Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Ion CARAION - proiect intreaga opera literara
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

r2s12so
1923—1986
Ion Caraion (1923-1986) apar\ine, impreuna cu Constant
Tonegaru, Geo Dumitrescu, Radu Stanca, +tefan Augustin Doina=
=i al\ii, momentului spiritual 45-46, la configurarea caruia iau parte scriitori veni\i din mai multe direc\ii estetice. O prelungire mai int`i a suprarealismului (Gherasim Luca, Virgil Teodorescu,
Gellu Naum) =i incercarea de a uni, dupa modelul lui Aragon =i
Eluard, dicteul automatic cu dialectica marxista (manifestul
Dialectique de la dialectique) in ni=te poeme sistematic dificile; tendin\a, apoi, de a moderniza miturile intr-o lirica programatic clara =i muzicala, vizibila in baladele lui Radu Stanca =i +t. Aug.
Doina=, grupa\i in Cercul literar de la Sibiu; mi=carea, in fine, inaugurata de tinerii poe\i contestatari din Bucure=ti in timpul razboiului, la revista Albatros =i alte publica\ii, caracterizata in genere prin dorin\a de a subiectiviza poemul =i de a-i impune un limbaj liber, fara preocupari de arta.
Nota comuna a acestor tineri, sensibiliza\i de razboi =i dez amagi\i de vechile tehnici poetice, e spiritul de contesta\ie, manifestat in toate domeniile. O energica, juvenila nega\ie a valorilor admise de =coala. Poemul devine o confesiune legata de int`mplarile imediate =i animata de limbajul strazii. Snsa at`ta dispre\ pentru arta nu putea duce dec`t la o noua arta poetica.
Estetica literaturii moderne (o estetica a rupturii !) s-a format,
in fapt, prin acumulari succesive de nega\ii, prin refuzul principial de a accepta o doctrina cu valoare de model. Sn acest spirit, tinerii contestatari de dupa razboi refuza sa faca o poezie a poeticului =i cauta cu precadere temele antipoetice, cuv`ntul impur, incitant.
Ce s-a int`mplat cu aceasta genera\ie de scriitori se =tie. Unii au disparut de pe scena vie\ii literare, incheind prea devreme o revolu\ie artistica ce se anun\a interesanta. Al\ii au reaparut dupa aproape doua decenii, =i reafirmarea lor a contribuit la resurec\ia poetica din deceniul ce s-a incheiat.


Avem sentimentul ca Ion Caraion a trait mai mult dec`t oricare altul destinul genera\iei lui. Primul volum Panopticum (1943), aparut la doi ani dupa Aritmetica lui Felix Anadan (Geo Du mitrescu) =i cu doi ani inaintea Planta\iilor lui Constant Tone garu, afirma cu mare gravitate temele genera\iei: contestarea va lorilor constituite, nega\ia poeticului, co=mardescul, terifiantul vie\ii comune etc. Originalitatea lui Ion Caraion sta, mai int`i,
in concretizarea violenta a limbajului. E, probabil, punctul extrem pe care il atinge un proces inceput mai inainte in poezia noastra =i care consta in desfiin\area totala a grani\elor dintre no\iuni in domeniul imaginarului. Abstrac\iunea cea mai pura poate intra, atunci, in combina\ie cu vocabula ce exprima ma terialitatea cea mai ad`nca. Metafora noua rane=te sensibilitatea individului hranit cu lecturi clasice, scandalizat in cele din urma de un procedeu pe care il gase=te facil =i rebarbativ: e tocmai ce a=teapta poetul, care dispre\uie=te — ne avertizeaza intr-un poem — „cumin\enia reumatica / a in=ilor bolnavi de centimetri patra\i“. Spre disperarea acestora, va spune, deci, \`\ele serii, subsuoara vorbelor, ciorchinii spaimei, bocancii cerului, ciorapii vremii =i va atribui lucrurilor insu=iri ce se atribuie indeob=te fiin\elor: vitrinele se cata-n buzunare, f`nt`nile se mira cu bra\ele la gura, stepa i=i face ghetele, luna i=i sumete poalele sau i=i pune fustele, buruienile i=i ling bubele etc.
