Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 


Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
 
despre:
 
INTRODUCERE. PRINCIPII SI CRITERII DE INTERPRETARE A CULTURII ROMANE MODERNE. TRADITIE SI ACTUALITATE, NATIONAL SI UNIVERSAL IN EVOLUTIA CULTURII ROMANE MODERNE
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

j4z6zt

1. CULTURA SI ISTORIE

Necesitatea unei reinterpretari a culturii romane
Cultura romana parcurge azi un dramatic proces de autoevaluare si de situare comparativa. Ca si in alte vremuri, ea isi redefineste identitatea si isi reevalueaza traditia in raport cu spiritul timpului. In consecinta, asistam la dezbateri aprinse asupra modului in care trebuie sa ne raportam la trecutul cultural national. Am considerat ca, pentru formarea unei reprezentari mai adecvate cu privire la evolutia spiritualitatii romanesti in ultimele doua secole, este utila o privire retrospectiva - pentru a intocmi cel putin o harta de orientare - asupra momentelor semnificative si asupra operelor fundamentale ale culturii noastre. Revolutia anticomunista si schimbarile structurale ce i-au urmat, precum si optiunea societatii romanesti pentru integrare in structurile europene si euroatlantice implica si o reconstructie a constiintei de sine a culturii romane. Orice moment istoric are nevoie de un dialog cu traditia, cu patrimoniul ei de valori. Istoria unei culturii nationale este o continua reinterpretare de sine, o rescriere a temelor sale majore in functie de contextele pe care le parcurge.
Asadar, apare evidenta necesitatea de a reinterpreta istoria culturii nationale in conditiile actualei tranzitiei postcomuniste. Cunoasterea si evaluarea, dintr-o perspectiva actuala, a patrimoniului care ne defineste spiritual, este o actiune de interes national. Este un patrimoniu faurit in cele "optsprezece veacuri de lucrare a poporului roman asupra lui insusi", dupa fericita expresie a lui Balcescu. Aceste creatii i-au modelat istoria, formula sufleteaasca, structra etnopsihologica, modul de viata, organizarea politica si sociala in diferite epoci.
Am pornit de la constarea ca imaginea pe care o are un tanar asupra culturii romane este adesea deficitara sub raportul informatiei, fragmentara si discontinua in privinta articulatiei dintre epoci, stiluri si personalitati, ca sa nu mai vorbim de confuzia ce persista in privinta semnificatiei pe care o au unii creatorii romani in plan universal. Disciplinele istorice studiate in liceu ofera informatii disparate despre domeniile de creatie, domenii care, integrate functional, formeaza unitatea culturii nationale si dezvaluie identitatea acestei culturi in context european si mondial. O reconstituire a epocilor, in succesiunea lor, si o relectura a operelor de referinta sunt necesare pentru completarea acestei imagini.
Nu putem ocoli unele intrebari transante: cum se raporteaza tanara generatie la traditia culturii nationale? In ce masura o cunoaste, daca se mai recunoaste in ea sau se delimiteaza de ea? Mai este interesata societatea romaneasca actuala - somata de atatea urgente ale tranzitiei postcomuniste sa-si croiasca un nou destin, sa-si refaca structurile democratice si sa se integreze in civilizatia europeana - de propriul ei trecut cultural sau doreste sa-l uite? Ne mai pot spune ceva relevant pentru drama actualitatii Balcescu, Barnutiu, Maiorescu, Eminescu, Stere, Draghicescu, Gherea, Iorga, Blaga, Nae Ionescu, Mihai Ralea, Mircea Vulcanescu, Tudor Vianu, Emil Cioran, Mircea Eliade sau G. Calinescu? Ceva care sa ne ajute sa ne cunoastem mai bine pe noi insine, ceva care sa ne pregateasca spiritual pentru “(re)integrarea in Europa” si pentru a face fata sfidarilor pe care trebuie sa le infruntam in pragul secolului XXI?
In acelasi timp, rostul acestui curs este si acela de a-i introduce pe studenti in climatul dezbaterilor culturale de azi. Tranzitia postcomunista a generat, in mod inevitabil, si o revizuire a semnificatiei unor momente si evenimente istorice, o corectare fireasca a erorilor sau a deformarilor produse de ideologia comunista asupra istoriei nationale. In consecinta, asistam in ultimii ani la o ampla operatie de restabilire a adevarului istoric, la o punere in circulatie a unor documente importante, inaccesibile pana acum, documente care arunca o noua lumina asupra unor evenimente sau personalitati ale vietii politice si culturale.
O operatie similara are loc si in perimetrul culturii nationale, iar studentii au nevoie de repere pentru a intelege acest fenomen. O serie de autori, unii de prima marime valorica, nu au fost publicati in anii regimului comunist, nu au fost accesibili marelui public, astfel ca asupra lor persita grave neintelegeri. Alti autori, care au fost, totusi, recuperati si introdusi in sistemul educativ au fost interpretati intr-o maniera deformatoare sau ingropati sub etichete ideologice. Dupa cum exista si cazuri in care autori fara anvergura au fost supradimensionati ca insemnatate in manualele de ieri, tot din considerente politice.
Asadar, tabloul valoric al culturii romane trebuie refacut, in multe componente ale sale, reconsiderand, in functie de noile date pe care le detinem, contributia unor personalitati la dezvoltarea vietii stiintifice, artistice si filosofice din epoca moderna, mai ales din perioada interbelica. Aceasta reinterpretare a istoriei culturii romane a generat numeroase controverse si confruntari de idei, care se desfasoara in mediile intelectuale si politice, in paginile ziarelor, pe ecranele televizoarelor si in publicatiile de specialitate. Adeseori in “istoriile” unor domenii culturale (ale stiintei, literaturii, artei, filosofiei sau gandirii politice) sau in dictionare, enciclopedii ori sinteze teoretice si-au gasit loc distorsiuni si falsificari dictate de interese politice conjuncturale. Istoria este una dintre disciplinele spirituale cele mai vulnerabile la virusul manipularii politice. Din aceasta imprejurare decurge responsabilitatea oricarui discurs asupra trecutului, intr-o vreme in care “realitatea” acestui trecut este reconstruita in mod simbolic din diverse perspective.
Obiective didactice
Consideram ca studentii facultatii noastre trebuie sa fie la curent cu aceasta framantare a spritului romanesc, sa dispuna de un sistem de orientare si de interpretare, intr-un moment in care ei intalnesc, in mod frecvent, puncte de vedere divergente despre personalitatile culturii noastre, despre modul in care ne-am raportat in decursul epocii moderne la “Europa”, despre raportul atat de mult discutat dintre identitate noastra culturala si imperativul integrarii in structurile europene si euroatlantice.
Asadar, rezumand in cateva puncte rosturile acestui curs, avem in vedere, cu precadere, urmatoarele obiective:
• O cunoastere mai aprofundata a unor momente si personalitati reprezentative, a unor curente de idei si sisteme de gandire din cultura romana moderna, pentru a recupera continutul autentic al unor opere si semnificatia lor in contextul epocii in care s-au afirmat, eliminand interpretarile deformatoare, unde este cazul;
• O lectura noua, eliberata de restrictii ideologice, a unor opere fundamentale ale culturii romane, o lectura directa a textelor si o analiza aplicata a lor, in cadrul seminariilor. Cursul urmareste sa-i puna pe studenti in contact direct cu aceste texte, sa-i incurajeze sa le citeasca efectiv, stimuland gandirea personala si deprinderile de analiza critica. aDin aceste motive am selectat numeroase texte pe care le propun spre analizai.
• Formarea unei imagini adecvate, lucide si critice, a studentilor asupra identitatii noastre nationale, printr-o dubla raportare a operelor si a personalitatilor din cultura romana: la contextul socio-istoric intern si la contextul cultural european;
• Construirea unui set de criterii metodologice, pentru a servi ca instrument analitic in acest examen comparativ, pentru a orienta corect judecatile de valoare asupra unor personalitati si miscarii spirituale din cuprinsul culturii romane;
• Familiarizarea studentilor cu temele problematice ale culturii romane actuale, cu “dosarele” ei controversate si cu pozitiile divergente care se exprima in aceasta "cearta a interpretarilor", care are loc astazi in mediile culturale si intelectuale, precum si in sfera publicisticii.

Domenii, teme, personalitati si opere
Avand in vedere scopul sau didactic, cursul de fata nu poate fi decat unul selectiv, prezentand sintetic anumite perioade, opere si personalitati de referinta ale culturii romane moderne. Nu putem parcurge analitic si monografic toate personalitatile si operele importante, astfel incat am retinut pentru analiza doar operele cele mai semnificative, cele care rezuma problematica unei epoci si exprima o directie de gandire.
Vom urmari, asadar, curente de idei, miscari spirituale si politice, sisteme elaborate de gandire, opere si autori de referinta pentru spiritualitatea romaneasca, creatori de anvergura afirmati pe plan national si universal, teme si probleme abordate de autori romani, multe dintre ele avand relevanta si pentru gandirea actuala.
Domenii abordate. Am focalizat cursul asupra gandirii filosofice, sociale si politice intrucat in aceste domenii se elaboreaza si formele prin care o natiune isi interpreteaza in mod rational si critic realitatile sale, asigurand formularea si conceptualizarea problemelor, cautarea solutiilor si proiectarea viitorului. Disciplinele umaniste (istorie, filosofie, sociologie, filosofia culturii, gandire politica etc.) reprezinta, alaturi de stiinta, nivelul teoretic, elaborat si sistematizat, al culturii spirituale, planul in care o societate isi elaboreaza modele de raportare la lume si la conditia umana, idealurile de organizare sociala si politica.
In masura in care a fost posibil am facut referiri si la realizarile din plan stiintific, la miscarile artistice si la evolutia stilurilor literare, la dezbaterile din publicistica, pentru a completa tabloul unei epoci. Am avut in vedere si faptul ca, adeseori, gandirea romaneasca nu este prezenta suficient in planurile de invatamant, nu i se acorda locul cuvenit in sistemul de educatie. Vom urmari, deci, evolutia ideilor filosofice, stiintifice, politice si sociale, partial si a celor care privesc zona creatiei artistice si literare, exemplificand epocile si perioadele prin cateva personalitati reprezentative.
Teme si idei-forta. Am urmarit ideile-forta si temele majore care au structurat evolutia acestei culturi, in legatura cu schimbarile intelectuale pe care le-a inregistrat si cultura europeana, in ansamblul ei. In cazul miscarilor umaniste, luministe si pasoptiste am insistat pe tensiunile dintre traditie si noile orizonturi rationaliste, precum si pe tema “redesteptarii” nationale; in cazul secolului al XIX-lea, accentul a caut asupra unor teme precum modernizarea, specificul national, raporturile dintre cultura romana si cea occidentala, teoria formelor fara fond etc. Perioada interbelica redeschide aceste “dosare”, dar pe un alt plan, in care modernizarea si recuperarea traditiilor, tendintele sincronizatoare si ortodoxismul, democratia si conceptiile autoritariste se confrunta angajand noi fundamente teoretice si un dispozitiv mai larg de referinte, care merge de la istoria religiilor la sociologie si filosofia culturii, de la antropologie la estetica, de la psihologia colectiva la geopolitica.
Personalitati creatoare. Istoria unei culturii nationale are in centrul ei personalitatile creatoare, cele care ii dau substanta, care exprima o epoca si o directie de gandire, un stil sau o miscare spirituala. Este cazul lui Cantemir, Heliade-Radulescu, Maiorescu, Eminescu, Iorga, Nae Ionescu sau Noica, spirite care si-au pus amprenta asupra epocii lor. Perioada interbelica este abordata, de exemplu, in diversitatea orientarilor sale spirituale, semnaland contributiile originale prin care s-au afirmat personalitatile de varf, de la Iorga si Parvan la Radulescu-Motru si Blaga, de la Lovinescu la Nichifor Crainic, fara a-i uita pe Gusti, Mihai Ralea, Tudor Vianu sau Mircea Eliade s.a. De numele fiecaruia dintre cei mentionati (la care se adauga si altii) este legata o contributie sau o performanta culturala, o anumita miscare spirituala, o atitudine de referinta sau un mod de abordare a culturii romane. Sondajele analitice in operele semnificative, precum si abordarile monografice ale unor autori, chiar din perimetrul gandirii filosofice si sociale, au rostul de a sintetiza ideile si orientarile dominante ale unei perioade.
Opere. Unul dintre obiectivele acestui curs este acela de a-i stimula pe studenti sa citeasca (sau sa reciteasca) operele de referinta ale culturii romane. Am indicat in fisa autorilor si in bibliografie operele cele mai importante, iar in masura posibilitatii am selectat, pentru anexe, unele texte caracteristice pentru pozitia unui autor.

Traditie si inovatie in evolutia culturii
Orice popor isi traduce experienta sa istorica intr-o suita de creatii culturale, care devin componente obiective ale vietii sale. Este vorba de valori cristalizate in literatura, filosofie, religie, arta, stiinta, in gandirea sociala si politica, valori transmise din generatie in generatie prin mecanismele educatiei. In decursul istoriei sale moderne, natiunea romana a produs un ansamblu de creatiilor spirituale care ii confera identitate si un loc distinct in civilizatia europeana. Aceste valori alcatuiesc, in unitatea si diversitatea lor, mostenirea noastra culturala. Ne sprijinim, fara sa stim, pe acesta traditie nationala, pe acest tezaur de cugetare si simtire, pe care uneori il mitizam declarativ, dar cel mai adesea il neglijam sau il rispim inexplicabil.
E vorba de un univers specific de valori materiale si spirituale, de valori instrumentale si simbolice, de un "echipament cultural" pe care natiunea romana l-a amplificat mereu, preluand idei si formule si din experienta altor culturi si civilizatii, cu care a venit in contact, patrimoniu pe care societatea romaneasca l-a transmis, cu sincope si desfigurari, de la o generatie la alta, asigurand identitatea noastra spirituala in orizontul lumii moderne.
E vorba de "memoria" istorica a poporului nostru, de memoria interioara, afectiva si psihologica, precum si de cea materializata in creatia artistica, stiintifica si filosofica, in gandirea politica si sociala, in toate formele care au exprimat modul nostru de a gandi si simti, modul nostru de a ne raporta la istorie si la alte culturi. Cultura tezaurizeaza si acumuleaza valorile, retine ceea ce este durabil in ordine spirituala, transmite peste epoci operele care “pot invinge timpul”, care raman actuale prin semnificatiile lor, care nu si-au consumat mesajul in contextul in care au aparut. Este cazul marilor creatori, care sunt permanent "contemporanii nostri", intrucat exprima ceva esential din conditia umana, fie ca este vorba de Homer sau Shakespeare, de Eminescu sau Blaga. "Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufleteasca a unui popor la un moment dat" , spunea Camil Petrescu. Aceasta functie sintetica si expresiva a culturii ne indeamna sa analizam operele din cuprinsul culturii nationale pentru a ne intelege mai bine pe noi insine.
Tensiunea dintre traditie si inovatie este un mecanism interior de evolutie pentru toate culturile. Istoria culturii inregistreaza adeseori mutatii, rasturnari de perspective, cand apar creatori si forte care revolutioneaza paradigmele culturale, sistemele simbolice, dar toate aceste schimbari se integreaza intr-un lant evolutiv. Traditia nu se identifica mecanic cu trecutul, ci este vorba de o selectie axiologica pe care prezentul o face in corpul acestei mosteniri, aplicand criterii particulare. Valorile culturale, cele care sintetizeaza o epoca si un mod de intelegere a lumii, dobandesc, prin forta lor ideatica si expresiva, un caracter de permanenta, devenind repere pentru constiinta unei societati. Ele sunt mereu reinterpretate, din noi perspective, fiind astfel aduse in circuitul viu al culturii.
Unele opere, care s-au "uzat" odata cu timpul, s-au istoricizat, dar au avut eficienta in epoca lor, sunt trecute in fondul "pasiv" al culturii; altele raman vii si active permanent, prin exemplaritatea lor. Acestea sunt valorile de performanta, de mare densitate axiologica si semantica, opere deschise, care solicita si permit noi interpretari. Fiecare epoca cu adevarat noua proiecteaza asupra trecutului o alta perspectiva si descopera in el sensuri noi. Astfel, unii creatori pot fi redescoperiti si revalorizati din perspective inedite. Este, de ex., cazul lui Caragiale, autor despre care unii critici (precum Eugen Lovinescu) au sustinut ca isi va pierde semnificatia, mizand pe faptul ca societatea romaneasca va depasi naravurile politice satirizate in opera sa. Dar iata, aceasta opera isi afla atatea rezonante si in lumea contemporana romaneasca.
Traditia reprezinta partea activa a mostenirii, ceea ce ramane viu din trecutul cultural, elementele care actioneaza modelator asupra prezentului cultural. Tudor Vianu a definit intr-un mod expresiv traditia: "Scurt spus, traditia este influenta muncii culturale anterioare asupra celei prezente". Traditia este "condensata" in opere si actioneaza modelator prin institutii de invatamant si de tezaurizare, prin formele educatiei si prin mecanismele memoriei sociale. Raportul traditie/inovatie este mereu problematizat, reprezentand tensiunea esentiala a mediului cultural.
In raportarea la traditie intalnim doua pozitii opuse: traditionalismul si modernismul. Traditionalismul reprezinta o supraevaluare a culturii anterioare si o devalorizare a prezentului. Atitudinea de elogiere necritica a trecutului se conjuga adesea cu refuzul inovatiei si al noilor formele de gandire si de expresie. La polul opus se afla atitudinile antitraditionaliste, moderniste, care se afirma uneori prin negarea in bloc a traditiei, prin glorificarea "noutatii" si a avangardei, prin experimentalism si pozitii nihiliste.
Cultura romana a cunoscut si ea astfel de pozitii extreme, care s-au confruntat in forme exclusiviste, alimentand polemici rasunatoare, pe care le vom prezenta in cursul nostru. Vitalitatea unei culturi este probata si de tensiunea acestor pozitii antinomice. Este firesc ca, intr-o privire retrospectiva, sa includem in cultura romana deopotriva ambele pozitii si operele in care ele s-au obiectivat, infatisand cu obiectivitate motivatiile teoretice, sociologice, axiologice sau conjuncturale pe care s-au sprijinit.

2. CRITERII METODOLOGICE SI TEORETICE PENTRU INTERPRETAREA SI EVALUAREA CULTURII NATIONALE

Scrierea unei istorii a culturii nationale ridica numeroase dificultati de documentare, tehnice si metodologice, dar si de viziune si de perspectiva critica. Pentru a nu fi supusa arbitrariului si subiectivismului, o istorie de acest tip trebuie calauzita de un set de criterii si principii, formulate explicit, care sa ne fereasca de erori de apreciere si sa ne permita reconstruirea unei imagini corecte.
Aceste conditii si criterii pot fi grupate in trei categorii:
• Criterii ce privesc cunoasterea operelor si respectarea adevarului istoric;
• Criterii ce privesc operatia de analiza si de interpretare a continutului si a semnificatiei operelor;
• Criterii ce privesc evaluarea, aprecierea si judecatile de valoare.
Cunoastere, interpretare, evaluare - acestea ar fi treptele firesti ale unei restituri a creatiilor ce dau substanta traditiei nationale. Fiecare dintre aceste momente cuprinde o serie de exigente specifice.
Respectarea adevarului istoric si cunoasterea operelor
• Publicarea integrala a operelor. Este o conditie elementara pentru restituirea mostenirii noastre culturale, pentru cunoasterea si introducerea operelor literare, filosofice, sociologice si politice in dezbaterea culturala de azi. Putini autori romani beneficiaza de editii integrale, intocmite cu rigoare stiintifica, cu un aparat critic adecvat. Unii autori importanti au fost reeditati doar in ultimii ani, in perioada postcomunista, fiind inca insuficient asimilati de mediile intelectuale si practic necunoscuti marelui public. Pentru multi dintre ei se asteapta editii critice complete si lucrari de sinteza interpretativa. Dezbateri intense s-au purtat in anii tranzitiei si cu privire la conservarea si protejarea patrimoniului artistic national, numerosi observatori acuzand autoritatile de proasta gestiune a monumentelor arhitectonice, in conditiile in care nu a fost adoptata o noua lege a patrimoniului cultural. Si nu este vorba doar de o conservare muzeala a trecutului (importanta si ea), ci de o recuperare a operelor si a semnificatiilor pe care le vehiculeaza, de o reintroducere a lor in circuitul viu al culturii de azi. Editiile critice din operele scriitorilor si a ganditorilor romani sunt instrumente fundamentale pentru restituirea traditiei catre noile generatii. Statul, prin administratia culturala, are un rol major in sprijinirea acestor proiecte editoriale de interes national. Inexistenta unor programe coerente in acest domeniu, slabiciunea institutiilor si prevalenta intereselor comerciale au alimentat opinia ca asistam la un abandon al traditiei culturale, ca valorile si personalitatile care ne definesc si ne legitimeaza identitatea sunt cunoscute superficial si sunt prezente doar sporadic in metabolismul culturii actuale.
• Cunoasterea integrala a operei unui autor. Este o conditie importanta, mai ales ca multi autori au fost publicati fragmentar, din considerente politice, astfel ca imaginea noastra asupra lor este adesea incompleta sau chiar deformata. O judecata adecvata poate rezulta numai in urma unei priviri integrale asupra unui autor sau curent de idei, analizand contextul lor istoric, influentele pe care le-au absorbit, coeficientul lor de originalitate si ecoul pe care l-au avut intr-o anumita perioada. O cunoastere fragmentara, incompleta, poate duce la aprecieri eronate, intrucat creatia unor autori are fatete diverse, adesea contradictorii, cunoscand schimbari de accent sau de perspectiva de la o opera la alta. Pe baza unor analize superficiale sau datorita unor interpretari dirijate ideologic, multe personalitati ale culturii romane au fost victime ale unor aprecieri simplificatoare, apologetice sau denigratoare, in care complexitatea operei era sacrificata de dragul unor etichete rezumative, cel mai adesea negative.
• Respectarea adevarului istoric. Este o conditie primordiala pentru orice demers de ordin istoric. O istorie culturala ce ascunde sau deformeaza adevarul, cu privire la continutul/sensul unei operei sau la atitudinile avute in epoca de un autor sau altul, nu este credibila. Am avut istorii care puneau pe seama unor autori “contributii majore” acolo unde ele nu existau sau care treceau sub tacere astfel de contributii acolo unde ele existau efectiv. Informatiile despre opere, despre autori si despre activitatea lor (mai ales despre cea politica) trebuie sa fie riguros exacte, sa fie probate prin documente explicite, iar sensul unor opere sau a unor atitudini intelectuale sa nu fie rastalmacit sau deformat.
Aceste trei conditii sunt fundamentale pentru operatia de restituire si de punere in valoare a traditiei nationale. O apreciere complexa si nuantata a unei opere trebuie sa se intemeieze pe o cunoastere temeinica a continutului ei, pe interpretarea corecta a semnificatiei pe care a avut-o in epoca si pe evaluarea efectelor sale spirituale in organismul culturii romanesti.
Istoriografia culturala si dificultatile ei specifice. Elaborarea unei istorii a culturii romane se confrunta cu numeroase dificultati: inexistenta unor editii critice complete si a marilor sinteze pe domenii (dictionare, enciclopedii, tratate etc.); proasta gestionare a materialelor documentare (aflate in custodia unor institutii diverse) si absenta unei baze nationale de date, care sa sistematizeze si sa sintetizeze acest fond documentar. Dupa opinia lui Adrian Marino, cultura romana nu dispune inca de instrumentele de lucru necesare pentru a se cunoaste si prezenta pe sine, nu are enciclopedii, manuale, tratate de istorie, dictionare pe domenii, mari sinteze etc., fara de care nu se poate construi durabil in plan cultural. Cultura romana este inca in prea mare masura o cultura “foiletonistica”, o cultura a “fragmentului”, nu a sintezei, dominata de o mentalitate “publicistica, actualista, improvizata”, o cultura superficiala, de comentariu eseistic, deficitara si sub raportul difuzarii profesioniste in strainatate. Aceste carente nu pot fi invinse decat printr-o perspectiva critica lucida si prin adoptarea altui mod de raportare la propria istorie (fara complexe), prin promovarea altui tip de cultura: o “solida, specializata, riguroasa, sistematizata, profesionalizata”, o cultura orientata de mari proiecte si sustinuta de o severa disciplina intelectuala.
Criterii ce privesc analiza si interpretarea
In cazul disciplinei noastre, analiza si interpretarea sunt operatii intelectuale solidare, ce privesc explicitarea continutului unei opere si intelegerea semnificatiei sale culturale. Luand drept reper operele ce tin de sfera gandirii filosofice, sociale si politice (cu posibile extensiuni si asupra celor din sfera artistica), putem delimita citeva etape obligatorii pe care ar trebui sa le parcurga operatia de analiza si interpretare.
• Descrierea operei si prezentarea continutului ei ideatic. Informatiile de ordin istoric si biografic sunt absolut necesare pentru o situare cronologica si contextuala. Ideile, tezele si pozitiile ce formeaza substanta unei opere trebuie rezumate corect si explicate in articulatia lor logica. Oricat de sintetic ar fi, rezumatul al unei opere (filosofice, politice, literare sau de alta natura) trebuie sa retina ideile majore, atitudinile spirituale caracteristice si punctele de vedere originale, daca exista. Citarea unui paragraf sau a unei afirmatii apartinand unui autor trebuie sa fie riguros exacta, cu indicarea completa a sursei din care a fost extras textul respectiv.
• Analiza si explicarea continutului. Este una dintre cele mai importante operatii ale celui care face istoria ideilor. El trebuie sa patrunda in articulatia intima a operei, sa urmeze cu fidelitate argumentatia folosita de autor, pentru a nu deforma modul sau de gandire, motivatiile sau obiectivele pe care le-a urmarit sau sensul unor enunturi, prin scoaterea lor din contextul operei. Rostul acestui moment al analizei este de a degaja ideile majore ale unei opere si de a le raporta atat la traditia domeniului, cat si la contextele spirituale contemporane.
• Interpretarea operei in functie de contextele ei genetice, de cadrul spiritual si de momentul cultural in care a aparut. Semnificatia ideilor si a solutiilor propuse trebuie degajata prin raportarea lor la contextul intern de geneza, la problematica epocii, la miscarea ideilor europene, dar si la la influentele si corespondentele ce se pot stabili intre opera si noile contexte culturale in care este receptata.
• Situarea operelor/autorilor in contextul istoric si social. Este cea mai importanta cerinta a unei interpretari corecte. Ea deriva din principiul istorismului, care ne impune sa raportam istoria culturala (opere, personalitati, curente) la istoria sociala, politica, economica si la evolutia mentalitatilor. Trebuie sa vedem cum se reflecta in opera “spiritul timpului” si ce raspunsuri da ea la provocarile specifice ale vremii. Raportarea la epoca, la contextul cutural, la problemele sociale este decisiva. De exemplu, nu putem cere unui autor din perioada pasoptista sa formuleze sau sa rezolve probleme teoretice/estetice de natura celor care vor deveni carcateristice pentru un ganditor din perioada interbelica. A proiecta retrospectiv o structura culturala ulterioara (cu anumite probleme, idei, stiluri, nivel de elaborare etc.) asupra unor autori fixati obiectiv in cadre culturale anterioare poate fi un procedeu hermeneutic util, dar el contine si riscul de a deforma sensul unui moment istoric.
• Autonomia sferelor culturale. Este principiul introdus de Maiorescu, care ne cere sa analizam si sa interpretam fiecare opera in functie de criteriile specifice ale domeniului sau: in literatura este prioritar (nu exclusiv) criteriul estetic, in stiinta criteriile specifice acestui domeniu, in politica alte criterii s.a.m.d. Sa nu amestecam domeniile, criteriile si judecatile. Un autor poate fi apreciat superlativ intr-un domeniu si poate fi mediocru sau nesemnificativ in altul.
Criterii privind evaluarea si judecatile de valoare
Este aspectul cel mai controversat pe care trebuie sa-l rezolve o istorie a culturii nationale. Ea trebuie sa stabileasca ierarhii valorice, oricat de relative, sa masoare contributiile si performantele diferitilor autori, sa intocmeasca un catalog cu personalitati si opere fundamentale, sa propuna o tabla a valorilor nationale. Cum apreciem operele si autorii, ce criterii trebuie sa avem in vedere? Drama istoriilor culturale este cuprinsa in intrebarea: ce a fost important in istoria unui domeniu cultural mai este important si azi?
Tensiunile dintre criteriile istorice si cele ale actualitatii, dintre trecut si prezent, sunt extrem de problematice. Intrebarea capitala este: idei, opere si autori care au dominat spiritul public intr-o anumita epoca ne mai pot spune ceva semnificativ azi? Ce demers este mai potrivit pentru intelegerea unei opere, ce conteaza mai mult:
• Raportarea operei la contextul cultural intern sau la contextul cultural european, la cadrul national sau la cel universal?
• Impactul ei asupra mediului social si cultural autohton sau recunoasterea ei internatioanala?
• Importanta istorica a unei opere sau semnificatia ei actuala?
• Valoarea in sine sau notorietatea?
• Criteriile axiologice specifice sau cele adiacente (comerciale, morale, politice)?
La aceste intrebari, ce exprima dilemele unei istorii a culturii nationale, nu exista raspunsuri univoce si transante. Conditiile si reperele de care ar trebui sa tinem cont ar fi urmatoarele:
• Prioritatea criteriilor axiologice. Operele trebuie apreciate, primordial, in functie de valoarea lor reala, stabilita prin examenul critic si comparativ. In fiecare domeniu functioneaza criterii specifice de validare si de omologare a performantelor. Este deci important sa apreiem contributia autorilor in functe de valoarea specifica a operei lor. Disocierea valorilor culturale, de care am amintit, ne ajuta sa aplicam criterii axiologice adecvate fiecarui domeniu.
• Limite privind utilizarea unor criterii ideologice si politice. Aplicarea abuziva a criteriilor politice a facut ravagii in cultura romana in perioada dogmatismului stalinist. Interpretarea si aprecierea autorilor printr-o grila exclusiv politica limiteaza orizontul cercetarii, duce la excluderi si la reprimarea unor valori, denatureaza sensul studiilor de istorie culturala. Principiul maiorescian al disocierii valorilor culturale, al specificitatii domeniilor, precum si acela al “nationalismului in marginile adevarului”, ne avertizeaza asupra pericolului de a transforma criteriile politice, conjuncturale si subiective, in criterii de interpretare si de apreciere a creatiilor culturale. Aceasta disociere nu inseamna a pierde din vedere faptul ca exista continuitati si inrudiri intre substanta unei gandiri filosofice si atitudinile politice pe care le inspira sau le sprijina. Criteriile politice si ideologice sunt la locul lor cand le aplicam elaborarilor teoretice si doctrinare din sfera politica si sociala, dar si in aceste cazuri nu putem pierde din vedere ca valoarea acestor elaborari (sau opere) nu este decisa de angajarea politica a autorului, ci trebuie sa avem in vedere soliditatea teoretica, fondul problematic, nivelul de elaborare si orginalitatea unei doctrine, precum si consecintele practice ale aplicarii ei.
Comentariu: Scurt spus, deviza pe care ar trebui sa o urmeze istoria culturii ar putea fi urmatoarea: politica exclude, cultura include. Politica inseamna aici atitudine si angajare directa in sustinerea unor valori, optiuni si solutii, cu excluderea altora (concurente sau adverse, mai ales cand este vorba de politica unui partid). Pe cand cultura nationala include toate realizarile valorice, din toate domeniile, indiferent de conotatiile politice posibile ale acestor valori. Dar e vorba de valori, nu de nonvalori, de opere implinite, confirmate, omologate si recunoscute prin criterii axiologie specifice domeniilor de creatie. Politica militanta, prin vectorul ei atitudinal intrinsec, duce la disjunctia valorilor; cultura, prin criteriul ei axiologic integarator, presupune conjunctia valorilor. Criteriile politice departajeaza orizontal operele - cele actuale sau cele apartinand trecutului -; in functie de un ideal social si politic particular; criteriile de natura culturala ierarhizeaza vertical operele in functie de gradul lor de realizare valorica.
Desigur, intre cele doua planuri nu exista frontiere absolute, dar distinctia lor este necesara. Biografia politica a autorilor sau atitudinile lor ideologice, intr-o anumita conjunctura istorica, nu trebuie sa ne impiedice de a recunoaste si aprecia valoarea operei lor, in cazul in care aceasta valoare poate fi probata prin criterii specifice. Autori care in epoca lor s-au aflat pe pozitii politice adverse si s-au confruntat (ori s-au calominat!) permanent in scrisul lor, in presa, in spatiul public (uneori si in Parlament), stau astazi pe acelasi raft al bibliotecii noastre, sunt integrati organic in blocul istoric al culturi romane si sunt considerati deopotriva drept exponenti ai acestei culturi. Timpul resoarbe divergentele politice din trecut in favoarea integrarii operelor in convergente culturale actuale. Paradoxul istoricitatii si al acestui raport complex dintre politica si cultura rezida si in faptul ca o serie de autori sunt asezati astazi pe acelasi plan valoric, sub raport creatiei lor culturale, in pofida varietatii tipologice si stilistice a operei lor, precum si in pofida ideilor si optiunilor politice divergente pe care le-au exprimat in opera sau in actiunea lor. Istoria culturala atenueaza asperitatile si pozitiile ireconciliabile dintr-o epoca trecuta, integreaza in viziuni complementare perspective ce adesea erau disjunctive la timpul lor.
Noi trebuie sa reconstituim evolutia culturii romane in intregul ei, fara partizanate politice, astfel ca in imaginea acestei culturi sa poata sta laolalta Balcescu si Heliade Radulescu, Maiorescu si Hasdeu, Eminescu si Macedonski, C.-tin Stere si Gherea, Iorga si Lovinescu, Motru si Gusti, Blaga si Nae Ionescu, D.D.Rosca si Nichifor Crainic, Zeletin si D. Staniloaie, Rebreanu si Camil Petrescu, Mircea Eliade si Lucretiu Patrascanu, Cioran si Vianu etc. Bogatia unei culturi nu consta in a canta pe o singura coarda, ci in a utiliza intregul registru al gamei muzicale, registru susceptibil de combinatii potential infinite.
In orice situatie, noi trebuie sa militam pentru un echilibru al judecatilor, pentru abordari nuantate si lucide, pentru respingerea pozitiilor extreme, apologetice sau negativiste, in aprecierea autorilor. Este important sa nu adaugam la exclusivismele trecutului si exclusivismele prezentului. Cand analizam o opera trebuie sa dezvaluim mai intai logica interna a ei, motivatiile si argumentatia autorului, iar aprecierea noastra sa nu fie tulburata de convingerile politice, pe care trebuie sa le “punem in paranteze”, pe cat posibil.
In situatia in care anumiti scriitori, sociologi si filosofi nu au avut atitudini democratice sau liberale in timpul lor, acest fapt nu le scade valoarea literara sau teoretica, daca aceasta poate fi probata prin criterii specifice domeniului in care s-au afirmat. Exista, inevitabil, solidaritati, corespondente si paralelisme intre diverse sfere ale culturii, intre literatura si ideologie, intre gandirea teoretica si anumite doctrine politice. Dezvaluirea acestor implicatii este utila si perfect legitima, dar ea cere o baza documentara solida, o interpretare complexa si o abordare critica de alt nivel, exigente ce nu pot fi satisfacute in cadrul unui manual universitar. Pericolul de care trebuie sa ne ferim este acela de a transfera criteriile politice in campul creatiei culturale, al literaturii si al gandirii filosofice si sociologice, asa cum a procedat in chip abuziv dogmatismul stalinist.
• Semnificatia actuala a operei. Este un criteriu important pentru a stabili statutul unei opere, forta ei de a rezista in timp, capacitatea ei de a intra in rezonanta cu anumite teme ale actualitatii. Criteriul “actualitatii” porneste de la intrebarea: ce semnificatie sau ce mesaj ne mai transmit aceste opere astazi? Valorile nu traiesc in absolut, ci in relativul istoriei. Asadar, si criteriile de apreciere sunt relative la contextele culturale si istorice. Cum apreciem ganditorii romani si opera lor din perspectiva de azi? Adesea, posteritatea este un judecator si drept si nedrept. Trecerea timpului nu lucreaza la fel in cazul tuturor operelor. Prezentul face inevitabil o selectie valorica in corpul traditiei, reactualizeaza anumite valori, le trece in umbra pe altele.
Comentariu: Fiecare cultura isi reinterpreteaza mereu traditia proprie si relatiile cu alte culturi, selectand din fondul sau istoric acele valori, opere si personalitati care nu si-au epuizat mesajul spiritual in contextul in care au aparut, ci continua sa modeleze spiritul contemporanilor, sa fie vii si active in campul actualitatii. In receptarea si aprecierea acestor opere intervin inevitabil perceptiile si orientarile spirituale actuale, uneori chiar divizarile politice si tensiunile prezentului. Cultura de azi mosteneste nu doar continuturile pozitive ale trecutului (sau cele pe care noi le apreciem drept “pozitive” si valoroase), ci si contraditiile si controversele care au marcat spiritualitatea romaneasca in anumite epoci. Exponentii spiritului romanesc ne-au lasat opera lor, care reprezinta un patrimoniu de forme, idei, atitudini si mesaje. Generatia actuala poate aprecia sau respinge anumite opere sau mesaje, dar dupa ce ele sunt cunoscute in substanta lor. Pana la un punct este firesc sa receptam si sa judecam operele trecutului in functie de preferintele si de valorile prezentului, dar trebuie sa avem constiinta faptului ca si valorile si criteriile noastre sunt relative.
• Relatia operei cu organismul culturii nationale. Exista opere/autori care au avut o influenta considerabila in campul culturii nationale (de ex., Maiorescu, Iorga, Nae Ionescu, Gusti, Noica), care au exercitat influente masive, au facut “scoala”, au generat atitudini, ecouri, replici etc., si alte opere care, desi valoroase, au avut un camp limitat de actiune. E un criteriu care ne cere sa apreciem operele si dupa importanta pe care au avut-o in epoca, dupa forta lor de iradiere, precum si dupa relevanta lor pentru identitatea noastra nationala.
• Semnificatia operei in plan universal. Din raportarea operei la contextul european si international (influente, confluente) putem fixa valoarea ei in raport cu intreprinderi similare, putem deduce in ce masura o opera sau un autor au adus contributii originale intr-o disciplina, daca au lansat idei, teorii sau constructii simbolice care imbogatesc radical un domeniu sau care au o semnificatie pe plan universal. In aceasta analiza este important sa distingem intre “universalitatea axiologica” (ce poate ramane doar “potentiala”) a unei opere si “universalitatea ei reala, istorica si comunicationala”, ultima conferita de gradul de recunoastere internationala, de sfera ei de circulatie, de ecoul sau influenta ei in alte medii culturale etc.
Comentariu: Operele si personalitatile culturii romane sunt adesea subevaluate, fie dintr-o cunoastere insuficienta, fie datorita unei analize comparative ce pierde din vedere necesitatea de a le raporta, mai intai, la contextul intern. Cand operele romanesti sunt puse direct, fata in fata, cu opere similare din culturile occidentale, din acelasi interval temporal, ele apar adesea lipsite de originalitate sau simple imitatii/derivatii ale celor occidentale. Fara a le raporta la problematica specifica a societatii romanesti, din timpul lor, aceste opere par nesemnificative pentru evolutia ideilor sau a formelor culturale. Procedand astfel, transformam conexiunile firesti cu lumea spirituala occidentala in subordonare, gandirea romaneasca fiind vazuta doar ca o imitatie sau - in cel mai bun caz - ca o replica la cea occidentala. Nici un popor nu-si elaboreaza modelele culturale si sistemele de gandire doar pentru a da replici la sisteme de aiurea, ci pentru a se intelege pe sine, pentru a-si construi modernitatea si a-si exprima mesajul original. Asadar, concomitent cu raportarea ei la evolutia ideilor si a formelor occidentale, cultura romaneasca trebuie raportata, primordial, la morfologia si evolutia societatii romanesti.
“Conflictul intrepretarilor”. Cultura romana moderna a evoluat, ca si alte culturi europene, intr-un mediu intern tensionat si adesea conflictual, in care s-au confruntat idei, stiluri, programe culturale, estetice si ideologice, viziuni istorice si politice, proiecte educationale si atitudini spirituale. O cultura nationala evolueaza prin rescrierea continua a temelor ei majore, prin interpretarea nesfarsita a trecutului ei, prin refacerea constiintei de sine pe alte paliere. Din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, odata cu afirmarea spiritului critic, cultura romana a fost dominata de ceea ce Paul Ricoeur a numit “conflictul interpretarilor”. Disciplinele istorice sunt cele mai afectate de presiunea contextuala a momentului si de interferente politice. Insusi Herodot, parintele istoriei, a fost acuzat ca simpatizeaza cu persii, cu "barbarii" si dusmanii elenilor. In toate timpurile si conjuncturile, istoria a fost folosita ca instrument politic, desi istoricii de meserie au incercat sa-si protejeze domeniu. De obicei, trecutul este reconstituit in asa fel incat sa legitimeze o anumita forta si directie din campul actualitatii. Pentru ca, asa este omeneste, faptele din trecut sunt interpretate si in functie de consecintele lor actuale in viata oamenilor si a societatilor.
De aceea, adeseori, istoria faptelor si a cauzelor este rescrisa continuu din perspectiva noua pe care o da istoria efectelor. Cea din urma modifica sensurile celei dintai. Avem, adica, istorii ce pornesc din prezent spre trecut. Si, de asemenea, istorii ce proiecteaza in trecut confruntarile actuale. Aceasta situatie este vizibila uneori si in imaginile construite asupra unor personalitati sau momente ale culturii romane moderne. Iata marturisirea unui autor roman despre jocul dintre obiectivitate si subiectivitate:
“Pe de alta parte, obiectivitatea nu trebuie sa insemne neutralitate, si o interpretare politica deschisa, asumat partizana, nu trebuie automat exclusa din stiinta. In ce ma priveste, am incercat mereu sa evit proiectarea in perioada interbelica a unor categorii si criterii care ni se par noua, la sfarsitul acestui secol, de la sine intelese. O asemenea proiectie ar fi, pe de o parte, de doua ori anistorica - ea ar presupune ignorarea caracterului limitat al «adevarurilor» interbelice cat si al celor de astazi -, iar pe de alta parte ar insemna o plecaciune in fata unei «political correctness» care, desi conjunctural poate fi justificabila - unele discriminari pozitive par uneori necesare - este similara structural celei comuniste”.
Asadar, o istorie a culturii romanesti si a operelor ce dau substanta traditiei noastre presupune, inevitabil, si o perspectiva axiologica din care sunt interpretate si apreciate aceste opere, presupune accente si judecati de valoare, in functie de semnificatia lor pentru actualitate. Daca aceste perspective axiologice sunt colorate politic, atunci despre aceleasi personalitati sau opere se vor construi interpretari si imagini diferite. Adeseori, conflictele politice actuale se regasesc si in conflictul interpretarilor date unor momente si opere culturale. Pe suportul acelorasi fapte se construiesc interpretari politice divergente. Sunt "puncte de vedere" diferite, in functie de sistemul politic de referinta in care este fixat "observatorul", istoricul sau criticul. Astfel, dintr-un punct de vedere restictiv ideologic, precum a fost dogmatismul stalinist din anii ’50, Eminescu, Maiorescu, Brancusi, Blaga sau Goga erau apreciati ca “reactionari”, conservatori, “autori burghezi” si, in consecinta, au fost interzisi de cenzura si scosi din circuitul public multa vreme.
Avand in vedere multitudinea de criterii cu care trebuie sa operam, precum si perspectivele divergente pe care le intalnim si azi asupra unor momente si opere culturale romanesti, ne putem intreba: este oare posibila o istorie a culturii romane moderne care sa respecte principiul formulat de Tacitus, anume acela de a scrie istoria "sine ira et studio" (fara manie si fara partinire)? Este o exigenta superlativa pentru orice fel de istorie, indiferent daca ea priveste evolutia societatii, a institutiilor politice, a economiei sau a culturii unui popor. Obiectivitatea este o aspiratie, un punct de reper, un ideal. In reconstituirile istorice, de orice fel, exista doar grade relative de obiectivitate, in functie de o serie de conditii, incepand de la cele de ordin tehnic, de la baza documentara (surse, informatii, documente accesibile etc.), de la selectia tematica si pana la tipul de abordare si la perspectiva axiologica pe care le adoptam in operatia de reconstructie a culturii nationale. Formele prin care contextul actual isi exercita presiunea sa “inefabila” este un factor cuprins si el in aceste conditii. In sfarsit, conteaza si viziunea personala, de care raspunde doar autorul.
Dupa revolutia anticomunista din 1989, cand restrictiile ideologiei comuniste au disparut si s-a instituit un climat democratic, de dezbatere libera si critica, multe evenimente si procese din evolutia noastra moderna au fost reconsiderate, pentru a fi puse in lumina adevarului istoric. Accesul istoricilor la arhive si publicarea unor documente, multa vreme ascunse opiniei publice, au produs revizuiri semnificative asupra unor evenimente majore ale secolului XX. O operatie similara trebuie intreprinsa si in ceea ce priveste cultura romaneasca, pentru a se corecta aprecierile eronate, care s-au consolidat in timp, asupra unor personalitati din diverse domenii, personalitati care au fost supuse unor interdictii absurde sau a caror opera a fost interpretata in chip deformat.
Dupa cum vom vedea, si aceasta perioada se desfasoara un acut conflict al interpretarilor, alimentat de . despre acelasi autor sau opera putem consemna puncte de vedere divergente, judecati de valoare opuse. Dar, intr-un mediu democratic, pluralist, diversitatea punctelor de vedere este fireasca, benefica si stimulativa, conditia fiind aceea de a respecta adevarul istoric si criteriile de ordin axiologice, diferentiate, de a nu interpreta creatiile culturale dintr-o perspectiva politica ingusta si partizana.
In aceste conditii, o istorie a culturii romane moderne inseamna, implicit, o incercare de a recupera identitatea autentica a acestei culturi, o identitate reprimata in prima faza a regimului comunist, interpretata in chip contradictoriu si adesea deformant, din ratiuni politice si propagandistice, in ultima faza a acestui regim, pentru a fi apoi supusa unor noi deformari si interpretari partizane, in perioada postcomunista, cand, la prejudecatile si malperceptiile anterioare, s-au adaugat forme noi, subtile si insesizabile, de agresiune psihologica si informationala, forme si tehnici de manipulare la care intelectualitatea romana, in cea mai mare parte a ei, nu era si nu este pregatita sa reactionaze.
Numai o restituire a adevarului istoric, detasata de presiunile politice ale momentului, va putea reface imaginea completa a culturii romane moderne si a conexiunilor ei organice si multiple cu mersul ideilor europene. Distanta care ne separa de autori precum Cantemir, Balcescu, Eminescu sau Iorga ar trebui sa ne indemne la o abordare senina, fara prejudecati, a operei si a actiunii lor culturale, precum si a semnificatiei pe care au avut-o acestea in devenirea culturii romane.

3. CAPITOL SUPLIMENTAR. CULTURA CA FACTOR CONSTITUTIV AL IDENTITATII NATIONALE
Ce este cultura?
Inainte de a intra in materia cursului, am considarat ca sunt necesare cateva precizari privind conceptul de cultura si domeniile pe care le-am avut in vedere in aceasta lucrare. Din multitudinea definitiilor si a abordarilor retinem elementele definitorii ale acestui concept: sisteme de valori, idei si atitudini, forme de creatie prin care omul, grupurile sociale si societatie isi interpreteaza experienta istorica si o transcriu in opere, care se transmit din generatie in generatie, asigurand continuitatea existentei umane. De altfel, dupa cum vom sublinia, analiza culturii a fost un domeniu predilect al ganditorilor romani. Creatiile culturale au, potrivit lui Blaga, functii revelatorii si simbolice, implicand cunoasterea si atitudinile fundamentale ale omului fata de existenta. Prin cultura, omul isi depaseste mediul imediat de existenta si da sens vietii sale.
Astfel, cultura ar fi, potrivit semioticianului Iuri Lotman, “suma informatiilor neereditare”, dobandite prin experienta, acumulate si transmise istoric prin sisteme de semne. Cultura are un “caracter inexorabil” pentru existenta grupurilor umane organizate si pentru societati. Ea raspunde la nevoile vitale si la cele spirituale, organizeaza experienta, o codifica si o tezaurizeaza, pentru a o transmite din generatie in generatie, asigurand astfel continuitatea procesului istoric. Antropologia culturala americana a definit cultura drept un sistem de credinte si modele comportamentale invatate in experienta sociala si transmise prin socializare si aculturatie.
Putem distinge in sfera culturii sisteme teoretice (stiinta, filosofia), care au prioritar functii cognitive, sisteme simbolice (toate formele de semnificare si de comunicare, incepand cu limba, arta, religia, mitologia etc., plus formele artificiale de codificare si comunicare), sisteme normative (dreptul, morala, obiceiurile etc.), sisteme cu functii practice si de organizare (politica, economia etc.). Unele forme, precum religia, indeplinesc simultan functii simbolice, normative si practice, modeland modurile de viata si viziunile asupra naturii si a omului. Cultura cuprinde si un sistem complex de intitutii, care organizeaza creatia si difuzarea valorilor (invatamantul, mass-media, institutiile de cercetare stiintifica, teatre, muzee etc.).
Cultura si natiune
Antropologia contemporana a demonstrat ca o societate, indiferent pe ce treapta de dezvoltare se afla, nu poate exista fara cultura, adica fara un dispozitiv spiritual prin care sa-si codifice experienta si formele de cunoastere, sa dea un sens existentei umane si sa exprime relatia cu transcendenta, cu istoria, cu natura.
Cultura cuprinde toate formele simbolice de expresie prin care o natiune isi dobandeste si isi manifesta constiinta de sine. Cultura, cand dobandeste atribute valorice inalte, transforma un popor in natiune, spunea Noica. Numerosi teoreticieni au dezvaluit corelatiile profunde dintre cultura si societate, dintre formele simbolice si experienta sociala si istorica a popoarelor, idee sintetizata in teza ca formele de cultura au un caracter organic, fiind intim legate de sufletul colectiv pe care-l exprima.
Culturile sunt specifice pentru ca suporturile lor existentiale, istorice, sociale si spirituale sunt specifice, diferentiate potrivit unui registru amplu de resurse, conditii si factori modelatori. Natiunile moderne se constituie pe suportul unei vieti istorice comune, sub interactiunea unor factori multipli, dintre care cei mai importanti sunt cei de ordin cultural, politic si economic. Unitatea de limba si de cultura este liantul care asigura integrarea functionala a diverselor componente ale vietii nationale. Desi se exprima si in plan politic si economic, identitatea nationala isi are pivotul in cultura, in creatia de valori, in traditiile istorice, in performantele ei creatoare.
In consecinta, cultura este o proiectie in plan simbolic a unor determinari multiple - istorice, economice, sociale, psihologice, religioase si politice. Pentru a sublinia rostul culturii in viata unui popor si forta sa de a-i conferi identitate nationala, am ales un text din C-tin Radulescu-Motru:
"Cultura este o conditiune indispensabila pentru dezvoltarea popoarelor...In cultura se oglindeste finalitatea constiintei sociale. Prin ea, faptele omenesti dobandesc un inteles mai inalt, devin istorice. Poporul fara cultura n-are istorie fiindca nu are un criteriu care sa stabileasca valoarea evenimentelor petrecute...Inteles istoric nu capata faptele sociale decat atunci cand ele se ridica deasupra vietii elementare organice, cand ele se succed dupa motivarea unei finalitati constiente...Prin cultura o societate dobandeste rostul sau istoric, si prin aceasta se deosebeste de alte societati...Cultura adevarata, prin care un popor se ridica si prospera, se prezinta totdeauna ca o individualitate puternica. In ea gasim rezumate toate insusirile caracteristice ale societatii, toate creatiunile mari si orginiale iesite din sufletul acesteia. Amintirea zilelor traite, precum si idealurile proiectate in viitor, impresiunile venite din lumea externa, preum si cele izvorate din spontaneitatea sufleteasca, se contopesc in ea ca intr-un tot armonic si indivizibil. Cultura desavarsita hotareste diferentierea permanenta intre popoare; ea este, neindoios, cea mai inalta manifestare a individualitatii. Exemplarele in care ea se intrupeaza sunt capetele de opera ale naturei, sunt justificarea vietii omenesti insasi”.
Desi ancorate in realitati profunde, in mentalitati, credinte si valori sedimentate istoric, identitatile nu sunt substante metafizice, sustrase schimbarii. Ele fac corp comun cu expresiile care le ilustreaza si cu manifestarile lor curente, simbolice si practice, sociale si individuale.
O tema intens dezbatuta azi este aceea a raportului dintre identitatile nationale si integrarea europeana, tema ce va fi abordata in ultimul capitol, dedicat actualei perioade de tranzitie. Precizam numai, pentru a fixa cadrul dezbaterii, ca anumite medii intelectuale si politice sustin teza ca integrarea in structurile europene ar fi incompatibila cu pastrarea identitatilor nationale sau ca ar presupune atenuarea acestor identitatii in favoarea unei identitati europene, supranationale. Apelul la valorile nationale nu ar mai trebui sa ne preocupe, intrucat, ceea ce conteaza astazi ar fi doar asimilarea normelor institutionale si a standardelor europene. Dintr-o asemenea perspectiva, adeseori interesul pentru cultura nationala a fost asociat cu pozitiile nationaliste si antioccidentale. Asociere fara temei, nedreapta, atunci cand acest demers este facut de pe pozitii rationale, lucide si critice, fara exaltari etnocentriste sau atitudini negatoare, care vor sa ne convinga ca singura atitudine “europeana” ar fi aceea de a ne debarasa de identitatea noastra sau de a ne rusina de ea.
Intalnim in acelasi timp pozitii care sustin ca reconstructia unitatii europene nu se va face dizolvand identitatile ei culturale, ci pastrandu-le, ca pe o expresie a bogatiei spirituale a continentului noastru, dar intr-un climat de toleranta, de colaborare si interferente multiple. Conservarea si cultivarea identitatilor - uneori chiar apararea lor de invazia culturii de consum, cel mai agresiv agent al “globalizarii” si al deculturalizarii natiunilor - nu are de a face cu pozitiile exclusiviste si nationalist sovine, care sunt o excrescenta si o denaturare a sentimentului national. Atitudinile echilibrate si rationale ne pot proteja, si in acest caz, de eroarea de a transforma diversitatea in opozitie, de a pune diversitatile fecunde intr-un “antagonism al suprafetelor”, cum spunea Camil Petrescu.
Culturi si civilizatii
O precizare se cuvine facuta si in ceea ce priveste atat de controversata problema a raportului dintre cultura si civilizatie. Este preferabil, pentru necesitati didactice, sa ne folosim de o distinctie operationala, preluata de la Vianu, care considera cultura drept un sistem de valori, iar civilizatia un sistem de bunuri in care se intrupeaza si se exprima aceste valori. Polaritatea atat de mult dezbatuta dintre culturi si civilizatie, bazata in termeni traditionali pe opozitia dintre componenta spirituala si cea materiala a unei societati, este reconsiderata azi pentru a da seama de cei doi vectori antinomici ai conteporaneitatii: integrare si diferentiere, globalizare si identitate.
Avand in nucleul lor un sistem de credinte, atitudini, valori si optiuni diferentiate, “culturile apar totdeauna la plural”, ele “intemeiaza identitati” (individuale si de grup, etnice si nationale), considera Mircea Malita. Dimpotriva, construita pe functii instrumentale, “civilizatia are o vocatie universala”, intrucat ea cuprinde mijloacele tehnice prin care societatile isi asigura conservarea materiala si dezvoltarea istorica. Civilizatia este deci un termen care trebuie utilizat “intotdeauna la singural”, intrucat elementele sale “trec peste granitele teritoriale sau culturale, tind spre unitate si omogenizare”.
Cultura si civilizatia se intrepatrund, isi transfera elementele, se influenteaza reciproc. Scriind Istoria civilizatiei romane moderne, E. Lovinescu aprecia ca formele civilizatiei apusene, preluate initial ca elemente exterioare, s-au interiorizat treptat si au influentat continutul culturii noastre, au stimulat dezvoltarea fondului, s-au tradus in noi mentalitati si moduri de gandire.
Alti teoreticieni, precum Samuel Huntington, considera ca si lumea contemporana ofera imaginea unei pluralitati de ordin civilizational. Marile blocuri de civilizatie care se confrunta in arena contemporana sunt definite prin elemente de ordin spiritual si religios, astfel ca in miezul acestor civilizatii regasim aspecte relevante ce erau distribuite altadata de teroeticieni in sfera culturii.
“In aceasta lume noua, politica locala este politica etnicitatii, iar politica globala este politica civilizatiilor. Rivalitatea dintre superputeri este inlocuita de ciocnirea civilizatiilor...In lumea posterioara Razboiului Rece, cultura este o forta ce deopotriva divide si unifica”.
Comunicarea dintre culturi
Culturile nationale au o fireasca deschidere spre universal, spre dialog si schimb de valori cu alte culturi si spatii spirituale. Epoca moderna si cea contemporana au intensificat comunicarea sociala a valorilor si comunicarea dintre culturi, odata cu extinderea extraordinara a sistemului mediatic, astfel ca interferentele culturale, conexiunile si schimburile de valori au devenit astazi realitati dominante. In plan cultural, si lumea contemporana reproduce, in forme evident schimbate, raportul structural dintre unitate si diversitate. Globalizarea este dublata de o tendinta complementara, de un interes tot mai intens al culturilor pentru identitatea lor spirituala, conceputa insa ca fiind integrata, nu izolata, in vastul circuit al comunicarii.
Culturile interfereaza si comunica intre ele, fiind cuprinse de obicei in anumite arii regionale sau continentale de civilizatie (de ex., lumea bizantina, civilizatia araba sau civilizatia europeana moderna) sau in anumite forme istorice de universalitate, in tipuri de spiritualitate dominante, ce acopera lungi perioade (cum au fost Epoca Renasterii, clasicismul, luminismul, romantismul etc.). Astazi, in lumea comunicarii generalizate, se vorbeste de trecerea spre cultura post-moderna, caracterizata de un amestec al stilurilor, de renuntarea la marile ideologii politice si artistice, de disparitia frontierei dintre cultura de elita si cea “populara”, de extinderea culturii de consum si a industriilor de divertisment. Totodata, putem semnala si caracterul policentric al creatiei culturale contemporane, diversificarea formelor si a centrelor zonale de creatie.
In lumea contemporana, cu tensiunea ei structurala dintre globalizare si identitate, interdependentele crescande nu anuleaza identitatile culturale, dar le obliga sa se redefineasca intr-o lume ce a devenit globala si policentrica, o lume in care identitatea culturilor - cum spunea antropologul Claude Levi-Strauss - este o functie a relatiilor dintre ele, nu o consecinta a izolarii lor. Identitatile nu se consolideaza prin izolare si autarhie, ci prin creatie performanta si participare competitiva, prin afirmarea lor in spatiul universalitatii.
Cultura si dezvoltare sociala
Culturile sunt produse de societati, de grupuri, de creatorii exponentiali, care elaboreaza valori, idei si modele de comportament, raspunzand unor nevoi sociale si individuale. In mod firesc, aceste creatii sunt dependente, prin continut, mesaj si forme stilistice, de contextul lor genetic, social si istoric. Ar fi nefiresc sa nu fie asa. Valorile culturale, cu toata autonomia lor, se topesc in plasma vietii sociale, sunt asimilate de oame

 
 
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


 
Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2014| Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite