u2e4ep
Criticii “metafizice” a lui Maiorescu incearca a-i opune o critica naturalista, stiintifica, “aratand pricina... cea mai apropiata“ a operei literare, C. Dobrogeanu-Gherea (Solomon Katz, 1855—1920). No-

tiunile de rasa, mediu si moment din estetica lui Taine sunt inlocuite cu patru etape metodologice: 1) de unde vine creatiunea artistica;
2) ce influenta va avea ea; 3) cat de sigura si vasta va fi acea influenta, si 4) prin ce mijloace aceasta creatiune artistica lucreaza asupra noastra. Gherea, ca fanatic partizan socialist, intoarce aceste metode cu aspect nevinovat investigativ si le da o miscare finalista. Orice artist e cauzat in opera lui de propria sa existenta fiziologica, sociala, arta nefiind decat o forma mai intensa de viata. Concluzia? Artistul trebuie sa fie inraurit numai de problemele momentului sau istoric. A te izola de prezent inseamna a absenta de la orice interes artistic. Azi idealul este inlaturarea ordinii burgheze si inlocuirea ei prin societatea de tip marxist, intemeiata pe comunitatea proprietatii, pe abolirea inegalitatilor de rasa si de sex etc. Un artist trebuie sa imbratiseze acest ideal, altfel e contra stiintei care cere ca arta sa fie determinata de mentalitatea vremii. De aci urmeaza la Gherea un sectarism teribil.
O opera in contrazicere cu aceste idealuri nu e buna si criticul se cuvine s-o respinga. O poezie ce glorifica societatea feudala ori burgheza e condamnabila: “...o revista redactata de un om religios nu va tipari, si nu trebuie sa tipareasca vreo poezie in care se injura religia, deci indreptata impotriva ideilor, si idealului, care sunt scumpe redactiei...
Astfel eu n-as putea publica niciodata partea in care unul din cei mai insemnati fii ce-a avut vreodata Romania e numit broasca veninoasa, pocitura, si alte epitete de acest soi.” Sub motiv ca arta e un “product”,

“o manifestare, ca oricare alta, a spiritului omenesc”, si ca atare
“folositoare ori vatamatoare”, Gherea mai profesa un puritanism rigid.
In fond dar, criticul socialist nu are nici o notiune a artei si considera literatura ca un simplu mijloc de propaganda. Critica, in acest caz, se reduce la o politie de idei: “...o data creata o opera artistica e supusa criticei, si critica va constata tendintele pe care ea le contine. Daca criticul e contra acestor tendinte, natural ca se va spune ca e contra.
Asemenea e foarte natural ca un critic, avand anumite convingeri, sa aiba dorinta ca aceleasi convingeri si simtiminte sa le aiba si poetii, cu atat mai mult cu cat poetii sugereaza simtimintele, pe care le au, cititorilor lor”. Aplicand aceasta inchizitoriala estetica, Gherea osandeste
Doina lui Eminescu pentru xenofobie si se extaziaza in fata unei palide
Doine de O. Carp, pentru ca e “generoasa”. Alecsandri e condamnat fiindca ne infatiseaza un trecut razboinic fata de un prezent las, si e stiut ca razboiul e un lucru grozav. Caragiale e aprobat ca biciuieste burghezia capitalista de la 1848, dar cenzurat ca ironizeaza pe Mita
“republicana” si pe Didina “nifilista”, cand e lucru evident ca revo lutionarele sunt intruparea idealului feminin. In schimb Vlahuta e ridicat in slava cerului, declarat genial, deoarece infiereaza pe capitalisti. Parerile strict literare ale lui Gherea sunt nule, prozatorul are insa un incontestabil umor al volubilitatii si o simpatica eferves centa intelectuala.