Procedeul nu este cu totul nou, integrali=tii (Voronca, mai ales) au abuzat de el; nou e doar gradul mare de concentra\ie a imaginilor in spa\iul poemului. S-a vorbit, in acest caz, de o tehnica bazata pe transferuri antropomorfice (Al. Piru) =i observa\ia este adevarata. Snsa daca acceptam ca tehnica exprima o viziune, atunci antropomorfismul mi se pare a fi subordonat unei expe rien\e mai profunde: aceea pe care Paul Eluard o numea de sensibilizarea universului. Liricul modern nu mai accepta ideea unui univers poetic natural =i supune unei opera\ii (opera\ie inversa incantarii romantice!) de demitizare a obiectelor artistice tradi\ionale. Luna, lacul, floarea etc. int`mpina ironiile cele mai crude. O forma de depoetizare a cosmosului este supunerea elementelor pure, aeriene, unui proces violent de concretizare.
Cosmosul revine la o materialitate confuza, prebiblica. E ceea ce sugereaza poezia lui Ion Caraion (cea din Panopticum =i din volumele ulterioare: Omul profilat pe cer, 1945, C`ntece negre,
1947), sufocata de lucruri, acoperita de un cer din care au disparut toate astrele luminoase:
„Ma trag in mine simplu ca-ntr-un scrin de timp, in care marea-ntreaga-a de=ertat tot gr`ul unui c`ntec neiertat
=i toata cerga linului festin.
Din primul inceput de melc rotund m-aduc to\i =erpii apei indarat, cu drumu-n br`u, cu s`ngele-n omat, trec fierarii de ceruri fara fund...“
Vom vedea =i in alte poeme ca retragerea pe care o anun\a aici poetul nu e int`mplatoare: ea constituie figura poeziei lui
Ion Caraion, reac\ia lui intima in fa\a unui univers compact, de o grea materialitate. Citim intr-un vers: ne-au omor`t bolovanii, iar in altul: cerul curge murdar din stre=ini pe burlane. Chiar no\iuni imateriale, ca timpul, singuratatea, disperarea, capata la el o densitate strivitoare: timpul se scamo=eaza, solitudinea se scoroje=te, aerul — in genere fluid, transparent — devine v`scos, cleios. Poetul este, pe scurt, prizonierul materiei:
„Ma cunosc toate lucrurile,
Nu mai sunt liber...“
=i int`ia lui mi=care este sa se ascunda, fara sa-l paraseasca iritarea, deznadejdea agresiva (cu aceasta stare de spirit sunt scrise toate versurile).
Exista =i reac\ia contrara (in poemele de tinere\e mai ales): sfidarea, provocarea universului, in stilul insolent, teribilist al genera\iei. Sntr-un loc poetul trateaza pe Dumnezeu de escroc, in altele da avertismente serioase umanita\ii. Un spectacol de mizerie pitoreasca =i plictis autohton ii smulge o sudalma nu mai pu\in autohtona: „Arde-te-ar focul, tablou nenorocit din Orient =i provincii“. Nu sunt ierta\i filistinii, in\elep\ii conformi=ti ai vea cului, desemna\i de poet printr-o vorba cruda: sc`rbe ale lumii.
Sn fa\a unui spectacol at`t de lamentabil poetul promite ca se va sinucide (Omul profilat pe cer) sau ca va distruge toate mi tologiile. Privind in ochii iubitei, vede cadavrele unei epoci epuizate.
Dealtfel, femeia e pitica =i cenu=ie, pe deasupra, stearpa. O senza\ie cople=itoare de degradare, de fum, de putrezire a materiei. Un semn e mu=i\a ce cre=te pe ziduri. Ora=ele sunt, ca la Bacovia, atinse de cangrena. Sn carnea spiritului cre=te o floare bolnava.


Odata sageata trimisa in direc\ia v`natului, arcul revine la pozi\ia ini\iala. Materia provocata, insultata, nu se lasa stap`nita.
Spiritul simte din nou, dupa o clipa de zbor, de emancipare, teroarea mon=trilor ascun=i in lucruri. Poetului nu-i mai ram`ne atunci dec`t violen\a disperarii, accentuata printr-un limbaj voit antipoetic, prozaic la culme. Ion Garaion zice: balos, g`lci, scal`mb, beteag, terci, b`\`ie, \opaie, chiup, \`rloaie, leoarca, fistichie, fonfaie, ghiont, costeliv etc., in a=a chip inc`t, daca ar trebui sa gasim pentru poemul sau un echivalent in lumea ani mala, n-am ezita sa alegem ariciul. Poemele lui au \epi, se deschid pentru o clipa, apoi, la cea mai mica atingere, se transforma in tr-un ghem de ace veninoase.
Estetic, efectul este de mai multe feluri. Luate separat, unele imagini plac, altele nu. C`nd Ion Caraion scrie ghiont costeliv de lumina sau compara pe Isus cu un biscuit uitat in ciorap (Necu noscutul ferestrelor, p. 283), spiritul nostru se retrage ca in fa\a unui lan imprejmuit cu s`rma ghimpata. Ca sa aflam ce se ascunde, totu=i, dincolo, trebuie sa incercam sa privim prin aceasta grila incomoda. Imaginile, redondante, creeaza in totalitate o atmosfera, o stare de spirit la care trebuie sa ne adaptam pentru a nu nedrepta\i, printr-o lectura inadecvata, versurile substan\iale ale lui Ion Caraion.
Moralmente, ele se hranesc dintr-o nelini=te perpetua, am plificata de senza\ia de frica existen\iala, ca in aceasta Cre pusculara, „duhovniceasca“ lui Ion Caraion:
„Hei! cine-n=ala cr`ngurile? Cine s-a strecurat pe urma mea-n odaie?
Ma uit la luna, luna se despoaie...
Sntreb tacerea, r`de-un maracine...
Guzganii jerpeli\i de-alergatura, cu narile cascate-n batalie, p`ndesc din col\ o prada ce-nt`rzie de prea mult timp =i timpul tot n-o fura.
+i totu=i e-un strain intrat de-aseara.
Mi s-a parut ca-l vad int`i la u=a, pe urma-nzorzonat ca o papu=a s-a tot zbatut, dar nu putea sa moara.
+i nici acum nu-i mort... Ma mai cuprinde din c`nd in c`nd cu ochii, cu dispre\ul, ca un t`lhar ce nu =i-a vrut jude\ul pe-acest polog de paie =i-ntre grinde.
At`tea-ncep =i nu le =tim sf`r=itul...
Neterminat ram`ne-n urma visul, — copilaria-=i cheltuie caisul
=i-obrajii-=i beau, de-aseara, asfin\itul.“
Sntreg ciclul T`rzia din \ara v`nturilor, de un lirism substan\ial, sta sub semnul spaimei =i al insingurarii. Ariciul s-a retras din nou in lumea lui de tenebre, dupa ce, intr-un moment de lini=te,
indraznise sa priveasca seninatatea cerului. Sunt, aici, versuri prevestitoare ca un oracol:
„Lebedele nu-mi =tiu zarea.
Cerul nu ma mai con\ine.
C`nd =i c`nd, doar disperarea
Intra-n lespedea din mine...“
*
„Via\a mea a fost o cenu=areasa care nu =i-a mai gasit condurii...“
*
„O! ca Saul, temator doar de dumnezeul care trece, ma bucur numai de gre=elile pe care n-am cumpanit sa nu le fac...“
„Mai t`rziu, mai t`rziu, dupa ce nenumarate ne fura potecile-n lume, dupa ce schimbatoarele fe\e de oameni co=marurile de chipurile noastre =i-au ancorat, singuratatea s-a-ndragostit de fiecare ca de-un continent scufundat, dar dedesubt nu mai locuia nimeni =i — cenu=ii — anotimpurile at`rnau ca ni=te gume“...
*
„E-n noi o spaima care nu mai pleaca
+i-o poarta peste care n-om mai trece...“
Tendin\a volumelor ulterioare (Eseu, 1966; Diminea\a nimanui,
1967) e de a inchide confesiunea in broderia savanta a imaginilor.
Poetul da sentimentul ca scrie nu pentru a dezvalui o experien\a traita, ci parca pentru a o uita. Flacara tragediei s-a mistuit in zonele ad`nci ale fiin\ei =i ceea ce iese acum la suprafa\a nu e dec`t cenu=a unor vechi suferin\e. Snsa insisten\a pe care poetul o pune pentru a impiedica izbucnirea libera, directa, a confesiunii nu poate sa aiba dec`t efectul contrar. Cititorul are sentimentul ca versurile inchid o parabola. Ulise, evocat intr-un poem, este un simbol din categoria de mai sus. Un Ulise tragic, nevictorios, traumatizat de peregrinarile lui:
„Am uitat undeva o parte din mine...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .



Fara mine intreg ma voi prabu=i.
Fara mine intreg nu mai sunt eu...“
Biblicul Lazar care, revenit in lume, nu mai cunoa=te pe ni meni, condamnat fiind, acum, la eterna singuratate, e alt simbol
(Lazarii mor\ii). Singuratatea e, dealtfel, tema versurilor mai noi ale lui Ion Caraion, =i asupra ei mediteaza in ciclul Cele patru cercuri ale singurata\ii. Cele patru cercuri sunt Dragostea, Muzica,
Dumnezeu =i Nelini=tea. De ce Muzica, de ce Dumnezeu? Muzica pentru ca lumina =i c`ntecul plutesc peste „gravele cavouri“,
Dumnezeu pentru ca, intr-un timp ros de incertitudini, nici nostalgia de divin n-a mai ramas curata: „O! cel pu\in de-ar fi raspuns frumos / prapastia de dor ce ne desparte.“
Poemele adopta din c`nd in c`nd un ton mai direct, flacara durerii p`lp`ie de doua-trei ori la suprafa\a, ca limbile de foc de pe comorile ascunse in pam`nt:
„Singuratatea s-a-mpar\it in doua.
M-am izgonit pe r`nd din fiecare,
Sa nu mai fie nici rugina noua,
Nici forfota batr`nelor pojare.
Ne despar\eam... O! cine mai intreaba de cei ce nu-s? de cei ce-au fost pe vremuri?
Mul\imea vinde ingeri la taraba
=i arlechinii mor in Bethleemuri...“
*
„Eu am prelungit lumea cu durerile mele.“
*
„Sngerul meu e durerea.“
*
„Am trecut pe l`nga tine, Doamne, ca pe l`nga un zid parasit.“
*
„V`slesc in mine, v`slesc in singuratate.“
Poemele nu sunt insa at`t de unitare pe c`t am aratat noi =i nici nu se men\in in cadrul unei unice teme. Horbota de imagini ascunde =i alte sugestii, =i nu e o surpriza sa vezi ca un poem de medita\ie sociala sf`r=e=te prin a fi un poem de dragoste.
Impresia este ca Ion Caraion repune, fara incetare, totul in discu\ie. Nu se poate vorbi atunci de o evolu\ie in poezia lui, de o inlan\uire de teme, de epuizarea unui subiect intr-o carte =i de abordarea altuia in culegerea ce-i urmeaza. Poetul redebuteaza de fiecare data, reia in noul poem tema pe care tocmai a parasit-o
in cel vechi. Versurile, in totalitatea lor, constituie o confesiune tulbure, disonanta, cu multe r`uri ce curg pe sub pam`nt, cu ie=iri scurte la suprafa\a. Re\inem, din asemenea sclipiri, pastelul (e un fel de a-i spune astfel!) din Uverturi =i ferigi (vol. Eseu), scris de un Voiculescu laic, mai aproape de metamorfozele lucrurilor:
„De zeita\i forestre solar mi=unatoare se-ncercuie tacerea pe care-o sparg topoare gigantice. +i-n urma corhanelor lasate pentru o clipa-n pace, mirajul intra-n sate.
E-un miez de somn de iepuri ori forfota. Iar ferigi culeg in evantaie bure\i murind eterici.
Prin sufletele inca, sub haina, gaurite ies pastravii in crivini cu c`inii de la vite.
S=i scarpina o capra (=i-i umeda de soare) de coji de carpeni rapani varatica ei floare: adolescen\i de aur juc`ndu-se-n pa=une, arbu=tii ling mirarea din cornul caprei brune
=i-aproape totdeauna — c`nd sta funicularul — vin mu=tele de seara =i pleaca pasararul, cu simplitatea calma a marii ce-=i bea-n fum
— din ce in ce mai multe, meduzele...
Oricum, prin tigva unui rege (sub scoica sparta-n doua a cerului) deasupra tacerii, cerul oua nedumeriri sau stele de zinc; la care latra cantoanele din c`inii padurilor de piatra.
+i latra nemi=carea prin zloata ca tutunul, c`nd nimeni nu le-aude paianjenii =i via\a, fugi\i cu botul umed, frenetici, c`te unul — la arborii pe labe, din ce\uri, diminea\a.“
Pentru ca am vorbit de Voiculescu ca un posibil punct de reper, sa mai citam (pentru versurile vechi) pe Bacovia (Cangrena),
Arghezi (Nevinova\ie =i, in genere, poezia limbajului pur). Un poem cu ritmuri mai alerte (Abur) aminte=te de lirica boemei simboliste:
„Tu n-ai sa mai visezi t`rzii seraiuri,
Eu n-am sa mai cobor din tavernale; pe s`nii puri ca doua catedrale vor putrezi liturgice alaiuri“...
Un altul (De la un timp) leapada armura imaginii baroce =i da discursului o nota de patetism, at`t de rar in lirica lui Ion
Caraion, sistematic retrasa in ea insa=i:
„Ai vazut femei in=elate, servitori fugind cu stap`nele intr-o metropola straina, ai vazut barba\i traind cu fiicele lor
=i mame iubindu-se cu fiii mai mari
in lupanare, iar apoi intorc`ndu-se acasa, ai vazut g`nduri prefacute in cenu=a, civiliza\ii, spitale, judecatori, ura, inchisoare, fete arunc`ndu-se in via\a pentru o noapte de dragoste, familii naruite, curente sociale naruite, pervertiri, trimi=i la canal: aman\i =i guvernatori =i metrese, sinuciga=i tineri, popi t`lharind, doctrinari care se reneaga, o grea ereditate apas`nd cuvintele, oameni intor=i din razboaie cu obiceiuri ciudate, coco=i salbatici zbur`nd peste sat, ai vazut principii, decrete, argumente =i mase, ai vazut societa\i, flote — iar la urma dezastre... dezastre... copii nauci imp`nzind strazile primavara, industria=i puternici sf`r=indu-se in bra\ele cocotelor — pe c`nd armate, murind, le cucereau loc in istorie, ai vazut gr`u, ceta\i, dejec\ii


=i ai mers mai departe, =i ai crezut mai departe,
=i n-a =tiut nimeni ca-n noi sunt probleme =i sunt con=tiin\e
=i nimeni n-a in\eles ca moare o fiara cu ochii plini de dragoste
in vocile noastre, totdeauna,
=i ca vine o zi in care o sa aflam in sf`r=it pentru ce, c`ndva, genera\iile dinaintea noastra — de la un loc — n-au mers mai departe =i n-au crezut mai departe...“
C`rti\a =i aproapele (1970) concentreaza lirismul =i da o mai mare libertate confesiunii. Ion Caraion scrie acum poeme scurte
=i arata in mai mare masura placerea de a se juca, in stilul copilaros al lui Arghezi, cu rimele (“O sabie / avea scabie;
Poseidon / locuia intr-un bidon; conopida, / cu omida; colbul
— pe bust / Dezgust“ etc.). O poezie: 13 e o juxtapunere de vocative, un desc`ntec in care rotirea cuvintelor da o senza\ie de lamenta\ie =i amaraciune:
„Timpule hanule pragule abure viezure zgrun\ure bl`ndule mutule lemnule valule c`mpule timpule numenule numenule templule v`ntule orbule drumule surdule r`sule frumoaso altule dorule c`mpule prinsule g`ndule pragule visule simplule parere iubito timpule beato dragule prostule altule frumoaso orbule.“
Versul se simplifica =i, de=i poetul nu renun\a la tehnica lui de a pune cuvintelor un dinte foarte incisiv, se observa tendin\a de a dezornamenta poemul, de a-l apropia c`t mai mult de puritatea ideii. Aerul in care cresc versurile e mai rarefiat =i amaraciunea lor mai abstracta:
„Oboseala m-a-ncolacit ca o reptila.
Aerul se t`r`ie =i arde.
Curpenii tinere\ii, in hoarde,
imi licare prin oase. Mi-i rau =i mi-i sila.
Am vazut lumea =i-am vazut ideile.
Singuratatea imi urca la g`t.
De-at`ta-nsingurare =i de at`ta ur`t
i=i prafuiau bol\ile curcubeiele.
Aplecat peste mine ca un pom deasupra g`nganiilor care-i m`ng`ie haina. fiecare sp`nzuratoare-=i viseaza un om
=i fiecare jivina, taina.
Cu zarile =i epitalamii de-a valma, pe umeri, sub leaturi — v`sla=i nazarind spre uscaturi, ne-neaca pustiurile anii.
Destrabalatele v`nturi incaleca =esul.
Timpu-i de piatra =i iarba.
Aceasta inima niciodata n-o sa mai fiarba: i-am ascultat in\elepciunile =i-i cunosc
in\elesul...“
Tema mai generala a poemelor de acum este con=tiin\a ire versibilita\ii sau, in termenii poetului, sentimentul t`rziului.
„Pentru mine — spune el undeva — nu mai e nimic t`rziu. Totul e t`rziu.“ O senza\ie discreta de intomnare, de l`ncezeala a lucrurilor, o sc`rba filozofica de nimicniciile vie\ii:
„Statut e cuv`ntul, iar lacrima — fada.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
O sc`rba de via\a cu febre =i come l`nceze=te in mine din nu =tiu ce veac!...“ dorin\a, in fine, a poetului de a se inchide intr-o singuratate ad`n ca unde sa-=i poata toarce in lini=te triste\ile:
„Din frumuse\ea noastra ram`ne moartea =i nostalgia,
Singuri in speran\a, singuri in deznadejde,
Singuri in iubire, singuri in ura,
Singuri in singuratate...“
Apare in demersul liric al lui Ion Caraion o figura noua: deta=area. Pentru prima oara el nu se mai simte prizonierul lucrurilor, nu mai este implicat at`t de hotar`t in via\a lor obscura. O senza\ie inedita incearca: eliberarea de inlan\uirea cauzala a elementelor. Obiectele nu intra in coliziune, nu se
intrepatrund. Plutesc paralel, se evita, intr-o stare nea=teptata de imponderabilitate: „lucrurile =i fiin\ele trec unele pe l`nga altele fara sa se vatame“... Cu aceasta perspectiva, poezia se purifica, devine, fatal, mai limpede =i mai aeriana.





Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite