Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
EMINESCU SI FOLCLORUL
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

c1g1gg
Daca, prin imposibil (caci a reface, prin ipoteza istoria faptelor neintamplate e una din operatiile cele mai arbitrare), viata lui Eminescu ar fi reeditat biografia nediscontinua, armo nioasa si de lunga escala a lui Vasile Alecsandri — istoria noastra literara i-ar fi rezervat, de buna seama, in planul acesta al creatiilor populare, altminteri zicand, al folclorului, un capitol tot atat de copios, ca si cel de care s-a invrednicit rapsodul Mircestilor si al Mioritei. Se implinesc ca maine sase decenii de la aparitia celei dintai editii de literatura populara, extrasa din manuscrisele poetului, piatra de temelie, chiar daca modesta si improvizata, solida totusi pentru tot ceea ce s-a edificat dupa aceea, si locul adevarat la care poetul Floarei albastre si al Luceafarului ar avea dreptul sa aspire in istoria folcloristicei noastre e departe de a fi acela pe care il binemerita.
Si intru aceasta, fireste, o parte in opera de slefuire a unui text popular, o doina, o balada sau un basm, Eminescu nu s-a ridicat pana la nivelul aceluia care a transmutat carbunele opac in incandescentul diamant al Mioritei si al Kirei Kiralina, carora nici unul din poemele lui originale — fie el si cel mai

sugestiv dintre pasteluri — nu le poate tine piept, iar, pe de alta parte, originalitatea poeziei eminesciene si prestigiul ei crescand, cu trecerea anilor, la fel cu fulgerul de lumina ce
Hyperion dureaza prin Cosmos, pana la treptele Demiurgului, trebuia sa eclipseze orice alta constelatie, oricat de stralucitoare, din cate si el a sadit in galaxiile creatiilor populare. Si pentru a evita orice posibila rastalmacire, sa precizam chiar dintru inceput. Si Miorita si Kira Kiralina si indiferent care din textele culese si “corese”1 de Vasile Alecsandri, si pentru care el a primit cu seninatate atat blamul celor ce, in frunte cu
Heliade Radulescu, il decretasera, “Mesterul-drege-strica“2, cat si elogiul binemeritat al celor care, de la Ionescu de la
Brad si pana la Ovid Densusianu si Mihail Sadoveanu sunt legiune, — oricare, zic, dintre nestematele acestea raman,



totusi, in ciuda inaltelor podoabe cu care superiorul simt artistic al poetului le-a investit, creatiuni patent poporane; in timp ce si Fat-Frumos din lacrima si Calin nebunul si Fata din gradina de aur si Miron si frumoasa fara corp, desi altoiuri in tulpina de supradistilate seve ale creatiei populare, sunt si raman inegalate “poeme originale de inspiratie folclorica“, pe care numai Eminescu putea sa le elaboreze. Deoarece dintre toti poetii secolului al XIX-lea, afara poate de Vesile Alecsandri, si in orice caz mai cu temei decat despre acesta, numai despre
Eminescu s-ar putea spune, pentru a folosi o formula a lui
Hasdeu, de la 1867, ca si-a nutrit intreaga fiinta si creatie literara, ca si literatura poporana, din “fantanile” purificate si de continuu debit “ale unui instinct virginal”.
Initierea folclorica a lui Eminescu urca pana la anii fragezi ai copilariei si despre ea marturisesc multe din poemele lui de maturitate, pe cari cetitorul le cunoaste indeajuns, dar peste care nici o incursiune, oricat de expeditiva, prin arcanele adum brite ale folclorului, nu-si poate ingadui sa treaca cu usurinta.
Cel mult sa le circumscrie. De aceea, parasind unul din ostroa vele cele mai tulburatoare (sonetul Trecut-au anii...), in ghiocul caruia presimti auind toate furtunile viitoare (“Iar timpul creste-n urma mea ma-ntunec”), cu alunecarea aceea insensibila dintr-un catren intr-altul (“Povesti si doine, ghicitori, eresuri,
/ Ce fruntea-mi de copil o-nseninara, / Abia-ntelese, pline de ntelesuri”), ce duce, ca-n Infinitul lui Leopardi, in oceanul amintirilor si al Nirvanei (“e il naufragar m’è dolce, in questo mare”) — ne vom opri la poemul Codru si salon, ce nu numai insumeaza toate detaliile paradisului natal, dar il si evoca, imbibat de toate miresmele si de toate ispitele edenului origi nar. In valea aceasta a Iosafatului, copilul a deprins sa cunoasca tainele naturii (“Mama-i stia atatea povesti, pe cate fuse /
Torsese in viata... deci ea l-au invatat / Sa talcuiasca semne si-a pasarilor spuse / Si murmura cuminte a raului curat”), si tot

aici a avut si revelatia iubirii pretimpurii si pretimpuriu rapuse.
Aici, de fapt, se situeaza marea si, pana in clipa de fata, insolubila taina biografica din viata lui Eminescu, aceea pe care intuitia iscoditoare a lui Bogdan-Duica a numit-o “iubita de la Ipotesti”, fantasma sublunara din Mortua est, ce-l va veghea incontinuu in toate incercarile exclusivei lui pasiuni veroniene. De aceea, un pelerinaj pe cararile neplivite ale iu birii adolescente e drumul cernit, dar plin de ecouri, pe care
Orfeu il face in bezna Tartarului:
S-a stins. De-aceea insa ar vrea inca o data
Sa vada lunca verde, departe valea-n flori,
Unde ades pe bratu-i, in noaptea instelata,
Sedea pe stanca neagra spuindu-i ghicitori.
Da, ghicitori, enigme. Ce stia el pe-atunce
De-a vietii grea enigma, de anii furtunosi?
In lacu-adanc si neted, in mijlocul de lunce,
Parea ca vede zane cu par de aur ros...
Paralel insa cu initierea aceasta folclorica, oarecum instin ctiva si fortuita, isi face drum si se contureaza si o initiere sistematica, la care contribuie, in egala masura, predispozitiile tanarului peregrinar, deplasandu-se, cand singur, cand in ansambluri teatrale, dintr-un colt de tara intr-altul pe-ntinsul graiului romanesc, fie ambianta spirituala a epocii. Caci veacul al XIX-lea e, prin excelenta, veacul folclorului, iar anii debutu lui si de formatie ai poetului cad intr-o vreme cand problemele creatiei populare preocupau toate constiintele, fiind, in ce le priveste, dominate de imensul prestigiu poetic al lui Vasile
Alecsandri. Mare devorator de literatura, atat autohtona cat si universala — cum si-l amintesc fie fostii sai colegi cernauteni, fie fostul sau coleg de teatru si de redactie, Ion
Luca Caragiale, si cum a si fost in realitate —, Eminescu,

discipolul, bibliotecarul si familiarul autorului acelui unic te zaur antologic, care a fost Lepturariul lui Aron Pumnul, cunostea, de buna seama, din tipariturile si din periodicele de epoca, atat parerile lui Balcescu si Russo despre poezia popu lara, cat si, mai cu seama, epocala culegere, de la 1866, a lui
Vasile Alecsandri. Pentru Balcescu, poeziile si traditiile popu lare sunt intaiul din cele cinci feluri de documente, ce slujesc la alcatuirea istoriei nationale. “Poeziile populare — spunea dansul in Cuvantul preliminar despre izvoarele istoriei romanilor, din fruntea Magazinului istoric pentru Dacia de la
1845 — sunt un mare izvor istoric. Dintr-insele aflam nu numai fapte generale, dar ele intru si in viata privata, ne zugravesc obiceiurile si ne arata ideile si simtamintele veacu lui”. La lumina lor, adaoga, au apelat si invatatii Grimm si
Michelet in lucrarile lor asupra dreptului german si francez.
La fel si cu traditiile sau povestile populare. De aceea nici indemnul istoricului nu se lasa asteptat, si el se cuvine amintit la obarsia falangelor de culegatori cati s-au adaos de-atunci si pana astazi: “O adunare dar a poeziilor si a povestilor, ce se afla in gura poporului roman, este de trebuinta. Noi cerem spre aceasta ajutorul celor ce locuind pe la tara pot mai cu lesnire a le culege si a le impartasi”. Indemnuri de felul aces tuia se mai auzisera in publicistica noastra, in aceea de dinco lo de Carpati, indeosebi, si daca ele nu sunt marcate ca la
Balcescu, si mai tarziu, la Alecu Russo, de un strict caracter stiintific, ele nu sunt mai putin hotarate si nu merita o atentie mai mica. Foaia pentru minte, inima si literatura a lui George
Barit, carturarul si publicistul de inalta autoritate, ridica inca din 1838 chestiunea poeziilor populare, din care s-ar putea scrie “tomuri intregi”, daca s-ar aduna din “gura seceratoa relor, torcatoarelor si maicelor, ce-si leagana pruncii, adormin du-i cu horele sale”, iar in 1839 da expresie aceluiasi indemn, intr-o formulare dintre cele mai substantiale: “Dorul inimii

noastre, scria George Barit, mai de multe ori descoperit, este ca, doar pe incetul sa vor scula barbati, care nu isi vor pregeta a culege odata cantecele Ossianilor si a barzilor romanesti, originale, neschimbate, neatinse, cum se afla in gura poporu lui in munti, in vai, in sesuri, oriunde. Sa vedem care natie ne va intrece cu aceste. Cine nu stie ca in cantecele, in povestile, in jocurile, obiceiurile, teremoniile unei natii se afla mai cu osebire trasaturile adevaratului caracter?” Ceea ce, trecand peste bruma orgoliului national, pe care Saint-Beuve, daca nu ma insel, il asemuise sovinismului intelectual (dar il practica sera si Vuk Karagici si Mickiewicz si Michelet si Edgar Quinet), orgoliu ce se regaseste sub pana publicistilor nostri si este o trasatura proprie veacului, ceea ce Barit spunea ramane perfect valabil si astazi. Trei decenii mai tarziu, in Foaia... fratilor
Hurmuzachesti, de la Cernauti, Alecu Russo, colaboratorul cel mai apropiat al lui Vasile Alecsandri, tovarasul calatoriilor prin munti si, de buna seama, spiritul cel mai lucid si cu cea mai sigura orientare critica din generatia sa, aparea, postum, cu marele sau studiu Poezia poporala, intesat de formule fericite si de texte antologice, din care nici o mireasma nu s-a trezit inca, chiar dimpotriva. Alecsandri avea dreptate sa invoce autoritatea lui Alecu Russo, ca pe a celui mai pretios dintre colaboratorii sai, in prefata culegerii sale din 1866. “Datini le, povestile, muzica si poezia sunt arhivele popoarelor. Cu ele se poate oricand reconstitui trecutul intunecat” sunt primele randuri ale studiului si adevarurile acestea sunt ilustrate, rand pe rand, cu entuziasmul, cu umorul si cu gratia de totdeauna ale autorului Amintirilor si al Cantarii Romaniei.
Refrindu-se la Virgil si Ovidiu, cei doi “creatori de poezie antica“, Alecu Russo le adauga si pe al treilea poet: “pastoriul campiilor si al muntilor nostri care au produs cea mai frumoasa epopee pastoreasca din lume: Miorita. Insusi Virgil si Ovidiu s-ar fi mandrit cu drept cuvant, daca ar fi compus aceasta

minune poetica.” Confirmari istorice, vestigii ale vechilor relatii economice si mai ales datine originale si o limba nestricata,
“armonioasa, pitoreasca si cu totul straina de jargonul cartilor”, iata ce afla Alecu Russo in poezia si in reuniunile poporale. O preumblare printr-un iarmaroc, cu alta lume si cu alt decor, decat cele orasenesti, echivaleaza cu o adevarata schimbare la fata. “De unde eram la indoiala, scrie el, daca romanii sunt o natie sau o colonie cosmopolita moderna, un soiu de Algerie franco-italiana-greceasca, incep a intrevedea adevarul”. Un lautar ce scoate lauta de sub suman, recita balade si doine: “o nationalitate intreaga se dezveleste in graiul, in hainele, in tipul antic, in cantecele acelor oameni”. Si recitativul atator crampeie memorabile, Alecu Russo il incheie, si cu el si studiul, ca un adevarat virtuos al metaforei: “Iata poezie! exclama el... Fie forma versurilor uneori defectuoasa, ele imi par mie poleite cu razele geniului. Privighetoarea nu e frumoasa, dar cantecul ei este din rai”. Despre prefata lui Vasile Alecsandri, aceeasi din intaia brosura, de balade, de la 1852, si care debuteaza cu aforismul, de mult intrat in legenda, “Romanul e nascut poet”, cu care s-au mangaiat atatea generatii de ratati ai lirismului, ca si despre culegerea insasi, vorbeste chiar el, si mi se pare ca se cuvine seniorului, care a fost si care a ramas, fara contestatie, in latifundiile poeziei popula re, onoarea unui citat, cel putin, pe ordinea de zi! “Toate aceste poezii, fara data sigura, spunea inca din 1852 Alec sandri, si fara nume de autori, sunt ascunse de secoli intregi, ca niste scumpe pietre in sanul poporului. Ele sunt expuse a se pierde: prin urmare e o sfanta datorie de a le cauta si a le feri de noianul timpului si al uitarii.” Ultimele randuri ale prefetei vorbesc de “coordonarea” ce Alecsandri a adus-o mate rialului culegerii sale si termenul trebuie subinteles si pentru procesul de retusa (“culese si intocmite”), conceptie de la care nu se va abate nici in viitor si-n consecventa careia se revela

inalta sa constiinta artistica. Cand, zece ani mai tarziu, va tipari texte din recolta lui mos Cozma Vioara (Convorbiri literare, X, 1 august 1876), imaginea “pietrelor scumpe” re vine si cu ea si afirmarea aceluiasi principiu: “Trebuie, spunea
Alecsandri, sa le curat, sa le dau forma si lustrul lor primitiv, sa le coordonez precum am facut cu cele publicate pana acum”.
Iata lucruri, prea bine cunoscute si celui mai elementar tratat de istorie a folcloristicei noastre, dar care se cuveneau reamintite, pentru ca incheie o perioada din cele mai estinse din literatura noastra, dominata, cum spuneam, de prestigiul inviolabil al lui Alecsandri. A vorbi de un cult al lui Alecsandri la Eminescu ar putea sa para neverosimil aceluia care-si aminteste rezervele, pe cari tanarul student de la Viena le formula, in pragul anului 1870 si inainte de a fi debutat la
Convorbiri literare, cu privire la teatrul lui Alecsandri, in binecunoscutul studiu inchinat repetoriului nostru teatral, din
Familia. Si totusi, adevarul este ca rezervele acelea, intemeia te in ciuda varstei, si minutios cantarite de un adanc cunoscator al problemelor de teatru, nu anuleaza inalta pretuire pentru poetul original si pentru neintrecutul slefuitor al nestematelor folclorice. Se cunosc cele trei strofe cu care se incheie intaia parte din manifestul Epigonilor, pe care-l trimitea la Iasi, in august 1870, strofe dedicate celei mai mari dintre gloriile noastre lirice, lui Vasile Alecsandri (“ce din frunze iti doineste, ce cu fluierul iti zice / ce cu basmul povesteste...”) si mai cu seama accentele ultimei strofe, atat de incarcata de magia cadentelor eminesciene:
Sau visand cu doina trista a voinicului de munte,
Visul apelor adance si a stancelor carunte,
Visul selbelor batrane de pe umerii de deal —
El desteapta-n sanul nostru dorul tarii cei strabune,
El revoca-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.

Or, versurile de aici, uneori aproape identice (“Traiam cu doina trista-a voinicului de munte”), alteori mai departate, dar lipsite cu toatele de rezonanta contextului de la 1870, se regasesc in lungul monolog din postuma Povestea, pe care umbra lui Stefan cel Mare (“Barba alba — pletele albe cu desavarsire”) il debiteaza “asemeni unui leu murind”, la in vocatia lui Poesis, eroina Geniului pustiu, postuma din acelasi an, 1869, cu romanul juvenil al lui Eminescu, si-n care Stefan nu uita nici cantarea dulce a unui bland poet”, care a proslavit unirea tarilor surori, si care nu-i altul decat rapsodul Horei
Unirii. Astfel de coincidente nu sunt intamplatoare. Ele sunt semnele acelei veneratii continuie, pe care Eminescu a purtat-o mai-marelui sau, de-a lungul intregii vieti.
La vremea aceasta, preocuparile folclorice ale tanarului poet, care numara la activul sau trei ani de colaborare la Familia, sunt greu de precizat. Desigur, Alecsandri, pe de o parte, larga audienta de care folclorul se bucura in paginile Fami liei, pe de alta si participarea sa la cercul literar “Orientul”, patronat de Grandea, directorul Albinei Pindului, sunt imprejurari care ar fi putut favoriza o activitate, din care manuscrisele pastreaza prea putine urme. O incercare de a versifica — altminteri fluida si promitatoare — basmul lui



Arghir, cateva crampeie de doine, ratacite prin paginile poemu lui in proza Genaia, pe cat de ambitios, pe atat de amorf, si de unde o insemnare, greu de situat, topograficeste — fapt in cinci doine, fapt in cinci hore — spune si prea mult si prea putin, si tot acolo, de mai precisa identitate, doua randuri cu oarecare perspective: “Ingerul pacii cu floarea luminii in mana
— Doina Floarei — Doina Dainei — ca si Klage der Ceres”, ce trimit desigur la poemul schillerian — e cam toata recolta. In procesul-verbal din 18/30 iunie 1869, al cercului “Orientul”, pe care Albina Pindului il tipareste sub semnatura lui Gr. H.
Grandea, flancat de cei doi secretari: V. Granem Pop si Ionita

Badescu, proces-verbal reprodus, desi de proportii, intocmai de Gazeta Transilvaniei si-n care se impart insarcinarile de vacanta ale membrilor cercului, Eminescu figureaza impreuna cu Basarab si V. Dumitrescu pentru strangerea folclorului din Moldova. Ipoteza, dupa care asa-numitul “Caiet anonim”, compilatie a unui scrib ca si agramat, ce se afla in manuscri sele poetului, si care a fost utilizat de poet in transcrierile colectiei sale, de la Viena si Berlin, ar apartine acestui rastimp, al toamnei 1869, poate ca n-ar fi improbabila. Dar inainte de sfarsitul anului 1869, Eminescu e la Viena si manuscrisele ne impartasesc un alt proces-verbal, scris de mana lui Eminescu, cu osebire interesant, pentru ca aceeasi grafie, de altminteri textele sunt vecine, se intalneste si in rezumatul, punctajul ar fi mai corect spus, lacunar la mijloc, al basmului in proza
Calin Nebunul, a carui cariera, precum se stie, va fi din cele mai generoase. Am inceput, pe baza catorva deductii ce se pot urmari in aparatul critic la capitolul poemului in versuri Calin
Nebunul, sa fixam cronologia acestui proces-verbal al unei societati studentesti vieneze, pentru ca majoritatea probleme lor sunt ardelene, si pentru cazul cand ipoteza noastra, franata totusi de un prea firesc scepticism, s-ar dovedi totusi intemeia ta, clipa cand punctul “Calin Nebunul” ia corp, ca-ntr-o alta geneza, ar fi ca si determinata. Un lucru e sigur: procesul verbal e anterior lui ianuarie 1870, pentru motivul ca unul din personagiile amintite, autorul si criticul dramatic Al.
Lazarescu-Laertiu e solicitat cu deferenta, in timp ce articolul din Familia, despre repertoriul teatrului, din ianuarie 1870, al lui Eminescu, il executa cu severitate. Dar biografia de detaliu a vietii lui Eminescu, cu deplasarile pe luni, pe zile si pe ceasuri, mai are de strabatut inca multa cale. De aceea, ne vom multumi sa retinem ca pe un prim fapt de folclor, pozi tiv, punctajul basmului in proza Calin Nebunul, pe care la sfarsitul stagiului vienez, mai curand la inceputul celui berli

nez (toamna lui 1872), il transcrie dupa dictare, cu prescurtari stenografice si cu o caligrafie rapida, in caietul sau, integral, dar urmand de aproape punctajul din 1869. Ceea ce ilustrea za cu prisosinta misterele gestatiei in creatia eminesciana, pe seama careia au circulat atatea legende. Despre cea mai absurda dintre toate, am pomenit la timpul sau, cand am citat opinia unui gazetar al timpului, dupa care Luceafarul ar fi fost scris intr-o noapte, in trenul ce-l aducea de la Iasi la Bucuresti.
Pentru un poet ale carui manuscrise vorbesc tocmai de cumplitele chinuri ale facerii, fantazia aceasta enorma e de-a dreptul ridicola. Un al doilea fapt de folclor, ce tine de toamna vieneza din 1869, e ambianta societatilor studentesti, cu ecourile, pe care adunarile generale, anuale, ale “Astrei”, adevarate sarbatori nationale ale poporenilor de pretutindeni, le transmit presei si cetitorilor ei. Adunarea generala a acestui an 1869 avusese loc la Somcuta, cu discursul de o lirica elevatie, Poporul roman in poezia sa, al lui Iosif Vulcan, cu donatia lui Iacob Muresan, directorul general al Gazetei Transilvaniei, pentru fundarea unei Academii de drepturi, la Sibiu sau Oradea, cu dezbateri premergatoare intemeierii Fondului de teatru roman in Ardeal, dezbateri din cele mai fructuoase, si la care participa exponenti ai intelectualitatii transilvanene si din tara, de toate generatiile, printre care si Eminescu. Congresul de la Putna, al studentimii romanesti din toate provinciile, amanat cu un an din cauza razboiului franco-german, alimenteaza doi ani aproape constiinta etnica a unei comunitati, sensibila la toate vibratiile dinlauntru si din afara si intretine o efervescenta spirituala, pe care Eminescu a respirat-o cu nesat, paralel si intretesuta cu studiile universitare, cu lecturile, cu prelungitele taifasuri cu Slavici si cu tarziile veghi ale creatiilor sale lirice, care, in atmosfera aceasta prind aripi si isi iau zborul. Cele cateva articole politice din vremea aceasta si corespondenta cu Iacob
Negruzzi, cu atat de viguroasa condamnare a militarismului

prusac, consuna cu ambianta intregii prese ardelene, al carui cetitor si pretuitor a fost si a ramas din anii tineri ai Vienei si
Berlinului si pana la aceia ai sextenatului de la Timpul. Conglo meratul habsburgic nu incepuse inca sa paraie din toate madularele, dar tabla de sah a politicii internationale era in continua fierbere. Ziarele relatau, si ma gandesc la Gazeta
Transilvaniei, miscari muncitoresti in plina Viena, inregistrand in acelasi timp zvonuri si pregatiri de razboi. In lumina eveni mentelor ce se profilau in zare, si pe care istoria le-a scos din urna, precum razboiul franco-german si mai departe, Comuna din Paris, cu flacarile ei incrucisate, careia Eminescu avea sa-i inchine una din cele mai patetice evocari, o informatie ca urmatoarea, pe care o desprind din rubrica de “varietati” a
Gazetei Transilvaniei din 4/16 iunie 1869 e cu osebire semnifi cativa, prin cate ecouri sugereaza:
“Mitrailleuse — este numele unui instrument de razbel; un tun este acesta de constructiune asemenea revolverului; intr-un patrat de oara poti dobori cu el o armata intreaga. Si fiindca civilizatiunea a infirat si aceasta inventiune umanistica intre rechizetele pacii eterne, este un ce firesc, ca Austria inca voieste a mobila armariul sau cu acea scula fatala. Ministrul comun de razbel are de cuget a procura doua sute mobile de acestea, se intelege in favoarea pacii. — Sarmana pace, pana cand membrele tale zdrobite de tiranie si nedreptate vor repausa tot pe varful sulitelor si tot in gura tunurilor asasinatoare?!
Cand, dreptatea, libertatea si egalitatea perfecta vor forma unicul tau capataiu?”
Pentru un popor ca al nostru, purtat de dragul Imparatului
(“Inaltate d-Imparate / pune pace nu te bate”) si intru gloria pajurii bicefale, pe campurile de lupta de la Solferino, Mailand si Canecret, un atare protest public impotriva razboiului si o atare profesiune de credinta pacifista echivaleaza cu o diploma de onoare, pe care miscarea mondiala a pacii din zilele noa

stre nu va pregeta, suntem siguri, s-o autentifice. In ce priveste, si fara sa intram in istoricul acestei arme de percutie, retinem doar distanta pe care a strabatut-o, de la asediul Parisului din 1870, despre care povesteste Francisque Sarcey, impresio nat de zgomotul, de parca sfasia o matase, ce facea, si pana la primul razboi mondial, cand, la Muratan, in Dobrogea, ne secera din gura vaii, gratificandu-ne cu cate un glonte dum dum, intercalat din loc in loc pe banda...
Interesul lui Eminescu pentru creatia populara, in timpul studiilor de la Viena si Berlin, ca de altminteri in toate celelalte perioade ale activitatii sale, se manifesta in triplul plan: al culegerii de texte populare, al inspiratiei folclorice, derivata in opere originale si al problemelor folclorului, asa cum se reflecta ele in manuscrisele poetului. Majoritatea textelor popu lare, doine si strigaturi din anii acestia, sunt de provenienta ardeleana si ridica o chestiune, pana astazi, de domeniul ipo tezelor: sunt ele, aceste texte (ce apartin msse-lor 2285 si
2284 si pe care cetitorul le poate urmari la aparatul critic, al fiecarui text in parte) culese de Eminescu, sau numai transcrise din alte culegeri, tiparite in carti si periodice? O insemnare din primul an al Vienei noteaza titlurile unui ciclu de conferinte ce urma sa tina, in Maramures, si, printre ele, si titlul:
“Strangerea literaturii noastre populare”, neurmat de vreun material ilustrativ, dar care ar putea fi un indiciu al preocu parilor sale. Ce credea el despre valoarea poetica a acestor texte, se vede atat din multele acolade, de creion rosu si albastru, ce imbratiseaza texte intregi sau pasajii demne de atentie, cat si din calificativele, cu care noteaza ici si colo: buna, frumoasa, ciudata, excelenta (vortrefflich). Un ciclu de basme in proza, incepand cu Calin Nebunul, despre al carui punctaj, anterior cu doi-trei ani, am amintit deja, este tran scris dupa dictare, cum reiese atat din grafica rapida si abreviatii, cat si din predominanta stilului oral. Prelucrarea

celor trei basme: Calin Nebunul cules de el, si a celor doua din Kunisch, Fata-n gradina de aur si Miron si frumoasa fara corp, elaborate la Berlin si transcrise in ultima forma la
Iasi, atesta un travaliu indelungat si mai ales o originalitate de felurite planuri, asupra carora am insistat cu alt prilej.1
Din timpul Vienei dateaza anume insemnari in nemteste, legate de felurite aspecte ale folclorului. Originala sau numai ex cerpt, o nota staruie asupra interesului cu care urmareste si participa la petrecerile popoarelor, ce-i par tot atatea sarbatori sufletesti, cucernice ca o rugaciune. “Intr-un asemenea mo ment, marturiseste, parca deschid un mare Plutarch si din filele cele vesele sau de-o tristete ascunsa, din mersul vioi sau obosit, din leganarea si din gesturile diferite citesc biografiile unor oameni fara nume, dar nimeni nu va putea intelege pe cei renumiti, fara a fi simtit vreodata, pe cesti necunoscuti”, si insemnarea e cu atat mai pretioasa, cu cat eroilor si personalitatilor, asa cum i-a infatisat marele biograf al antichitatii, li se substituie biografia anonima a celor multi si umili intr-o vreme cand studiile de etnopsihologie ale lui
Steinthal si Lazarus2 isi puneau fundamentele, dar in deplin acord cu preferintele de totdeauna ale poetului pentru inaltele valori morale si artistice ale poporului. O alta nota vorbeste de farmecul poeziei populare, constand in conciziune, in simpli tate si naturalete, mergand pana la absenta rimei. Totusi, adauga poetul: “Sa speram, ca tot se vor mai gasi suflete care sa nu fie jignite de rima neindemanatica sau de simplitatea unui cuvant vechi ci vor pretui a se adapa la izvorul curat ca

lamura si mai pretios ca aurul al poeziei noastre populare, decat sa bea din izvorul de apa de zahar cu portocale”.1 Tot atunci, si ca un ecou al cultului sau pentru Shakespeare, pentru care a vorbit atat de patrunzator in articolul din pragul anului 1870, din Familia, despre repertoriul teatrului nostru, aceste imagini in care impleteste o cununa de flori naturale si pentru autorul Regelui Lear, si pentru geniul muzei populare:
“Flori mirositoare, insa salbatice ca florile din cununa nebunu lui Rege Lear. Oare amestecul ce pare fara inteles a florilor salbatice ce se strecoara prin pletele batranului rege nu sunt metafore vii a creerilor sai, in care imaginile, florile gandirei s-amestecau salbatice si fara inteles? Si cata profunditate in acele gandiri, si cat miros in acele flori. Astfel sunt si florile salbatice — cantecele poporale. Pe campiile lor a cules Shakes peare si orice poet national — pe alte campii insa a cules poetii aceia care vorbesc de rai si de iad, de ingeri si demoni, de stelele cerului si de margaritarele din fundul marii. Shakes peare a vorbit de om — de om cum e. Betivul sau e betiv, eroul sau e erou, nebunul sau e nebun, scepticul sau e sceptic, si fiecare om e muruit din gros cu culoarea caracterului sau, caci Poporul concepe cum vede si Shakespeare a fost al poporului sau prin excelenta.”
Stagiul de trei ani in capitala Moldovei, inseamna pentru preocuparile folclorice ale lui Eminescu perioada cea mai favora bila, cea mai bogata in urmari. Contactul cu cartile si, in deosebi cu cartea veche romaneasca, pentru salvarea careia, in calitatea sa de director al Bibliotecii universitare, a pledat in rapoarte de o clasica frumusete, prietenia cu Ion Creanga, aedul prin excelenta, al folclorului national, anul de revizorat pe doua judete, si stransul contact cu lumea satelor si cu

izvorul autentic al creatiilor populare si al graiului romanesc, si in cele din urma redactorul Curierului din Iasi, in coloanele caruia inregistreaza toate faptele de cultura privind poporul ca si atentatele cate presa provinciala savarsea la adresa puritatii si originalitatii sufletului poporan — iata profesiuni si activitati in care Eminescu a risipit energie si clarviziune si care au lasat ecouri, fie in manuscrisele poetului, fie in creatia sa literara si publicistica. Manuscrisele de Iasi, oblongele registrele revizorale (2306, 2307, 2308) sau coalele ms-ului 2262 sunt intesate cu texte populare, doine, strigaturi, balade, ale caror prototipuri si izvoare urmeaza sa fie identificate, dar care, asa cum se prezinta in pachete masive, si intr-o transcriere nu numai continua, dar din cele mai caligrafice, dau pe fata la poetul marilor chinuri familiale si sentimentele din toamna anului 1876, la slujbasul si ziaristul harnic si de o rara constiinciozitate, un atasament pentru creatiile populare, remar cabil. Poeziei lirice si epice, se adaoga asta data bogatele extrase din paremiologia marelui vornic Iordache Golescu, al carui infoliu, azi la Academie, facuse obiectul unei lungi dezba teri la “Junimea” si al unui studiu dintre cele mai pertinente publicat de Alexandru Lambrior, in Convorbiri literare, pe




1874. Infoliul acesta (Pilde, povestiri, cuvinte adevarate si povesti adunate de...”, azi cota 213 B.A.R.) a fost in mana si sub ochii lui Eminescu care-si designa, cu habitualul creion rosu, fie proverbele, pe care si le va transcrie, cu admirabila lui caligrafie revizorala in manuscrisele sale, fie istorioarele ce vor figura in cartile de citire, la care colabora dimpreuna cu Miron Pompiliu, chestiuni asupra carora am mai insistat1 si care revin, cu noi precizari, si-n aparatul critic al volumului

de fata.1 O atentie deosebita merita cele doua colectii de ir moase sau cantece de lume, din caierul carora, cum am semna lat, cu prilejul volumelor anterioare ale editiei2, nu o data si-a tors pretioase fire pentru poezia sa originala. Prezenta aces tor masive grupe de irmoase, atatea din ele de o duioasa poezie retrospectiva, in transcrierea carora pune osardie, cali grafie si foarte multa rabdare, ridica o problema la prima vedere contradictorie. Era Eminescu un admirator al cantecului de lume sau numai un amator de curiozitati suburbane, cum atatia sunt inclinati sa creada? Desele recitiri si interventii in cursul sau dupa transcrierea acestor compacte culegeri, si mai ales felul cum transcrie, dupa un manuscris ce-i apartine, cea de a doua culegere (B. 2308), arata limpede ca manifestarile poetice ale poporului constituiau pentru el o unitate, ca toate erau deopotriva documente psihologice, din randul carora nu lipsesc nici chiar piesele de infern, acele cantece fara perdea sau “spre rusinea lautarilor”, din care manuscrisele pastreaza un bun numar, si care se cuvin intelese si altminteri decat numai ca bizarerii ale acelui homo duplex despre cari vorbesc, intre altii si biografii lui Baudelaire. Poetul, care-si interzice sa copieze, desigur pentru crispantul ei subnivel de arta, balada
Maria din Bezdad, glorie de circumstanta si de periferie a muzei lui Bolliac, si careia Spitalul amorului i-a imprumutat o faima si o circulatie, excesive, poetul care improviza in marginea textului originar, variante si versiuni slefuite si care, mai presus de toate, putea sa prefaca un irmos, plin de zgura ca “De-ar fi fost mijloace si-ar fi putinta“ in suavul cantec as zice mistralian, De-ar fi mijloace — nu are nevoie de circumstante atenuante. De altminteri, la vremea aceasta, credinta poetului ca ceea ce face originalitatea unei limbi si a

literaturii populare, in primul rand, este fondul de locutiuni,
“acele tiparuri neschimbate, care se formeaza in curs de mii de ani si dau fiecarei limbi fizionomia ei proprie” si acele
“multimi de finete psihologice care ele dau abia viata sunete lor moarte din cuvinte”, revine tot mai insistent in interventiile lui publicistice. Scriind despre primul numar al revistei Colecto rul literar pentru ambele secse ce aparea la Piatra si publica traduceri vatamatoare din Ponson du Terrail, Eminescu se intreba cu buna dreptate: “Dar la dreptul vorbind, la Piatra intr-un tinut muntos, plin de legende, de proverbe, de locutiuni, apoi de localitati istorice, Colectorul nu gaseste ce sa culeaga?
Un muntean de bastina, nascut de asemenea in tinutul
Neamtului, e Ion Creanga. Citit-au vreodata colectorii pe Danila
Prepeleac, Soacra cu trei nurori si altele, ca sa vada, care ar trebui sa fie izvoarele, din care sa se inspire si cum vorbesc si se misca tinutasii din Neamt? A aduna aceste “legende si povesti, proverbe si locutiuni, adevarate nestimate ale gandirii poporului romanesc”, pe care ravagiile ziaristicii contempo rane, si pseudocultura le amenintau cu disparitia, i se pare obligatia prima a revistelor de provincie, si indica un program si o conceptie, armonios cristalizate.1 Iar cand in august 1877, o foaie ilustrata, bucuresteana (Globul), pretinde sa-si zica
“foaie de literatura populara“, Eminescu afla prilejul sa defi neasca largindu-l, conceptul, invocand exemplul Sezatoarei de la Budapesta, revista umoristica a lui Iosif Vulcan, care

incearca “a da ca in oglinda cugetarea si modul de a vedea al poporului chiar”. Si adauga: “Literatura populara nici se poate numi altceva decat sau cugetarea si productele fantesiei poporu lui insusi, care devine literatura in momentul in care se pro duc prin scriere, sau produceri ale clasei culte, care se potri vesc insa asa de bine cu gandirea poporului, incat daca acesta nu le-a facut, le-au putut insa face”. Dupa care citeaza pe cei cativa “putin reprezentanti ai literaturii populare la romani”:
“Anton Pann (Valahia), Vasile Aron si Ion Barac (Transilva nia), Const. Negruzzi si Vasile Alecsandri (in unele scrieri) pentru Moldova si intre cei mai noi fara contestare Slavici
(povestirea umoristica) in Ungaria si Creanga (povestirea fan tastica) in Moldova. Daca mai adaugam cateva scrieri mai vechi de agronomie, ale lui Ion Ionescu, care sunt scrise cu totul in limba si in chipul de a gandi al poporului, am cam mantuit cu literatura populara romana.” In treacat, sa amintim ca in privinta largirii conceptului de literatura populara, Emi nescu se potriveste cu o mai veche parere a lui George Barit, care, inca de la 1849, isi punea intrebarea: “Care se pot numi cantece poporane? Dn. A. disertand despre ele, ne cam lasa la indoiala cu definitiunea. Sa numim noi cantece poporane nu mai pe acelea care se afla si se aud cantandu-se intre opt milioane de romani din vechime, din buni strabuni, fara sa li se stie auctorii lor? Sau cantece poporane adica proprietatea buna si dreapta a poporului, sunt si acelea ale caror compui tori poate fi si sunt chiar contimporani ai nostri, insa cantecele lor fusera primite pestetot, ele strabatura in sucul si maduva poporului? Mi se pare ca toti criticii se invoiesc la dezlegarea acestei ultime intrebaciuni. Rapsodiile lui Omer au fost cantece poporane la elini; germanii stiu sau invata pe Schiller de memorie” etc. etc.
Cu toamna anului 1877, Eminescu trece la Bucuresti si cei sase ani, ai redactorului la Timpul, bogati in rasunatoare

campanii de presa, culminand, in ordinea creatiilor lirice, cu publicarea Scrisorilor si a Luceafarului, nu scad intru nimic interesul lui Eminescu pentru folclor. Chiar dimpotriva, atat de multe si variate sunt aspectele, pe care acest interes si aceasta dragoste le imbraca. Surghiunul bucurestean al poetu lui, atat de diferit de exilul de mai tarziu, berlinez, al lui
Caragiale, fericit ca prietenul sau Paul Zarifopol, plecat in tara, a hotarat sa se intoarca iar la “franzoala surghiunului”, il pune fata in fata cu vechile culegeri de poezie populara, iesene, inclusiv irmoasele, pe cari le reciteste, le degusta, le retine si le completeaza cu alte texte, ce-i cad, intr-o forma sau alta, sub ochi. Mireasma acestor vechi flori de camp, presate in filele manuscriptelor, ii reinvie toate amintirile iesene si nu o data, poetul se surprinde improvizand pe primul spatiu alb, intre coloane intesate de doine, in metru popular, mai totdea una elegiac, crampeie din inepuizabila sa confesiune de iubi re. Alei draga, alei mica; Ma-ntrebai draga-ntr-o zi; Lumineze stelele sunt astfel de reflexe biografice, transcrise folcloric si ele ni se par, in ciuda celor care le subevalueaza, de un pret cu atat mai ridicat cu cat folosesc gratiile naturale ale metrului popular. Lor le urmeaza monologuri mai dezvoltate, precum
Intre nori si mare; Dragoste adevarata; Ce sta vantul sa tot bata, — unele incepute inca de la Iasi, ca aceasta din urma, celelalte asternute dintr-un condei si pastrand in cutele lor mai mult de o sugestie — doua din multele cantece de lume, pe care continua sa le treaca dintr-un recipient intr-altul, al manuscriselor. Desigur, nu e vorba sa legiferam, dar faptul ca-n anii acestia, de inceput al surghiunului bucurestean, cantecele de lume sunt atat de prezente in manuscriptele poetului poate ca are si o ratiune psihologica. “Offenbach alunga pe
Mozart si pe Beethoven” spune Eminescu, intr-o anume imprejurare, intr-unul din comentariile lui politice si metafora iti vine nu o data in memorie, cand peregrinezi printre filele

manuscriselor, unde irmoasele se invecineaza nestingherite cu liedul cel mai serafic, nu insa pentru a confirma aceasta metafora, ci pentru a intelege o data mai mult complexitatea sufleteasca a marelui liric, si in ce masura nici Offenbach, nici Spitalul amorului nu-l tulbura. O operatiune predilecta este si aceea a grupelor antologice, de tipul Cornul lui Hüon, pentru care cetitorul afla detalii si presupuneri la locul re spectiv al aparatului critic. O atentie speciala se cuvine grupu lui de texte dintr-un manunchi de file (2260, 303—310), in care cu grafia bucuresteana si cu cerneala neagra a anilor
1881—1882, se intalnesc transcrieri din ciclul quadrinhas
(catrene) braziliene si chiote tiroleze in analogie cu strigaturi romanesti (Convorbiri literare, XV, 1 aprilie, 1881), alaturi de taieturi din doua publicatiuni periodice, dintre care una bucovineana (Foaia Sotietatii...) a fratilor Hurmuzachesti si cealalta un periodic ardelean, ce foloseste numerotatia versurilor din 5 in 5. Cum unele din textele acestea din urma apar aidoma in colectia Jarnik-Birseanu, din 1885, inseamna ca
Eminescu le-a retinut inca de la aparitia lor in periodice, ceea ce e firesc, parte din materialele colectiei Jarnik-Birseanu fiindu-le incredintate celor doi autori inca din 1879 de canoni cul M. Moldoveanu de la Blaj. Pe de alta parte, cum unele catrene, folosite ca analogii cu cele braziliene si tiroleze, din tre strigaturile romanesti se intalnesc si in culegerile lui Emi nescu, intrebarea este daca nu cumva la alcatuirea acestui ciclu va fi colaborat si poetul nostru. O mentiune speciala, de asemenea, micului text Epsoara (2260, 310) pe care-l transcrie dintr-o publicatie, pe care o si numeste: Toroipanul. Din fericire fondul de periodice al bibliotecii Academiei Romane ne-a pus sub ochi aceasta publicatiune. Fara a intra in detalii, ce-si au locul la paragraful respectiv al aparatului critic (jocuri de copii — Mnemotehnice), sa spunem ca e vorba de o foaie provinciala de la 1882, antiliberala, avand pe prima pagina,

la mijloc, temuta emblema a luptelor electorale din trecut, binecunoscuta bata, toroipanul. In violentul articol de politica interna, e inclus si textul, pe care Eminescu si-l copiaza, modificand, instantaneu, in chip fericit, doua versuri, dupa legea din batrani a folclorului, care rotunjesc, la fel cu apa pietrele din vad, orice text ce se rostogoleste. “Domnule, Maria Ta, / Aveam toata starea mea / O epsoara, buna-rea, / Imi tineam casa cu ea “, spunea textul popular si cinci luni mai tarziu, intr-un excelent editorial din Timpul poetul relua formu la, adaptand-o: ...”Pan-acum majoritatea era compacta. Cum era buna-rea, isi facea treaba cu ea, zice-o vorba si lucrurile mergeau struna...” E numai unul din cazuri, de felul in care lucra ziaristul, la care s-ar putea adauga si cazul banditului
Serdaru, de ale carui peripetii se serveste intr-un alt splendid editorial de politica interna, pe care cititorul il poate urmari la locul indicat — si care mai are si meritul de a favoriza serioase rectificari in biografia eminesciana.
Pentru a nu spune ca toata colectia Timpului din vremea redactorului sau de sase ani, mai exact, toate articolele sale sunt strabatute de astfel de curenti, de mai mare sau mai mica intensitate folclorica. Apelul la proverbe, la locutiuni, la subtilitati lexicale, e una din metodele constante ale ziaristu lui, de vasta cultura politica si familiar, ca putini altii, afara poate de Heliade Radulescu si Hasdeu, al tezaurului creatiilor populare. In ziua cand ziaristica lui Eminescu va fi studiata cu aplicatia si ravna cu care sunt studiate poezia si proza lui literara, se va vedea cat de intense sunt cunostintele sale de folclor si psihologie populara, cat de sigure sunt intuitiile, cat de fara de gres aplicatiile, cat de fericite, cu un cuvant, metaforele. Dar Timpul ofera si alte aspecte. Unul este acela al repopularizarii si valorificarii operei poetice a lui Anton
Pann, din lucrarile caruia (Povestea vorbei, Nastratin Ho gea) foiletonul ziarului face bogate secerisuri, caci Anton



Pann, “finul Pepelei — cel istet ca un proverb”, cum suna inscriptia din prytaneul Epigonilor, a ramas pentru Eminescu unul din scriitorii cei mai pretuiti. Aceeasi atentie o acorda redactorul Timpului si literaturii populare a altor popoare, publicand in foileton un bogat ciclu de “balade sarbe”, de o impecabila tinuta artistica, al caror talmacitor ramane anonim, pana cand in 1889, in coloanele Fantanei Blanduziei, a carei directie un grup de tineri literati o incredintasera poetului, vremelnic insanatosit, aceleasi balade sarbe, fara de nici o schimbare, sunt republicate sub semnatura lui Dionisie Miron, cunoscut folclorist banatean, si din paginile Columnei lui
Traian a lui Hasdeu. Si reeditarea aceasta la distanta de sapte ani, ce tine de initiativa lui Eminescu, lumineaza mai mult decat o taina biografica; ea emotioneaza pentru statornicia cu care Eminescu isi manifesta pretuirea si admiratia. Si fiindca am amintit de biografie, sa intercalam, aici, un text, prin excelenta autobiografic, mai putin cunoscut, dar in a carui interpretare ne place sa vedem ceva mai mult. El se intitu leaza Pro Domo, e un etrefilet polemic si proclama cu fermi tate si cu orgoliu obarsia taraneasca, atat a sa, cat si a con fratelui sau de redactie, Ioan Slavici. Dar o face cu atat de puternic accent de sinceritate si cu o atat de instantanee si plastica inventie paremiologica. Cetitorul care-si aminteste virulenta primelor cronici teatrale si primei polemici a lui
Eminescu la Timpul1 din toamna anului 1877, si determinate tot de sacrificiile dorobantilor nostri in razboiul independentei, se va regasi in acelasi climat:
“Radicalii trebuiau sa stie ca razboaiele nu se fac cu palavre, ci cu bani si ca vorbele goale din dealul Mitropoliei nici il imbraca, nici il incalzesc pe dorobant.

Iara daca e vorba despre cuvintele aspre, apoi tot lucrul are numele sau. Ticalos nu-i decat acela care ticaloseste pe oamenii ce, in adevar nu sunt ticalosi; a le spune insa ticalosilor, ca ticalosi sunt, nu e nici cestie de «limbagiu», ci o foarte trista datorie a tuturor oamenilor, care a luat neplacuta sarcina de a judeca despre netrebniciile, ce se fac in lumea aceasta.
Ba o foita, care-si macina palavrele tot la moara Romanului ajunge sa se anine pana si de persoana colaboratorilor Timpu lui. Ca unul e ungurean, ca celalalt e corist la teatru. Dar asta nu e suparare — pot sa insire mult si bine asemenea filosofii si sa se intereseze prea cu de-amanuntul de viata noastra privata, in care nu vor gasi nici umbra de fapta rea.
Ca unu-i roman din Ardeal, ca celalalt in copilarie catava vreme a legat cartea de gard si si-a facut mendrele prin ac tori, nu dovedeste nimic rau nici in privirea caracterului, nici in privirea inteligentii lor. Daca vor cerceta si mai departe, vor gasi ca unul a legat araci in via parinteasca si ca celalalt a tinut coarnele plugului pe mosia parinteasca si la urma, ca amandoi sunt vita de taran romanesc, pe care nu-l faci strain nici in ruptul capului si pace buna.
Cine n-a simtit pana acum, ca in mucul nostru e mai multa nationalitate adevarata decat in vinele tuturor liberalilor la unloc, acela sau sufere de boala din nascare, ce nici un leac nu are, sau isi inchide ochii cu de-a sila si nu vrea sa vada.
Cand d-lor ne zic noua, ca nu suntem romani, rade lumea, care stie ca ne tinem grapa de parinti, ce neam de neamul lor au fost romani; dar cand le zicem noi d-lor ca sunt ramasite si pui de fanarioti, atunci ii ustura rau, pentru ca e adevarat si se stiu cu musca pe caciula“ (Timpul, III, 4, 5 ianuarie
1878.)
Aceasta diversa valorificare a creatiei poporane, urmarita cu perseverenta si, de cele mai multe ori, cu inversunare in

coloanele Timpului, aceasta iubire si credinta nemasurata in si pentru “geniul” poporului romanesc, Eminescu le sprijina la rastimpuri, cu lungi popasuri programatice pe care i le prilejuiesc, fie ratacirile unor culturi false, cu urmari dezas truoase in invatamant, in lingvistica, in literatura si in politi ca, fie reactiile unor carturari luminati, in frunte cu Hasdeu, a carui activitate sustinuta si a carui invioratoare directiva stiintifica, imprimata folcloristicei se afirma atat in publicatii periodice Traian, Columna lui Traian, Revista noua, cat si in lucrari fundamentale, precum cele doua volume de Cuvente den batrani (1879, 1880), ce prefigureaza marele sau dictionar etimologic (Etymologicum Magnum Romaniae), conceput, cum bine s-a spus, “nu ca simplu dictionar de limba, ci ca o enciclo pedie linguistica-folclorica si istorica a poporului roman”1.
Pentru Hasdeu folclorul, pe care, — influientat de Steinthal
— il numeste “etnopsihologie”, sta in stransa legatura cu linguistica. “Linguistica, se spune in introducerea cartilor populare, se refera la organizarea limbilor. Etnopsihologia, pe de alta parte, cerceteaza credinta popoarelor, depusa mai cu deosebire in literatura poporana. Ambele, linguistica si etnopsihologia, spiritul popoarelor in limba si acelasi spirit in literatura, sunt intr-o corelatie intima, adesea indisolubila...”2
Si conceptia aceasta concorda, intru totul, cu aceea pe care
Eminescu, adapat la izvoarele firesti ale folclorului, nu nu mai a intuit-o instinctiv, dar si a fundamentat-o in studiile sale universitare, pe vremea cand lucrarile lui Steinthal si
Lazarus erau la ordinea zilei (Xenopol insusi, cum atesta corespondenta sa, isi propune sa traduca din cercetarile aces

tuia pentru Convorbiri) si, dupa aceea, in demonstratiile sale publiciste, la care ne-am referit mai sus. “Niciodata o carte nu va deveni poporana, daca ea nu vorbeste in graiul cel necioplit al poporului, daca nu rasfrange credintele poporului, sperantele lui, slabiciunile lui, daca stie ceva mai mult decat stie poporul in patriarhala sa nestiinta...” spunea Hasdeu in aceeasi intro ducere la cartile poporane1 si, ca un ecou inrudit, ii raspundea, la putin timp dupa, randuri ca acestea dintr-o serie de “notite bibliografice”, tiparite in trei numere consecutive ale ziarului, pe marginea catorva carti recente, printre care si Ispirescu si
Creanga: “O adevarata literatura trainica, care sa ne placa noua si sa fie originala pentru altii, nu se poate intemeia decat pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe traditiile, obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-ati produce in afara de geniul intr-adevar national (nu patriotico-liberalo politic), nu va avea valoare si trainicie, nici pentru noi, nici pentru strainatate.“2 De aceea socotea de a sa datorie sa reco mande, asa cum facuse si alta data, strangerea nefalsificata a produselor creatiei populare, chiar daca uneori s-ar parea ca frang barierele decentei. “Unele din ghicitori — spunea el, in marginea culegerii de Pilde si ghicitori adunate de Petre Ispires cu —, sunt cam echivoce, dar nu ne pare rau. Cu toate consideratiile de decenta literara, am dori ca mai cu seama elementele literaturii populare sa se adune fara scaderi, si nealterate prin pruderie. Tale quale.”3 Adus sa vorbeasca, cu privire la Creanga, despre basme, acele basme, pe care Maxim
Gorki copil, le soarbe cu nesat din gura dadacei (la servante au grand coeur din Baudelaire, pe care Henry Troyat o afla materna si fabulatorie, si-n biografia lui Dostoievski), Emi

nescu, pentri care, ca si pentru majoritatea cercetatorilor, basmele au, la toate popoarele, aceeasi substructura, se intrea ba, prin ce, totusi, un basm e original. Fireste, raspunde el, ca nici prin materie, nici prin prototipuri: “Ceea ce e original in basm e modul de a le spune, e acel grai romanesc, cu care se imbraca ele, sunt modificatiile locale, potrivite cu spiritul si cu datinile noastre”1. Cand, in 1882, o data cu noua serie a Columnei lui Traian, Hasdeu incepe sa publice primele rezul tate obtinute pe baza chestionarului2 referitor la obiceiurile juridice ale poporului roman, redactat si impartit invatatorilor inca din 1877, Eminescu consacra evenimentului un lung si substantial comentariu. Dupa ce afirma ca spre deosebire de stiintele naturale si matematici, care “prin chiar natura lor sunt cosmopolite” — “stiinta istoriei, a limbii, a manifestarilor artistice ale unui popor, a vietii juridice, a datinilor, este o stiinta nationala... prin care se intaresc vertebrele nationalitatii” si dupa ce constata ca falsa noastra civilizatie “prefacu Cu ventele den batrani in limba pasareasca a gazetelor si a pledoa riilor dinaintea tribunalelor, incat chiar dictionarul limbii in circulatiune trebuie trecut prin depanatoare”, Eminescu ajunge la concluzia, si justa si frumos formulata ca “ceea ce se dez groapa prin aceste documente, istorice si linguistice, nu sunt dar numai materialuri de interes arheologic, ci e Romania insasi, e geniul poporului romanesc, de pe care se inlatureaza paturile superpuse de ruine si de barbarie”.3
Concluziile, ce se desprind la capatul acestui examen, cu osebire descriptiv in care am urmarit, sub cele trei ipostaze, raporturile lui Eminescu cu folclorul sunt, banuiesc, destul

de limpezi. Admirator, predestinat, al creatiilor populare,
Eminescu si-a facut ucenicia in chiar gradinile imbalsamate ale folclorului, de la care a imprumutat atatea miresme si atatea podoabe pentru propria sa creatie poetica.”1 Culegator al folclorului, de diverse specii, a pus in transcrierea si in plivirea unor vegetatiuni parazitare, doua pasiuni, ce nu o data se razboiau intre ele: pasiunea artistului format la scoa la folclorica a lui Vasile Alecsandri si pasiunea cercetatorului stiintific, anticipand cerintele folcloristicei moderne2. Inter pret si comentator al creatiilor populare, in care descifra sem nale de demult ascunse ale psihologiei poporului3, inainte chiar de a fi fost in curent cu lucrarile teoretice, de etnopsihologie,
Eminescu e, in perioada maturitatii lui intelectuale, aceea a sextenatului de la Timpul, contemporan cu scoala folclorica a lui Hasdeu, cu ale carui conceptii concorda si ale carui contributiuni le urmareste cu larga simpatie si le comenteaza cu adanca patrundere. Insa lucrarea cea mai de pret si cea mai vasta in materie de folclor a lui Eminescu, oricat de paradoxala ar putea sa para deocamdata afirmatia, e aceea a

activitatii lui ziaristice, aceea in care luptatorul politic, anti liberal, antifeudal, si antilevantin si-a irosit nu numai cei mai frumosi ani din viata, dar in care a distilat toate licorile folclorice, si in primul rand lamura paremiologiei populare.
Vorbind despre “poezia revolutionara a trecutului” si dupa ce pomeneste, cu oarecare rezerva, de psalmul lui Luther, ca de
“marseilleza razboiului taranesc” (1525—1526), Engels facea justa observatie ca, inca din veacurile trecute, “catania a pus in mare masura stapanire pe poezia noastra populara“1, ceea ce reiese de altfel si dintr-un studiu recent al acad. Wolfgang
Steinitz, Cantecul si basmul ca voce a poporilui2, bogat in exemple de cantece ostasesti, ce inca de la inceputul veacului trecut infatisau intr-un mod “dramatic si dur, viata soldatilor din armata feudala“. Poezia noastra populara si, desigur, nu numai cea ardeleana, unde termenul e bastinas, dar si aceea din vechea tara, cum se poate vedea si din culegerea lui Emi nescu, a produs un mare numar de doine de catanie, in esenta proteste antirazboinice, carora cercetatorii din trecut ai fol clorului le-au acordat toata atentia, asa cum le-o acorda, cu si mai puternice temeiuri, cercetatorii zilelor noastre. Intr-un loc al studiului sau, si anume la capitolul “Ura impotriva statului feudal si burghezo-mosieresc”, acad. C. I. Gulian scrie intre altele: “a...i Cu o deosebita putere si-a exprimat si poporul nostru sila si ura fata de armata pusa in slijba statului bur ghezo-mosieresc, fata de serviciul militar din trecut, pe care l-a resimtit ca o apasatoare si insuportabila corvoada, ca un regim de chin si batjocura pentru tinerii recruti”.3 Si este, fireste, numai unul din aspectele acelei critici sociale, pe care creatia populara o ilustreaza cu fiecare din produsele ei, poezie,

basm, proverb. Virtutea militara si progresista a folclorului e astazi o notiune pe deplin incetatenita. Herder insusi, care atata vreme a fost privit sub un unghi limitat, reinvie, cum arata studiul acad. Wolfgang Steinitz, in armura de luptator, cu ale sale “voci ale popoarelor”.1 Optica epocii noastre a im pus alte lentile, cu alte focare. In procesul acesta istoric, pe care creatia populara l-a asistat indeaproape, contributia fol clorica a lui Eminescu se inscrie printre primele, ale veacului sau, in frunte cu cea mai luptatoare dintre formele ei: proza sa ziaristica. Intr-insa, ca pentru un lung si dificil razboi,
Eminescu a topit toate metalele, si ale intelepciunii populare si ale propriei sale intelepciuni si le-a prefacut in arme de lupta.
Dar, in cele din urma, Bastilia feudala a fost rapusa.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite