q2e2eh
Proza lui Caton Theodorian (1877—1939: Sangele Solovenilor,
Calea sufletului, Povestea unei odai) nu poate sa mai intereseze decat pe istoricul literar. Singur dramaturgul supravietuieste si numai prin
Bujorestii, care e una dintre cele mai bune comedii romanesti. S-ar parea ca piesa trateaza conflictul dintre aristocratie si burghezie, ca in teatrul lui E. Augier. Un batran boier, Fotin Bujorescu, pierzand pe unicul sau baiat, nu mai voieste sa-si casatoreasca fata cu un Carbu neanu oarecare, fiu de oameni simpli. El arata ginerelui prezumtiv portretele stramosilor si-i declara ca intelege sa-si perpetueze spita.
In fond, batranul Fotin n-are nici o repulsie de mezalianta. Pe el il munceste un sentiment mai profund: dorinta de mantuire prin procreare. Fotin se multumeste cu vesnicia in ordinea carnala, ba chiar numai cu aceea, fictiva, a numelui, fiind providentialist cu privire la familie, ca mazzinistii in privinta natiei: “Dumnezeu vrea ca neamul

Bujorestilor sa nu se stinga”. Lui Carbuneanu i se cere sa-si schimbe numele in acela de Bujorescu, si cum tanarul refuza, e gasit un spiter cu acest nume. Spiterul, rugat de fata, care daduse bunurile sale lui
Carbuneanu, consimte la o casatorie-formalitate. Copilul nu e al lui si el sufera, caci isi iubeste nevasta. In sfarsit lucrurile se afla, nobleta de suflet a spiterului e laudata si casatoria devine efectiva. Prezenta lui Amos Bujorescu, spiterul, care sub aerele lui sasistite ascunde un spirit fin si o inima neprihanita, trezeste un ras cordial. Pentru intaia oara Galuscus si Chicos Rostogan sunt reabilitati si interpretati cu omenie. Desi dialogul e presarat cu banalitati si dulcegarii poetice, piesa toata e armonioasa si cu aer definitiv.