r9o9oj
Intr-un articol din naurmai-rul trecut, am incercat sa arat dependenta stransa a literaturii romane de realitatile nationale. Aceasta dependenta am ilustrat-o prin diferite consideratii asupra naturii influentelor straine, care au fecundat spiritul national si au inlesnit aparitia si dez voltarea literaturii romane.
Dar aceasta teza se poate dovedi si prin alte fapte din istoria literaturii noastre.
Sa ne oprim asupra unuia din cele mai concludente: evolutia deosebita a literaturii nationale in Moldova,
Muntenia si Ardeal.
I
Mai intai, deosebirea dintre Ardeal si cele doua “Prin cipate”.
In prima epoca a literaturii noastre beletristice, Moldova si Muntenia au o literatura scrisa de boieri (Conachi,
Vacarestii, Momuleanu, om de casa boiereasca; pe atunci, numai boierii se puteau cultiva), o poezie lirica influentata de literatura franceza si de cea greceasca noua. In Ardeal insa, in acelasi timp, apare o literatura epica si didactica,

cu caracter popular, scrisa de intelectuali iesiti din popor
(acolo poporul a avut putinta sa se cultive mai devreme), ramasi legati de popor, caci in Ardeal nu existau clase superioare nationale, care sa absoarba si sa “boiereasca“ pe intelectuali. E vorba de scriitori ca Aron, Barac etc., cu opere ca: Leonat betivul si Dorofata femeia sa, Istoria lui Arghir si a preafrumoasei Elenei, Risipirea cea din urma a Ierusalimului etc.
Deosebirea se datoreste, asadar, conditiilor istorice, structurii deosebite sociale, extractiei deosebite a scriitori lor, influentelor straine diferite.
In epoca urmatoare, patruzecioptista, literatura bele tristica din Ardeal e inferioara celei din Principate. Ea insa seamana cu cea de dincoace de munti pentru ca acum, si in Ardeal, si in Principate, domina aceeasi stare su fleteasca: sentimentul de redesteptare si dezrobire natio nala si de innoire sociala. Apoi, scriitorii din Ardeal si
Principate acum nu se mai deosebesc ca in epoca preceden ta: intelectualul ardelean nu mai este atat de departe de boierinasul moldovan, intelectual si el, si mai ales de bur ghezul intelectual muntean, in definitiv si el un om din popor. Am subliniat mai sus cuvantul “mai ales”, pentru ca acestei apropieri mai mari intre scriitorii ardeleni si munteni ii corespunde si o mai mare asemanare intre litera tura ardeleana si cea munteneasca decat cea moldoveneas ca. In adevar, literatura ardeleana, ca si cea munteneas ca, e mai “patruzecioptista“ decat cea moldoveneasca.
Dar, in aceasta epoca, Ardealul nu produce nimic viabil, decat doar Rasunetul (Desteapta-te, romane!) al lui An drei Muresanu. Restul — maculatura, dar aceasta nu are

a face, caci oricat de slaba ar fi productia literara, ea tot oglindeste o epoca.
Cauzele superioritatii Principatelor sunt multe: cultu ra franceza, mai potrivita spiritului romanesc decat cea germana (si ungureasca); posibilitatea de cultura mai mare in Principate decat in Ardeal, caci in Principate sunt clase mai bogate, care se pot cultiva mai mult; posibilitatea, in
Principate, a unui ragaz, care face cu putinta luxul artei, pe cand in Ardeal energia trebuia cheltuita in lupta vietii si in lupta grea nationala; superioritatea numerica a romanilor din Principate, deci un camp mai larg de selectie si o psihologie sociala mai bogata; slabiciunea curentului latinist (fatal limbii si deci creatiei artistice), curent covarsitor in Ardeal; (poate) o mai mare putere si repegiune de asimilare (a culturii straine) a romanilor din princi pate , din cauza amestecului de rase in patura oraseneasca; libertatea mai mare decat in Ardealul oprimat. (Aceste deosebiri au existat in toata vremea, de aceea literatura de peste munti a fost in toate epocile inferioara celei din
Principate si cantitativ, si calitativ.)
In epoca urmatoare, a lui Eminescu, Ardealul se deose beste de Principate din nou, radical, ca si in epoca lui
Conachi. In Ardeal (Slavici, Cosbuc etc.), literatura e obiec tiva, clasica, optimista, cu caracter taranesc, pe cand in
Regat (Eminescu, Vlahuta, Caragiale, Delavrancea: “pro letari intelectuali”), e intelectualista, criticista, antibur gheza si in genere pesimista si romantica; ori (Duiliu Zam firescu, Bratescu-Voinesti: boierinasii), cu caracterele insi rate mai sus, minus pesimismul si romantismul.
Cauza deosebirii dintre Ardeal si Regat este, credem, urmatoarea: in Regat se introdusesera formele noi, care

distrusesera ori amenintau clasele vechi, pozitive, boieri, meseriasi, tarani, razesi, din care se recruteaza, dezradaci nandu-se, scriitorii. Scriitorii vremii reprezinta durerile mari si ridicolele produse de imburghezire a tarii. In Ardeal insa, poporul roman, oprimat de unguri, e tot in situatia de mai inainte, — numai cat acum, dupa 1848, spiritul
“revolutionar” nu mai “domneste in lume”, iar literatura o fac fiii de tarani, care, ca si mai inainte, sunt legati de clasa lor, nu se simt, ca cei din Regat, declasati, rupti de clasa lor, stingheriti, “singuri”. Ei au, pe la sfarsitul epo cii, un singur “eminescian”, pe Popovici-Banateanu, fiu de targovat, de meserias (nu de taran) — dintr-o clasa tanjitoare si rupt si de aceasta clasa, si deci singur si fara atingerea lui Anteu. Replica lui Popovici-Banateanu, la noi, si deci in sens invers, e data de Creanga, care (perso nalitate puternica; incult; preot; institutor; traind in vre muri mai vechi decat ceilalti si deci mai usoare, si pastrand viu in suflet imaginea vietii din Humulesti dinainte de formele noi; traind o viata de targovat fara pretentii etc.) a putut ramanea taran, ca Slavici si Cosbuc, si a facut exceptie in epoca eminesciana.
Dar ca sa ne explicam si mai bine literatura din Ardeal, trebuie sa avem in vedere inca un fapt: influenta “Juni mii”, care contribuie mult la vindecarea literaturii de o multime de scaderi. Asadar, Ardealul beneficiaza de pro gresele generale ale literaturii romane, si astfel un Slavici si un Cosbuc pot fi scriitori adevarati — si nu ca predece sorii lor ardeleni. Progresul artistic e general la toti roma nii, indiferent de continutul ori de tendinta operei lor.
Acest progres e un fapt castigat pentru toate scolile litera re, pentru toate genurile, din toate partile romanimii.

De la 1900 incoace (Sadoveanu, Goga, Agarbiceanu etc.),
Ardealul si Regatul se intalnesc, sau, mai just, literatura din Ardeal ramanand ca si mai inainte (caci conditiile de acolo nu s-au schimbat), literatura din Regat, sau o buna parte din ea — cea care caracterizeaza epoca aceasta noua, adica cea aparuta acum — incepe sa semene cu cea arde leana, pentru ca in Regat s-au intamplat fenomene mari
(concretizate in criza cea mare de la 1900), care au deter minat o miscare de regenerare prin intoarcerea catre cei de jos. Din acest fapt au rezultat cateva sentimente noi: interes pentru viata concreta a taranimii, dorinta de a face din aceasta clasa o valoare politica, incredere in rezul tatul asteptarilor, asadar parasirea subiectivismului si pesimismului, in sfarsit, stari sufletesti ca ale intelectua lilor ardeleni. (Cum se stie, chiar si cultura noastra din
Regat incepe sa se ardelenizeze putin, prin unii oameni, ca Aurel Popovici, Scurtu, Chendi etc.)
II
Dar nici Moldova si Muntenia nu evolueaza la fel. Fi reste ca deosebirea e mai mica decat intre ele si Ardeal.
De aceea le-am si putut considera laolalta fata de Ardeal.
Poetii boieri din Moldova sunt mai “vechi” decat Vaca restii. Conachi canta aproape numai dragostea, o dragoste senzuala, de o senzualitate speciala, s-ar putea zice, o dragoste fanariota. Vacarestii, si mai ales Iancu, au in poezia lor si altfel de sentimente, canta si altfel de idea luri: patria, unirea etc. Conachi e ucenic numai al pseu doclasicismului vremii, pe cand la Iancu Vacarescu, uce-

nic al aleluiasi pseudoclasicism, observam si alte influente

— el traduce chiar si din “La Martin”, poetul generatiei urmatoare, si apreciaza pe scriitorii noi, pe un Carlova si
Grigore Alexandrescu. Dar chiar si la primul Vacarescu, cel din veacul al XVIII-lea, la Ienache, observam noutati: vorbeste de a “patriei cinstire”, o data se inspira din Go ethe (ori dintr-un izvor al lui Goethe)1 altadata, din poe zia populara. Iar un fiu al sau, dintr-un cantec de frunza.
“Noutatea” aceasta, relativa, a scriitorilor munteni tre buie pusa in legatura cu specializarea muntenilor in “nou tati”, cu caracterul mai novator, mai revolutionar al Mun teniei, cu ivirea mai de timpuriu acolo a ideilor ori misca rilor libere (vezi articolele dlui I. C. Filitti din aceasta revista: polemica sa cu dl Barnoschi) — fapte care se expli ca prin patrunderea mai puternica si mai timpurie in Mun tenia a ideilor Revolutiei Franceze. In adevar (vezi detalii in Pompiliu Eliade), Bucurestiul a fost unul din centrele principale ale culturii grecesti si ale miscarii de eliberare a Greciei. Ideile Revolutiei Franceze se raspandesc inca de la inceput in burghezia greceasca din Bucuresti, din care se alcatuia Eteria lui Rhigas. Ideologia acestei “societati” o formeaza ideile Revolutiei Franceze, de care s-a conta giat si boierimea munteana. Pe de alta parte, ideile Scolii ardelene (tot revolutionare) au patruns si ele mai puter nic si mai de timpuriu in Muntenia. Si or mai fi si alte cauze pentru care Muntenia este de la inceput mai “inain tata“ decat Moldova.
In epoca urmatoare, a lui Alecsandri, Moldova e stapanita de curentul critic, de cel poporan si de cel isto-

ric; literatura ei e mai obiectiva; Moldova creeaza proza romaneasca si critica sociala.
Muntenia, in epoca aceasta, este entuziasta, lirica, lipsi ta de curentele mai sus-amintite. (Odobescu apare cu doua zeci de ani mai tarziu decat critica moldoveneasca, si e singur, si e ucenicul Moldovei. Ion Ghica — care, daca ar fi trait in Moldova, ar fi fost probabil un mare prozator epic si un crtitic —, si-a scris Scrisorile dupa ce trecuse vremea prozei si criticii moldovenesti.) Cauzele acestei deosebiri dintre Moldova si Muntenia, din epoca aceasta, le-am aratat adesea; cateva le-am amintit si mai sus, caci sunt comune si epocii anterioare. Cea mai importanta acum e faptul ca in Moldova patura vie, novatoare, o formeaza boierinasii, moderati si prin insasi psihologia de clasa, si prin faptul ca erau depozitari ai unei traditii culturale mai puternice si mai vechi (ceea ce e un element pondera tor), pe cand in Muntenia, patura vie si novatoare e alca tuita si din boierinasi (si am vazut ca in Muntenia si clasa boiereasca e mai “inaintata“), si din burghezi, adica din tr-o clasa mai revolutionara, din aceea care se influentase mai mult de ideile Revolutiei Franceze. (Desigur ca burghe zia bucuresteana de la 1848 era, in parte, vechea burghezie greceasca dinainte de 1800, acum romanizata, acea bur ghezie care, in vremea Revolutiei Franceze, era atat de entuziasmata de ideile noi.)
In epoca lui Eminescu, critica teoretica ramane in Mol dova, dar critica in forme de arta se muta in Muntenia, pentru ca acum formele noi si-au dat rezultatele, iar clasa care a rezultat, burghezia, era in Muntenia, si nu in
Moldova.
Moldova criticase ridicolul unei alte societati de tran-

zitie, izvorand din amestecul de Orient si frantuzism, cel de la 1840. E teatrul lui Alecsandri. Acum, amestecul acesta nu mai era clasa Cucoanei Chirita, ci burghezia, si cum in Moldova nu exista burghezie, nu avea cum sa apara aici un “Alecsandri” al acestei epoci. El a aparut unde era lumea de tranzitie, adica burghezia. A aparut deci in
Muntenia. E Caragiale, care e “Alecsandri” al epocii sale.
La opera lui Caragiale trebuie sa adaugam si o parte din proza lui Delavrancea, unde acest nuvelist isi arata aversiu nea pentru clasa creata de formele noi.
In schimb, lirismul se muta in Moldova (Eminescu si scoala lui), pentru ca, daca in vremea idealurilor de redes teptare, sentimentul dominant al paturii culte, speranta, era mai puternic in Muntenia — si deci acolo a inflorit lirismul —, apoi, sentimentul dominant al paturii culte, de dupa intoarcerea formelor noi, jalea pentru ruina ori amenintarea claselor vechi, pozitive, lovite de formele noi, trebuia sa fie mai puternic in Moldova, unde aceste clase au fost mai lovite, unde nu s-a produs nimic ca compen sare, caci Moldova a saracit in toate clasele ei, pe cand

Muntenia s-a imbogatit macar in clasa ei cea noua. Sa se adauge ca in Moldova boierimea a saracit total si repede, ca putina burghezie din Moldova era straina; ca meseriasii moldoveni au fost invinsi de straini; ca Moldova isi pierduse capitala a...i — in sfarsit numai dureri si dezastre. Fireste ca pesimismul moldovenesc nu e produs de-a dreptul de aceste lucruri. Ele au produs numai o stare de suflet depri mata, o tanjire, care a fost atmosfera morala a Moldovei.
Tristetea aceasta a vechilor clase si lucruri distruse a exis tat, fireste, si-n Muntenia, intr-o masura mai mica, si un ecou al acestei tristeti in literatura Munteniei sunt unele

bucati ale lui Delavrancea, ca Ziua, Odinioara si acum etc., si chiar Caut casa a putin sentimentalului Caragiale.
Dar odata cu injghebarea in Bucuresti a unei vieti orasenesti mai complicate, odata cu “forma noua“, care e capitala tarii, apare acolo si o parodie a literaturii urba ne straine: macedonskismul, de care am vorbit in articolul din naumairul trecut.
Asadar, pe cat conditiile au fost deosebite in Ardeal,
Moldova si Muntenia, pe atat si literatura din aceste trei tinuturi romanesti a fost deosebita, in tot timpul evolutiei ei — atat e de adevarat ca literatura e strans legata nu numai de caracterul specific national, ci si de realitatile sociale culturale.
Dupa 1900 — in ultima epoca literara —, cand proce sul de formare al tarii celei noi s-a ispravit, cand Unirea
Principatelor s-a desavarsit, cand, in sfarsit nu mai este
Moldova si Muntenia, ci Romania, deosebirile dintre lite ratura Moldovei si Munteniei incep sa se stearga. Cu toate acestea, tot raman cateva. Este una, care e un simplu fapt si sare in ochii oricui: proza e un gen mai mult moldo venesc. Numarul prozatorilor moldoveni e covarsitor:
Hogas, Sadoveanu, Jean Bart, Garleanu, Spiridon Popescu,
Patrascanu, Radu Rosetti, Cazaban, N. N. Beldiceanu,
I. I. Mironescu, Lucia Mantu, Cezar Petrescu, Ionel Teodo reanu, G. Braescu, ca sa numesc numai pe cei care si-au scos scrierile in volum, si fara sa mai pun la socoteala pe
Anghel, considerat, si cu drept cuvant, mai ales ca poet.
Aceasta bogata proza moldoveneasca din epoca ultima nu este o noutate a epocii. De la inceput, cum s-a vazut,
Moldova este tinutul prozei romanesti. Este chiar cre-

atoarea ei, cu C. Negruzzi. Am vazut ca in perioada emi nesciana Moldova imparte gloria cu Muntenia. Dar si in perioada aceasta, cu toate ca sta in fruntea poeziei lirice,
Moldova nu e neglijabila nici in privinta prozei. Daca proza caracteristica a epocii e mai ales munteneasca (Caragiale,
Delavrancea, Bratescu-Voinesti, dar si Vlahuta), apoi si
Moldova contribuie la imbogatirea acestui gen. Creanga e un scriitor cat si Eminescu de mare. Vlahuta nu e un creator, desigur (afara decat in Dan), dar proza lui a fost un instrument de imbogatire si rectificare a limbii litera re, prin introducerea, cu gust, a elementelor populare in stilul cult, prin introducerea, cu indrazneala, dar cu tact, a neologismelor in limba si prin grija de perfectiune a formei. Iar Eminescu, in Fat-Frumos din lacrima si mai ales in Sarmanul Dionis, a creat stilul “artistic” al prozei, stilul care nu spune, ci arata, care traduce in culori si imagini — care a fost apoi si al lui Delavrancea, cu mai putin succes. Inainte de Eminescu, am avut stiluri frumoa se in proza, stilul clasic, la C. Negruzzi, si intr-o masura la Alecsandri, stilul poetic la Odobescu; dar stil artistic care sa redea senzatii, ca la Eminescu din bucatile citate mai sus, n-am avut.
Fiindca asociatia de idei ne-a adus sub condei numele celor mai buni stilisti dinainte de Creanga si de dl Sado veanu — pe al lui C. Negruzzi, Odobescu si Eminescu —, sa nu trecem fara a observa ca toti acesti trei scriitori au cunoscut, au cercetat, au studiat si literatura populara
(pe care unii au si adunat-o), si literatura istorica veche.
Se poate oare inchipui stilul lor fara aceasta invatatura?
Cu alte cuvinte, se poate stil fara limba? Cat despre stilul lui Creanga si al dlui Sadoveanu, nu mai este nevoie de

nici o discutie. Creanga este insusi poporul, iar dl Sado veanu este urmasul lui Neculce si al creatorilor poeziei populare.
Dar cu aceste consideratii am intrat in alta ordine de idei. In articolul de fata am voit sa aratam numai ca litera tura romana a evoluat deosebit in cele trei tinuturi roma nesti si ca aceasta deosebire se datoreste faptului ca realita tile sociale si culturale au variat de la un tinut la altul.
Asadar, am cautat sa aducem inca o dovada a dependentei literaturii de realitatile nationale — acest articol fiind o completare a celui din naumairul trecut.