemenea manuscris se tipareste ca atare, si nu ca opera “inedita“ in colectia autorilor clasici.
Dar, in sfarsit, aceasta tiparitura, daca nu e un “ro man inedit” de Eminescu, poate oare servi cel putin ca piesa pentru oamenii de studii? Dl I. Scurtu ne spune ca a corectat punctuatia, limba, morfologia si sintaxa. (Bie tul Eminescu — agramat! Si avand nevoie de ajutorul altuia ca sa iasa in public!... Dar in brulioane cine nu-i agramat?) Deci tiparitura aceasta nu poate dispensa pe cercetator de manuscrisul de la Academie.
Dl Scurtu, intr-o privire mai generala asupra Geniului pustiu, ne spune ca: “romanul” e slab, “are si defecte multe, chiar — in fond si in forma“, “insuficienta observatiei psihologice care-i suparatoare, apoi exagerarea evenimen telor si a sentimentelor, repetirile jignitoare, neclaritatea unor tablouri si incarcarea frazelor cu prea multe frumu seti cautate, artificiale”.
Iata-l pe Eminescu un scriitor jignitor, afectat, supa rator.
Asadar, Eminescu a fost un mare poet si un detestabil romancier, un romancier mult mai slab decat X sau Y. Si daca ne mai gandim ca, din cauza acelor Poezii postume
(alte brulioane scoase la iveala), ca nici poet nu mai ramane un mare scriitor, ci unul neegal, cand bun, cand rau, si uneori detestabil, atunci vom intelege si mai bine ce nenoro cire i s-a intamplat dupa moarte mult nefericitului nostru
Eminescu.
Cu procedeul acesta — adica scociorand prin cosul scrii torilor si tiparindu-le incercarile neizbutite, pe care ei cei

dintai le stiau neizbutite, — se poate injosi si ridiculiza orice scriitor din lume. Eminescu n-a voit sa fie autorul unui roman. Eminescu n-a tiparit nici un roman. Eminescu s-a incercat in adolescenta sa scrie un roman si a vazut ca nu poate scrie un roman. Nu este o ofensa sangeroasa adusa memoriei lui a-l declara romancier si apoi a-l carac teriza ca romancier care “jigneste si supara“? Si daca am primi acest Geniu pustiu ca “roman inedit”, apoi Eminescu ar fi cel mai ridicol scriitor din lume si un pur imbecil, caci ar fi unicul care sa aiba in doua opere pagini intregi la fel, cand se stie ca un scriitor care se respecta evita repetarea unei singure metafore!
Cum se explica aceasta imbogatire cu sila a operei lui
Eminescu cu asa-numitele Poezii postume, cu “romanul inedit” Geniu pustiu etc.?
Sunt mai multe cauze.
Aceasta dare in vileag a brulioanelor lui Eminescu incepe dupa 1900.
1900 este o data importanta in istoria noastra politica, sociala si literara. In preajma acestei date se intampla o multime de lucruri, din care nu vom aminti aici decat numai pe cele care ne trebuiesc pentru scopul nostru.
Atunci apare nationalismul in literatura, printre ai caruia reprezentanti vedem o multime de ardeleni. Ca un corolar, e intetirea luptei, inceputa de altii, impotriva literaturii “decadente”, venita cand apunea eminescia nismul, lupta in care se disting prin indarjire scriitorii ardeleni.
Printre acesti ardeleni se pun mai in evidenta Chendi
(al doilea editor al Poeziilor postume — primul fusese
Nerva Hodos) si dl I. Scurtu (editorul Geniului pustiu).

Asadar, era vorba de a imprima literaturii un caracter nationalist si a distruge “decadentismul” de origine straina.
Era nevoie, deci, de modele literare mari, impunatoare, cu caracter national si cu tendinte nationaliste. Exista, fireste, Cosbuc, dar el era numai unul, si poezia sa, foarte nationala, nu era nationalista. Ar fi fost util, ca auxiliar in lupta, un mare scriitor, ca Eminescu. Poeziile lui Emi nescu insa (afara de Satira III si Doina) nu puteau servi nationalismului. Iata ce zice Chendi in prefata Poeziilor populare ale lui Eminescu — dezgropate si tiparite tot in aceeasi vreme, de aceiasi oameni:



“Dar notele aceste de romantism, care dealtfel se mentin pana la asfintitul lui Eminescu, din simple ce sunt la inceput se complica in masura ce cultura dobandita ii des chide terene mai largi de reflexiune... si care din cand in cand fatal imping in umbra instinctul national al oricarui poet si il scot pe oceanul larg al poeziei universale, cum s-a intamplat si cu Eminescu”... “Influenta straina l-a impiedicat pe neobservate a ajunge in deplina dezvoltare in limitele principiilor de arta nationala.”
Aceasta atitudine fata de poezia lui Eminescu, ajuns la apogeu, nu este numai a lui Chendi, ci a intregului curent nationalist de atunci.
Trecem peste curioasa idee de a deprecia poeziile din epoca maturitatii poetului, adica ceea ce e mai admirabil in Eminescu — si ceea ce e mai meritoriu tocmai prin caracterul de universalitate al operei lui, care-l pune alaturi de marii poeti ai lumii, — si ne oprim asupra acestui deficit de nationalism al poeziei sale.
Chendi, dl Scurtu si ceilalti, nationalisti si ardeleni, deci de doua ori nationalisti, cauta un remediu la acest deficit si-l gasesc, mai intai, in opera politica si sociala a

lui Eminescu, pe care dl Scurtu o tipareste, facand un real serviciu publicului. Dar trebuia si o opera poetica cu caracterele dorite de ei — si atunci, cum acesti scriitori erau si functionari la Academie (si aveau la indemana manuscrisele lui Eminescu), au gasit in hartiile lui opere mai putin “universale”, opere cu un caracter mai apropiat de ceea ce le trebuia lor.
Am vorbit altadata de Poeziile postume si nu ne mai repetam.
In Geniu pustiu e mult nationalism si foarte mult ardele nism. (Nationalismul si ardelenismul erau notiuni aproape echivalente pe la 1900.) Deci Geniul pustiu era foarte bine venit, ca opera cu caracter de propaganda. Dl Scurtu ne spune chiar ca pricina pentru care a tinut sa tipareasca acel roman (plin de parti “suparatoare” si “jignitoare” ca talent) este caracterul lui educativ: “Cu toate acestea, zice dl Scurtu, romanul ramane o lucrare cu valoarea ei literara pretioasa... prin faptele istorice din care se inspi ra, prin tendintele lui nationale sanatoase”.
Dar publicarea Poeziilor postume, a Geniului pustiu etc. nu are ca pricina numai nationalismul epocii, ci si altele, secundare, auxiliare.
E, mai intai, entuziasmul naiv al istoricului literar pentru orice hartie ramasa de la un scriitor mare cu care se indeletniceste. E, apoi, ambitia, cam desarta, de a-ti lega numele tau, de editor si adnotator, de acela al unui mare scriitor. E, dupa aceea, dorinta unei case de editura de a-si imbogati colectia de “clasici”. Iata o curioasa marturisire a dlui Scurtu: “Cand s-a tiparit editia I a romanului, nu avusesem timpul sa-l studiez mai de-aproape, caci editorul tinea sa-l puna la indemana publicului cat mai curand si eu ii cedasem definitiv”.

Noi ne adresam aici tuturor caselor de editura, rugandu le sa lase pe Eminescu in pace cu Geniu pustiu, sa nu-l scoboare atat de mult in ochii celor care nu baga de seama ca acest “roman inedit” este un brulion din adolescenta lui Eminescu, in care el a sters multe pasaje chiar atunci si din care a luat tot ce a fost bun si a pus in Sarmanul
Dionis1 .
Credem ca si cei ce au dezgropat-o ar renunta astazi la intreaga aceasta literatura “inedita“ a lui Eminescu. Astazi nu mai e nevoie de acea pedagogie nationalista de atunci, pe care o puteau servi hartiile din cosul lui Eminescu.
Pe langa plopii fara sot
(Consideratii tehnice)
Pe langa plopii fara sot
Adesea am trecut;
Ma cunosteau vecinii toti —
Tu nu m-ai cunoscut!
La geamul tau ce stralucea
Privii atat de des;
O lume toata-ntelegea —
Tu nu m-ai inteles.

De cate ori am asteptat
O soapta de raspuns!
O zi din viata sa-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns.
O oara sa fi fost amici1
Sa ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oara si sa mor.
“Aceasta este o veche poveste.” E povestea tanarului singuratic, timid si mai intotdeauna sarac. A eroului obisnuit in literatura epocii eminesciene. E “proletarul intelectual”, rupt din clasa din care a iesit, fara relatii sociale, inamorat de obicei de la distanta de o fata dintr-o lume subtire, adesea din clasa boiereasca, pe care o idea lizeaza, ca orice mic-burghez civilizat. E Sarmanul Dionis inamorat de Maria, care apare la fereastra casei boieresti, e poetul romantic, inamorat de fata “De la fereastra“
(Poezii de Vlahuta) — mereu fereastra! —, e Dan inamo rat de Ana, care-i apare in fiecare zi la fereastra de peste drum etc.
Simplicitatea situatiei si candoarea sentimentului din aceste strofe este redata prin procedee stilistice de o desavarsita simplicitate. Expresii directe. Stil sarac. Nici un ornament. Nici o “figura de stil”. Abia un epitet pro priu-zis.
Acest procedeu este caracteristic intregii faze din urma a poeziei lui Eminescu, faza de perfectie si de stralucire.

In prima faza, a romantismului imaginativ — cand era influentat puternic de romantismul german (poezie tip:
Floare albastra) —, Eminescu are stilul ornat, imagini bogate, uneori copioase. Acum stilul s-a simplificat si s-a concentrat.
Epitetul si metafora sunt mijloace cu care imaginatia remediaza infirmitatea notiunilor abstracte. Dar ele lun gesc vorba. Epitetul si metafora nu adauga o idee; ele numai concretizeaza ideea. Iar Eminescu acum poseda sti inta de a intrebuinta substantivul singur cu acelasi maxi mum de efect ca si cand l-ar fortifica prin epitete ori prin comparatii. Eminescu reuseste acum sa puna intr-un vers substanta unei strofe. E triumful artei de a scrie. Acum cuvintele lui sunt incarcate de inteles si fac in sufletul cititorului explozie de emotii.




Dar la aceasta simplificare Eminescu ajunge si din cauza unei schimbari in conceptia sa poetica. In prima faza, el isi imbina intotdeauna sensibilitatea cu imaginile naturii.
In prima faza e in poezia sa o comuniune ca natura, un fel de panteism. Fiind, asadar, solicitat spre descriptie, tre buia sa aiba stilul “imagé”. E colorat si in faza ultima, cand subiectul cere prin definitie culoare (descriptia si epicul din Scrisori si consideratiile filozofice, care fara concretizare ar fi proza curata).
In faza ultima, Eminescu devine mai putin atent la natura. Acum se concentreaza asupra propriului sau su flet. Altadata, ca sa vorbim de poezia erotica, iubea iubi rea, pe care o intrupa intr-o femeie, vazuta intr-un decor poetic (de aceea poeziile lui pe atunci erau cam compuse).
Acum iubeste femeia. Constiinta intreaga ii este plina de sentiment. Acum isi analizeaza sensibilitatea cu inversu nare, iar in analiza aceasta nu mai are ce cauta culoarea.

Dar acest stil este stilul clasic. Acum romanticul Emi nescu — romantic in aceasta faza prin subiectivism ex clusiv si prin conceptia vietii — ne da privelistea rara a unui poet care emotioneaza, hipnotizeaza si transporta prin versuri scrise in stilul clasic.
Dar nu numai mijloacele de expresie sunt simple in strofele de mai sus, ci si ideile... Trecea pe la casa ei, vecinii il cunosteau, numai ea nu-l cunostea; daca i-ar fi dat o zi din viata, i-ar fi fost de ajuns... sau macar sa fi fost “amici” o oara, sa se “iubeasca cu dor” si sa moara!...
Aceste idei sunt nu numai simple. Sunt si banale, iar unele, si mai ales “o oara si sa mor”, sunt chiar vulgare.
Ultima este luata parca de-a dreptul din Dorul inimii.
Si atunci, pentru ce este atat de frumos? E frumos tocmai prin simplicitate. E frumos pentru ca aceasta e in esenta lui amorul tineresc. E frumos ca si vechile recuzite ale poeziei: “luna”, “izvorul” si “filomela”. E frumos prin banalitate. E frumos prin naivitate. E frumos prin curajul candid al lui Eminescu de a spune aceste lucruri eterne, banale, simple si naive.
Dar pentru a realiza aceasta simplicitate — mai greu de realizat decat orice alta maniera — ii trebuiau lui
Eminescu mijloace care se intalnesc rar, ii trebuia puterea adanca de simtire, sentimentul unui misterios acord intre cuvinte si al unei misterioase corespondente intre sunete.
Existau cuvinte si sonoritati unice, care sa redea ceea ce a voit el — si Eminescu le-a gasit. In rezervoriul inconsti entului sau s-a inchegat exact muzica aceea, care putea exprima mai bine iubirea tuturor visatorilor intre douazeci si treizeci de ani...
Si astfel, cuvintele si ideile simple si banale au capatat noutatea primei lor zile de creatie — cum devine nou si

