Despre arta prozodica eminesciana s-au scris, de-a lungul timpului, nenumarate studii si articole, fiecare cautand, cu mai multa sau mai scazuta profesionalitate, sa puna in lumina inegalabila tehnica a celor mai cizelate poezii ale marelui nostru poet. Este suficient sa citam doar numele celor mai reprezentativi critici sau teoreticieni ai literaturii pentru a sublinia marele interes suscitat de arta verificatiei scriitorului: G. Ibraileanu, M. Dragomirescu, D. Caracostea, Vl. Streinu, G. Calinescu, L. Galdi, G. Tohaneanu, St. Munteanu, Edgar Papu, S. Marcus, M. Bordeianu, I. Funeriu, M. Dinu, D. Irimia, Adrian Voica s.a. Calitatile studiilor unor autori precum cei citati starnesc un interes deosebit printre cercetatorii operei lui Eminescu, si nu numai, conducand la ideea ca opera poetului continua sa fie un domeniu deschis unor variate cercetari, menite sa puna in noi lumini implicitul ei mister. Adrian Voica, in cartea sa, Versificatia eminesciana (1997), scrie ca Eminescu, asemeni marilor spirite, sugereaza mereu intrebari la care fiecare generatie se defineste prin raspunsurile pe care le da.(p.225) x6d22dy
Cercetarile intreprinse in ultimii ani (precum cele ale lui S. Marcus, M. Bordeianu, M. Dinu si, in special cele ale lui Adrian Voica -; nu numai un reputat teoretician al prozodiei, dar si un sensibil si delicat poet) beneficiaza de aportul teoretic al unor orientari moderne din domeniul lingvisticii generale si aplicate, precum structuralismul, semiotica sau poetica matematica, aducand un sensibil spor calitativ in studierea detailata a prozodiei, in general, si a celei eminesciene, in special, compartiment daca nu neglijat, cel putin cu superficialitate tratat de comentatorii literari, fara a mai vorbi de modul in care se studiaza poezia in scoala.
Bunaoara, Adrian Voica, in mentionata carte, isi precizeaza, transant, conceptia despre analiza poeziei cand afirma ca poemul eminescian se preteaza analizei pe diverse planuri. Ultimul si cel mai important este cel al simbolurilor, la care se ajunge prin investigatie la nivel ideatic, ideile sunt puse bine in evidenta de expresia artistica, fara sa fie insa omis nivelul prozodic- cel mai de jos si, din aceasta cauza, dispretuit adesea. Dar el este intotdeauna semnificativ si nu o data generator de surprize interpretative (80-81). Subscriem, integral, acestei viziuni investigatoare, care ar trebui sa fie incetatenita definitiv in practica receptarii poeziei, atat in domeniul critic profesionalizat, cat, mai ales, in cel didactic, unde, deocamdata, cu unele sporadice cazuri, este aproape cu totul negijata analiza nivelului prozodic al creatiilor poetice. Trebuie insa subliniat faptul ca acest nivel este parte integranta, de neseparat, a expresiei artistice, ca atare, investigarea lui devine indispensabila pentru orice comentator de poezie. De fapt, prin expresia artistica, deci, implicit, si prin nivelul prozodic, se patrunde in structurile de profunzime ale unui poem, iar a neglija expresia inseamna a intreprinde un demers analitic pur filosofic, sociologic, istoric etc, si nu unul estetico-poetic. Iata de ce exegezele -; mai vechi sau mai noi -; privind aspectele prozodice ale creatiilor poetice, in general vorbind, sau acelea referitoare la creatia poetica eminesciana, sunt atat de bine venite, iar analizele intreprinse de Adrian Voica -; pentru ca despre ele vom vorbi, mai ales, in randurile de fata -; se situeaza la un inalt nivel de competenta. Ele sunt aproape infinitezimale, de o riguroasa tehnicitate, operand cu un instrumentar notional modern si urmarind, mereu, prin punerea sub lupa a versurilor, relevarea semnificatiilor ideatice, estetico-poetice ale lor, prin raportarea textelor analizate, ori de cate ori este cazul, la variante (ex. Luceafarul, Mai am un singur dor, Doina, Venetia s.a.). Acest cercetator porneste, frecvent, de la observatii critice ale unor exegeti de prestigiu ai creatiei poetice eminesciene, pe care, de cele mai multe ori, le valideaza, prin analiza prozodica minutioasa. Nu de putine ori, insa, le nuanteaza, ori le pune sub semnul intrebarii, venind, in unele cazuri, si cu pertinente observatii personale la nivelul unor interpretari ale substantei lirice, puse in lumina de elementele componente ale prozodiei, precum celulele ritmice, masura, cezura, ritmul, rima, strofa.
Din cercetarile relativ-recente privind versificatia eminesciana reiese cu mai multa evidenta inovatiile tehnicii poetului si sudura perfecta dintre expresie (prozodie) si ideea poetica, reliefandu-se functionalitatea estetica a rimelor, cuvintele de rima fiind incarcate, in majoritatea cazurilor, de sens poetic si purtatoare de valoare estetica. Grija poetului pentru sudura dintre ideea poetica si structura sonora a versului merge pana la nivelul fonemelor, cum remarca, printre altii, si G. Calinescu, care spunea ca rima nu e altceva decit un accent al ideii, referindu-se la sonetul Cind insusi glasul (afirmatie, desigur, exacta). Ibrailenu, spunea, mai inainte, ca rimele -; la Eminescu -; sunt in concordanta cu fondul si stilul, iar mai aproape de noi, Constantin Noica preciza ca Rima inchide bucla gindului, il ritmeaza si poezia buna te invata sa respiri, la propriu si la figurat. Referindu-se la sonetul Venetia, Adrian Voica constata, urmarind aglomerarea substantivelor in cuvintele de rima, ca ele au deopotriva un rol muzical si unul poetic. Cercetarile acestui eminescolog au meritul, printre altele, ca realizeaza infinitezimale investigatii ale prozodiei eminesciene, nu ca scop in sine, ci ca mijloc de reliefere a complexei substante lirice a poeziei lui Eminescu. Diversele componente ale versificatiei eminesciene (ritmul, rima, punctuatia) sunt urmarite cu minutiozitate, pentru a surprinde expresivitatea acestora, ajungand la constatari interesante, precum aceea ca, in poemul Luceafarul, exista o contrabalansare ritmica intre strofe, aflate, e drept, la mare distanta una de cealalta, ceea ce ar demonstra, dupa acest autor, ca Eminescu intelegea muzical infrastructura poemului sau, apoi, ca muzicalitatea obtinuta prin mijloace prozodice (ritm, rima) urca, asemeni unei seve, prin imaginea artistica, idee si simbol, spre ceea ce numim armonie eminesciana; interesanta, de asemenea, este observatia referitoare la tonalitatile ritmice (din Luceafarul, in special), in care asocierea unor celule ritmice variate in anumite module ritmice, posibila prin tehnica accentuarii, pe care Eminescu o stapaneste in cel mai inalt grad, conduce la obtinerea unor nuante cu corespondente in lumea sunetelor muzical-ordonate. Daca schemele de baza -; spune autorul -; corespund tonurilor, variantele ar echivala cu semitonurile, de unde concluzia ca Eminescu a intuit, in mod genial, posibilitatile nelimitate pe care le are ritmul, precum si contributia sa esentiala la obtinerea muzicalitati. (97)
Am ajuns, astfel, la mult discutata armonie a versurilor eminesciene, aspect formulat ca atare, dar mai putin demonstrat, convingator, de catre critici. Dupa opinia noastra, putini dintre cercetatorii poeziei lui Eminescu au meritul de a fi demonstrat acest atribut esential al creatiei poetice eminesciene prin analize aplicate, riguroase ale tehnicii versificatiei poetului, si nu numai a acestui aspect, caci armonia eminesciana nu se rezuma numai la tehnica prozodica, element component al expresiei. Printre cercetatorii care au adus contributii substantiale la intelegerea armoniei versurilor marelui nostru poet, in afara de contributiile lui G. Ibraileanu si ale altor catorva (D. Caracostea, St. Munteanu), se numara, dupa opinia noastra, exegeti ca Mihai Bordeianu (cu studiul sau amplu Versificatia romaneasca, Junimea 1974) si Adrian Voica, autorul mai sus mentionatei carti Versificatia eminesciana (Junimea, 1997). Acesti cercetatori (la care s-ar mai putea adauga si alte nume) au supus unor minutioase corectii observatii si analize prozodice, efectuate de unii autori, care au ignorat un fapt de toata evidenta si anume ca ritmul in versul romanesc nu se reduce insa la alternarea silabelor accentuate cu cele neaccentuate (vezi Iorgu Iordan), intelegere pur mecanicista. Ritmul versului romanesc nu depinde numai de accent, el mai depinde de: a) raportul dintre accente si numarul silabelor din vers; b) de lungimea sau scurtimea cuvintelor din vers; c) de aspectul lor fonetic armonizat; d) de intonatia legata si ea de aspectul frazei poetice si mai ales de sensul ei, dar in corelatie cu lungimea sau scurtimea versului; e) si, desigur, de nesilita accentuare a cuvintelor legata insa de spiritul limbii si, totodata, de nevoile estetice ale poeziei (...), metrul si ritmul nu pot si nu au voie sa siluiasca baza lingvistica a cuvintelor, adica caracterul specific al limbii (...) in limba noastra, ritmul poate imbraca urmatoarele forme: binara, ternara, cvaternara, cvinara, si chiar senara, iar metrul poate merge de la doua la optsprezece silabe (M. Bordeianu, Op. cit, p.57). Cu alte cuvinte, poetul roman nu creeaza cu silabe, ci cu grupuri de cuvinte, altfel spus, cu elemente ritmice. Asadar ritmul versului romanesc nu rezulta din silabe grupate artificial intr-o anumita masura prestabilita (intr-un vers de o anumita lungime), care se succed dupa un anumit ordin, ci cu cuvinte (anumite cuvinte pot da chiar cheia ritmica a unei intregi poezii) si cu grupuri de cuvinte, unde ansamblul accentuatelor si neaccentuatelor constituie deja un ritm (Ibidem, p.59).
Versul romanesc este poliritmic si, cu deosebire, versurile lui Eminescu. Din aceasta poliritmie reiese armonia eminesciana, la nivel prozodic, ea fiind implinita de complexitatea trairilor interioare, a temelor, motivelor si a ideatiei estetico-poetice.
Spre exemplu, armonia, la nivel prozodic, a versului:
Din valurile vremii, iubita mea, rasai nu este data de iambi, cum cauta a arata un analist, ci de poliritmia pe care o implica:

- - - - - / - - - // - - - - // - mesomacru troheu peon II iamb

La fel, in versurile:
Nu-mi spune lira mea nimic
Au amutit, sonara,
Deci cinturilor mele zic
Adio tuturora, armonia expresiei ritmice este data, de asemenea, de structurarea poliritmica a versurilor:

- - - / - - - // - - ( amfibrah + cretic + iamb)
- - - - // - - - ( peon IV + amfibrah)
- - - - - // - - - ( mesomacru + cretic)
- - - // - - - - ( amfibrah + peon III)

In strofa care urmeaza, din Luceafarul, ritmul nu este iambic, cum credea L. Galdi, ci poliritmic, acest atribut conferindu-i armonia expresiei:
Si pas cu pas pe urma ei
Aluneca-n odaie
Tesind cu recile-i scintei
O mreaja de vapaie

_ 1 / _ 1 _ // 1 _ 1 ( iamb + amfibrah +cretic)
_ 1 _ _ / _ 1 _ ( peon II + amfibrah )
_ 1 / _ 1 _ _ / _ 1 ( iamb + peon II + iamb )
_ 1 _ // _ _ 1 _ ( amfibrah + peon III )

Tot asa, in:
Codrule cu riuri line
Vreme trece, vreme vine.
Tu din tinar precum esti
Tot mereu intineresti,

ritmul nu e trohaic, cum o spune majoritatea comentatorilor, ci poliritmic (deci variat, complex, ceea ce-i da muzicalitate, nuantare melodica, armonie):

1 _ _ / _ 1 _ / 1 _ ( dactil + amfibrah + troheu )
1 _ / 1 _ / 1 _ / 1 _ ( trohaic + tripodie trohaica )
_ _ 1 _ / _ _ 1 ( peon III + anapest)
1 _ 1 / _ _ _ 1 ( cretic + peon IV)

De asemenea, in versurile:

- Ce mi-i vremea, cind de veacuri
Stele-mi scinteie pe lacuri,
Ca de-i vremea rea sau buna
Vintu-mi bate, frunza-mi suna,

ritmul nu e exclusiv trohaic, ci tot poliritmic:

1 _ / _ _ 1 _ ( troheu + peon III )
1 _ / 1 _ _ / _ 1 _ ( troheu + dactil + amfibrah )
_ _ 1 _ / 1 _ / 1 _ ( peon III + dipodie trohaica )
1 _ / 1 _ / 1 _ / 1 _ ( troheu )

Iar in versurile ( din Revedere ):
Marea si cu riurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna si cu soarele,
Codrul cu izvoarele, armonia prozodica e o epifanie sonora a armoniei interioare, concretizata, cum arata Adrian Voica, in scheme ritmice identice sau foarte apropiate ca structura:

1 _ / _ _ 1 _ _ _ ( troheu + hipermesomacru)
1 _ / _ _ 1 _ _ _ ( troheu + hipermesomacru )
1 _ / _ _ 1 _ _ ( troheu + mesomacru )
1 _ / _ _ 1 _ _ ( troheu + mesomacru)

Dar in legatura cu armonia poetica eminesciana, am vrea sa reamintim ca ea nu e conturata numai de sonoritatile fizice, muzicale, ale prozodiei (cum spuneam, unul din elementele structurii de suprafata), ci si de alte aspecte mai importante (de tensiuni lirice si de meandrele lor, de teme si motive), ce tin de structura de adancime (de imbricarea diverselor ei nivele, pana la cele abisale). Unii exegeti ai poeziei lui Eminescu, precum Adrian Voica, spre exemplu, sunt preocupati, aproape exclusiv, de investigarea nivelului prozodic, doar unul din elementele expresiei artistice si mai rar de nivelul morfo-sintactic, de elementele ce tin de gramatica textuala (de ansamblu), care, toate, contureaza ceea ce numim armonie poetica eminesciana. Ne intrebam, in consecinta, daca termeni precum muzicalitate, melodicitate, armonie, folositi frecvent de multi autori, ca fiind sinonimici, nu se refera, cumva, la aspecte relativ diferite? Noi credem ca intre acesti termeni se impune, totusi, o disociere, armonia fiind un termen cu un camp semantic mai larg, cuprinzandu-i, ca subalterni, pe ceilalti doi, plus alte componente din planul structurii de adancime al unui poem.
In Personalitatea literaturii romane (Institutul European, 1987, p.170), criticul Const. Ciopraga emite o precizare interesanta referitoare la armonia liricii eminesciene: armonia eminesciana este rezultatul inscrierii intr-un ritm al universului, pentru a fi simultan linga luna si linga izvoare, intr-un cadru care, fara sa-si piarda sensul grandios, este concomitent un spatiu intim, tutelar, iar la pagina 176 adauga: Muzica astrala, care puncteaza bunaoara zborul lui Hyperion, incinta, dar ea nu ar fi sublima fara raportare la o musica humana, asociata nostalgiilor multiple, specifice omenescului.
Se discuta, apoi, despre subconstientul creator al lui Eminescu, ca factor important in textualizarea substantei lirice a versurilor sale, incercandu-se sa se descifreze acest subconstient in jocul procedeelor prozodice. Impresia noastra este ca procedandu-se astfel, se absolutizeaza infailibilitatea investigatiei acestui nivel in surprinderea substantei lirico-reflexive a poeziei eminesciene, cand se afirma, categoric, ca subconstientul creator este un seismograf extrem de fin al starilor sufletesti carora numai cercetarea prozodica le poate afla adevarata semnificatie (Adrian Voica, Op. cit, p.70). Credem ca e o exagerare, sau, mai degraba, o pledoarie pro-domo.
Opinia noastra e ca cercetarea prozodica e una una din caile prin care se pot surprinde meandrele ,,subconstientului creator”, alaturi de altele, precum analiza imagisticii, a procedeelor figurative, a temelor si motivelor etc. Apoi, tot in legatura cu aceasta problema, se isca intrebarea: care este factorul determinant in procesul elaborarii artistice eminesciene, cel constient, reprezentat de competenta prozodica a poetului, sau cel ,,subconstient”, caruia am prefera sa-i spunem intuitiv? Fara a pune la indoiala catusi de putin truda constienta a poetului in elaborarea tehnica a versurilor, credem ca factorul decisiv in procesul creatiei sale l-a jucat ,,subconstientul”, sau intuitia artistica. Extrapoland situatia, acelasi lucru se poate spune si despre procesul de receptare a poeziei (in general). Nu atat prin investigatii supertehnicizate (care pot, adesea, produce reactii aversive celor ce le urmaresc) se ajunge la substanta lirico-reflexiva, cat, mai ales, prin demersul intuitiv al receptorului, cum o dovedesc intuitiile critice ale unor mari exegeti ai poeziei eminesciene (G. Ibraileanu, G. Calinescu, Constantin Noica si multi altii) de la care pornesc cercetatorii supercalificati ai nivelului prozodic, validandu-le, analitic, valabilitatea sau mentinandu-le ( mai rar infirmandu-le).
Si, cu aceasta, ajungem la o alta problema, aceea a relatiei: tehnicism analitic -; subiectivitate interpretativa. Cu toata aparenta rigurozitate stiintifica, investigatia supertehnicizata nu elimina subiectivismul in interpretarea faptelor prozodice. Dovada o constituie interpretarile diferite date acelorasi fenomene tinand de nivelul versificatiei de catre diversi analisti. Ideal ar fi ca cercetatorul versului eminescian sa intruneasca, fericit, in personalitatea sa critica, o inalta competenta lingvistica, o viziune teoretica moderna asupra fenomenului literar si penetranta intuitie estetico-poetica a receptorului avizat de literatura. Un asemenea interpret al poeziei eminesciene ar ajunge, indiscutabil, la a constata unitatea organica a acestei poezii, cu alte cuvinte, la concordanta ideaticii estetico-poetice a ei cu complexa organizare prozodica, ceea ce , cu o singura sintagma, am putea numi armonie eminesciana, armonie care, astfel inteleasa, constituie unul din atributele esentiale ale intregii creatii eminesciene, inclusiv exceptionala sa proza publicistica, strabatuta de un viguros spirit pamfletar, pus in lumina de o extraordinara gama de procedee expresive. Cercetatorul atent al publicisticii poetului (cuprinzand exceptionale articole polemice) nu va putea ignora evidentele ei atribute expresive, de la tehnica structurarii textelor, pana la diversitatea elementelor de figuratie, complementare celor din creatia artistica, aspecte care intregesc caracterul organic al operei eminesciene, considerata in integralitatea ei. Pentru ca, in sensul larg al termenului, armonia operei lui Eminescu e un atribut care reiese din caracterul ei organic, de unitate in varietate, de intreg foarte complex si contradictoriu, dar care, in structura lui de adancime, implica piloni, sau, ca sa folosim termeni din limbajul critic modern, topoi consonanti.