Necesitatea de a transforma prezentarea culturii si literaturii romane in acte sistematice de cunoastere si difuzare

Ce reprezinta, de fapt, dorinta -; legitima -; de a vedea cultura si literatura romana bine cunoscute si corect prezentate in strainatate ? „Nationalism” ? Com- plexe de inferioritate ? Actiune propagandistica de tipul „imaginea Romaniei” ? etc. f2t7to
Nimic -; dupa mine -; din toate acestea. Sau, in orice caz, reflexele psihologice si tendintele psiho- logice amintite, in definitiv explicabile intr-un fel sau altul, urmeaza a fi subordonate, absorbite si reorien- tate de o necesitate intelectuala fundamentala : trans- formarea prezentarii culturii si literaturii romane in acte sistematice de cunoastere si difuzare. Obiective competente, oneste si libere, prin instrumente si organe cat mai organizate, calificate si active posibil. Atat si nimic mai mult.
Avem nevoie -; vitala -; de competenta si profe- sionalism, de spirit de cooperare in intreg spatiul
„european”, de participare cu drepturi egale la „repu- blica europeana a literelor”. Micii activisti, birocrati,
„diplomati” (vorba vine), literati diletanti, preocupati doar de „ei”, n-au ce cauta intr-o astfel de operatie
(care de altfel nici nu-i intereseaza). Dupa cum nici izolarea, nici nationalism-sovinismul, nici Agitprop-ul nu sunt deloc indicate. Doar cooperare si spirit de echipa in noul spirit european, ce se impune si pe care nu putem nici sa-l ignoram, nici sa-l boicotam, nici sa-i intoarcem, stupid, spatele. A gandi si actiona astfel inseamna a nu fi integrat nici pe departe in ritmurile sincronice ale lumii contemporane. In- seamna a ramane pana la capat un obtuz izolationist si antieuropean.
Recenta si masiva (total necunoscuta inca la noi) Histoire de la littérature européenne. Lettres euro- péennes, „opera realizata de o echipa de 150 de universitari din intreaga Europa geografica”, sub directia lui Annik Benoit-Dusausoy si Guy Fontaine
(Bruxelles-Paris, De Boeck, 1992, 1023 pp., in 40) pune, din plin, intreaga problema a prezentei noastre actuale literare „europene”. Este, de fapt, in ciuda unor titluri anterioare, prima intreprindere de acest gen. O lucrare de pionierat, conceputa si realizata, in principal, de specialisti belgieni, in spiritul si ambi- anta comunitara de la Bruxelles. In fruntea institutiilor ce o patroneaza figureaza, deci, in mod firesc, (la) Commission des Communautés européennes. Urmeaza o serie de ministere, fundatii si universitati occiden- tale, toate „sensibile in mod deosebit la ideea europeana”.
O a doua nota specifica este metoda de realizare.
In buna parte, o adevarata premiera. In sensul ca in locul monografiilor „nationale” de literaturi, curente etc., suprapuse si inseriate cronologic (cum s-a procedat pana acum), s-a trecut la adevarate sinteze in cadrul unor mari perioade cronologice si stilistice. Iar in interiorul acestor compartimente este introdusa, in seria respectiva de fapte literare, contributia aproape a fiecarei literaturi europene. Totul subsumat categoriei generale : „Umanismul Renasterii”, „Barocul triumfator si Clasicismul francez”, „Luminile”, „Sfar situl secolului”, „Timpul ideologiilor”, „Dupa razboi”

etc. In cadrul acestor compartimente largi -; unde se fac eforturi deosebite de a depasi „eurocentrismul” traditional al acestor istorii colective -; pot fi intalnite si o serie de referinte romanesti. Ne grabim sa precizam : ele sunt departe de a fi satisfacatoare. Dar daca n-ar fi existat colaborarea pariziana a profe- sorului Titus Barbulescu (citat pe lista colaboratorilor
„Europei centrale”), ele n-ar fi fost nici macar atatea cate si cum sunt. Inutil insa a protesta, a ne indigna, cand „noi” n-am ridicat, de fapt, un deget, n-am intreprins nimic din tara, in directia cea buna. Vom reveni asupra acestui aspect, aparent pur tehnic. Esential insa.

Cate si cum sunt referintele romanesti in
Histoire de la littérature européenne. Lettres européennes

Literatura romana isi face aparitia -; daca lectura noastra a fost atenta -; abia in perioada „Barocului triumfator”, la subcapitolul De l’histoire anecdotique a l’histoire raisonnée. Este amintit Miron Costin, care
„privilegiaza dimensiunea evenimentiala” a istoriei. Dar i se aminteste doar Cronica Moldovei scrisa in limba... polona (p.372). Tot dintre operele sale poloneze i se citeaza si Descrierea Moldovei si a Valahiei (1684, p.445). Nu si altele. Pe I.Neculce (desi figureaza in indice, p.1014) nu izbutim sa-l localizam in text. Dam, totusi, peste D.Cantemir. Dar numai pentru faptul ca a tradus in latina si rusa... Coranul
(p.446). Cam atat. C’est bien peu, ne vine sa spunem si noi, pe limba colegilor nostri... francofoni...
Mai departe „stam” ceva mai bine. Dupa „ungurul” Petöfi (la capitolul Prima jumatate a secolului al XIX-lea, subcapitolul Poésie et Nature) vine la rand
„romanul” Vasile Alecsandri. El este un „conciliator al influentei occidentale si al traditiei rurale (cam pagnarde) a tarii sale, pe care el insusi incepe s-o recupereze si s-o invioreze ; descrie intr-un mod cvasi-virgilian peisajul de iarna in Peintures au pastel
(1868-1870)”. Il reintalnim si in capitolul Al doilea secol al XIX-lea (Survivances d’un romantisme transformé. Le Romantisme en poésie). „In Romania, Nasile (sic) Alecsandri (1821-1890) cu balada Miorita
(Agneau, 1852) pune bazele poeziei romane moderne” (p.659). Inutil sa glosam.
Ca si in cazul urmator : „Dar poetul cel mai important al epocii este Mihail (sic) Eminescu
(1850-1889). Opera sa, publicata in intregime ( ?, n.n.) in 1883, este plina de nostalgie pentru lumea pierduta a «Doinelor» (cantece populare romane). Ea este strabatuta de legende din toate provinciile romanesti” (p.660). Urmeaza „Garibaldi bulgar”, Georgi Sava Rakovski... Stil expeditiv, aproximativ, lacune si erori cate vrem, cam acesta este modul de prezentare. I.L.Caragiale isi gaseste si el un mic loc in Le Théatre réaliste. Dar cum ?”(...) Introduce pe scena doua fatete ale realitatii romanesti : sateanul -; a carui viata si relatii sociale sunt conforme cu legea crestina a unei civilizatii populare profund legate de pamant (Napasta, 1889) -; si lupta interna a unei societati care incearca sa se europenizeze prin adoptarea unor obiceiuri si idei occidentale” (De ale carnavalului. Aventures carnavalesques, 1885). Atat ? Atat...
Compartimentele secolului 20 sunt ceva mai generoase. La „Primele Decenii” (Héritage et dépas- sement du symbolisme), intalnim, intr-o buna socie- tate, pe Alexandru Macedonski (1854-1920) (care)
„introduce simbolismul in Romania, in timp ce Ovid Densusianu (1873-1938) devine teoreticianul miscarii. Poezia lui Ion Pillat (1891-1957), Ion Minulescu
(1881-1944) si George Bacovia (1881-1957) amesteca trasaturi neoromantice cu tendinte simboliste”

(p.750). La Révolte dadaiste retine ca ea s-a nascut in
1916, la Zürich si Cabaretul Voltaire, „in sanul unui grup cosmopolit, care are ca sefi pe romanul Tristan Tzara (1896-1903), germanii Hugo Ball (1886-1927) si Richard Huelsenbeck (1892-1974)” (p.774). Se dau cateva titluri din opera lui T. Tzara, i se reproduce si portretul. Numele sau este citat si in subcapitolul Le Surréalisme, cu alte doua volume (p.817). In schimb, L.Rebreanu, M.Sadoveanu, Camil Petrescu lipsesc la apel. Connais pas.

In Dupa razboi : 1945-1968, ne miscam ceva mai in voie. Subsectia La „Trümmerliteratur” („literatura ruinelor”) retine mai intai un succes : „Inca de la aparitia sa la Paris, in 1952, romanul La 25e Heure de romanul Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992) este primit cu un mare interes ; el produce o dezbatere legitima asupra drepturilor cetateanului, libertatilor sale fundamentale si pune intrebari relei constiinte a omului occidental, eliberat intr-adevar de fascism si rasism, dar care inchide ochii in fata practicii fascismului si rasismului la altii” (p.889). Nu este chiar rau spus... S-ar fi putut insa adauga : si in fata totalitarismului stalinist in tarile din Est.
La Le Néoréalisme este clasat autorul roman Marin Preda (1922-1980), intre o romanciera bulgara (Blaga Dimitrova) si un romancier grec (Dimitris Hatzis), caruia i se datoreaza Morometii (Les Moromoto (sic), I, 1966, II, 1967), roman social naturalist, care povesteste viata taraneasca a anilor de dinaintea razboiului, apoi de dupa razboi, cuprinzand perioada colectivizarii agrare. Noului discurs socio-politic, batranul tata, expropriat de mica sa bucata de pamant, ii opune credo-ul sau de victima : „Eh, draga domnule de la oras (traducem textul francez -; n.n.), am trait totdeauna independent, din capul meu si cu bratele mele...”. Autorul se inspira de asemenea din mediul citadin, din evenimentele care „ingheata” sau

„dezgheata” periodic istoria contemporana : Risipitor
(sic) (Les Prodigues, 1962) si Delirul (Le Délire, 1975). Un alt subcapitol, Réalisme socialiste et dissidence, introduce in scena nume la fel de cunoscute. Cat de exact se va vedea imediat : „Nicolae Labis (1935-1956) canta iubirea solului natal, mutilat de navalitorul strain” (se citeaza si o strofa din Moartea caprioarei, alaturi de versiunea franceza : „Seceta a ucis orice boare de vant etc.” ; este de altfel si singurul citat in limba romana din intreg volumul Lettres Européennes). Cariera de poet „blestemat” a romanului Ion Caraion (1923-1987), autor de Cantece negre (Chants Noirs, 1946) se va dezvolta mai ales dupa „dezghetul” anilor ’60 : scriitorul este o „ureche de dulceata si o ureche de venin”. Anatol Baconski
(1925-1977) este un poet si un prozator baroc (Poezii/ Poésies, 1950) ; Fluxul memoriei/Le Flux de la mé- moire, 1957 ; Echinoxul nebunilor/L’Equinoxe des fous, 1967). Parabolele sale se hranesc din „cadavrul viu” al cotidianului degradat ingrozitor prin agre- sivitate si din grotescul hilariant. Petre (sic) Dumitru
(1924) nu intarzie sa se refugieze in Occident unde publica Incognito (1962), roman cu cheie, revelator al moravurilor si practicilor oculte ale societatii comuniste pe care tocmai le-a parasit. Anii ’60-’65 sunt favorabili literelor romanesti pe care o noua generatie le cultiva : Nikita (sic) Stanescu si Marin Sorescu in poezie si teatru, Stefan Manulescu (sic) in proza artistica si foarte tanara poeta Ana Blandiana”
(pp.893-894). Tabloul este, evident, sumar. Subcapitolul urmator, La littérature en exil, parea
(si pentru romani) destul de promitator. In realitate el nu contine decat doua nume. In strainatate, in Franta mai ales, apar in romaneste sau in franceza operele lui Eugène Ionesco (nascut in 1912) si ale lui
„Emil Mihai” Cioran (p.896). Acesta din urma, singurul !, se bucura si de un scurt articol separat, in

capitolul final Figures contemporaines (pp.987-988), de Titus Barbulescu. Despre Paul Goma si alte nume ale epocii pariziene, nimic. Pas un mot. De tot sumar si dezamagitor, paragraful respectiv este si o
(dura) lectie de relativism al valorilor si notorietatii, al efemeritatii publicitatii ocazionale, mai mult sau mai putin locale.

Cum se poate indrepta o astfel de situatie ?

Cine „selectioneaza” si „de ce” ? Cum si cand ?
Intrebari esentiale si, din punctul nostru de vedere, inca insolubile. Cum se poate indrepta o astfel de situatie ? Ne-am pus-o din anii ’70-’80, in plina dictatura ceausista, cand am infiintat tocmai in acest scop Cahiers roumains d’études littéraires. (La 26 octombrie 1993, revista „fundata”, in 1973, de noi, si-a aniversat doua decenii de aparitie. Evenimentul a fost retinut de presa centrala -; n.n.). Actiunea incepe sa fie recunoscuta : doua emisiuni recente la Europa libera (dintre care una, inspirata de Al.Dutu, editor al revistei de literatura comparata Synthesis, cu care eram in stransa legatura), fericit denumite Alternativa comparatista (la blocajul si cenzura epocii) si multe detalii revelatorii, obiective si concludente, in interviul Paul Cornea despre sansele comparatismului (Romania literara, 1/7 dec. 1993). Dar daca evocam acum acest episod o facem numai din ratiuni strict demonstrative, de metodologie aplicata. CREL n-au mizat (ca si Al.Dutu si Paul Cornea, de altfel, singurii care au intreprins ceva in acest domeniu in cadrul „comparatist” prin actiuni precise, pozitive), nici pe „atasati”, nici pe „acorduri culturale”, nici pe „ministere”, nici pe „colegii” -; o, vai ! -; din „diaspora”, ci numai pe relatii personale si, sa spunem, pe un minim dar indispensabil credit
„stiintific” individual. Putem oferi exclusiv in acest spirit (eram sa-i spun... „schimb de experienta”) inca un exemplu precis si foarte recent.
Aceasta Histoire de la littérature européenne este dublata, la aceeasi editura belgiana, De Boeck, de un vast proiect de antologie conceputa in 12 volume : Patrimoine littéraire européen. Dintre acestea, primele patru au si aparut. Pentru volumele 5,6 si 7, care acopera literaturile europene intre anii 1304-1400,
1400-1515, 1515-1616, editorul stiintific al intregii serii, profesorul belgian de la Universitatea din Louvain, Jean Claude Polet, mi s-a adresat mie. A fost probabil urmarea unui scurt raid belgian din toamna anului trecut, cand am discutat pe larg „prezentele romanesti” si cu d-na Martine De Clerq, coautoarea capitolului L’Après-Guerre : 1945-1968 din Histoire. Dandu-mi seama imediat ca „oferta” primita pre- supune colaborarea unei echipe, m-am adresat d-lui M.Anghelescu, directorul Institutului de Istorie si Teorie literara „G.Calinescu” al Academiei, a carui competenta este bine cunoscuta. Fara ezitari, a preluat intreaga comanda. Promite sa respecte graficul indicat, printr-o colaborare eficienta si cu toata exigenta ne- cesara. In felul acesta, literatura romana poate sa intre in bune conditii in prima antologie a intregii literaturi europene. Un adevarat eveniment cultural.
Iar daca nu vom reusi, nu vom mai putea da vina pe altii. Dar noi suntem convinsi ca vom reusi. Si la un alt nivel de informare si acribie bibliografica. Literatura romana se bucura in Histoire doar de doua trimiteri : Anthologie de la poésie roumaine (Paris, Nagel, 1984) si Dictionar cronologic/literatura ro- mana (Budapeste (sic), 1979, 1019 p.). Bucarest- Budapest, de la Paris, de la Bruxelles sunt, deci, cam... acelasi lucru. Cel putin deocamdata...