unic cuvantul “te iubesc”, cand il spune barbatul pentru prima oara femeii iubite.
In aceste versuri, numai o singura expresie nu e proza curata: “pe langa plopii fara sot”. Si nu e, fiindca e des criptie. Iar aceste cateva cuvinte evoca o epoca si un mediu.
E viata de altadata, patriarhala. E un decor atat de potri vit pentru sentimentalitatea asta simpla si eterna si pentru imprejurarile pe care ni le evoca Sarmanul Dionis, Dan,
Din durerile lumii. Si un decor poetic prin definitie, pentru ca, oricum s-ar defini poezia, ea este in ultimul rezumat intoarcerea spre natura, refugiu din complicatia civilizatiei si a cugetarii reflexive.
Dar pentru ce anume “fara sot”? Pentru ce aceasta indicatie si precisa si vaga? “Fara sot” e un epitet concret si moral in acelasi timp. Concret, pentru ca da o imagine.
Moral, pentru ca, mai intai, e vag, si apoi pentru ca, in comparatie cu aceea ce e “cu sot”, evoca ceva stingher, neimplinit, adica o stare de suflet concordanta cu econo mia intregii poezii1.
In faza lui ultima si stralucita, Eminescu intrebuinteaza cu precadere epitete morale. Cuvinte ca “sfant”, “dulce” etc. sunt frecvente si se gasesc repetate de la o pagina la alta. Aceste epitete sunt uneori comune si banale — cum am vazut ca banale si comune sunt de multe ori si notiunile, si ideile. Vom repeta aici acelasi lucru ca mai sus: Emi nescu a stiut sa dea o noutate si o forta incomparabila poeziei generale si universal umane, continuta in astfel de epitete.

Iar faptul ca in aceasta faza intrebuinteaza cu predilec tie epitete morale decurge din prioritatea pe care sufletul o are acum in constiinta sa asupra lumii externe, aceasta din urma avand acum pentru poet tot mai mult rolul de expresie a emotivitatii sale.
Trecem la partea a doua a poeziei.
In prima parte a vorbit tanarul romantic timid si mo dest, Dionis si mai ales Dan si Radu.
In partea a doua, imediat dupa acel “sa mor”, din Dorul inimii, apare cineva atat de exceptional! Un Supraom.
Procedeul de compozitie are ceva analog cu acela al cunos cutei poezii a lui Heine, in care, dupa primele doua strofe
(un tanar iubeste o fata, fata iubeste pe altul etc.) anume banale si naiv-prozaice, urmeaza sfasietoarea strofa: “Das ist eine alte Geschichte”. Intocmai asa si la Eminescu, partea prima serveste ca piesa de sprijin partii a doua si o inalta.
In adevar, dupa tanarul care suspina la poarta Ei in zambetul vecinilor — apare Hyperion, inca si mai mandru decat in Luceafarul, constient de superioritatea lui pana la grandomanie (care-i sade atat de bine lui Hyperion Eminescu si care ne consoleaza de suferintele acestui om, simtindu-ne feriti sa stim ca el isi dadea bine seama cine este):



Dandu-mi din ochiul tau senin
O raza dinadins,
In calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trait in veci de veci
Si randuri de vieti,
Cu ale tale brate reci
Inmarmurai maret

Un chip de-a pururi adorat,
Cum nu mai au perechi
Acele zane ce strabat
Din timpurile vechi1.
In partea intai ideile si cuvintele erau banale. Acum a venit in scena Hyperion, si totul s-a schimbat. In partea prima fraza era curenta, simpla, usor de inteles. Aci fraza e lunga, complicata, savant ferecata si concentrata pana la obscuritate. Un singur lucru comun: cu tot avantul imaginatiei, stilul e tot simplu, alcatuit din partile esentiale si principale ale vorbirii: substantive si verbe. Dar partea aceasta a doua, solemna prin continutul ei, incepe printr un fel de orchestratie alcatuita din sonoritatea unor anumi te sunete diseminate de-a lungul versurilor si concentrate mai ales in toate cele patru rime ale strofei “Dandu-mi din ochiul tau senin”, una din strofele cele mai armonioa se din Eminescu.

Si acum strofa cunoscuta:
Caci te iubeam cu ochi pagani
Si plini de suferinti
Ce mi-i lasara din batrani
Parintii din parinti, — care exprima puterea sentimentului ce era sa prezideze la imortalizarea acestei moderne Beatrice; care formeaza tranzitia la partea a treia a poeziei, tranzitie intemeiata pe contrast (dispretul din partea a doua fata cu pasiunea din strofa aceasta) si care, in acelasi timp, ne lasa sa vedem ca sufletul Demonului s-a inmuiat la amintirea pasiunii de altadata.
(Nicaieri poate Eminescu n-a exprimat cu atata putere pasiunea iubirii — decat doara in versurile din Te duci...:
Si te uram cu-nversunare,
Te blastamam, caci te iubesc.)
“Te iubeam cu ochi pagani” da minunat infatisarea teribila a amorului-pasiune, caracterul lui elementar, ceea ce are el refractar culturii si civilizatiei — a amorului sexual, identic sie insusi de-a lungul vremii, din caverne pana azi.
Iar aceste cuvinte i le spune femeii cu o superba mandrie masculina. Si inca cu o mai superba mandrie ii spune ca acesti ochi pagani i-au lasat lui “din batrani, parintii din parinti” — ca a iubit-o nu numai cu iubirea unui singur om, ci cu patima acumulata a tuturor generatiilor inain tase, cu puterea unei rase intregi. Eminescu a exprimat in versuri lapidare metafizica amorului a lui Schopenhauer in Scrisoarea IV. “Parintii din parinti” de aici e transcriptia analist-psihologica a celebrei metafizice. Eminescu isi exprima aici sentimentul iubirii in lumina si din punctul

de vedere al acelei teorii. “Vocea speciei” din celebra metafi zica este un adevar, daca prin acest termen se intelege acumularea ereditara in sentimentul iubirii sexuale. In adevar, toate iubirile tuturor ascendentilor unui om vorbesc in iubirea lui. Iata pentru ce se poate spune ca in iubire se agita si striga cineva mai mare, mai puternic decat indi vidul actual — ceva anterior si superior lui1.
Dar iubirea aceasta a fost! Dupa strofa culminanta, arzatoare de pasiune, urmeaza versurile pline de o in diferenta oboseala — partea a treia a poeziei:
Azi nici macar imi pare rau
Ca trec cu mult mai rar,
Ca cu tristeta capul tau
Se-ntoarce in zadar.
Caci azi le sameni tuturor
La umblet si la port
Si te privesc nepasator
C-un rece ochi de mort2 .
La sfarsitul Luceafarului se simte ceva amar, un fel de obida. Aici, nimic din aceasta stare sufleteasca, sau aproape nimic, fiindca iubirea a incetat. Iar perifraza prin care
Eminescu declara ca iubirea e moarta — “caci azi le sa meni tuturor la umblet si la port” — contine o admirabila observatie. Cand o iubea, ea era un exemplar unic, facea

parte dintr-o specie zoologica deosebita, reprezentata printr-un singur exemplar, care era ea. Si tot ce tinea de ea era unic, chiar si haina. Este definitia supremei iluzii de care e ametit barbatul cand iubeste cu fetisism. Cand insa iubirea a incetat si iluzia a disparut, femeia a rede venit ceea ce este in realitate, a reintrat in specia comuna umana. Atunci s-au intors in linistea mortii si toti acei
“parinti din parinti”, care se agitau in pieptul barbatului, iar ochii, din “pagani si plini de suferinti”, au devenit
“un rece ochi de mort”, caci Eminescu nu uita sa concreti zeze cele doua stari contrare, prin aceeasi imagine, acor data insa cu imprejurarea.
Dar aici el nu se zugraveste numai pe sine, o zugraveste si pe ea.
In cele doua versuri pe care i le consacra, imaginea femeii e redata cu o delicata plasticitate si in acelasi timp cu nuanta de melancolie a lucrurilor defuncte.
Strofa ultima, care din punct de vedere logic e o con cluzie, poate necesara:
Tu trebuia sa te cuprinzi
De acel farmec sfant
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pamant, cu toata frumusetea ei, cu toata sonoritatea ei (mai ales din versul al treilea), realizata prin aceleasi mijloace ca si in strofa “Dandu-mi” etc., ni se pare de prisos, caci din punctul de vedere al logicii sentimentelor poezia trebuia sa se ispraveasca in momentul culminant (si ca sentiment si deci si ca compozitie), la versul “C-un rece ochi de mort”, mai ales ca ideea din aceasta strofa ultima e continuta in strofele care alcatuiesc partea a doua a poeziei.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite