Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Mihai BENIUC 1907—1988 - proiect intreaga opera literara
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

h2e18ex
Cariera literara a lui Mihai Beniuc (n. 20. XI. 1907 in Sebi=
— Arad) este lunga =i complicata. O bibliografie din 1973 inre gistreaza aproximativ 65 de titluri de opere originale (impreuna cu reeditarile), dintre care aproape 50 sunt volume de versuri.
Se adauga un numar de 8 traduceri =i aproximativ 20 de titluri de lucrari =tiin\ifice. De atunci poetul a mai publicat inca 7 culegeri =i va mai publica, negre=it, altele.
O produc\ie poetica at`t de mare cultura rom`na n-a mai cu noscut. Fara a judeca valoarea liricii dupa numarul de titluri, sa spunem ca o cantitate uria=a de versuri na=te, de regula, o ne incredere ad`nca. Poezia este, in mentalitatea curenta, o stare de gra\ie, o lectura de sarbatoare. Mihai Beniuc i-a pus hainele de lucru =i a trimis-o in fiecare zi a saptam`nii sa se afirme in forul ceta\ii, =i asta timp de patru decenii. Critica literara a urmat-o,
in acest timp, cu o galagioasa fidelitate, nedrepta\ind-o printr-o lauda nediferen\iata. Elogiul necritic dezavantajeaza o opera mai mult, poate, dec`t nega\ia critica, pentru ca in nega\ie exista totdeauna o incercare de justificare estetica, pe c`nd un articol encomiastic nu este dec`t un =ir de propozi\ii goale, jignitoare prin lipsa analizei doveditoare.
Mihai Beniuc se identifica, apoi, in mintea multora, cu imaginea poetului oficial din anii ’50: prezum\ios, intolerant cu clasicii, pu\in exigent cu sine, poet anecdotic, productiv ca o uzina, c`ntare\ pururi entuziast dintr-o asurzitoare tr`mbi\a. Moment, intr-adevar, greu pentru literatura, dominat de contuzii estetice =i, fatal, cu o ierarhie a valorilor nedreapta, pusa cu violen\a in discu\ie =i reordonata la inceputul deceniului urmator, c`nd, odata cu o noua genera\ie de poe\i, revin in actualitate marii „absen\i“: Blaga,
Bacovia, Barbu, preceda\i de Tudor Arghezi.
Mihai Beniuc, care fusese de t`nar imitat de c`teva promo\ii de versificatori, trece acum in umbra, =i umbra cre=te pe masura ce poezia rom`neasca =i, odata cu ea, gustul publicului se orien teaza spre alte forme de lirism. Muta\ie fireasca, dealtfel, nici un poet nu poate stap`ni mult timp scena literara =i orice mijloc artificial de a-l impune se dovede=te fatal.


Mihai Beniuc este legat de toate evenimentele vie\ii literare de dupa al doilea razboi mondial, fiind mereu, cum singur spune, calare pe creasta valului, impins cu putere din spate de v`ntul istoriei. Istoria va lamuri, intr-o zi, cu mai mare exactitate dec`t o putem face noi, astazi, rolul =i locul lui in mi=carea literara postbelica in fruntea careia a stat, ca secretar al Uniunii Scriitorilor, timp de 16 ani. El a dat, cum se zice, tonul, a ilustrat =i a impus un stil, =i, daca stilul s-a invechit, ram`ne de vazut ce a putut salva din el poezia.
Un fapt este sigur: Mihai Beniuc este un poet autentic, cu un debut memorabil, un poet inegal, in stare sa te exaspereze prin repeti\ie =i sa te faca sa la=i cartea din m`na, un poet, totodata, profund, de o mare for\a de expresie, m`ndru de originile lui
\arane=ti, profetic ca Goga =i intristat ca Esenin de trecerea tinere\ii. Carul lui poetic este incarcat p`na in v`rf (=i ceva pe deasupra) cu toate ierburile unei sensibilita\i ce se pune mereu
in cauza =i gase=te de tot at`tea ori motive de mul\umire de sine.
O sensibilitate g`lg`itoare, neselectiva, fecunda ca o f`nt`na, obsedata de istorie. Poetul nu are, este limpede, con=tiin\a critica pe care o cerea creatorului modern Paul Valéry, el scrie mult =i publica, probabil, tot ceea ce scrie, cu g`ndul ca ceea ce este bun va ram`ne. Din fericire, talentul poetului este puternic, =i criticul, citind aceasta opera intinsa, nu este pus in situa\ia imposibila de a cauta acul poeziei in carul cu f`n al versurilor. Exista un numar suficient de poeme care, puse la un loc, formeaza o carte realmente excep\ionala de poezie.
Mihai Beniuc vine din lumea \araneasca. Asta se vede u=or in versuri, pline la tot pasul de referin\e la via\a satului mo\esc =i la istoria Transilvaniei. Istoria este, dealtfel, tema =i cadrul poeziei lui. De la inceput (C`ntece de pierzanie, 1938), poetul vorbe=te ca exponentul unei clase =i i=i asuma cu aspra m`ndrie destinul unei istorii. Proverbialul individualism poetic impinge orgoliul sau at`t de departe inc`t transforma un subiect cople=itor, sacru, intr-o tema intima. Beniuc nu este cel dint`i care rastoarna acest raport
(Goga, Cotru= =i, in genere, poe\ii sociali ardeleni il preced), este,
insa, indiscutabil, poetul care duce p`na la ultimele consecin\e aceasta substituire de mituri. Istoria exista ca sa fie c`ntata de poet. Horia, Iancu, Gelu, Monumerut sunt strabunii sai. Ei au trait
=i au fost martiriza\i pentru ca urma=ul sa poata spune cu glas
inalt, tunator, ca in s`ngele sau liric istoria pl`nge biblic.
Unii i-au repro=at lui Mihai Beniuc aceasta falo=enie, dorind ca talentul sa fie mai modest =i orgoliul mai bine masurat.
Dimpotriva, seme\ia fa\a de istorie, haiducismul, atitudinea inconoclasta imi par notele cele mai profunde ale poeziei sale de
inceput. Con=tiin\a de exponent al unei clase se transforma pe nesim\ite la el in con=tiin\a de proprietar al unei istorii milenare.
Mai t`rziu, acest sentiment i=i pierde, prin repeti\ie, for\a lirica, devine o figura retorica, una intre altele, menite sa ilustreze o teza previzibila dupa un numar de poeme. Snsa p`na sa ajunga aici, carul poetic al lui Mihai Beniuc strabate un drum lung fara ca „h`rtoapele“ istoriei contemporane sa-l descurajeze.
Fiul Veselinei =i al lui Atanasie (Tanase) Beniuc din Sebi= a trecut prin multe, du=manii i-au \inut adesea calea, =i poezia, implicata ad`nc in biografie, vorbe=te mereu despre bataliile sale.
Sntr-un lung eseu, Drumul poeziei (1972), poetul reconstituie, dupa modelul lui Goethe =i Blaga (din Hronicul), ascensiunea lui spre arta, d`nd =i un numar de date utile despre forma\ia sa inte lectuala. Drumul este presarat cu obstacole, iar in spatele lor, totdeauna, se afla adversari pe care flacaul pornit „de pe Cri=uri“ trebuie sa-i rapuna. Adversarii s-au inmul\it odata ce reputa\ia poetului a crescut. A=a crede, in orice caz, poetul, =i ceea ce crede spune fara ocoluri in versuri incruntate, amenin\atoare... Copil fiind, Mihai a lui Tanas’ a Oanii Balintului se batea cu cei de seama lui =i se plimba falos pe uli\a cu cai\a militara a unchiului
Uanu in cap. Mama este ingrijorata pentru ca baiatul sau nu cre=te. Se duce la vrajitoare =i afla ca „z`pticirea“ fiului se datore=te faptului ca a trecut cu el pe c`nd era prunc peste podul de la Minezel in timp ce o zmeoaica se scalda in p`r`u. Se recomanda post negru in toate vinerile, timp de un an, =i ab\inerea, din partea mamei, de a mai sudui. Copilul este mai pu\in infrico=at de blestemul zmeoaicei, fura mere =i pepeni din gradina grofului, este prins de Zaharia=, armeanul, =i incuiat intr-o magazie de bucate. Mama vrea sa-l faca popa, iar tata „scriitor“ la primarie, socotind ca este prea slab pentru lucrul pam`ntului.
Baiatul, ascuns intr-un lan de porumb, asculta discu\ia parin\ilor
=i se intristeaza. Merge la =coala la Arad =i aici are ca profesor pe poetul Al. T. Stamatiad. La indemnul lui cite=te pe poe\ii francezi din secolul al XIX-lea =i incepe sa scrie el insu=i versuri.
O traducere din Thomas Moore apare in revista elevilor de la liceul „Moise Nicoara“, intitulata Laboremus (an.l, nr. l, 1926), iar Salonul literar, redactat de Al. T. Stamatiad, remarca tradu cerea =i pe autorul ei, M. Beniuc, „un frumos talent“.
Elevul este pasionat, in acela=i timp, de biologie =i psihologie
=i o vreme studiaza via\a paianjenilor. Oscileaza intre =tiin\a =i poezie =i, cum va zice mai t`rziu, nu se va dezbara niciodata de aceasta „poligamie spirituala“. Cite=te pe Eminescu, Goga, des copera pe Poe =i Baudelaire =i are sentimentul, in ce prive=te pe ace=tia din urma, ca el (Poe) este Allahul poeziei, iar autorul
Florilor raului este profetul sau, Mohamed. Sn lista preferin\elor literare intra =i Esenin =i, binein\eles, poe\ii maghiari: Petöfi, Ady,
József Attila, de care Mihai Beniuc va fi influen\at. Nu ignora pe
Arghezi =i Ion Barbu, pe care, zice el, ii studiaza „intensiv“ intre
19 =i 21 de ani. Publica, dealtfel, in Bilete de papagal (22 sep tembrie 1928) trei strofe dintr-un poem (Toamna) care avea ini\ial douasprezece. La Cluj, Beniuc frecventeaza cenaclul literar animat de profesorul de anatomie Victor Papilian, prozator el insu=i notabil, unde \ine o prelegere despre poezia lui Barbu. La Ham burg, unde merge pentru continuarea studiilor, audiaza cursuri de filozofie, psihologie, biologie, \inute de W. Stern, O. Koestner,
E. Cassirer. Colaboreaza la Institutul de biologie al profesorului
Iacob von Uexküll =i ia parte (aflam din autobiografia citata) la o expedi\ie =tiin\ifica in Marea Nordului. Sntors in \ara, in 1933, scrie poemul Aicea printre ardeleni =i colaboreaza la revista
Abecedar de la Brad, scoasa de Emil Giurgiuca =i George Boldea.
Teza de doctorat (sus\inuta la Cluj, 1934) are ca tema Snva\are =i inteligen\a la animale, mai t`rziu publica =i alte lucrari de spe cialitate: Mediu, preajma, vatra, iar la debutul poetic din 1938 era asistent la Institutul de psihologie din Cluj.
Drumul poeziei parase=te, de aici inainte, biografia pentru a face o bibliografie, inso\ita de reflec\ii estetice, morale =i politice, a operei. Pu\ine date despre existen\a intima a poetului aflam in aceste pagini sfatoase, nu lipsite, din loc in loc, de fulgerul unui g`nd original. Aflam, in schimb, informa\ii utile despre impreju rarile in care a scris cutare sau cutare poezie. Meli\a, aparuta in volumul Poezii (1943), a fost „ca=unata“ de o plimbare prin
Mun\ii Apuseni. Sc`ndura cu actinii porne=te de la o imagine veche, observata pe insula Helgoland, prin 1932-1933. Poezia a fost scrisa dupa 10 ani de la aceasta calatorie =tiin\ifica, insa, cum explica serios Mihai Beniuc, „memoria re\ine mult mai mult dec`t ne inchipuim din experien\a aparent trecatoare, iar inteli gen\a elaboreaza datele memoriei in felul ei, dupa natura comu nica\iei ce se cere folosita la un moment dat; =i limbajul poetic presupune totu=i o „conversa\ie“, pe baza de elemente infor ma\ionale =i de structuri psihice similare, intre emi\ator =i receptor“. C`ntec despre fata se leaga tot de o amintire: o „scalda“
in Cri= la un loc singuratic =i o competi\ie de inot cu o fata din vecini, frumoasa =i bizara. Poetul n-a cunoscut-o in sens biblic
=i intristarea lui s-a subliniat in c`ntec.
Beniuc este corect in modul in care g`nde=te aceasta rela\ie: poezia nu este justificata de existen\a, biografia nu explica opera, dar o poate condi\iona in unele cazuri. Din Drumul poeziei re\inem
=i aceste confesiuni: „Politica a decis definitiv de soarta mea: n-a= fi plecat nici macar in Eldorado fara aprobarea P. C.R.! Iar muza mea, in momentele grele, trebuia sa imbrace uniforma =i sa porneasca la drum cu arma pe umar.“
Snsa, l`nga mitul Politicului, se afla, pururi treaz, Erosul.
M. Beniuc declara ca l-a slujit, =i pe acesta, „fara preget“, dar, daca ar trebui sa-=i aleaga un simbol, dupa gustul sau, n-ar ezita sa arate cu degetul pe Prometeu, =i nu pe fratele sau, Epimeteu, reflexiv =i meditativ.
Acestea fiind miturile protectoare, Larii =i Pena\ii, sa vedem ce spune poezia. Poezia spune mult =i in multe feluri.
Snceputul (de la C`ntece de pierzanie la Un om a=teapta rasaritul,
1946, cu versuri, in genere, din vremea razboiului) este me morabil: poezie profetica, inconoclasta, obsedata de temele capitale =i, in primul r`nd, de Istorie, vazuta ca un uria= r`u spumegator; o lirica puternic subiectiva, „egotista“ (zice G. Ga linescu), galagioasa =i semea\a in chip simpatic, cu o mitologie dominata de marile figuri intemeietoare: Moise, sf`ntul Ilie,
Dumnezeu insu=i (“cu Dumnezeu la cot...“) =i fiul sau, Isus, apoi sfin\ii =i martirii din calendarul istoriei transilvane: Horia, Iancu, convoca\i to\i sa binecuv`nteze na=terea unei arte in fa\a careia sa tremure vazduhurile lumii =i sa se despice catapetesmele istoriei. Mesianism, sfidare m`ndra a artei pure, limbaj direct, voit necioplit, cu accente pedepsitoare. Mihai Beniuc continua, e limpede, tradi\ia lui Goga, dar bocetul metafizic a devenit o impreca\ie, iar \ara imaginara in care curg r`uri de jale =i zboara fluturi misterio=i este demitizata. Viziunea metafizica a jalei rom`ne=ti este inlocuita de o viziune istorica aspra. Poetul este fiul =i exponentul unui neam sarac =i promite sa c`nte „inceputurile sfinte“ =i sa stea de veghe la faptele contemporane. Tonul versurilor este energic, ruga din vechea poezie ardeleana a devenit (in sensul expresionismului lui Cotru=) o sudalma. Arta este o \`=nire de izvoare, o cutremurare a straturilor geologice, o ascensiune spre ceruri. „Nimicul“, „Firea“, „Noaptea“, care cople=eau poezia de concep\ie, devin la Mihai Beniuc ni=te no\iuni (prin reac\ie) stimulative: obstacole in fa\a for\ei tinere a talentului:
„C`nd voi izbi o data eu cu barda,
Aceasta st`nca are sa se crape
+i va \`=ni din ea =uvoi de ape!
Baie\i, aceasta este arta!
Nu mai umbla\i mereu dupa exemple,
Exemplele-s facute pentru pro=ti,
Din serie de vrei sa te cuno=ti,
Fugi de carari =i nu intra in temple.
Eu am luat-o fara drum in sus,
Pute\i veni pe urmele-mi de s`nge;
Mai urc, =i-mi vine c`teodata-a pl`nge
+i ma-ndoiesc sub cruce ca Isus.“
Poetul romantic se retragea, infa=urat in giulgiurile nop\ii, in afara de timp =i de spa\iu, poetul simbolist astenic cauta sin guratatea mizerabila a camerei, M. Beniuc intra in istorie =i in poezie sub infa\i=area saraca, dar m`ndra a \aranului, increzator
in steaua lui, hotar`t sa-=i rapuna du=manii =i sa se lupte, daca va fi nevoie, =i cu Dumnezeu. Intrare, intr-adevar, magnifica, neinso\ita de obi=nuitul protocol al poeziei moderne. Aceasta
„falo=enie“ place, acum, pentru ca este expresia unei energii tinere
=i se sprijina pe ideea de justi\ie in favoarea unei clase oprimate:
„Ca \aranul printre snopi de gr`u
Voi intra masiv =i greu in vreme,
Cu un car c`t dealul de poeme,
Murmur`nd o doina trist, mol`u.
Nu-mi bat capul ce-or g`ndi vecinii,
N-am cosit din holda lor un pai.
Asud`nd sub ploile luminii,
Numai anii mei mi-i secerai.“
Beniuc indeparteaza programatic de la sine ispita unei lirici depresive =i sofisticate de prea multa subtilitate. Poezia are un crez, o misie, =i toate imaginarile din versurile de tinere\e vin sa
intareasca acest g`nd. Oriunde ai deschide car\ile (C`ntece noi,
1940; Ora=ul pierdut, 1943; Poezii, 1943), dai peste metaforele acestui haiducism cosmic prefigurat intr-o biografie poetica fa buloasa. Poetul este „vulturul de foc“ care tulbura cu penetul sau colbul cerului =i sperie luna „ca o curca“. Caii lui trec vijelios peste zapada =i noroiul veacului (Cu sania fara clopo\ei). Cu tunete =i biciuri de lumina strabate ca sf`ntul Ilie intr-un radvan de foc cerul literaturii, cu ochii a\inti\i spre un „m`ine“ misterios.
Fat-Frumos, el trece seme\, neinfricat prin codrii vie\ii =i, pentru a pune capat „traiului ve=ted“, da cu buzduganul in cer. Este vorba mereu de o trecere, o ridicare in vazduhuri, de un urcu= =i o rupere de granituri in poezia navalnica =i premonitorie a lui
Mihai Beniuc. Unele piese sunt memorabile, clasicizate deja de
=coala (Aicea printre ardeleni, Poe\ilor tineri, Ursul rom`nesc,
Ora=ul pierdut, E slobod sa mai c`nt?, La mine-n s`nge), =i exprima o puternica angajare sociala. Altele, din aceea=i sfera mesianica, sugereaza un complex liric mai profund. Trecerea, ridicarea, urcu=ul, despicarea pam`nturilor, lovirea cu toiagul poeziei in st`ncile vie\ii sunt, toate, semnele unei aspira\ii prometeice, ale unei dorin\e secrete de a sparge frontierele realului. Proiec\iile unei obsesii fundamentale, care, la M. Beniuc, ia forma unui energetism colosal. Lucrurile sunt vazute cu un ochi telescopic, dorin\a de desmarginire din poezia lui Blaga a devenit, aici, o tenace voin\a de spargere a zagazurilor, de accelerare nebuna a ritmurilor. Este, desigur, multa bravada \araneasca, menita sa ru=ineze limfatica poezie intelectualista a vremii, este, insa, =i expresia unui urie=ism mai profund ce nu poate scapa ochiului perspicace al psihana listului. Aceste nuan\e se amesteca in versuri. Individualismul care pune in discu\ie totul (demitiz`nd obiectele sacre ale poeziei: luna ca o curca, o mamaliga sau o barda) duce la o mitologie lirica =i mai grozava. Sn poeme bat vijelii cumplite, se lupta ciclopii, se aud =uiere de coasa, mun\ii scot gemete apocaliptice, iar poetul
— exponentul, crainicul unui neam vechi — calare=te sfidator pe caii furtunii. Complexul individual devine un mare complex istoric.
Biografia intima se confunda cu biografia unui popor.
Este greu, din aceasta pricina, de delimitat tema poemului, pentru ca de la Eros, Beniuc trece repede la Istorie =i la Patrie, sarind peste treptele intermediare. La mine-n s`nge, Aicea printre ardeleni, Ursul rom`nesc =i alte poeme de aceea=i factura sunt ni=te manifeste lirice in ton dur, prevestitor, de o frumuse\e, la lectura, ce nu poate fi explicata doar prin imagismul lor pietros:
„Aicea printre ardeleni ma simt acasa.
Sn fiecare vad un nepot de-al lui Horia, de-al lui
Iancu,
Ai! ce s-or mi=ca-ntr-o buna zi Mun\ii Apuseni,
Ce s-or urni din loc, ca urie=ii!
Mi-am ridicat privirile spre cer,


Dar nu-mi spune nimic matrea\a lui de stele,
Nici luna lustruita ca tingirea.
Smi pun in schimb urechea pe inima \arii
+i-aud batai neregulate prin gemete surde...
Freamata padurea rom`neasca
Ca-n preajma vijeliei!“...
O culoare, totu=i, exista in aceste versuri (culoarea violen\ei)
=i un rafinament ce vine din hotar`rea de a spune lucrurilor pe nume, de a da simplita\ii o incarcatura oraculara. Unele versuri sunt extraordinare:
„Hei! fra\ilor, la mine-n s`nge
Istoria contemporana pl`nge a...i sau:
„Am cobor`t din mun\i =i bolovani,
Legendele lui Horia-mi curg in s`nge,
Sn doina mea Ardealul pl`nge
+i cer dreptate doua mii de ani a...i“ pentru ca rezuma o credin\a istorica, o mentalitate colectiva, exprima, in fine, o suferin\a veche, de o grandoare biblica.
Ca in lirica lui Goga, dar intr-un chip mai pu\in obscur =i ini\iatic, int`lnim in primele car\i ale lui Beniuc =i imaginea pruncului, crainicului vestitor de schimbari ad`nci =i de pedepse.
Este vorba de nedefinitul m`ine (pe care il sugereaza, intr-un volum, =i Aron Cotru=), de „un dor de alta lume“, de graiul padurii ce veste=te „furtuna cea mare“ (Ora=ul pierdut) =i, intr-un chip mai misterios liric, de „nou luceafar acei vine crainic / pentru zorii altor zile“ (A=teptare). Titlul insu=i spune mult, poezia sugereaza o ve=nica stare de p`nda, o a=teptare nerabdatoare, o dorin\a neascunsa de a se petrece ceva, de a plesni, cum zice, in mod desacralizant, poetul, „ba=ica prezentului“. Acest sentiment stra bate toate car\ile =i este inso\it de o simbolistica simpla =i sugestiva.
Mihai Beniuc are (acum =i mai t`rziu) predilec\ie pentru „macii ro=ii“ (Secere), „paunul ro=u“ (Destin) =i, din nou, „macii ro=ii“
(Tobo=arul timpurilor noi).
Sunt cu zecile, sutele asemenea imagini ale previziunii in poezia de inceput, =i ele se vor amplifica in car\ile ulterioare. Dintr-un c`ntare\ m`nios al sf`r=itului (al pierzaniei), Mihai Beniuc va deveni un poet, invariabil, al rasaritului. Cum zice chiar el: cucuvaie ieri, azi cioc`rlie.
Poetul profetic, robust, hotar`t sa sparga st`ncile iner\iei sociale
=i sa schimbe fa\a poeziei rom`ne=ti, poetul animat de un mare, imposibil orgoliu:
„Daca astazi Blaga =i Arghezi
Sunt mai mult dec`t Mihai Beniuc,
S-or topi racelile zapezii
C`nd va fi de-aicea sa ma duc“..., nu este, totu=i, ocolit de indoiala =i de „silhele“ singurata\ii. Sn ciuda numeroaselor avertismente =i indemnuri:
„Nu-i timp de c`ntece duioase,
De luna =i dragoste“, poezia lui Mihai Beniuc gusta din strugurii triste\ii. Iata un C`ntec de toamna in stil eminescian:
„Oh, cum s-a dus vara de iute!
Frunza pale=te, trec r`ndunele,
Cerul aduna =i-nchide perdele
+i florile-s toate cazute.
Apoi v`ntul mai rece pe c`mpul de=ert
+i seara, cu-apusuri mai s`ngerate,
De-acum vom putrezi-n singuratate,
Numai frunza va porni pe-un drum incert.
Numai frunza pribeaga, departe,
Pe drumul in cea\a invins...
Suflet invins, cin’ te-a deprins
Cu g`ndul la moarte?“ sau, in alta parte (Toamna de toamna), dam peste decorul funest al lui Bacovia:
„Scuipa galben pomii pe carare,
Trece cu fanfara-o morm`ntare,
Iara zarile funebre
Flutura pe cer drapele negre.“
Prin arterele poeziei curge, acum, tot navalnic, triste\ea (“tris te\ea curge-n mine ca un r`u“), „pisica ur`tului“ se ca\ara in sufletul luptatorului t`nar, in gradina lui g`ndul mor\ii scor mone=te ca un sobol, caii de intuneric galopeaza pe aproape,
„=arpele nop\ii“ il incolace=te, drumul trece prin „zavoaie de tris te\e“ =i, in lini=tea singurata\ii, spiritul aude „murmurul pelagic/ al sfintelor crea\ii de inceput“.
Versurile au un sunet autentic, triste\ea nu pare sa fie deloc o toana, un rasfa\ al poetului cu lancea in m`na. Existen\a ii trimite
=i alt fel de mesageri =i poetul ii prime=te cu gravitate. Ei vin, mai ales, din lumea incontrolabila a fiin\ei interioare. Sn afara lucrurile pot fi stap`nite, inauntru mi=carea este imprevizibila. Fascinata de aspectul militant al lirismului, critica literara a trecut repede peste aceasta latura, totu=i, profunda, a poeziei lui Beniuc. Cine ar banui, citind Cu Dumnezeu la cot, Intrare, Poe\ilor tineri, Destin, ca acela=i poet va scrie poemul Bucuria mor\ii?
„Din bucuria mor\ii sa se-nfrupte,
Mi-i sufletul indurerat flam`nd;
A= vrea sa plec de-aici c`t mai cur`nd,
Satul de via\a =i satul de lupte.
Ca pe=tele m-oi scufunda-n genuni,
Descatu=at din plasa con=tiin\ei.
Nu voi privi cu ochii suferin\ei
Mai mult aceasta lume de minuni.“
Sau acest Psalm de cain\a, in stil, evident, arghezian (dar mai retoric), in care contesta\ia divinita\ii (... „Prea-naltul / nu e oare
insu=i Marele Nimic?“) se incheie intr-o orgolioasa resemnare:
„Ca sa mi le sp`nzuri tu cu m`na-n cui,
Iata b`ta rupta, inima =i g`ndul.
Nu le da pe-acestea altui-nimanui.
+i te rog a=terne-mi, daca vrei, morm`ntul.“
Acest substrat liric este legat de doua cauzalita\i: sentimentul
(vechi in poezia rom`neasca) al instrainarii de vatra =i neimpli nirea erotica. Ca om plecat de la sat, Beniuc are, in ciuda energiei sale morale, sentimentul de dislocare, de rupere de matrice. Cutare poem (Tovara=ii copilariei) reia tema lui Goga =i Iosif, tema, in fond, a multora: aceea a pribegiei prin lume =i a intoarcerii:
„De-o fi sa mai revin vreodata, obosit,
Cu toiagul credin\ei rupt in doua,
Cu visurile numai zdren\e,
+i insetat de somnul pam`ntului,
A= vrea ca-n cimitirul vostru nengrijit
Sa imi sapa\i =i mie o groapa-ad`nca.
Acolo sa-mi putrezeasca oasele batr`ne
+i sa ma topesc fara urma
Sn s`nul nepasator al naturii.“
Un altul (Sntoarcere) exprima direct motivul semanatorist al fugii de strivitorul ora= (“departe de striden\a sirenelor =i latratul motoarelor“), preconiz`nd retragerea in mijlocul copacilor batr`ni
=i al fiarelor padure\e.
Este drept ca, travers`nd aceste de=erturi ale sufletului, poezia
=i-a pastrat, intacta, energia. Beniuc nu-=i murmura durerea: o afirma raspicat, galagios, amintind de acei filozofi, atle\i ai pesimismului, care contrazic, prin violen\a expresiei, mesajul ei interior.
Sn acest fel sunt scrise =i versurile erotice, suger`nd o suferin\a certarea\a =i sfatoasa acum:
„Sndureratul Eros inca, inca
Mai hohote=te-n pl`nset pe aleea
Trecutului, in silha lui ad`nca
Sn care s-a pierdut fugind femeiea a...i
Sim\ind ca-i vine iar =i iar sa pl`nga,
Se face bun la inima, ca pita
+i-mbra\i=eaza plin de dor o st`nca
Sn care poate-a-nmarmurit iubita.“
Sn genere, t`narul Mihai Beniuc nu este cotropit de Eros. Fire banuitoare, descopera u=or minciuna. Rujul de pe buzele femeilor
il face de timpuriu sceptic, la 30 de ani se simte batr`n =i, de=i
„sv`nta rachiul, berea“, nu-=i pierde in nici un fel capul. Sntr-o cofetarie reint`lne=te o fata =i ram`ne, deodata, „paf“. Pe aceea=i sau pe alta o vede pe strada cu logodnicul la bra\, =i trece nepasator mai departe, cu g`ndul la destinul sau poetic:
„Dar Pegasul meu va fi departe,
Tropotind salbatic fara drumuri,
Pe tar`mul dincolo de moarte,
Plin de foc =i ve=nic plin de fumuri.
Tot seme\ ma voi \inea in =a,
Tot nepasator ca totdeauna.
Stele vor sari in urma mea,
Iar pe cer, patrar din urma, luna
Va fi doar potcoava de la cal
Ce-am pierdut-o-n goana nazdravana
Peste \ari de-azur =i de opal
Dupa cine =tie care Ana!“
Contesta\ia femeii mincinoase, int`lnita =i in poezia lui Emi nescu, ajunge la nega\ia cea mai violenta in poemul Ultima scrisoare din volumul Un om a=teapta rasaritul. M. Beniuc anun\a eliminarea femeii din poezie =i convertirea iubirii pam`ntene in iubirea mare, mistica, pentru \ara:
„Femei, gramezi de carne =i minciuni!
Talentul meu de mult nu va mai c`nta.
Ci tot mai ard in sufletu-mi taciuni
Pentru-a iubirii patima prea sf`nta.“
Poetul va reveni, mai t`rziu, asupra acestei op\iuni =i va scrie un numar mare de poeme in care reabiliteaza Erosul.
* * *
S-a pus de la inceput problema radacinilor acestui lirism. Pe unele le-a indicat poetul insu=i, pe altele le-au descoperit criticii literari. Vladimir Streinu cita, intr-un articol din 1946 (reprodus
in Pagini de critica literara, II, 1968), pe Aron Cotru=, Goga,
Arghezi, Bacovia, Esenin, Eminescu =i, curios, pe D. Anghel. Din estetica rafinata, me=te=ugita =i rece a acestuia — zice criticul
— „i=i trage M. Beniuc entuziasmul celor mai remarcabile =i mai personale poezii“. Concluzia nu este incurajatoare. Rod al at`tor influen\e, c`ntecul n-ar avea identitate, ci numai c`teva gesturi identificabile.
Adevarul este ca in C`ntece de pierzanie, Ora=ul pierdut, Poezii etc. int`lnim ecouri din mai mul\i poe\i (lirica maghiara moderna nu-i deloc de ignorat), a=a cum se int`mpla, de regula, la
inceputul unei cariere literare. Poe\ii cita\i, cu excep\ia lui D.
Anghel, pot fi u=or depista\i intr-o inflexiune a versului sau in construc\ia unei imagini. Mai sunt =i al\ii. O Calatorie cu iubita pe lac incepe, eminescian, cu priveli=tea bl`nda a unui univers erotizat =i se incheie cu perspectiva funesta din La Charogne:
„Ochii tai — frumo=ii — n-au sa mai priveasca,
Iar garoafa gurii, cu sur`s fatal,
Caldul =i-l va stinge. S`nul va fi iasca.
Ada m`na rece, calca, ireal.“
Un poem cu o tematica programatic romantica (Strigoii) se deschide tot eminescian (imaginea mor\ilor calari pe co=ciuge) =i trece repede la ritmul de cavalcada din baladele lui Bolintineanu.
Sn fine, sania, nostalgia de c`mpuri, animismul colosal amintesc
in chip vizibil pe Esenin. V`ntul care se t`nguie, glasurile care spinteca, cerul =i calare\ii de intuneric ce ies din pam`nt (Ce sunt aceste nelini=ti) sugereaza atmosfera poeziei lui Blaga.
Snsa, toate aceste elemente intra ca p`raiele intr-un r`u =i i=i pierd identitatea ini\iala. Poezia de inceput a lui Beniuc este originala int`i prin subiectivitatea naprasnica, apoi prin \aranismul ei m`ndru, convertit intr-o viziune istorica ampla de un mesia nism revolu\ionar. Glasul poetului se aude clar, distinct, in epoca
=i, c`nd privim in urma, vedem ca apari\ia C`ntecelor de pierzanie marcheaza efortul poate cel mai puternic al genera\iei tinere de a ie=i de sub tutela marilor modele lirice ale momentului: Arghezi,
Barbu, Blaga, Emil Botta incerca, in acela=i timp, un drum propriu, printr-o poezie ingenios livresca, al\i tineri merg in direc\ia avangardei =i cauta sa faca o sinteza intre materialismul dialectic
=i dicteul automatic. M. Beniuc se intoarce la sursele poeziei sociale tradi\ionale.
Ca tehnica poetica, M. Beniuc nu este un inovator, insa el stap`ne=te bine c`teva instrumente (animismul poetic, muzi calitatea versului) =i ob\ine efecte nea=teptate prin concretizarea violenta a limbajului. El zice: „indoiala bate icuri“, „lumea-ntinde laba de pisica“, „v`ntul geme rupt de tuse“, =i epuizeaza realmente speciile vegetale in construc\ia de metafore de felul „plopii singurata\ii“ sau „joarda mor\ii“. Introduce cuv`ntul regional in poem (“ghior\aie“) =i, in genere, se plimba u=or prin tot voca bularul limbii rom`ne, caut`nd combina\ii noi. Versul este viguros
=i, in ciuda limbajului bolovanos, are muzicalitate. Toate motivele poeziei lui M. Beniuc le aflam in primele volume care, fiind cele mai unitare, sunt, estetic vorbind, =i cele mai bune.
Un om a=teapta rasaritul (1946) multiplica temele din car\ile anterioare. C`teva poeme, in vechiul stil profetic (Durerea rom` neasca, Umbra lui Gelu, Dropia ro=ie), sunt remarcabile. Ele se refera la o realitate istorica tragica (rapirea Transilvaniei) =i sugereaza, in felurite moduri, o rezisten\a ce cuprinde =i mediul fizic. Padurea anun\a printr-o mie de semne vijelia apropiata, calul legendarului Gelu love=te st`ncile sure cu copitele, frunza vibreaza,
„scr`=ne=te“, din vai se ridica miros de s`nge, umbrele istoriei umbla prin codrii batu\i de v`nturile rele ale istoriei. Toate imaginile se inv`rt in jurul unui mare simbol (destinul patriei), =i el este prefigurat in poezia lui Beniuc de un copac in vijelie.
Bautor de vin =i me=ter in c`ntec de iubire =i de moarte, poetul se cutremura, se culpabilizeaza acum, g`ndul datoriei fa\a de \ara
il fulgera. Sn versuri simple, aproape anecdotice, el traduce acest sentiment mai general =i atinge, printr-o metafora memorabila, o coarda profunda:
„A trebuit sa-mi pun calu= pe coarda,
Pe-a inimii, ca prea era nebuna —
De-acuma surd in suflet imi rasuna
+i-mi biciuie=te carnea ca o joarda.
Voi, trecatori alaturea de vreme,
Daca-auzi\i cum c`ntecele pl`ng,
Sa =ti\i ca-n miezul muntelui, ad`nc,
Durerea rom`neasca geme!“
Un poem care a facut cariera este Tobo=arul timpurilor noi, devenit emblema poetului revolu\ionar Beniuc. El exprima o op\iune politica =i traseaza un program (poezia ca o cronica a istoriei), de la care, cu adevarat, poetul nu s-a abatut timp de aproape patru decenii. Place =i azi implicarea fa\i=a a biografiei
in istorie, place =i aerul acela seme\, con=tiin\a unui destin ales, menit sa fie profetul unui neam m`ndru:
„Nimenea nu =tie p`na m`ine
Ce se mai alege =i din noi —
Fost-am totu=i eu =i voi ram`ne
Tobo=arul timpurilor noi.
C`ntecele mele de pierzanie
Prevesteau de mult acest razboi —
Eu eram in m`ndra Transilvanie
Tobo=arul timpurilor noi.“
Lauda de sine, care in poemele ulterioare va deveni excesiva, nu tulbura inca ritmurile grave ale poemului. Poetul are o misie sacra =i a trecut mun\ii ca sa sadeasca maci ro=ii pe malul
D`mbovi\ei. Descalecarea sa este un fapt istoric =i, anun\`ndu-l, poetul nu-=i reprima un sentiment de satisfac\ie. El adauga, a=a, de-al naibii, inca o pana colorata la clopul sau mo\esc =i anun\a, ca sa afle cine trebuie, ca n-a purtat niciodata „trifoi cu patru foi“
=i ca z`na (muza) lui deprinsa cu triste\ea trece la alt fel de c`ntec.
Avem, concentrata, schema viitoarelor poeme ale lui Mihai
Beniuc. Punctul maxim al acestei mul\umiri de sine (hiperbolism ingenuu, accepta G. Calinescu) il gasim in poemul Batr`nul meu, citat adesea pentru declara\ia orgolioasa de la inceput:
„Pe unde trec, pe unde ma duc,
Lumea prive=te, =opte=te:
Acesta e poetul Beniuc,
+tie =apte limbi, =i ruse=te.“
Adversarii poetului au citit, aici, o inacceptabila trufie, o hipertrofie a eului. Sn realitate, poemul este simpatic galagios, cu un accent, adevarat, de laudaro=enie \araneasca, dar asta intra
in biografia lirica a poetului. C`ta vreme \aranimea este o clasa oprimata =i poezia se dezintereseaza de ea, a exalta virtu\ile morale =i a purta, fara complexe, cu=ma ei saraca in poezie, reprezinta un act de contesta\ie.
Cu Versuri alese (1949) =i volumele urmatoare, aparute cu regularitatea cu care se succed anotimpurile, M. Beniuc trece integral la o cronica a evenimentelor, caut`nd in chip regretabil sa concureze in versuri articolele de ziar. El scrie despre orice, cu egala insufle\ire, neignor`nd nici o data din calendarul vie\ii politice =i sociale a momentului. Cum zice poetul, el sparge



„butoiul bucuriei“ =i adapa neintrerupt versul ce alearga c`nd
\an\o=, c`nd umil in urma evenimentului. Se incearca o noua cultura agricola intr-o gospodarie colectiva? Poetul scrie un imn
(Orezarie, vol. Steaguri, 1951), deviat apoi spre pamflet (contra trecutului) intr-o succesiune de imagini apocaliptice. Se mar cheaza un numar de ani de la un eveniment din deceniul al IV-lea?
M. Beniuc scrie o lunga, foarte lunga balada (vol. O sama de poeme, 1953), in care poveste=te cum s-au petrecut faptele =i ce for\e s-au confruntat, totul in acest stil involuntar comic:
„Iar =arpele boa, regele, vrea o a nu =tiu c`tea broasca, lacat =i zavor — doar o sa-l pazeasca de cei din popor“... etc.
Nu posibilitatea poeziei politice este, aici =i in alte versuri, in discu\ie (de la Pindar incoace poezia a fost mereu implicata, intr-un chip sau altul, in istorie =i in politica), ci mizeria ei estetica, abandonarea totala a sim\ului liric. M. Beniuc nu este unicul care scrie in acest fel despre evenimentele mari =i mici ale istoriei contemporane, dar, fiind un poet mai inzestrat dec`t al\ii, a dat tonul, =i av`nd u=urin\a de a versifica, el a acoperit o suprafa\a imensa de aniversari, comemorari, puneri in func\iune, parastase sociale etc. Se configureaza, in versurile lui din aceasta epoca, o veritabila Oda a bucuriei, cel pu\in nepotrivita pentru dramatismul real al istoriei. Un C`ntec..., dedicat unei personalita\i politice a timpului, ajunge la c`teva sute, daca nu mii de versuri de o teribila mediocritate. Beniuc cultiva acum poemul epic, in stilul specific epocii: acela care evoca, nareaza int`mplari, face prelegeri de economie politica =i da indica\ii de strategie ideologica in versuri.
Un poem din 1954 are patru par\i, o inchinare =i un epilog, o singura secven\a (a II-a) innumar`nd 76 de strofe. Este vorba, aici, de criza, de crahurile de la New York =i Londra, de impot molirea „caru\ii capitalismului in tina“, de „g`dea Hitler s`n gerosul“, care taie cu barda pe muncitori, de calaii „buhai\i de
\uica“, de greva =i de Horia, Tudor, intr-un amestec de fraze care ne fac sa ne g`ndim cu mai mare bucurie la sf`r=itul lumii...
C`teva teme se repeta =i alcatuiesc o falsa mitologie. Una este aceea, deja citata, a bucuriei, cu varianta pragului =i varianta zorilor. „E pragul unei m`ndre ere“ — zice intr-un loc — =i dupa aceea in alte trei sute — poetul. „Eroi ce rumeni\i zorii“ — citim
intr-un volum, deschis la int`mplare. Legat de cele dinainte, este motivul stelei complice, stelei surori, stelei iubite, stelei-simbol care vegheaza =i urmeaza cu fidelitate pa=ii poetului. Oriunde deschizi car\ile, po\i fi sigur ca vei int`lni una sau mai multe stele care-\i vor sur`de din col\ul de sus al poemului. Vine la r`nd „tema c`ntecului“, dominanta, in Versuri alese, Steaguri (1951), O sama de poeme (1953), Marul de l`nga drum (1954), Partidul m-a
inva\at (1954), Sn frunte, comuni=tii (1954), Trainicie (1955),
Azima (1955) etc. Ea anun\a pe toate tonurile trecerea la alt fel de c`ntec, despar\irea definitiva de „pecinginea cuvintelor de t`nga“, de „c`ntecele mici de triste\e“. M. Beniuc cearta in versuri pe cei care ara in \arina triste\ii =i se cearta =i pe sine pentru vechile versuri de pierzanie. Pune lirei o coarda noua (“unsa cu petrol“ — vol. Marul de l`nga drum) =i se pregate=te pentru o altfel de rostire. Rostirea se repeta, se amplifica in chip alarmant,
Beniuc av`nd darul (=i naravul) de a scrie intr-o mie de feluri despre acela=i lucru. C`nd con=tiin\a estetica este treaza, reluarea poate fi o ad`ncire a lirismului intr-o zona a muzicii interioare.
Nu este insa cazul versurilor de acum, industrioase intr-un chip inimaginabil. Curios, M. Beniuc are, din c`nd in c`nd, o tresarire de luciditate estetica:
„mie insumi mi se pare ca incep sa ma repet“, dar con=tiin\a se lini=te=te repede =i din robinetul inspira\iei superficiale continua sa curga r`uri, r`uri de poeme.
Snsa mitologia bucuriei =i a crea\iei n-ar avea pregnan\a de n-ar exista =i principiul care s-o amenin\e din umbra, ca Diavolul pe
Dumnezeu. M. Beniuc reinvie atunci vechea tema a du=manimii.
Adversarii s-au inmul\it, =erpii au devenit balauri, ochiul, deprins cu adversita\ile, descopera u=or ostilitatea:
„vad tot mai clar pe cel ce mi-e du=man“...
...„in lume-o groaza de vrajma=i“...
— vrajma=i sociali =i vrajma=i personali, ie=i\i din grotele invidiei.
Si picteaza, =i pe unii =i pe al\ii, in culori de spaima. Iata portretul unui boier:
„Satul de aur ca o capu=a.
De s`nge, boierul se pl`nge,
M`ng`indu-se pe gu=a,
Ca n-are scaun, dar are crampe,
+i sta-n intuneric
+i-aprinde lampe
+i-ncearca lacate =i chei.
Un =oarec trece covorul.
Cine-i?
Nu-i nimeni, mi s-a parut,
+i-at`t,
Zice boierul cu m`na pe burta,
Sn care aurul face ur`t.“
Este triumful conven\iei =i al conformismului nu fa\a de istorie, ci fa\a de circumstan\ele istoriei. Triumful anecdoticului =i al lipsei de intelectualitate in poezie, explozia idilismului indecent, al falsului profetism, abandonarea instrumentelor veritabile ale poeziei in favoarea vorbariei goale:
„Dar dupa gard, chiaburul chiondor`=
Se uita-n diminea\a cum te-ntorci,
+i, m`ng`ind custura, printre porci
Se pierde ca o gadina t`r`=.
Ci cu tractoare logodind noi glia,
Sa creasca-ntinse lanuri matasoase,
Sl vom goni din =esurile grase,
+i-n slava o sa c`nte cioc`rlia!“
Din acest de=ert se salveaza un numar de poeme mai confesive sau cu o simbolistica mai abstracta. Chivara ro=ie (datat 1948) are un scenariu epic, cu multe versuri proaste, dar ceva nedeslu=it plute=te pe deasupra lor =i impinge faptele spre simbol: duhul justi\iar al revolu\iei. C`teva strofe din poemul Venisem flacau de pe Cri=uri mai pot fi citate =i azi:
„Venisem flacau de pe Cri=uri,
Cu sufletu-n trei inveli=uri:
De jale, de dor, de rascoale
A celor din mun\i =i din vale...“
Sn schimb, lungul poem Furtuni de primavara (din vol. Marul de l`nga drum), patruns =i in manualele =colare =i dat ca exemplu de arta superioara, pare (=i este ca atare) artificial construit pe o antiteza elementara, folosita, dealtfel, p`na la exasperare =i in alte versuri: bancherii din Wall-Street (primul termen al compara\iei) pregatesc furtuni care sa se napusteasca asupra plaiului nostru m`ndru. Rectific: asupra „m`ndrului nostru mai“ (al doilea termen). C`nd versul atinge o sfera mai autentic omeneasca, sunetul devine mai plin:
„La t`mple mi s-a str`ns parul carunt
Ca sarea din ad`ncul ocnei scoasa,
Dar t`nar sunt, acela=i inca sunt,
Pe inima mea bruma nu se lasa.“
Asemenea versuri izolate, cu un accent liric mai pur, aflam =i
in alte poeme, cu o desfa=urare monoton-narativa =i o imagistica neinspirata. Sn mohor`tul, in genere, volum Marul de l`nga drum,
in ciuda veseliei lui programatice, descoperim versurile de mai jos, intr-un poem ce debuteaza cu binecunoscuta tema a pizmei:
„De-ar fi sa mi se-mpleticeasca pasul,
Sa amurgesc pe drum, sa-mi vie ceasul,
At`t a= vrea doar \arii sa-i mai strig:
Sa nu dai libertatea pe nimic.
Iar dac-ar fi c`ndva din nou s-o piarda,
Ar prinde groapa-n care zac sa arda
+i a= ie=i cu palo=ul afara,
Sa-\i apar libertatea, scumpa \ara...“
Notabil este des citatul Mar de l`nga drum, care sugereaza un simbol simplu: arta este fructul spiritualita\ii colective, poezia trebuie sa fie accesibila tuturor. Motivul este vechi =i rasp`ndit,
M. Beniuc insu=i, iritat de numarul mare de filia\ii fixate de critica literara, face in Drumul poeziei c`teva trimiteri. Simbolul pomului ce i=i desface generos roadele il aflam, in orice caz, la Lucian Blaga
(Bel=ug). M. Beniuc ii da un sens social mai puternic =i-l introduce
intr-o p`nza epica:
„Sunt mar de l`nga drum =i fara gard.
La mine-n ramuri poame ro=ii ard.
Drume\ule, sa iei fara sfiala,
Caci n-ai sa dai la nimeni socoteala.
Iar daca vrei s-aduci cuiva mul\am,
Adu-l \ar`nei ce sub mine-o am.
E \ara ce pe s`nul ei ne \ine,
Hranindu-ne pe tine =i pe mine.“
Digresiunea epica nu inabu=a, aici, lirismul. Poetul revine, in alte texte, asupra simbolului, schimb`nd marul cu cire=ul, caisul, prunul sau (in Azima, 1955) introduce tot marul, dar „uscat“. Efectul nu mai este insa acela=i. Revine, sub o infa\i=are mai favorabila, =i
Erosul =i, odata cu el, medita\ia asupra timpului. O poezie (Iubito, nu mai suntem tineri) este, din aceasta faza, remarcabila, dar nu
in intregime, pentru ca M. Beniuc are raul obicei (il va pastra =i mai t`rziu) de a-=i explicita, peste margini ingaduite, simbolurile.
Primele acorduri, in stil de roman\a eminesciana, sunt cuceritoare:
„Iubito, nu mai suntem tineri,
Iar de catam in calendar,
La tine-i joi, la mine-i vineri,
Ai parul nins, am parul rar.
Ah, unde-i neaua de-asta-iarna
+i unde-i fa\a ta de nea?
Prind frunze galbene sa cearna
Sn calea ta, in calea mea.“
Sn alta parte (Trainicie), el politizeaza Erosul, dupa cum politizeaza
in chip inabil Moartea. Sta cu moartea „la taifas“ =i se incrunta
(imaginea nu displace aici) la „ar\agoasa soacra Batr`ne\ea“. O fabula poetica (Fuga lui Adam) vulgarizeaza un mare mit. Sn genere, poeziile din aceasta perioada n-au control liric, vorbesc prea mult =i omoara temele serioase.
Linia acestui puternic, dar inegal, talent incepe sa urce din nou
in Inima batr`nului Vezuv (1957), nu prea sus, dar o schimbare de ton se simte, o decantare a poeziei incepe sa se intrezareasca.
Este o faza de tranzi\ie spre o poezie cu adevarat excep\ionala
(aceea din Lumini crepusculare, 1970, =i din culegerile ulterioare), legata de experien\a altei v`rste. Beniuc are de timpuriu senti mentul batr`ne\ii, la 30 de ani se simte, s-a vazut, deja obosit
=i prive=te cu un ochi sceptic placerile vie\ii. La 46 de ani crede ca a vazut totul =i contempla, cu amara bucurie, rodul gradinii sale. Este, desigur, =i un rasfa\ de vechi o=tean, =iretenie de
„batr`n pu=ca=“ care i=i contempla ranile =i armele. Inima batr`nului Vezuv pune cu mai mare gravitate aceste teme in ni=te versuri in care navala vorbelor a mai contenit =i subiectivitatea autorului se schi\eaza mai bine. Nu sunt motive lirice cu totul noi, in afara, poate, de acela al unui timp imbatr`nit =i al mor\ii care da t`rcoale. Un vers formidabil:
„Eu sunt in secol o necesitate“ scuza mediocritatea altora, multe, care il impresoara. Imaginea pe care o plimba M. Beniuc in poezia din aceasta faza (Calatori prin constela\ii, 1957; Cu un ceas mai devreme, 1959; Materia =i visele, 1961; Culorile toamnei, 1962; Pe coardele timpului, 1963;
Cu faruri aprinse, 1964 etc.) este aceea a batr`nului haiduc, cum
insu=i avertizase mai inainte:
„Tovara=e Mihai Beniuc,
Printre poe\i batr`n haiduc,
Ce-ar fi cu flinta pe spinare
Sa pleci doinind la v`natoare?“
C`mpul lui de v`natoare este vast: istoria indepartata (evocata
in modul lui Bolintineanu — Gelu =i Tuhutum), toamna — ano timpul predilect, furtunile prezentului, erosul tandru, problematica morala cu invariabila tema a fidelita\ii fa\a de crezul sau etc. Sn poeme patrund mituri noi: Euridice, Orfeu, Ulise — „fratele mai batr`n“ — =i circula, sub o infinita varietate de ma=ti lirice, Timpul
=i Moartea. M. Beniuc face efortul de a impaca poezia revolu \ionara (activa, insufle\itoare) cu medita\ia mai dificila in jurul fatalita\ilor biologice. „Cuscra moarte“, vame= fatal, apare la orizont inarmata cu tradi\ionala coasa. Poetul cocheteaza inca, de buna seama, cu ea, faculta\ile lui haiduce=ti au ramas intacte, intemperan\a verbala este aceea=i, dar realitatea neantului il preocupa. Un sentiment profund de inaintare in toamna vie\ii staruie in poeme:
„E timpul meu, tomnaticul, finalul.
Smi voi lega de o tulpina calul
La marginea padurii-ntunecoase
+i-o sa ma pierd in c`mpul ce miroase
A triste flori t`rzii, a fragi rascoapte,
A buruieni brumate peste noapte
Voi asculta cum greierul, mai rar,
M`hnit, incoarda scripca solitar.
S-au dus cocorul, =oimul, r`nduneaua —
Cu-aceea=i stralucire sta doar steaua
De seara-n cerul ca o vatra stinsa.
Azi-m`ine culmea-nalta va fi ninsa,
+i eu ma voi retrage l`nga foc,
Snvaluindu-mi spatele-n cojoc,
+i-n amintiri a sufletului vatra.
Parca-am ramas din epoca de piatra,
At`tea mi s-au gramadit cu anii Triste\i, fr`nturi de vise =i pa\anii.
E timpul meu, finalul, autumnalul...“
Presim\irea iernii stimuleaza reflec\ia, iar reflec\ia poarta poezia pe caile sf`r=itului. M. Beniuc scrie acum un lung, nesf`r=it testament, in care politicul =i erosul fuzioneaza. El nu renun\a pe de-a-ntregul la atitudinile lui luptatoare (dimpotriva: o etica a continuita\ii, o morala a fidelita\ii se configureaza), dar batr`nul o=tean prive=te tot mai des in urma =i ochiul se intristeaza, in ciuda optimismului afi=at, uneori, la suprafa\a poemelor. El calare=te
inca pe spatele furtunii =i declara, cu aspra solemnitate, ca „sunt
=tafeta marilor idei“. Scrie, inca, multe (=i slabe estetice=te)
inchinari =i i=i falsifica, inadmisibil, erosul:
„urcu=ul e cu tine mai u=or c`nd o pornim spre culmile cu dor“
(Ea, vol. Cu un ceas mai devreme), dar, daca dam deoparte versifica\ia de circumstan\a, festivista, gasim poeme de o rezonan\a lirica profunda: Ca roua, Grizzy,
Coco=ul de munte (vol. Materia =i visele), Strugurele ro=u (vol.
Culorile toamnei, Cheile, C`ntec pentru cai (vol. Pe coardele tim pului), Snviere (vol. Zi de zi), Ochi de linx (vol. Alte drumuri) etc.
Temele trec de la un poem la altul intr-o reluare c`nd apriga, c`nd tagaduitoare. Este, int`i, staruitor, motivul plecarii apro piate. Despar\irea de du=mani, de prieteni, despar\irea de arme
=i, mai ales, insuportabilul sentiment al indepartarii fatale de ea
(dragostea veche, incercata), iata ce citim, intr-o varietate im presionanta de nuan\e, in versuri din ce in ce mai pu\in anec dotice, mai convingator lirice. A doua tema este aceea a bilan\ului: rememorarea bataliilor, relectura vechilor poeme, medita\ie in marginea imaginii de fum a tinere\ii. Versurile au un ce sf`=ietor care ne aminte=te de sonetul eminescian:
«C`nd eu odata voi izbi cu barda...»
Cine-a rostit aceste vorbe mari?
Ah, anii mei, voi, anii mei fugari,
Ce scurta-i via\a =i ce lunga-i arta!
Din c`ntece minate de durere
Am vrut s-a=ez in inimi cap de pod,
Am vrut sa las in urma mea izvod
Nepieritor, — se cere, nu se cere...
Ce pa=i seme\i zv`rleam in mers nainte,
Dispre\uind trifoiu-n patru foi —
Azi tobo=arul timpurilor noi
Se duce chibzuind, incet, cuminte...“
Reluat, motivul radacinii se completeaza cu acela al sevei =i al tulpinii (Materia =i visele), tratate, toate, in versuri atinse de aripa crepusculului. Etica eroismului civic nu este abandonata chiar in aceste condi\ii. Leul carunt continua sa dea lec\ii. Ragetul lui se aude c`teodata infrico=ator in poeme. M. Beniuc nu vrea ca du=manii lui sa doarma lini=ti\i. Revin, atunci, in poezie, imaginile seme\iei, ale destinului orgolios, incontrolabil (Coco=ul de munte, Grizzy). „Neinfricatul vates“ se de=teapta =i prive=te orizonturile. Mobilizeaza visele =i le incoloneaza spre „viitorul


acarei arde“, scoate spada, pregate=te lancea, Pegasul murg ii sta pe aproape, o noua expedi\ie se profileaza, =i veteranul luptelor grele nu vrea sa absenteze. „Cu limba spintecata“, el mu=ca coasa mor\ii =i, c`nd pe =aua calului nu mai poate urca, se ca\ara spre adevar „pe br`nci“.
Multe versuri din aceasta sfera de idei sunt autentice, altele conven\ionale, reflexe ale unei scheme lirice cunoscute. Cititorul trebuie sa aiba rabdare sa scobeasca, vorba poetului, in st`nca sura a nota\iei u=oare p`na sa dea de strugurele ro=u al poeziei, ca in aceste versuri:
„Scobe=te-n st`nca p`na dai de lacrimi.
Acolo sunt, ciorchine, mari cristale.
A=teapta numai degetele tale
Snfrigurate, tremur`nd de patimi.
Nu te uita ca-s a=chii mari, subt unghii,
De cremene, =i taie p`n’la os,
Ca-i ro=u stratul, =i ca-i dureros
Sa te ridici, caci ard cumplit rarunchii.
Acolo sunt cristalele-n ad`nc —
Avar pam`ntu-n miezul lui le str`nge,
Dar ale noastre-s, jale milenara.
Sa nu te sperii c`nd le sco\i din cr`ng
De bezna: ro=u strugur o sa-\i para —
Le-ai inro=it cu propriul tau s`nge.“
Sn volumul Zori de zi, M. Beniuc preconizeaza intoarcerea la lucruri. Programul va fi infaptuit insa mai t`rziu. Deocamdata, poezia oscileaza intre „demult =i acum“, intre imaginile unui trecut viforos =i acelea, umbroase, ale unui timp spiritual nesigur, amenin\at din toate par\ile de semnele sf`r=itului. Numai Tudor
Arghezi a mai c`ntat, la noi, cu at`ta for\a lirica, acest sentiment al stingerii intr-un univers incarcat de roduri bogate. M. Beniuc il
„optimizeaza“ uneori facil, dar de multe ori el comunica pe undele adevarate ale lirismului =i sugereaza priveli=tea destra marii. Scoica, plopul, sania, muntele, valea prefigureaza o ultima calatorie. Uneori apare =i sugestia de teroare, ca in Duhovniceasca lui Arghezi:
„E ceva ce-n inima te doare,
E ceva ce-n amintiri nu moare.
Cine oare te-a strigat in vis,
Te-a strigat in vis =i n-ai deschis,
N-ai deschis tacerea ta de piatra.
Rece-ntunecata, fara vatra?“ dar teroarea nu vine =i nu trece, in poezia lui Beniuc, dincolo de orizonturile realita\ii. Poemele lui n-au metafizica, nici chiar atunci c`nd stau de vorba cu moartea. Ceea ce se petrece se situeaza in spa\iul controlabil al vie\ii. Pe\itorii neantului au o corporalitate materiala, spiritul cauta (=i afla) cauzalita\i, justificari =i disperari numai in interiorul lucrurilor vizibile. „Fara certitudini“ uneori
(Lumini crepusculare), „urs batr`n“, dulau aruncat de via\a in tur ma de mistre\i, „sanier“ prin locuri rele, el cauta sc`ndura de care sa se aga\e in lumea reala, singura pe care o cunoa=te, o iube=te
=i, adesea, o contesta, cu vorbe grele. M. Beniuc este un poet nu al materiei (neav`nd sim\ul elementelor =i nici voca\ia marilor cicluri naturale), ci un poet al existen\ei in materialitate.
Un simbol care se repeta este acela al tunelului. Poetul a intrat, a strabatut, este, revine intr-un tunel care da nu se =tie unde. Se
in\elege u=or ce vrea sa spuna el. Tunelul poate fi luat =i ca un simbol al trecerii poeziei lui Beniuc, in ultimul deceniu =i jumatate, printr-o experien\a mai aspra. Al trecerii =i al purificarii ei. Procesul nu este ireversibil, pentru ca in poezia lui Beniuc nimic nu se pierde, totul se reia. Temele intrate odata in versuri mai trec o data prin alte vami ale poeziei. Tunelul sau sapa in toate formele lirismului, de la cele mai inalte p`na la cele de jos, sub condi\ia talentului sau. Destin de poet inegal, grabit, impetuos, locvace, retras uneori in schiturile marii poezii. Tunelul trece in volumele
Alte drumuri (1967), Mozaic (1968), Inima-n zale (1969) prin straturile melancoliei:
„Tunelul care duce catre via\a,
Tunelul care duce catre moarte,
E =i-ntr-o parte, e =i-n alta cea\a
+i pragul nu-l cuno=ti ce le desparte.
Vin unii foarte, foarte de departe,
Merg al\ii-n departari care te-nghea\a
C`nd le g`nde=ti! +i totu=i ce e foarte?
Tot Venus e-n Amurg =i-n Diminea\a?
Am ancorat cu vasul meu in vis,
+i visul, la trezire, era vas
Cu scoici, cu alge =i rugina scris.
Iar p`nza vrerii mi-o umflase v`ntul
Sn clipa-n care poate-a= fi ramas,
Caci n-apucai sa vad macar pam`ntul.“
Lumini crepusculare (1970) aduna aceste motive =i le da o expresie lirica puternica. Este o carte de rascruce. Anun\a o resurec\ie spectaculoasa a lirismului beniucian. El se nutre=te, acum, nu in exclusivitate, dar, in buna parte, din sevele amaraciunii. Iata o priveli=te neagra a sf`r=itului vazut ca un co=mar al naturii fizice, viziune expresionista, insufle\ita de o mare m`nie pedepsitoare:
„Viperele peste c`mpul meu cu crini =i-au scuipat verde veninul.
Sn parul codrilor mei paduchii =i-au facut impara\ii,
Dihorii, nevastuicile =i =obolanii mi-au spurcat izvoarele.
+i ce mai gropi de lup au sapat vrajma=ii in locul f`nt`nilor.
Eu recunosc in boabele ro=ii din corni \`\ele ranite ale caprioarelor,
Obrazul batr`nelor st`nci mi l-au umplut cu bale melcii,
+i turba\i de m`nie, spiridu=ii, ca nu mi-au dat de urma,
S-au batut cu palma peste fund, arat`ndu-l gol catre stele,
Iar acum c`nta un imn la u=a conacului pustiu.
Prieteni, prieteni, imi zic, mi-e ru=ine sa va vad a=a de tri=ti.“
La banchetul poeziei participa stihiile, zodiile =i vedeniile, „bor hotul vremii“ se scurge prin r`urile ei tulburi =i, in mijlocul acestui univers in amurg, poetul, ca lupul stoic, haituit, al lui Alfred de
Vigny. Snsa lupul beniucian nu moare fara sa vorbeasca. Limba i-a ramas vie, spurcata, amenin\atoare:
„C`nd m-am retras, lup cr`ncen cu rani ad`nci in trup,
+tiam ca v`natorii pe urmele-mi de s`nge
Cu haita lor dresata invalma=i\i s-or str`nge
+i indruma\i de-un c`ine iar vor porni in grup.
Lupoaica mea-i ranita =i ea, mai geme greu,
+i puii-n loc de lapte sug s`nge cald din \`\e —
Ne privegheaza stele cu galbeni ochi de m`\e,
Iar luna-mi linge rana ce picura mereu.
Ciule=te frunza-n arbori =i v`ntu-n=ala c`inii,
Caci urmele de s`nge s-au inecat in vad;
Lupoaicei mele lacrimi pe puii calzi ii cad —
Familie de fiare ce nu iubim stap`nii.
C`nd va pocni vazduhul scuip`nd din guri de foc
— I-aud strivind cu pa=ii a’ frunzei moarte pre=uri —
Cu ochi deschi=i a moarte noi fi-vom doua le=uri,
Prin balarii doar puii o sa-=i mai cerce loc.“
Volumele ce urmeaza (Etape, Arderi, Turn de veghe) aduc tema vetrei, care va deveni, in ultimele car\i, dominanta. Dialectica este simpla: sentimentul fragilita\ii, inevitabil chiar =i la un neclintit,
indaratnic o=tean, cauta simboluri intaritoare, eterne, =i unul dintre ele este vatra. Via\a „fuge ca o vulpe-n cerc“, trecerea este inevitabila =i spiritul calare=te, acum, pe sicrie. El continua sa ram`na in primul plan. Nu abandoneaza scena, moartea nu-l convinge sa treaca in umbra faptelor. „Acela=i sunt“, avertizeaza
M. Beniuc, printre dezastre, „Mun\ii Apuseni mi-s veri primari“.
Iubit, detestat, batr`n =i singuratic (Schi\a de autoportret), el
int`mpina, neincovoiat, destinul. C`te un vers mai obscur —
„tacerea mea e vocea din de=ert“ (Turn de veghe) — ne face sa banuim o mare m`hnire interioara.
Versurile sunt, acum, mai consistente, unele chiar memorabile.
Un farmec al vitalita\ii razbate prin ele, o energie impresionanta le anima, chiar =i atunci c`nd vorbesc de cimitire =i se pregatesc sa nareze „ultima pa\anie“. Beniuc a ramas, intr-adevar, acela=i: orgolios, neinduplecat, superficial patetic uneori, previzibil dupa primul vers, spirit vaticinar =i extraordinar de profund, totu=i, in poemele sale fundamentale, un liric vizionar cu antene orientate spre toate zarile, capabil sa c`nte cu toate instrumentele =i pe toate tonurile. Uneori, lirismul iese, ca la marii romantici, dintr-o mare sc`rba stap`nita, dar furia (semn, totu=i, de evolu\ie intr-o poezie care refuza sa evolueze) nu mai cauta alegoria, nara\iunea in versuri maniheiste. Sn turnul de veghe al poeziei lui Beniuc con=tiin\a estetica este, in ultimii ani, din ce in ce mai treaza.
* * *
Dupa ce in Scrieri, IV (1973), M. Beniuc a incheiat antologia versurilor sale, el publica in acela=i an volumul Pam`nt, pam`nt
=i in continuare: Focuri de toamna (1974), Ram`ne pururi vatra
(1974), Patrula de noapte (1975), |ara amintirilor (1976), Dialog
(1977), dovedind ca debitul izvorului sau liric nu a scazut.
Contestat, ignorat, batut de furtuni, amenin\at de moarte, batr`nul copac rezista =i, in trunchiul sau, numarul cercurilor cre=te.
Daca-i crestezi pu\in coaja, poezia curge fara dificultate, ca o seva naturala. Sau cel pu\in a=a pare. M. Beniuc versifica u=or, introduce nume proprii =i citate ilustre in poem, indoaie ideea p`na ce ideea apare, la urma, cu calu=ul rimei in gura. Tematic, volumele se aseamana intre ele =i pot fi citite din indiferent ce punct: aceea=i elegie aspra, acela=i fier ro=u rasucit in rana suferin\elor, acelea=i treceri (de acum previzibile) de la melancolie la agresiune.
Uneori in interiorul aceluia=i poem.
M. Beniuc scrie, in fapt, in doua registre lirice. Unul, foarte profund, este expresia unei stari (crize) existen\iale. Poezia devine,
in acest caz, o defini\ie perpetua, o confesiune brutala, o jupuire la rece a pielii de pe celulele vie\ii morale. Se configureaza, din asemenea reluari, nuan\ari, contesta\ii ale solu\iilor anterioare, o biografie lirica extraordinar de vie, autentica, imbracata, in volumele din urma, „in strai crepuscular“. O forma speciala de angoasa in fa\a mor\ii, o razvratire =i o acceptare, in acela=i timp, m`nioasa a destinului biologic, o implicare, cum pu\ini poe\i au realizat, a marelui univers in via\a micului univers individual — iata ce se observa la acest prim nivel al poeziei de senectute a lui
Mihai Beniuc.
Al doilea registru este acela al poetului ocazional. M. Beniuc continua sa comenteze evenimentele, sa firitiseasca de Anul nou pe cititorii sai =i sa gaseasca imagini poetice noi pentru toate aniversarile =i comemorarile de peste an. Scriind, el redevine bardul
increzator, sfatos, cu ochii a\inti\i spre orizonturile istoriei. Acolo
(intr-un poem) este terorizat de moarte, aici (intr-un poem vecin) este nepasator fa\a de neant, electrizat in fa\a mul\imilor in mar=, tribun (sau pribun) al marilor cauze sociale. Multe din aceste versuri
incearca sa dea substan\a lirica unor abstrac\iuni =i nu reu=esc, ca scrierile mistice care vor sa figureze corporal divinitatea =i nu pot.
Sntre cele doua registre nu exista concordan\a. Snsa M. Beniuc este, prin excelen\a, un poet al disimetriei =i al disonan\ei, al plusului =i al minusului. Portretul sau liric este suma unor atitudini care se contrazic. Identitatea iese din imbra\i=area, cu egala fervoare, a mai multor identita\i. Autenticitatea tonului „sfin\e=te totul“ (zice Lucian Raicu — Practica scrisului =i experien\a lecturii),
„patrunde cu mare suflu toate locurile poeziei lui Mihai Beniuc, neocolind, am putea zice, nici =tiutele locuri comune“. Se poate.
Snsa locurile comune, repetate, rasar brutal in ochi =i, in aceasta situa\ie, nu mai luam seama la gesticula\ia (figura\ia) lirica din spatele lor. Misterul marii poezii este a spune acela=i lucru (despre moarte, iubire) fara sa avem, la lectura, sentimentul repeti\iei.
C`ta vreme M. Beniuc ram`ne intr-o sfera de rela\ii intime =i
„da sama“ despre starile sale de existen\a, poezia are o mare for\a de sugestie. Volumul Pam`nt, pam`nt incepe cu aceasta inte roga\ie: „Acesta-s eu?“ =i poeziile ulterioare nu fac dec`t sa raspunda, intr-o mie de nuan\e, configur`nd la urma o fabuloasa
(inca) biografie morala. Este portretul poetului la batr`ne\e. Sn limbaj biblic, am fi inclina\i sa zicem: el este tot =i totul este el.
Este Manole care zide=te pe Ana pentru ca zidurile sa dureze, este dacul gata sa propteasca cerul cu suli\ele sale, este pasarea cu o aripa zdrobita, las`nd d`re de s`nge in praf, este un plop singuratic ce arunca foi ca ni=te bani invechi\i, =i noi in\elegem numaidec`t ca foile =i banii fac aluzie la anii pierdu\i ai poetului etc. „Acesta-s eu“, zice M. Beniuc in alt poem (Metempsihoza), dupa care urmeaza alte defini\ii, alte cercetari ale naturii pentru a afla acolo un semn, o urma, o linie a destinului individual. Cine nu este tulburat c`nd cite=te in versuri despre ochii de linx ai mor\ii care p`ndesc din tufari=uri, de corbii lui Edgar Poe (aminti\i intr-un poem), de soarele care fumega, de lupii care urla, de mormanele de frunze moarte, semne ale unei treceri iminente? M. Beniuc regase=te for\a de a spune aceste lucruri simple =i fundamentale:
„Acesta-i drumul, unicul ce duce
De unde nime n-are un’ s-apuce
Dec`t c-o treapta doara mai in jos
+i nici ur`t nu este, nici frumos.
Iar daca sim\i vreun dor, e unul, sf`ntul,
Sa nu te-azv`rla iar afar’ pam`ntul,
Ci-n s`nu-i sa-\i ingaduie-a apune
Cu firea-n lina ei putreziciune,
Cu pa=nica materie la cot,
Uitat de to\i, de toate =i de tot“, fugind de orice complica\ie a frazei, de orice g`nd mai labirintic.
Filozofia (aici =i in celelalte poeme), daca exista, este filozofia
intristarii. M. Beniuc o pune pe mai multe chei muzicale. Iata,
intr-un poem (Sunt suparat), sentimentul insuportabil al parasirii, al golului ce cre=te in jur, al dezradacinarii totale:
„Sunt suparat =i n-am cui sa ma pl`ng
Ca lacatul din poarta e nat`ng.
A=teapta cheia, singur nu deschide,
+i eu de mult am buzunare vide, —
Nici chei nu \in, nu am nici bani dec`t
Sa-mi cumpar c`te-o sticla, de ur`t a...i
Printre copaci la margine de lac
Ma plimb =i eu ca d`n=ii de sarac,
Lipsit de foi, batut de v`nt =i ploaie,
Cu crengi ce deznadajduit se-ndoaie —
Ei insa-a=teapta iar un anotimp,
Eu far’ sa mai a=tept, ma plimb, ma plimb...
+i-aud in urma-mi plopul cum suspina:
«De ce nu prinzi =i tu o radacina?»“ fara ca sub apasarea acestei grave senza\ii Beniuc sa renun\e la vechile, eternele lui obsesii: Unii il vorbesc de rau, planetele conspira etc. Sub movilele de foi ale durerii, spiritul sta inca treaz, gata sa ceara tradi\ionalul dinte al razbunarii. Unele imagini ale
imbatr`nirii merg spre lirismul mitic al lui Blaga:
„Eu par ca-s Pan ce pipaie natura
Cu bra\ele intinse =i cu gura“,
insa imaginea grandioasa a mor\ii nu \ine mult, poetul o readuce pe planul mai sarac al vie\ii.
O imagine mai pura a sf`r=itului aflam in poemul Ursul (vol.
Focuri de toam





Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite