l5k17ki
+tefan Augustin Doina= (n. 1922) apare de la inceput ca un poet format =i evolu\ia nu poate sa insemne, in cazul lui, sta p`nirea progresiva a unei metode. Tehnica de a versifica n-a fost pentru el o dificultate. Primul poem este tot a=a de bine scris ca
=i ultimul =i, cu mici excep\ii, nici starea de spirit nu s-a schimbat prea mult. Nu-i un poet, in orice caz, al crizei =i, daca a cunoscut rupturi, tragedii interioare, le-a dat, traduc`ndu-le in poem, o coeren\a =i un echilibru care inlatura ideea de convulsie, dominanta in poezia moderna. Nu ram`ne, cu toate acestea, departe de mi=carea de innoire inceputa de poe\ii din genera\ia lui, o traduce doar intr-un spirit de continuitate a tradi\iei.
Lirismul modern nu implica, in aceasta accep\ie, abolirea stilurilor existente, spargerea formelor literare, ci numai irigarea lor cu s`nge intelectual proaspat. Poezia nu poate fi in\eleasa in afara ideii de organizare. Sn acest punct, Doina= se apropie de Al. Philippide =i
G. Calinescu, adversari ai spontaneita\ii rebele, iar prin neoclasicismul spiritualizat al versului, de Ion Pillat. Modelul mai
indepartat este, desigur, Valéry, pentru care limbajul este elementul esen\ial in poezie. A crea este a descoperi (a inventa) un limbaj care sa inceteze a mai fi un act pur tranzitiv, un expedient. Scriitorul este un agent d’écarts in sfera limbajului. Cine cultiva, a=adar, ideile
incepe prin a avea respect fa\a de forme. Versul este un obiect de cercetare, sugestie pe care tinerii poe\i de la Tel Quel, apropia\i de structuralism, o imbra\i=eaza azi cu ardoare.
Conservarea formelor, intr-o epoca in care tendin\a este de a desfiin\a grani\ele in literatura, poate avea =i o valoare pro gramatica. Pentru suprareali=ti, =i cei ce vin in prelungirea lor, poemul este o confesiune pura, in dispre\ul regulilor. Poemul se na=te din spuma hazardului =i a-i g`ndi aprioric forma este o abera\ie. Cine i=i propune sa scrie un sonet sau o balada pregate=te sicriul pentru ideea ce se va na=te. Poe\ii Cercului literar de la Sibiu

(Radu Stanca, +tefan Augustin Doina=) vor insa sa reabiliteze in ochii lectorului modern balada, specie parasita, compromisa, asociindu-i mituri noi =i o ironie (cazul baladelor lui Radu Stanca) care sa protejeze patetismul ideilor. Solemnitatea este, dimpotriva, regimul poeziei lui Doina=. Tonul este totdeauna grav, ideile au un piedestal =i, in spa\iul poemului, metaforele sunt aranjate geometric ca statuile intr-un parc desenat de Le Nôtre. Primele versuri anun\a aproape toate elementele lirismului sau: pomi lunatici, nop\i extatice, femei cu ochi hipnotici =i trupuri lumi noase, efebi cu fa\a pala, naiade ce dorm in scorburi in vecinatatea faunilor, centauri, v`rtejuri de lumina, luceferi in cascada etc.1
1 Citam dupa volumul Versuri (Editura „Eminescu“, 1972), unde poemele sunt grupate tematic (o cronologie a formelor — zice autorul), in interiorul ciclurilor ordinea poemelor este insa cronologica.
Poemul are un nucleu epic =i cultiva cu distinc\ie (in cazul sentimentului erotic) pasiunea echilibrata. Iubirea este o rana, seara sufletul indragostitului ia forma trupului uitat al femeii, presim\ul da t`rcoale =i sub neguri grele, v`scoase, cuplul sta
incremenit la \arm ascult`nd trecerea cocorilor (La \arm). Volup tatea, pentru acest liric cu sim\urile supravegheate, este sf`nta
=i dezlan\uirile pasionale il inspaim`nta:
„Iubito, rupe farmecul nebun!
Be\ia asta crunta nu-i a buna.“
(Symposion)
Doina= exprima, a=adar, temperan\a clasica, pasiunea ra\ionala
=i, de=i vorbe=te in mai multe r`nduri de delir, extaz, spiritul lui trece prin aceste v`rtejuri ca salamandra prin flacari. Dealtfel, multe poeme (mai ales cele din tinere\e) evoca amintirea, iar c`nd sunt scrise sub puterea unei emo\ii recente, emo\ia se supune unui ceremonial complicat care tempereaza punctele prea calde ale confesiunii. O despar\ire (Elegie in gama majora) e o tema de suferin\a abstracta, tratata meticulos:
„Placerile ca luntrile vopsite
=i-au =ters de ape botul lor rotund, iar clipa amintirii fericite e doar o scoica de sidef pe prund.
Sa nu-\i faci chip cioplit din amintire
=i nici la jaruri vechi sa nu ada=ti.
Consolatoare, o vopsea sub\ire aplica g`ndurilor alte ma=ti.
Desprinde luntrea de la \arm =i du-te.
Precum se pierd in ceruri meteori, se stinge-n golul dragostei pierdute amarul sf`nt, gustat de-at`tea ori.
Las`ndu-ma uitat, tu ma ucide cu fiecare v`sla, ca pe furi.
O trestie de suferin\i lichide sa c`nte-n delta spumeg`nd, la guri...“
Tendin\a mai generala este de a conceptualiza simbolurile, de a defini mai mult dec`t a sugera. Un poem de dragoste incepe printr-o defini\ie a sarutului: „fruct de carne =i fior/ al marelui copac interior“. Sn alt loc sarutul e numit neast`mpar sf`nt al carnii, femeia — un templu alb de solzi de fluturi, materia — tar`m de foc =i har etc. Mai abstract =i mai pasionat de concepte, poetul vorbe=te in alta parte de Moira =i introduce no\iuni-simboluri:
Ad`ncul-tata, Ad`ncul lumii, Ad`ncul far`mii, Locul, Cuv`ntul,
Spiritul, Ideea etc. Peste tot exista asemenea imagini-pivot din care pleaca =i la care revin toate interoga\iile poemului. Cum vom vedea, +tefan Augustin Doina= are voca\ia rotundului, plinului, simetricului. Lirismul lui este, in esen\a, statuar =i arata o mare voin\a de perfec\iune formala.
Excep\ionalele balade pornesc de la elemente romantice cunos cute (peisaje arctice, logodnici ce se iubesc fara =tirea parin\ilor, ziduri de castele parasite etc.) intr-o nota\ie riguroasa =i cu inten\ia de a scoate din ele mituri noi. Majoritatea privesc condi\ia creatorului modern. Sntr-un burg vechi din |arile-de-Jos un gradinar viseaza sa creasca un trandafir negru =i incearca, in acest sens, toate combina\iile, recurge la magie (fata lui hrane=te trei luni la s`n un =arpe, apoi il arde =i presara cenu=a pe stratul unde cresc trandafirii), inutil, soiul nou nu apare. Apoi gradinarul piere in mla=tini =i peste oarecare vreme din craniul mortului rasare floarea pe care, viu, nu putuse s-o descopere. Devenit strigoi, gradinarul se plimba la miezul nop\ii av`nd in loc de ochi trandafiri negri (Trandafirul negru). Mister, supersti\ie, simbol.
Simbolul poate sugera destinul insolit al creatorului. El (=tim de la romantici) este bolnav de un vis pe care numai moartea il lumi neaza. Ideea, poate, =i a sacrificiului, obsesia unei voca\ii (nebu nii) in care numai creatorul autentic crede. Pe aceasta schema, poetul desfa=oara o intreaga literatura de imagini: burgul este
inconjurat de holde arse de pelagra, pasari sfioase zboara cu aripi fragede, gradinarul prive=te peste diguri v`rtejul apelor, epavele putrede ies la suprafa\a, coco=ii tr`mbi\eaza, magi vesti\i vin =i pleaca, fluviile i=i schimba vadul, v`ntul bate-n echinoc\ii etc. ...
Simbolistica este uneori de natura folclorica (Crai de ghinda,
Graiul de Verde, Crai nou) =i sugereaza, in chipul basmului, ini\ierea t`narului, proba barba\iei lui (Acel-care-nu-se-teme-de nimic). Cel care nu se teme piere, victima a cutezan\ei =i a nechibzuin\ei. E visatorul? E tinere\ea fugoasa, tragica in lupta cu proza existen\ei?... Balada lasa posibilitatea mai multor in terpretari. Ce poate sa insemne cele trei suli\e infipte in st`nci
=i de ce t`narul crai se av`nta nebune=te spre acele suli\e?... C`nd baladele abordeaza teme filozofice mai complicate (Forma omu lui), poezia piere in explica\ii. Soarele =i scoica nareaza o idila in lumea materiei. E balada Riga Cripto a lui Doina=. Cu pu\ina ima gina\ie s-ar putea spune ca el prefigureaza aici mitul luceafarului.
Hyperion e soarele =i Catalina, o scoica oceanica, princiara, virtuoasa. Smbra\i=area Soarelui este fecunda =i ucigatoare. +i mai
in spiritul romantismului bolintinean (sau al t`narului Eminescu) este Nunta, unde aflam tema indragosti\ilor neferici\i. Rolf este invitat la nunta logodnicei lui =i, pregatit sa razbune insulta, intra
in castelul inamic cu sabia in m`na. Snsa mireasa e intinsa pe catafalc =i cavalerul Rolf, dupa ce ucide in dreapta =i in st`nga, ia
in bra\e logodnica, se urca in turn =i se arunca in marea in spumegata. Poemul nu mai ascunde aici nici un secret:
„Smbra\i=`nd-o, ii cuprinse gura
— o frunza v`nata =i inghe\ata — cu buzele lui str`nse =i fierbin\i, mu=c`nd din nou, =i mai amara, ura iscata =i hranita de parin\i.“
Subiectele sunt uneori clasice (Funeraliile lui Demetrios, Ale xandru refuz`nd apa, Lucullus pe ruinele ceta\ii Amisus), peisajul e insa totdeauna grandios romantic, de o salbaticie studiata: Roma
in flacari, valuri ce se izbesc de st`nci, ceruri incarcate ca ni=te policandre. Exista =i un in\eles moral in aceste parabole. Alexandru cel Mare, care refuza apa in pustiuri in favoarea solda\ilor sai, este un simbol al justi\iei. Snsa nu acest element se re\ine in primul r`nd, ci sim\ul decorativului, interesul poetului pentru o natura
in stare de ebuli\ie:
„Un soare imens, fioros policandru, ranea alburiul zenitului fiert, cu c`teva sute de lampi aramii, urcate de scuturi la c`teva mii.
Vazduhul topit clocotea ca o lava, sorbit de v`ltoare cu suflu de jar, sub coifuri fluide, respinse de slava, solda\ii boleau de-un amarnic pojar,
\in`nd, cu cercei =i cu bumbi, in alai superbele hamuri de flacari pe cai.
Vapaia \`=nea din caldari =i din zale, din st`nci =i vulcani cu bogat zacam`nt, al caror cuptor cu comori minerale o umbra de foc arunca pe pam`nt...“
Dintre balade, Mistre\ul cu col\i de argint este, indiscutabil, cea
in care dorin\a de a moderniza mitul se realizeaza mai bine. Fabula este simpla: un prin\ din Levant, pasionat v`nator, viseaza sa rapuna un mistre\ fantastic, cu col\i de argint. Sn ciuda sfaturilor sanatoase date de slujitori, el se av`nta spre inima padurii
intunecoase. Prin\ul nu reu=e=te sa v`neze pre\ioasa fiara, e in schimb el ucis de mistre\ul teribil, in timp ce cornul de v`natoare suna melancolic. Schema baladei, mai pu\in latura polemica, este aceea din Noapte de decembrie. +i aici este vorba de un idealism
(in sens moral), de obstina\ie in urmarirea unui \el inalt =i de jertfa ce intra in chip necesar la temelia oricarui vis. Prin\ul e, deci, creatorul, mistre\ul — idealul, Mecca lui. Sn planul crea\iei ar putea fi vorba de perfec\iunea artei. Creatorul nu ajunge sa cucereasca absolutul =i e ucis de idealul in care crede. O tema romantica foarte rasp`ndita. Mai pu\in cunoscuta este ideea for\ei transformatoare a visului. Halucinat, prin\ul vede peste tot in natura mistre\i cu col\i de argint, r`urile, iarba, luna iau infa\i=area animalului fabulos. Sn propozi\iuni estetice aceasta s-ar traduce: arta metamorfozeaza, subiectivizeaza obiectele. Pur fantastica este balada Regele, fiul copacului, istoria impreunarii dintre o regina
=i un ulm. Regasim, aici, tema reintegrarii in unitatea originara, transpusa de +t. Aug. Doina= pe plan cosmic. Femeia care concepe cu un copac este simbolul unui univers material din care a disparut diferen\ierea regnurilor. Sf`ntul Gheorghe cel Fals are o nota de roman\a (povestea calugari\ei seduse), insa pe un plan mai profund descoperim =i aici o varianta la mitul luceafarului.
Diavolul ispite=te pe curata Cecilia lu`nd chipul sf`ntului Gheor ghe =i, odata pacatul infaptuit, Diavolul se converte=te la legea iubirii pam`ntene. Scenariul este, deci, rasturnat. Ini\iativa apar\ine factorului supranatural =i tot el suporta consecin\ele cele mai grele: i=i schimba condi\ia (simbolul este ambivalent: Diavolul reprezinta =i Raul) =i accepta determinarea terestra, in timp ce pam`nteanca Cecilia cucere=te prin moarte iertarea =i eternitatea.
Fiind vorba de Diavol, lucrurile s-ar putea discuta, fire=te, =i altfel.
Teologic, el este o intrupare a pacatului, existen\ial — el reprezinta principiul vital, via\a ce biruie ascetismul moral. O biruin\a ce implica insa ideea de sacrificiu. Faptul ca Diavolul concupiscent ia infa\i=area sf`ntului Gheorghe (sf`nt militar, simbol, altfel, al virilita\ii) nu-i fara insemnatate. Psihanali=tii ar vedea in el un simbol al ini\ierii erotice. Urm`nd schema, s-ar zice ca balaurul reprezinta ascetismul bisericii. +irul ipotezelor este fara sf`r=it.
* * *
Versurile de maturitate ale lui +tefan Augustin Doina= (Cartea mareelor, 1964; Omul cu compasul, 1966; Semin\ia lui Laokoon,
1967; Ipostaze, 1968; Alter ego, 1970; Ce mi s-a int`mplat cu doua cuvinte, 1972) pun un =i mai mare accent pe ceea ce poetica moderna nume=te écriture. Sunt versuri rotunde, muzicale, fara disonan\ele, rupturile pe care le reclama poemul modern. Nevoia de simetrie impune multe versuri de legatura (versuri-zero, spune autorul in Avertismentul ce inso\e=te volumul antologic citat!), indic`nd o pauza a spiritului =i un gol in construc\ie. De aici vine, poate, =i impresia ca poemele, av`nd totdeauna volum, cer spa\iu
=i o buna perspectiva pentru a putea fi privite. Nu cred sa ma
in=el spun`nd ca poezia lui Doina= este dominata de ideea monu mentalului. Ea arata un sim\ al grandiosului ordonat =i o voca\ie, repet, a statuarului, ceea ce implica =i un sens ascendent, vertical, al imagina\iei. O mi=care de ascensiune, dar nu de deta=are, transcendere a materiei. Obiectele i=i pastreaza intreaga lor materialitate, se stilizeaza, dar nu ies niciodata din sfera gravi ta\iei terestre. Sa recitim inca o data versurile din aceasta perspectiva: femeia este un templu alb, sarutul este un fruct
(fructul fiind un produs finit, sferic, deci geometric), intr-un poem
(Grota cu soare) barbatul =i femeia constituie un grup statuar:
„Barbatul de la br`u in jos e st`nca: el \ine-n bra\ele-nal\ate care
incep treptat =i ele sa-mpietreasca trupul femeii, ultima ofranda.
Iar muntele se simte plin pe dinauntru, ca zarile, de stele ce pulseaza...“ .
Soarele (am citat mai inainte versurile) participa =i el la aceasta viziune monumentala a naturii. E un imens, fioros policandru (obiect prin excelen\a statuar). Doina= evoca apoi renul, animal decorativ =i, prin confuzia pe care o pot crea coarnele lui ramuroase, o sinteza intre doua regnuri. Sn mai multe r`nduri este vorba de cerb, simbol al aceleia=i confuzii in lumea materiei. Orice confuzie de regnuri, spunea Calinescu, este poetica. Cerbul este, in orice caz, un animal fabulos =i, prin \inuta lui, sugereaza demnitate =i for\a. +tefan Aug. Doina= il plaseaza spectaculos pe st`nci sihastre (iata o tendin\a de a ordona natura!):
„Ca o sageata impl`ntata-n scut, vibreaza cerbul, sus, pe culmi sihastre.
Alaturi, imbaiata in dezastre, sta umbra int`lnita la pascut.
*
Pulseaza lene= apele albastre sub t`mpla lui. Vazduhu-i abatut.
+i — iata frigul ce l-a strabatut c`nd scormonea cu coarnele prin astre.
*
Mai fulgera prin amintire creste,
=i falnice alaiuri din poveste cu murmure =i susure il bat.
*
Iar orele, in perindare lina,
inal\a brusc =i tot mai mult inclina coroana lui de ramuri= uscat.“
Din lumea pasarilor decorative, Doina= alege paunul =i-i dedica un poem in =apte par\i, cu subtilita\i tehnice ca acestea:
„El nu =tia pe ce tulpini fragile
i=i afla loc miracolul: orbe=te-=i desfa=ura rotirea printre arbori;
incet se desfacea incet o parte; penajul lu`nd foc se satura ca roua de grandoare; el scotea un sunet orb, salbatic, ca de fiara-n delir: delir al lucrurilor toate, al virtualita\ii lor, expuse lumii intregi, iepure ale tainei
inlacrimate, rai pierdut de pasari.
El i=i desfa=ura incet penajul ca un delir al lumii-nlacrimate...“
Printre figurile monumentalului, statuarului trebuie sa citam
=i amfora, ulciorul, la tot pasul in versurile poetului. Chiar ele mentele imponderabile au la el tendin\a de a participa la o arhitectura a imaginarului. Timpul, de pilda, bolte=te (“bolnav de fapta, timpul bolte=te-un arc de vie“), lumina formeaza un arc de triumf, razele, un cort, cerul in totalitate este imaginat ca un vast cort, in timp ce elemente mai profane ca bruma sculpteaza s`ni enormi. Moartea, in fine, incepe printr-o naruire de temple:
„Dar vine-un timp c`nd orice templu moare, statuile decad, se sparg ulcioare, iar trupurile se topesc pe-alei.
C`nd toate se =tirbesc =i se dar`ma, ea se preschimba-n cioburi =i far`ma, fac`nd din bra\ul mor\ii sclavul ei.“
Poezia se cheama Frumuse\ea, iar frumuse\ea este figurata ca o statuie de flacari pe care timpul o transforma-n cioburi. Tot a=a ideea, in slujba careia poetul traie=te. Ideea este o amanta fara patima care \ine pe umerii ei puternici echilibrul lumii dinauntru
=i al lumii dinafara (Amanta). Este poemul (o mica, in fapt, cosmogonie) in care viziunea statuara a lui +tefan Aug. Doina= se exprima in termenii cei mai limpezi:
„Auritoare, alba stalactita care sus\ine bolta unui g`nd cu trupul ei de raze, spumeg`nd, cu gura tragica =i razvratita; profil de-argint, ca mare-ntr-un intr`nd, de unde praguri tot mai sus invita spre-o alta lume, furtunos ivita din m`luri =i azururi, r`nd pe r`nd; orgolioasa de singuratate, tiranica, nascuta cu-orhideea: a=a ma b`ntuie cu voluptate pun`nd pe fruntea mea stigmat =i mir amanta fara patima, Ideea.“
+i mai direct legat de aceasta tema privilegiata este in poemele lui Doina= motivul statuii propriu-zise. Statuia ca obiect de reflec\ie lirica =i ca figura a spiritului in contact cu lucrurile. Sub diverse forme ea vegheaza na=terea =i evolu\ia poemului. Trec`nd peste alte referin\e, sa ne oprim asupra lui Laokoon, obiect clasic de raportare c`nd e vorba de via\a =i grani\ele genurilor in arta.
+tefan Aug. Doinas il evoca vaz`nd in el o parabola a existen\ei: batr`nul este acela=i, singur =i demn in lupta lui crunta, numai numarul copiilor s-a inmul\it: copiii urca =i-mpietresc, victime neputincioase ale unei for\e implacabile. Iata in ce fel este expusa aceasta tema:
„De doua mii de ani — cum e firesc — e tot mai mare soclul; pie\e, vetre, cu dalele lor galbene-l sporesc, adaug`nd asfaltul l`nga pietre.
Batr`nul e la fel: un urlet mut
il \ine-n umbra deasa; dintr-o parte se vede barba care i-a crescut cu firul alb, decolorat de moarte.
Copiii sunt mai mul\i. +i vin mereu.
Ca-n vremurile vechi, c`nd fiecare fiin\a i=i avea destinul sau
=i frumuse\ea scrisa-n madulare, ei urca — =i-mpietresc: salbatic grup
in care-nchipuind prelungi e=arfe, pl`ng`nd sub dalta, fiecare trup e sugrumat de propriul sau =arpe...“
Obsesia statuarului int`lne=te aici =i in alte versuri pasiunea lui +tefan Augustin Doina= pentru clasicitate. Ce long regard sur le calme de dieu — scria Valéry. O tandra intoarcere, in cazul poetului nostru, la mitologia greco-latina. Doina= nu cauta lumea clasica din dezgust fa\a de lumea moderna. Op\iunea este pur estetica. Din versurile lui s-ar putea u=or alcatui o culegere de
Poèmes antiques, unde sa fie vorba de Sfinx, de Orfeu revenind din Infern, de Pan sufl`nd din trestii, de centauri =i nimfe, de
Ulisse =i, fire=te, de Penelope, de Apollo imbra\i=`nd pe Dafne, de Lucullus pe ruinele ceta\ii Amisus, de funeraliile lui Demetrios, fara a mai pune la socoteala referin\ele propriu-zis literare. Ele sunt numeroase (de la Platon la Goethe) =i arata preocuparea de a nu izola discursul liric de via\a ideilor, sursa, ca oricare alta, de poezie. Unele referin\e vizeaza simboluri mai inalte, cele mai multe au insa o valoare pur ornamentala. Preferin\ele noastre merg, se in\elege, spre cele dint`i. Relu`nd mituri vechi, poetul rareori le rastoarna sensul. Lupta cu Minotaurul este o lupta cu
Adevarul. Cine o accepta invinge sau este invins, alta ie=ire nu este (Lupta cu Minotaurul). Orfeu, frecvent citat, este un mit mai mult al crea\iei dec`t al iubirii (Orfeu, Monolog, Orfeu revenind din infern). Pe marginea ultimului poem s-ar putea specula: Orfeu nu este invins de slabiciunea (curiozitatea), ci de for\a lui: fiara din suflet care-l impinsese spre tar`mul de spaime. Poetul insu=i se inchipuie intr-o singuratate deplina (=i sc`nteietoare), un Orfeu pe treapta unui univers fara glas.
Tema creatorului este, dealtfel, tema preferata a lui +tefan
Augustin Doina=. Un intreg ciclu (Piscul sau descrierea Poeziei)
i=i propune ca obiect de reflec\ie poezia =i poetul. Poetul este nebunul care vinde zapada in cetate, cel ce risipe=te, altfel spus, imponderabile. Poezia este o dob`nda a mor\ii =i o ispita a limbii, ceea ce inseamna: o lupta cu limbajul (leproasele turme ale consoanelor). Vocalele, in schimb, sunt stralucitoare ca ni=te astre, iar ce se rote=te in jurul lor (poezia propriu-zisa) e „rod al disperarii de-a stabili contacte“ (Arta poetica). Contacte, fire=te, cu lucrurile. Snsa lucrurile participa la o geometrie a universului.
Doina= nu descopera obiectele, n-are in fa\a lor nici un complex: le asuma doar, le introduce intr-un sistem dinainte conceput. Chiar elementele rebele, dezechilibrante pe care, am vazut, le evoca
(cascade, fulgere, marea-n spasmuri, noaptea brazdata de ploi toren\iale etc.) nu pun in primejdie mecanismul bine reglat al universului. Valoarea lor este mai degraba decorativa: ni=te uragane inmarmurite. Sn fond, lirismul fin al lui Doina= este sistematic, repliat in el insu=i. Nu cunoa=te, in orice caz, teroarea marilor procese vitale. Universul lui respira prin cristale =i prive=te cu ochii imobili ai statuilor. C`nd, totu=i, elementele dinainte vin
in discu\ie, percep\ia lor este pur intelectuala.
Sntr-un loc (Ierarhie) poezia este vazuta ca o echivalen\a intre hazard =i lume, iar creatorul — cel ce gase=te echivalentul pur, ideal (in sens platonician) al lucrurilor: „acela/ care supune lucrurile lumii/ supracerescului tipar“ (Cel ce vorbe=te in locul meu). Alte poeme vorbesc, in genere, fara angoase, fara un sentiment mai acut al tragicului, de timp, de destin, de moarte
— subiecte de medita\ie calma. Timpul este un uliu care smulge clipa fericita a dragostei =i piere apoi in azur (Uliul). Rodul lui e fapta =i fapta, in general, bucura. Mai nelini=tit, mai misterios —
=i prin aceasta mai ad`nc liric — e poemul Sn a=teptare, prefi gurare, banuim, a destinului, a mor\ii sau poate a divinita\ii:
„Daca-a= putea sa prind in scobitura urechii mele zgomotele toate de pe pam`nt, a= auzi =i pasul cu care-mi dai t`rcoale de departe.
Ori, poate, stai de mult in fa\a mea; dar e=ti at`t de mare, ca prin zarea fapturii tale ce cuprinde totul zaresc pe \armuri cerbul cu coroana de coarne-mparate=ti incendiate;
=i-n urma lui, sub ramuri, v`natorul
\in`ndu-l =i-a=tept`nd sa se desprinda unul de altul, in vazduh =i-n apa, botul sorbit — de botul care soarbe...“
Coerenta, unitara, egala cu sine, poezia lui Augustin Doina= este mai pu\in fructul unei experien\e, dec`t rezultatul unui exerci\iu sau, pentru a nu pune o prapastie intre aceste no\iuni, poezia lui iese din experien\a unui exerci\iu. Exerci\iu, mai int`i,
in domeniul limbajului, exerci\iu, apoi, de disciplinare a spiritului
=i de depa=ire a sim\urilor. Lirismul se obiectivizeaza, fatal, =i tinde sa conceptualizeze no\iunile curente ale existen\ei. Snsa conceptualizarea nu inseamna, ca la Ion Barbu, ermetizarea ideii poetice. Autorul Baladelor e clar, explicit, abordeaza cu seriozitate tema =i duce totdeauna p`na la capat poemul. Are oroare de fragmentarismul modern, cum se poate constata =i in eseurile lui critice, unde respinge delirul verbal al tinerilor. Aceasta obsesie a perfec\iunii il izoleaza de noua genera\ie de poe\i, neincrezatori
in fa\a oricarei tendin\e de clasicizare a versului. Snsa trebuie sa remarcam ca disciplina prozodica este pentru Doina= o forma de purificare a emo\iilor. Construind poemul, poetul se construie=te pe sine, deta=at de senza\iile primare. Sntrebarea este daca poezia c`=tiga sau sufera de pe urma acestui proces.
C`=tiga intr-un anumit sens, pentru ca, depa=ind emo\ia curenta, trece mai u=or pragul ideilor. Doina= este, in fond, un poet preocupat de temele mari ale artei, cu o deschidere remar cabila spre medita\ie. A face o poezie a miturilor poetice nu-i un lucru obi=nuit in literatura noastra. Poemele sale cele mai bune (intre ele c`teva excelente sonete) au o frumoasa trans paren\a intelectuala, o altitudine =i o gravitate care fac posibila specula\ia. C`nd in poezia rom`na exista at`tea spirite bogo milice, de ce n-ar fi binevenit un spirit de geometru, auster, constructiv?! Trebuie sa acceptam ca poezia poate trai =i sub regimul lucidita\ii =i ca dorin\a de perfec\iune formala nu este
in toate imprejurarile un semn de facilitate. Orice creator ade varat tinde, in fond, spre perfec\iune, chiar =i atunci c`nd i=i propune s-o distraga sistematic: el viseaza — paradox inevitabil
— la o perfec\iune in imperfec\iune. Snsa imperfec\iunea (ca =i perfec\iunea) absoluta nu-i, din fericire, posibila. Experien\a suprareali=tilor ne convinge in acest sens.
Prea multa abilitate tehnica strica, totu=i. Perfec\iunea poate obosi. Marii poe\i i=i permit sa faca din c`nd in c`nd =i gre=eli, coboara tonul, intrerup =irul versurilor frumoase, =i aceasta schimbare da urechii =i ochiului nostru ascu\imi noi.
Evitarea, apoi, sistematica a emo\iilor directe poate usca discursul liric. E impresia pe care ne-o dau unele poeme ale lui
+tefan Aug. Doina=, bine compuse, cu idei admirabil puse in scena; senza\ia insa de iner\ie (caci exista =i o iner\ie a fru muse\ii, o iner\ie a perfec\iunii!) este de neinlaturat. Sa luam, de pilda, Trei ipostaze ale marii, un poem in cinci par\i, dintre care un prolog =i un epilog. O medita\ie in care este vorba de increat, de summa tenebrosa, de ie=irea copilului in lume infa =urat in \ipat, de bl`nda exuda\ie divina, orfir etc., insa medita\ia,
in totalitatea ei, se apropie prea mult de spiritul unei diserta\ii.
E meticuloasa =i plina de abstrac\iuni ce impiedica textul sa se concentreze intr-un simbol memorabil. E surprinzator, dar un text at`t de plin, cizelat, lasa impresia ca nu ascunde un al doilea plan, un subtext, unde sa se poata refugia implica\iile secrete ale versurilor. Discursul se inchide in el insu=i ca intr-o crisalida de celuloid. Ochiul nostru cauta un dezacord, o iregularitate, ca sa poata patrunde inauntru =i e dezamagit de a nu afla.
Un ciclu nou de poeme — Anotimpul discret (in vol. antologic
Alfabet poetic, 1978) — arata ca in lirismul ceremonis al lui
Doina=, „livresc“ in sensul cel mai profund =i mai modern al termenului, exista =i un viu sentiment al purificarii, o frenezie a sim\urilor matinale.