Anton Pann k4b2bt

Intr-o zi, Nastratin Hogea, cearta c-un vecin avand,
Fuse tras in judecata, pentru dansul jalba dand;
Nastratin, plecand sa mearga spre a se infa\i=a,
Baga-n san un pietroi mare =i se-nfa\i=a a=a:
Cand paratorul de dansul spunea cate ii placea,
Nastratin pe taina sanul i=i arata =i tacea.
Judecatorul, vazandu-l ca i=i batea sanul plin,
Toata dreptatea o dete in partea lui Nastratin;
Dupa ce jeluitorul fu d-aci afara dat,
Zise lui Nastratin Hogea: — „Scoate ce mi-ai aratat“;
El, sco\and indata piatra, o puse cu cinste jos,
Si se trase la o parte cu chip prea politicos;
— „Dar ce este asta“? zise judecatorul batran.
— „Este darul, el raspunse, ce \i-l aratam in san.“
Calitatea cea mai de seama a acestei istorioare in care e denun\ata venalitatea impar\itorilor drepta\ii pe vremea lui
Nastratin Hogea este conciziunea. Cerin\a clasica: Le plus dans le moins e indeplinita cu prisosin\a. Pe un spa\iu minim, in numai versuri, se nareaza o intamplare =i se contureaza doua caractere: acela al judecatorului luator de mita =i acela, nastratinesc, al lui Nastratin. Dupa cum se vede din toate
intamplarile lui Nastratin relatate de Anton Pann, dar =i din alte povestiri cu caracter popular, pana la Mo= Ion Roata a lui Creanga, nastratinismul consta in afi=area unei false naivita\i, a unei nerozii simulate, facuta cu scopul de a pacali pe interlocutor. Aceasta face\ie populara nu este altceva decat o modalitate satirica la adresa celor mari, a prostiei =i
infumurarii.
Economia mijloacelor este totul in aceasta mica snoava, foarte asemanatoare prin comicul de situa\ie cu o schi\a caragialeana; daca la mijloc n-ar fi aspectul ei cvasifolcloric
=i, implicit, o mai larga cuprindere caracterologica in timp =i
in spa\iu. Textul este pura versifica\ie, lipsita de cea mai mica inten\ie poetica, in in\elesul propriu al cuvantului, un text prin excelen\a prozaic, simplu vorbind, de=i, data fiind obi=nuin\a noastra cu genul antonpannesc, de neconceput in proza. Ca in toate scrierile lui Anton Pann, versul are o anume mecanica spontana, constrangatoare la conciziune, de cele mai multe ori fara grija prea mare pentru ritm =i rima. =i, cu toate acestea, cel pu\in in cazul de fa\a, cursivitatea frazei este in perfect acord cu ritmul versurilor, iar cateva rime — aparute spontan — sunt intr-adevar rare: infa\i=a — a=a; plin

— Nastratin. Grija pentru relatarea cat mai exacta a situa\iei tipice atrage dupa sine o mare proprietate a termenilor. De pilda, a celor juridici: cearta, tras in judecata, a se infa\i=a (la judecata), jeluitor, par`tor. Ritmarea nara\iunii este data de timpul =i modul verbelor. Genericul se exprima aici prin gerunziu, ca pentru a sugera continuitatea: avand, dand, plecand, vazand; durata, prin imperfectele: spunea, placea, arata, tacea, batea; epicul pur, prin perfectul simplu: fuse, baga, dete, fu afara dat, zise, puse, se trase; dramaticul, prin prezentul indicativ: este.
Intorsatura dramatica din final produce o extraordinar de precisa notare a gestului nastratinesc:
El, sco\and indata piatra, o puse cu cinste jos
Si se trase la o parte in chip prea politicos.
Mai ales locu\iunea verbala a pune cu cinste... este de o inimitabila ironie =i de un fin umor. Nastratin ramanand mai interesant — in cele din urma — prin gesticula\ie decat prin vorbire, ca =i mo= Ion Roata, care se duce sa ridice pietroiul cu ipocrita seriozitate.
Oralitatea povestitorului, ca =i aceea a personajelor, este perfecta. Astfel popularul d-aci (fonetism muntean, versul ),
intr-o construc\ie pasiva: fu d-aci afara dat, indica foarte precis gestul povestitorului, de expediere cu mana. Mai mult inca, se poate vorbi — in cazul de fa\a — de o adevarata punere in scena, bazata pe un quiproquo =i prevazuta cu o poanta, rezolvata
in cele doua replici din final.
Faptul ca apologul — adica povestirea moralizatoare — nu se sfar=e=te cu o lec\ie de morala, ca la scriitorii vechi, confera modernitate — daca putem s-o numim a=a — compunerii antonpanne=ti, in sensul ca accentul cade pe ceea ce numim comportament. Cel mult titlul poate fi privit ca o concluzie moralizatoare formulata in chip de proverb.
Povestirea, mica sceneta, este ilustrarea lui, plastica =i concisa.
Tot in vederea acestui lucru, a discursivita\ii oral-teatrale, de mare conciziune =i sugestie pantomimica, mai observam ca versurile cuprind unita\i sintactice perfect constituite. Cezura
insa=i ajuta exprimarea clara, neteda. Acurate\ea relatarii este apoi sus\inuta de faptul ca gerunziile (avand, dand) =i imperfectele (placea, tacea) sunt puse — pentru relief — in rima (uneori in rima interioara) =i sub accentul trohaic scurt, lasat, in final, fara silaba neaccentuata:
In-tr-o zi, Nas-tra-tin Ho-gea, / cear-ta c-un ve-cin a-vand,
Fu-se tras in ju-de-ca-ta / pen-tru dan-sul jal-ba dand.
Cand pa-ra-to-rul de dan-sul / spu-nea ca-te ii pla-cea
Nas-tra-tin pe taina sa-nul / i=i a-ra-ta =i ta-cea.
Gerunziile =i imperfectele noteaza continuul relatarii =i predomina in primele versuri. In celelalte , din exact momentul pronun\arii sentin\ei, predomina perfectul simplu (cu excep\ia replicilor in stil direct, care au predicatele din princi pala la prezent =i cele din subordonate la perfectul compus): fu dat, zise, puse, se trase, raspunse, ca pentru a marca faptul consumat pe loc. Grija pentru precizie, ceruta de natura temei
=i a subiectului, exclude orice lirism, de=i avem in fa\a noastra o poezie. Poezia insa rezulta din totala naturale\e =i spontaneitate cu care sunt spuse lucrurile, parca =tiute de toata lumea, dar configurate in chipul cel mai original sub pana finului Pepelei.