Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Un memorialist elegant si sobru: Viorel Gheorghita - literatura de detentie
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

y8u23uk
"O anumita sfiala a marturisirii m-a stapanit de copil. Ma stapaneste si astazi" (p. 7), isi avertizeaza Viorel Gheorghita cititorul in: " ET EGO. Sarata. Pitesti - Gherla - Aiud. Scurta istorie a devenirii mele " aTimisoara; Editura Marineasa; 1994i. Totusi, faptul ca " ideea culpabilitatii generale a si fost vehiculata, la noi (e vorba despre repetate afirmatii in acest sens ale lui Gabriel Liiceanu si ale altora; n. n.) , tacerea victimelor fiind explicata prin ea" (p. 9), Viorel Gheorghita purcede la insiruirea amintirilor, nu ca o marturie, ci ca o marturisire. Insa aduce o precizare ce priveste modul de realizare a marturisirii, de validare a ei ca marturie in cadrul unui proces. Fiind vorba nu doar de un martor, de un privitor, ci de un patimitor, prestatia acestuia, in speta a mea, pentru a fi cat de cat concludenta, se cere a fi integrata unei existente si prezentata ca atare" (p. 10). Aceasta este imaginea in nuce a celor ce se vor desfasura in continuare si explicarea extinderii amintirilor de temnita in trecut, cu existenta vietii autorului de la inceputurile ei. Avem de-a face, deci, cu o autobiografie in intelesul normal al cuvantului.
Pentru o mai clara ordonare a faptelor si evenimentelor, memorialistul isi deschide multe capitole cu o avertizare calendaristica sau spatiala, ori macar parti ale acestor capitole. De pilda, cel dintai incepe cu: 14/27 septembrie 1922. Ziua Crucii , ziua nasterii sale, excelent simbol al tuturor rastignirilor cate urmeaza a ne fi comunicate. La acea data tatal lui avea 22 ani si era incorporat; mama - 24; si mai sta agatata de poalele ei, sora lui Cornelia, atunci in varsta de 2 ani. Urmau sa se mai nasca in casa de lemn in forma de L, din centrul Gurahontului: Stefan si Florica. Parintii tatei, cu care convietuia familia, fiind baptisti, nunta lui cu o ortodoxa care nu si-a lepadat religia fu socotita de dansii afront personal.


Autorul, dupa ce a explicat pe larg ca nu ii sta in fire sa vorbeasca despre sine, cand trece la lucru, in fata colii de hartie, o face cu har, cu placere si cu talent literar, cu blandete, cu rabdare, cu satisfactia oferita de cuvantul cuprinzator si potrivit, gasind ritmul frazei cel mai graitor mintii si sufletului nostru, pentru a izbuti sa ajungem la atmosfera evocata in scriere si la ideile sale. Din urmatoarele, desprindem atat o viziune asupra vietii in familia lui, cat si una asupra formarii celui mic, precum si alta asupra traditiilor gurahontene in mijlocul carora se ridica. Ne aflam sambetele seara, " cu scaldatul in fata jarului din soba de tuci, cu usa deschisa, (...cu mirosul) de sarmale, de cartofi copti in coaja, de castane, coapte si ele. O agitatie aparte, alta decat aceea de peste saptamana, se potolea treptat, pentru a face loc zilei de odihna, pentru a face loc sarbatorii. Nu-i intelegeam sensul. Lecturile bunicii, cu voce tare, din Biblie, ma fascinau, nu insa ca texte sacre, ci ca simple istorisiri, ca simple povesti. Pacea, in schimb, cobora in sufletul meu, de pretutindeni, ca o harisma a insasi sarbatorii. Si aceasta pace ce, pe masura trecerii anilor, se subtia continuu, era de natura sa imprumute, nu doar fiintelor, fiintei mele, ci tuturor lucrurilor, un plus de candoare. Sambata seara, dupa ce, imbaiat, imbracam camasa de canepa si bumbac, tesuta de mama, lumina lampii cu petrol mi se parea mai calma, peretii incaperii, mai albi, fulgii de zapada, intrezariti printre perdelele ferestrei, mai fascinanti, mai usori. Ma bucura sarbatoarea, fara ca totusi sa fiu un prunc credincios, un stapanit de fervori, poate pentru faptul ca religiosi, din cale afara, nu-mi erau nici parintii. Obiceiurile erau respectate. Lipsea in schimb zelul. Grija zilei de maine nu lasa prea mult loc pentru cele duhovnicesti. Sau, poate e mai exact a spune ca, aceasta grija, ce acoperea deopotriva si padurea si holdele si animalele si oamenii casei, avea ea insasi, in sinea ei, o mare doza de spiritualitate si sacru. Intre supranatural si firesc nu existau limite, nici spatiu de manevra, nici timp de targuiala. Soarele era sfant, faramitura de paine era sfanta, rasuflarea boului, la fel. Sarbatorile nu faceau altceva decat sa reimprospateze sfintenia aceasta cvasigenerala, sfintenia intregului cosmos. Natura sfintita prin om? Omul sfintit prin natura? Cine sa stie? Ce stiu e faptul ca, de Boboteaza, praznic imparatesc, prin sau cu nimic mai prejos decat cel al Nasterii sau Invierii, in ajun, era asteptat preotul. Bunica isi cauta refugiu pe la frati. Preotul, crasnicul si cantaretii ajungeau, de obicei, inspre seara. Casa era proaspata, noi eram primeniti, focul, in soba, jucaus de-a dreptul. Pe masa, darurile pentru preot, cinarul pentru noi, adica un colac mare, cu un ou rascopt la mijloc si cu un numar de coarne, egal cu numarul vitelor din grajd, pe de margini. Dupa sfintire, aceste coarne erau taiate de mama si impartite animalelor, ca un fel de cuminecatura. Era atat de puternica legatura om-animal, incat tata nu a conceput sa vanda, sub nici un motiv si in nici o imprejurare, vreunul din animalele lui macelarilor, un asemenea gest echivaland pentru el o omucidere" (p. 13-14).
Din acest stil meditativ-confesiv, suntem adanciti intr-unul colorat, cu o fraza la fel de ampla in respiratie, panoramic, potrivit multimii adunate a doua zi, la inceput de saptamana.
"Lunea, zi de piata, nu mai vorbesc de targurile zise de tara, satul devenea literalmente neincapator. Limbajul nearticulat al animalelor de tot felul aduse spre vanzare, clincatul clopoteilor de pe harnasamentele cailor prinsi la carute, cantecul tanguitor al cate unui cersetor, forfota multimii, belsugul produselor, mirosul de paine proaspata si friptura, de ardei gras, de busuioc si canapar, si mai presus de toate preumblarea visatoare a tinerilor, baieti si fete, in haine de sarbatoare, se ingemanau, de fiecare data intr-un spectacol unic, un fel de parada. Componenta strict economica a manifestarii era vadit subordonata celei sarbatoresti. Prilej de destindere, prilej de cunoastere, prilej de satisfacere a unor dorinte difuze, a unor orgolii nevinovate, a unor patimi politice chiar. In mod precumpanitor, panorama era taraneasca. Nu lipseau insa nici domnii: invatatori si preoti, notari si doctori, studenti si elevi, o lume oarecum paralela, cu trasaturi distincte, preocupata de salvgardarea statutului propriu. Locul de intalnire al domnilor era Casina; al domnisoarelor si domnisorilor, casa vreunui elev, sau student, din sat" (p. 16-17).
Influentei mediului familial, ghicit din precedentele, a aceluia social rural abia cunoscut, i se adauga aceea formativa a naturii, la care micutul Viorel e sensibil in aspectele ei gospodaresc-domestice, unite tot tabloului familiei, largite.
" Fructe, exceptand prunele, nu prea avea tata. Avea in schimb bunicul dupa mama, bunicul si unchii. Mergeam la el, duminica de duminica aproape. Locuia intr-o casa veche, la marginea satului, impreuna cu doi feciori, cu nurorile si nepotii. In gradinita de flori, dinspre strada, un iorgovan imens mi se parea a fi mereu in floare. In spatele casei, livada: meri, peri, pruni, ciresi si unul sau doi scorusi. Intram in curte, urcam panta, apoi scara sau treptele de lemn, intram in tinda, in fapt o bucatarie cu vatra si cuptor de copt paine, printre putinele din sat de care-mi aduc aminte. Matusile gateau pe pirostrii, sau in oale mari, de lut, asezate in jurul flacarii. La mijlocul incaperii, destul de intunecoasa, o masa rotunda si joasa ne astepta, anume. Pe masa, un singur blid si linguri de lemn. Noi, nepotii, ne asezam pe scaunele si sorbeam pe nerasuflate bucatele, chiar daca nu eram flamanzi. Ceremonia, prea des repetata, devenise obisnuinta. Si noi, copiii, ne simteam din cale afara de bine, mai ales daca, bunicul saltandu-ne pe ge- nunchi, ne mai oferea si o bucata de zahar, semn ca in dimineata acelei zile golise si el cateva paharele de vinars intors" (p. 17-18).
Vizita la bunici era inlocuita, cu alte prilejuri, de cea facuta vitelor, mijloc osebit de observare si intiparire in memorie a naturii - ce ramane agatata de treburile gospodarului, de nedespartit de Util (ca si de bunic, caruia i se face un scurt si cuprinzator portret); vrednic de retinut este acest acces la Frumos al taranului prin valul nevoilor existentei de zi de zi, Frumos de care depinzi si care ...depinde de tine!
"Bunicul dupa tata, cel care locuia impreuna cu noi, al carui nume, Giogita, il purtam, a fost un barbat frumos si chiar "schitas", adica atent cu tinuta. Sambata de sambata, isi ungea curelele opincilor cu slanina, de sclipeau cum, la altcineva in sat, eu nu am vazut. Nu l-am apucat lucrand la camp. De cand il stiu, vara, pastor, iarna, taietor de lemne, acasa, nu in pa dure, sfaramator de porumb, ori croitor de sube. De noi, nepotii, nu era apropiat. Nu-mi amintesc sa ne fi tinut vreodata pe genunchi sau sa-mi fi adus, din padure, un pumn de fragi. Ciuperci, da. Le prajea pe plita, imbiindu-ne si pe noi, copiii (...).
Duminica, tata urca la "Poieni", sa duca vitelor tarate cu sare. Nu o data, l-am insotit si eu, pentru a invata drumul. Ajungeam in zavoi, ocoleam padurea, o apucam pe marginea unui parau umbros, strajuit de ferigi, urcam pe poteci intortochiate pentru mine. Efort obositor, dar si fascinant: umbrele, racoarea, fosnetul, cantecul vreunei pasari, sagetile de lumina, scapate printre frunze, movul florilor de spanz, flori in forma de cupa, ferigile, muschii, susurul apei, totul mi se parea nou, uluitor. Descopeream padurea, pe dinlauntru, nu ca peisaj si imi era teama. Basmele, toate, roiau amenintator in jurul meu. Lipseau doar smeii. In sfarsit, iata-ne ajunsi la izvoare, locul unde se adapau animalele. Pana la zacatoare, locul sau poiana cu nuci, unde manau peste noapte, si unde era si coliba bunicilor, mai era putin de urcat. Eram asteptati. Fiecare vitel, fiecare juninca, fiecare vaca castigata (gestanta), si-a primit ratia, si-a lins botul, s-a lasat imbratisata. A ingenunchiat apoi, ca intr-o ruga, la umbra nucilor, sa rumege in liniste. Se spune, in popor, ca ochiul stapanului ingrasa vita. Privind, am avut senzatia contrarie, ca ochiul vitei, umed si bland, ingrase stapanul sau, poate, si unul si altul. Bunicul, tata si eu, ne-am asezat apoi in jurul focului ce mocnea in gura colibei, am fript slanina, am baut apa si am atipit, vreme de o ora. Ne-au trezit animalele, al caror orologiu biologic indica timpul pasunatului de dupa pranz. Am mai repetat aventura si de unul singur. Am dormit cu bunicul in coliba, cateva nopti la rand. Era un taciturn, ragusit pe deasupra. Mi-a povestit, totusi, intamplari cu serpi surprinsi in coliba, la giobul cu lapte (un fel de putina mica), intamplari cu mistreti, mi-a vorbit despre furtuni, trasnete si incendii. Acum noaptea era senina, constelatiile pareau la o aruncatura de piatra, iar eu, eu eram fericit" (p. 25-27). Avem in maini cartea unui scriitor deloc lasat in urma de clasi ci! Un povestitor din familia lui Mihail Sadoveanu, care-si ia ragazul sa depene firul pe indelete si sa strecoare in istorisire si observatii etnografice, impletite in asa fel cu sirul naratiunii incat abia de le bagi in seama.
Autorul da vina pe situarea parintilor sai in starea plugarilor, pentru simtamantul de frustrare resimtit in copilarie; este fata vazuta a lucrurilor si la indemana pentru identificarea radacinilor ei. Nu voi aduce argumente din restul lucrarii impotriva parerii sale, ci voi enunta insa opinia ca ea deriva probabil din situarea tancului intre doua tendinte contradictorii in educatie: linia credintei materne si aceea impusa de bunicii paterni. Binecuvantata stare de frustrare totusi! Caci ea conduce mana sa purtatoare de condei, astazi, la o precizie de exprimare de invidiat: " Painea mea cu magiun era buna. Cornul lui cu unt, lacomos. De cerut vreun dumicat, nu i-am cerut niciodata" (p. 18).
Portretele ce ne raman de pe urma acelei perioade sunt creionate apasat si ne aduc in fata privirilor insi pe care-i nemureste desenatorul, dandu-le ceva din propria-i viata. "In imediata vecinatate, casele a doua familii inrudite, de evrei. Urmare a atator zilnice treceri, ajunsesem sa-i cunosc, fara sa fi schimbat cu ei o vorba si sa le intuiesc decaderea. Erau doi batrani uscati, imbracati in caftane, purtand cipilici traditionale, cu barbi albe si lungi ce nu au cunoscut foarfeca sau briciul, cu perciunii asijderea, stand pe banca, in fata fostelor lor dughene si pufaind din niste pipe cu camise din cale afara de lungi, inconjurati, uneori, de nepoti sau stranepoti murdari si pentru mine, ciudati, din pricina parului carliontat ce le flanca urechile clapauge, asemeni unor lujere desfrunzite. Prin urmare, nu toti evreii huzureau" (p. 19-20). Alte portrete nu te mai lasa sa ghicesti, din aerul plutind intre cuvinte, biografia modelelor. Dimpotriva, pata de culoare si desenul alterneaza cu gestul, cu fapta, si completeaza profilul moral al portretizatului astfel incat iti ramane infipt in inima, aparent, fara pereche. " Ca dascal, in anii aceia, l-am avut pe Savu Dorca, barbat frumos, in pofida cheliei totale, cu ochi patrunzatori si mustacioara, imbracat dupa moda anilor 1900, cu redingota si steif, pedant, rezonabil, dar si sever. Isi facea meseria cu multa daruire, imbinand savant nuiaua cu recompensele. Era necasatorit si-si cheltuia o parte din venituri pe ilustrate si dulciuri pentru noi. Un raspuns bun, o bomboana, un abtibild, o ilustrata, dupa caz. Trofeul cel mai ravnit de noi, baietii, era automobilul. Nu l-am obtinut niciodata, desi eram socotit elev bun. Bun, in deosebi, la socoata" (p. 19).
Un al treilea tip de portret este acela in care replica memorabila, apta sa caracterizeze, se impleteste cu descrierea fizica si cu trimiterea biografica.
" Profesor de matematica, in acesti primi ani de scoala normala, l-am avut pe Adam Dragos. Mot la origine, si el, ca si Traian Mager, fost ofiter in armata nationala a Transilvaniei, omul care a oprit inaintarea trenului blindat al lui Bela Kun, in fata tunelului de la Ciuci, Varfurile de astazi, Adam Dragos era un profesor sever. Nu agrea fotbalistii. Sa nu te fi vazut in camasa, cu bocanci si in pantaloni scurti, ca aveai de tras ponoase. "Fatu meu, capu-i facut sa gandesti, nu sa dai cu el dupa minge. Rostul lui nu e sa tina loc de picioare, asa ca te du, fatu meu, la loc si invata. In catalog, nota 4". Era sever si la examenele de diploma, de la care era nelipsit, datorita gradului didactic si varstei. Sever, dar, intr-un anume fel, si partinitor. Tinea mult ca primul clasificat, pe centru, sa fie unul din elevii lui. Daca lucrurile nu ieseau asa, ridica stacheta, anume pentru a pune in dificultate candidatii veniti de la alte scoli. Si nici sa-i fie respins vreunul din proprii lui candidati, nu concepea. Patriotism local. In ce ma priveste, ma socotea un elev bun. Bun, nu foarte bun. La examenul de sfarsit de an, ultimul, intrucat, in anii ce au urmat, s-a renuntat la el, raspunsurile mele l-au descumpanit. "Ai raspuns prea frumos ca sa nu-ti mai pun si alte intrebari". Si mi-a mai pus, si am raspuns corect, si m-a notat cu 10, pentru el, cu totul neobisnuit" (p. 33-34).
Portretul in care mediul casnic capata voce si lamureste caracterul, lasa posteritatii un pastel reprezentandu-l pe Ovidiu Cotrus elev, cum istoria noastra literara nu are inca. De aici se vor inspira cei care vor scrie despre eseistul care a imbogatit, prin personalitatea sa, revista excelenta "Familia".
" Printre tinerii care au depus legamantul (Fratiilor de Cruce; n. n.) odata cu mine, daca imi aduc bine aminte, a fost si Ovidiu Cotrus. Ne cunosteam mai demult, eram chiar prieteni. Mergeam impreuna, adesea, pe strada Episcopiei, la Biblioteca Institutului Francez. Pe drum imi recita versuri, ba din Claudel (in text, o regretabila greseala de ortografie: Claudelle; n. n.) , ba din propria-i creatie, poeme lungi, subsumabile unui singur titlu: muzica lucrurilor. Dezordonat si vesel, spumos la vorba si posesiv, era greu sa-ti inscrii discursul propriu in fluviul discursului lui, pentru a face sa se nasca dialogul. Imi era drag, din cauza spontaneitatii, a lipsei de prejudecati, a spiritului lui boem. Cu el am fost, pentru prima oara in viata, intr-o gradina de vara, seara, cu un pahar de vin in fata. Parea a fi un om al casei. Ambianta romantica. In povestirile lui, vorbea despre sine, ca nici o data, cu o unda de tristete: pierderea mamei, refugiul de la Oradea, lipsa simtului practic, despartirea de unchi, poetul Aron. In noaptea aceea am ramas la el. Era singur. Tatal, profesor de geografie, lipsea. Locuia intr-o casa parter, nu departe de gradina, fosta a unchiului. Cateva trepte, o terasa inchisa, in forma de L, bucatarie, camara, dormitor si doua camere cu ferestrele spre strada. In bucatarie, vesela nespalata; paturile nefacute; in prima camera, un divan nefolosit, patul meu de-o noapte, un birou cu praful de un deget, in spate, o biblioteca mare, cu ultimile noutati editoriale, scaune, tablouri. E camera de lucru a poetului Aron Cotrus, de pe vremea cand locuia in tara. Alaturi, pranzatorul, acum un fel de magazie frecventata de soareci. Pianul sotiei poetului, interpreta celebra in epoca, acoperit si el de atotprezentul praf. Pe aproape, un cufar imens, cu toaletele doamnei, cele pentru concerte, o masa, doua bufete, totul intr-o ravaseala desavarsita. Privind, am inteles ce inseamna lipsa femeii, dupa cum am inteles si de ce Puiu era atat de dezordonat si de noncorformist. Dezordonat in viata de zi cu zi, nu insa si in gandire si in comportamentul etic. Starea de fapt nu-l descumpanea. Lucrurile sunt cum sunt si pace. Cel caruia nu-i convine sa nu- i calce pragul. Am rasfoit carti, am schimbat ganduri, pana tarziu, dupa miezul noptii, apoi am adormit zicandu-mi ca, probabil, asa trebuie sa fie poetii, toti poetii, eu nesocotindu-ma ca apartinand tagmei; prieten, da, prieten ce stie sa asculte. Doar atat" (p. 47-48).


O impletire a tuturor mijloacelor de mai sus, descrierea fizica, aceea a mediului mobilier, ca reflectand psihicul subiectului, citarea sumara a vorbirii, in masura in care personajul e exprimat de ea, o gasim in portretul sefului Securitatii:
" Camera spatioasa; biroul masiv; biblioteca, de forma; pe jos, covoare persane; aparent, ambianta elevata, luminoasa, imbietoare la dialog. Nimic din rigiditatea cazona, nimic dezagreabil, nimic amenintator. Locatarul, pana la proba contrara, curand oferita, un domn. Un tovaras inteligent, cinic, crud, dar domn. Incompatibilitatea, absurdul, au aici concretete. Raspunde la numele de Rafila. Maiorul Rafila, comandant, relativ tanar, roscat, masiv, afisand o excesiva eleganta vestimentara; originar din Dezna, adica din judet. Tatal, roman; mama, rusoaica. S-au cunoscut in prizonieratul primului razboi mondial. Pregatirea, medie; profesiunea, maistru tinichigiu, la depoul C.F.R., asa se spunea. Ma priveste cu aer de satrap, sigur de sine. "Ce mai astepti, desfa-i catusele!" Comisarul, parca mai timorat ca mine, executa prompt. "Ei, cum e? Credeai ca o sa scapi? Noi procedam stiintific si, ca atare, nu gresim. Stiintific. Si acum, ca l-am vazut, duceti-l la arest!" " (p. 133).
Stilul, aproape de proces verbal, de 'fisa de cadre' - oroarea amintirii ei, din comunism!... -, este cel mai potrivit profesiunii individului: are ceva din uscaciunea sufletului sau, pentru care semenii reprezinta doar dosare de umplut cu date ce condamna. Comportamentul sau locativ si cel vestimentar ii scot in evidenta duplicitatea. Replica, de tip caragialesc, ii vadesc ridicolul.
Intre timp, pe cand noi zabovim in dreptul unei imagini umane, a alteia, viata inainteaza. Copilul este arestat in doua randuri; a doua chiar condamnat la sase luni; continua exercitiile literare, el care citea mult si opere de calitate. Se analizeaza si autodefineste: " Universul meu era unul emotional, cu reprezentare logic vizuala. Nu apartineam creatorilor de istorie si nici analistilor, ci patimitorilor, implinitorilor de destin" (p. 63).
Inaintea incheierii cu o luna a condamnarii este trimis pe front, oricat de tanar era: legionarii, pe linia intai! Peisajul continua sa-l atraga: " Nevoia de frumos ramane vie" (p. 81); sa-i sopteasca sterp; sa-l obsedeze: " Sarata, fost sat nemtesc, un targ mai degraba, situat undeva in sudul Basarabiei, mi s-a parut neprimitoare. Era toamna. Ploaie, noroi. Gara, izolata. Drumul pana in localitate, lung, desfundat, anevoios. Nici un copac, nici o gradina cu pomi. Casele, unele aratoase, acoperite cu tigla, pareau pustii. Din cosuri, nici o ridicare de fum. Dusumelele, vopsite, aminteau inca de vechii stapani. Gardurile, din aschii de gresie, scunde, aduceau a ziduri de cetate in ruina. Strazile, glod, numai glod. Viroaga din partea de rasarit nu avea apa, doar cateva balti. Campul de dincolo de ea era plin de ciulini. Aspect de stepa ruseasca. De la gara pana la comandament, cativa kilometri buni, tipenie de om. Cumplita pustietate" (p. 68). Descopera si in aceste conditii, altele decat cele din vremea liceului, frumusetea prieteniei: "In clipele de ragaz, discutii. Nepretuit dar disponibilitatea aceasta. Nu te mai gandesti la cate au fost si nici la cele ce s-ar putea sa survina. Clipa ti se dilata pana la anularea de sine, ca durata. Evaziune, zic unii. Probabil. Fara intentie, insa. Evaziune in sens de reflex, reflex de aparare" (p. 75). Afirmatia i se pare incompleta; revine, dezvoltand o parte din ea: " Soldatul nu are ragaz si nici disponibilitate pentru a se gandi la viitor, nici chiar la ziua de maine. El traieste intr-un prezent continuu, se lupta pentru clipa, nu pentru viitor" (p. 76). Invata permanent din existenta fugace; si nu totdeauna lectiile sunt incurajatoare; au tenta amara, disperata chiar: " Eroii de ieri sunt tradatorii de astazi, eroii de astazi sunt tradatorii de ieri, sau, mai exact, nu mai stie nimeni despre nimeni ce este" (p. 85).
Scapa din razboi, fara a mai pleca de frontul de apus si se indeamna a se inscrie la Academia Teologica din Arad, singura institutie de invatamant superior unde absolvirea scolii Normale ii era pasaport suficient. Dupa examenele de fine ale anului intai, in cautarea unei solutii pentru a face studii universitare adevarate, decide sa mearga la Bucuresti, sa-si echivaleze ultimul an de studii medii, la Colegiul Sfantul Sava, si sa se infatiseze la bacalaureat, la liceul Gheorghe Lazar. Apoi, fara a renunta la pregatirea teologica, se inscrie, la Cluj, la Facultatea de Litere si Filosofie. Ovidiu Cotrus il introduce in mediul unor studenti care se vor dovedi, in timp, personalitati de exceptie: Radu Enescu, Ion Maxim, Liviu Biraescu, Encica, Ioanichie Olteanu, Stefan Augustin Doinas, Traian Bara, Romulus Munteanu, Ilie Maduta, grup opus celui al utecistilor panglicari, adunati in jurul ziarului comunist local: Toma George Maiorescu (alias Maier, arivist, inca modest, cu gesturi timide; p. 95), Roth, Ciobanu, Ivan Denes, aflati sub influenta lui Pavel Apostol (Erdely), asistentul marxist impus lui D. D. Rosca si redactor sef al organului de presa P.C.R din capitala Ardealului (el insusi urmand a fi arestat).
E momentul sa ne tragem sufletul mai indelung, in compania profesorilor sai, a caror observare e utila unei istorii a literaturii romane, toti fiind autori ai unor lucrari importante si lasand in urma-le dare luminoase in cugetele studentilor viitori scriitori.
" Concizia, claritatea si eleganta discursului lui D.D. Rosca, fascinau. Climatul de libertate emulativa a seminariilor lui descatusa energii intelectuale nebanuite, in foarte multi dintre noi. Confruntarile percutau in sfere studentesti largi, ba si in sfere extrauniversitare, soldandu-se cu o afluenta de public ce facea ca Amfiteatrul Parvan sa devina neincapator" (96). Veni si randul studentului Viorel Gheorghita sa sustina un referat la acest profesor, care nu-l cunostea, deoarece tanarul frecventa mai ales Academia Teologica aradeana. " Elegant, ca intotdeauna, cu fata rotunda, inchipuita, parca, de Rubens, cu nelipsitu-i ceas extraplat, D.D. Rosca saluta, se indreapta spre catedra, cerceteaza sala, intreaba: "Referentul a venit?" Ma ridic, vizibil stanjenit, stangaci. "Poftim." Am inteles ca trebuie sa ies la catedra. Ezit. Invitatia se repeta. Urc. Dupa ce ma masoara, continua: "Nu v-am vazut pe la cursuri". Incerc sa explic: "Studiez si teologia. Sunt obligat sa ma impart." In sfarsit: "Care va este subiectul?" Raspund. "Si de ce bibliografie v-ati folosit? Realizez neincrederea. Aproape ca regret faptul de a ma fi hazardat. Imi pierd prezenta de spirit si, in loc sa citez autorii si cartile consultate, consemnate in finalul lucrarii, raspund pur si simplu anapoda: "Istoria filosofiei a lui Jules Payot". Stupoare. In sala, zambete. De Jules Payot citisem, intr-un alt context, o cu totul alta carte: Educatia vointei. Mi-am dat seama de eroare. Istoria filosofiei cu pricina era scrisa de Janet si Seailles si nu constituia o carte de referinta. Nici un motiv, asadar, ca profesorul sa-si faca iluzii. O ora de seminar ratata. "Va ascultam ...totusi", un totusi nerostit, dar evident, o concesie in extremis. Incep sa citesc, poticnit, apoi, din ce in ce mai aproape de firesc. Ma incurajeaza atentia binevoitoare, sau nu, a auditoriului care, pentru a ma putea urmari, este obligat sa se concentreze. O marturiseste chiar D.D. Rosca, la sfarsitul discutiilor care au urmat: "A fost o lucrare dificila. Pentru a o putea urmari, pana si pentru mine a fost necesar un efort deosebit" "(p. 97-98). Caracterul profesorului este deasupra unei minimalizari injurioase a studentului neatent; dimpotriva, D.D. Rosca stia a-si expune punctul de vedere onest ce era net in favoarea cugetarii stand la baza referatului. In treacat, mentionez ca acest portret se deosebeste de precedentele: subiectul sau 'joaca' actoriceste, in respectiva scena, in fata publicului; tot astfel il vom simti si mai departe; deci, undeva in subtext, trebuie cautata o dedublare a personajului, ceea ce face din fragment o abordare inedita. " In vara anului urmator, eram de pe acum un student cunoscut, cu examene luate in mod stralucit, solicitat ora de ora, am sustinut un nou referat, "Despre categorii", capitol al unui "Dictionar de filosofie" proiectat de Profesor. Lucrarile se desfasurau acum in "Amfiteatrul Parvan", neincapator si acesta. Veneau studenti de pe la toate facultatile. Veneau si neuniversitari, multi cu riscul de a sta in picioare. Caracterul elevat, dar, mai ales liber al discutiilor, opera ca un magnet. Ideologia partidului unic era in ofensiva, or, aici, in aceasta insula de intelectualitate, se rezista. Inca. Proseminarul de marxism, organizat si condus de Pavel Apostol, alias Erdely, asistent impus Profesorului si redactor sef al oficiosului comunist, local, nu-si arata roadele. Lectura referatului a durat doua ore. Discutiile, ca urmare, au fost amanate pentru saptamana urmatoare, timp in care impresiile participantilor s-au clarificat. La cateva zile dupa, in drum spre casa, m-a oprit un coleg, Lungu Alexandru, daca retin bine numele, un vlajgan lung de-a binelea, student pierdut in masa anonimilor, ca sa-mi spuna ca, in cadrul unui grup alcatuit din studentii marxisti, condus de Pavel Apostol si de colegul meu Roth, i s-a trasat sarcina ca el, cu prilejul discutiilor pe marginea referatului meu sa ma acuze, printre altele, de idealism, propensiuni metafizice, eresuri teologalo-mistice, dar ca, in sinea lui nefiind de acord, va pretexta o imbolnavire si nu va fi prezent. Am retinut faptul. Era primul semn al unei rafuieli cu urmari imprevizibile" (p. 98-99) .
Acest element din fundal, cu coloratura politica, pregateste o adevarata explozie, luminand tot acelasi personaj portretizat.
"La discutii si mai multa lume. La catedra, eu singur. In prima banca, D.D. Rosca. Cuvinte de pretuire, putine. Liviu Biraescu vorbeste ca de obicei, mult. Retin o singura observatie: "Nu e compatibila apropierea lui Nicolai Hartmann de Maxim Marturisitorul", primul, un mare ganditor, intemeietor al "ontologiei critice", al doilea, un mistic oarecare. Puiu Cotrus, tot ca deobicei, tace. Alte interventii, ale prietenilor, imi scapa. Retin, in schimb, atacul concentric, pregatit cu grija. Inceputul il face Toma George Maiorescu (alias Maier), urmand pas cu pas indicatiile: idealism, metafizica, ideologie burgheza, mistica, irationalism, decadenta. Argumente? Cateva citate din Marx, din Lenin si Stalin. Continua Ciobanu, din relatarile celor care il cunosteau, o bruta care, pentru a converti oamenii la P.M.R., nu ezita sa recurga la tortura. Ma acuza, spre amuzamentul salii, ca l-am facut pe Hegel idealist, cand de fapt el e dialectician. Sinteza e operata, concluziile sunt trase de Roth si cu aceasta se consuma si cea de a doua parte a seminarului" (p. 99) .
Cele comunicate par sa fie la distanta mare de scopul conturarii unui chip fidel al lui D.D. Rosca. si, totusi, ne aflam mai aproape de el decat o banuim.
"Dupa o saptamana urmeaza raspunsurile mele. Observatia ridicata de Liviu Biraescu e usor de rezolvat. Eu constat, simplu, ca intr-o anumita problema, Nicolai Hartmann exprima un punct de vedere asemanator cu unul exprimat, cu secole in urma, de Maxim Marturisitorul. Asemanarea rezulta clar din alaturarea textelor pe care le citez. Or, e limpede ca Maxim Marturisitorul nu putea fi influentat de Nicolai Hartmann, in vreme ce Nicolai Hartmann putea, fara ca influenta sa fie obligatorie. Problema, dealtfel, nu e aceea a influentei, ci aceea a coincidentei. D.D. Rosca nu exclude nici influenta. "In mediile universitare germane, atesta el, scrierile patristice erau cunoscute" (afirma profesorul, fara sa-si dea seama de pericolul nazarit pe neasteptate, din randurile studentilor sai; sau, altfel, cautand a intelege momentul, incercand sa-l salveze pe cel prins la mijloc, intre dulaii de pe bancile universitare; n. n.) . Cazul Ciobanu vadea de departe incompetenta. Nu era nimic de raspuns. Dintre replicile date lui Toma George Maiorescu si colegului meu Roth, mentionez una singura: "Eu mi-am sustinut punctul de vedere cu argumente logice, respectand o metodologie consacrata. Combaterea s-ar fi cuvenit sa fie facuta in aceeasi maniera, prin recurs la acelasi gen de argumente, cele logice. Recursul la citatul intangibil, la afirmatia tabu, la autoritatea omului politic, echivaleaza cu punerea pumnului in gura." D.D. Rosca a intervenit, spre satisfactia mea, cu tact, dar corect: "Indiferent de divergenta punctelor de vedere, felul in care discutiile s-au purtat, dovedeste, nu doar calitatea intelectuala a interlocutorilor, ci si nivelul, cu nimic sub cel al Sorbonei, sau al Academiei Franceze, la care se poarta aceste discutii, singurul lucru esential" (... D.D. Rosca flateaza vanitatea insilor dezlantuiti, crezand ca o atare lauda mincinoasa ii va tempera; n. n.).
La foarte putine zile dupa confruntarea din Amfiteatrul Parvan, un articol aparut in oficiosul partidului comunist din Cluj, sub o semnatura oarecare, dezlantuie atacul, atacul politic. Nu se puneau in discutie idei, nu se recurgea la argumente specifice, se incriminau atitudini. "La seminariile profesorului D.D. Rosca, reactiunea burghezo-mosiereasca, simtind ca i se apropie sfarsitul incearca o ultima zvarcolire". Atacul e virulent, e amenintator, e suburban; oricum, de rau augur, mai ales ca redactorul sef al ziarului nu era altul decat Pavel Apostol, asistentul lui D.D. A incercat acesta sa se dezvinovateasca, pretinzand ca totul s-a desfasurat fara ca el sa stie, asigurandu-l pe Profesor ca n-o sa se mai repete, dar cine sa-l creada? D.D. Rosca, dealtfel, a doua zi, ne-a chemat la el in cabinet, pe Radu Enescu, Ovidiu Cotrus, Traian Bara, Ion Maxim, adica pe cei cativa studenti ale caror opinii ii erau cunoscute, pentru a ne ruga sa tinem seama de semnalul transmis de putere, prin acel atac deschis. "Nu va cer sa va deziceti, nu va cer sa imbratisati marxism-leninismul sau sa va ajustati convingerile in functie de imprejurari, va sfatuiesc doar, ca in discutii, sa adoptati, atunci cand si in masura in care e posibil, o atitudine binevoitoare". Invitatie la compromis asadar, e drept, discreta. Invitatie, totusi" (p. 100) .
Profesorul D.D. Rosca incercase sa fie nobil, cum il caracterizase initial studentul sau, azi memorialist. Dar, se intrevede ca stia despre comunism mai multe decat acesta si ceilalti. Se mai intrevede ca nu-si dadea seama cat de periculoasa era calea compromisului, adoptata de majoritatea intelectualilor si oamenilor de cultura romani in raport de acelasi dusman al neamului. Prin compromis, ei si-au pierdut si sansa unei opere si cinstea, si demnitatea, cu care puteau ramane inscrisi in istorie.



"Amintirile mele in legatura cu Profesorul D.D. Rosca nu se rezuma doar la atat. La putina vreme dupa sustinerea primului referat, m-am prezentat si la examene. Cursul predat: Filosofia lui David Hume. Metoda de examinare: orala. Sala, cu public. La intrebarile Profesorului, clare, raspunsurile au fost pe masura. Nici o ezitare, motiv de satisfactie deci. Numai ca Profesorul a socotit altfel. "Domnule coleg - reverenta germana - ati raspuns corect la toate intrebarile puse. Eu insa am un pricipiu. Studentilor pe care nu-i cunosc indeajuns, a caror activitate, pe parcursul anului, nu mi se pare concludenta, nu le acord nota maxima". Si mi-a trecut in index calificativul "Bine" " (p. 98-103). Oare sa trebuiasca legata acea notare de cele petrecute, in sensul unei prevederi, conform careia profesorul intentiona sa-si demonstreze 'distanta' ce si-o lua fata de studentul in culpa 'metafizica'? Ar fi jalnic.
Acum vom urmari zugravirea lui Lucian Blaga, in ET EGO .
" Lucian Blaga era cu totul altfel, un virtuoz al scrisului, nu al oralitatii, un estet al expresiei, dar si al arhitecturilor ideatice. Cucerea prin noutate. Altfel, din cauza monotoniei rostirii, il urmaream greu. Faceam uneori efort, din respect pentru ganditor, sa nu atipesc" (p. 96).
"Primul meu examen la Filosofia culturii" (intelegem acum ca, la 'examen', profesorul este 'examinat' tacit, cu privirea, cu toate simturile, si mai ales cu tacuta cumpana a dreptatii aflata in elevul sau studentul examinat, in aceeasi masura ca si in dascalul examinator; iar rezultatul acestui 'examen' la care se infatiseaza examinatorul, fara stire si neparasindu-si catedra, il va afla candva sau - ceea ce este nespus de trist, desi 'notat', nu-l va cunoaste nicicand, va ramane strain de opinia inspirata de el examinatilor...; in continuare, autorul Trilogiei Culturii este cel 'examinat'; n. n.) . "Lucian Blaga obisnuia sa predea, in paralel, doua cursuri. Primul era o reluare, reluarea unui curs predat cu ani in urma, tiparit intre timp, ca parte a uneia dintre trilogii, completat eventual, adus la zi. Al doilea avea, in totalitate, caracter inedit, urmand sa devina o noua carte a ganditorului. Examenul era prestat in scris si consta din raspunsuri la intrebari extrase din ambele cursuri predate. In mod obisnuit, pentru pregatirea examenelor, studentii recurgeau, in cazul cursului predat, la cartea tiparita, in cazul cursului inedit, la note. In unele cazuri, cursul inedit era si el litografiat. Eu insumi voi fi angajat intr-o asemenea treaba. Alteori, nu. Revenind la examen, parcurg intrebarile, raspund cu destula siguranta, sunt chiar multumit. Pana la un punct. O intrebare neasteptata, ultima din cele ce se refereau la primul curs, ramane fara raspuns. Intoarceri de capete, susoteli, agitatie. Lucian Blaga observa, zambeste chiar, apoi explica, nu fara o nedisimulata malitie: "De ce va agitati? Problema a fost tratata in data de ..., ca noutate adaugata cartii mele." Am inteles. La respectiva data, Lucian Blaga vorbise unei sali goale. Studentii, pana la unul, au preferat un conferentiar din afara Universitatii, a carui prestatie, intentionat sau nu, fusese programata la aceeasi data si ora. Lucian Blaga nu a uitat jignirea si ne-a sanctionat ca atare.
Ovidiu Cotrus ma atentionase dealtfel. Oamenii mari sunt si orgoliosi. Lucian Blaga nu suporta minimalizarea. Ca dovada, mi-a fost amintita polemica purtata cu Parintele Dumitru Staniloae. El nu suporta apoi, in preajma-i, personalitati capabile sa-l eclipseze. Cu nici unul dintre asistentii lui nu a facut casa buna. Nu suporta sa fie contrazis. Pretindea studentilor sa invete, nu sa gandeasca. Vorbe. Aveam sa ma conving curand ca omul nu era chiar asa si ca o anumita nuantare se impune.
Spre deosebire de seminariile lui D.D., cele ale lui Lucian Blaga erau mai sobre, ca sa nu zic mai incorsetate. Unui referat nu-i erau alocate mai mult de doua ore, timp in care trebuiau epuizate si discutiile. La inceputul trimestrului doi, in chiar prima ora, sunt planificat eu. Subiectul: "Criticismul in teologia crestina". La repartizarea lui nu am fost de fata. Titlul mi-a fost transmis de Puiu, fara nici un fel de explicatie, cu rugamintea doar de a intocmi, pe langa referatul anuntat, inca unul: "Criticismul la Dionisie Areopagitul". Era limpede ca subiectul (subiectele) imi fusese repartizat, mai putin de Profesor, mai mult de colegi, pe considerentul pregatirii mele teologice. Dealtfel imi suradea si m-am apucat de treaba, in pofida faptului ca, in lipsa unor minime pregatiri necesare, imi era greu sa surprind ce anume se urmarea prin atari formulari. "Criticism", un curent de gandire, inaugurat de Kant, potrivit caruia "critica", respectiv analiza valorii si a limitelor functiilor cognitive umane, trebuie considerata ca fiind o disciplina de sine statatoare, prealabila oricarei cercetari filosofice. Asadar, criticism, inainte de criticism, modernism inainte de modernism, cu mai bine de un mileniu. Investigatie tentanta si, in acelasi timp, temerara, exact ceea ce ii era necesar unui timid, pentru a se arunca in prapastie.
Inainte ca Profesorul sa fi sosit, la capatul scarii, in drum spre sala nr. 1, unde urma sa aiba loc seminarul, ma intampina Puiu. "Blaga m-a intrebat daca ai sosit si i-am spus ca da. E totul in ordine?" "Este. Referatele sunt la mine." (...) In banci, colegii, doar cei de la filosofie. Fara introducere, fara remarci, Lucian Blaga ma invita sa incep. Citesc rar, nu fara emotie, o pagina, doua, poate zece, si sunt oprit. Abia epuizasem partea introductiva. Lucrarea era lunga, iar cele doua ore efective, abia daca ajungeau lecturii. "Din lipsa de timp - il aud pe Blaga - nu putem continua lectura, asa ca, va rog domnule coleg, sa rezumati continutul, punand in evidenta ideile directoare". Ceva nu e in regula, mi-am zis. Incerc totusi sa rezum. Lipsit de exercitiul oralitatii, o fac stangaci si confuz, ca orice om surprins de intorsatura. Discutii au fost putine. A vorbit mai mult Lucian Blaga, subliniind faptul ca el a inteles altceva, atunci cand a formulat subiectele, a inteles o investigare, mai putin a ideilor si mai mult a comportamentelor oamenilor de idei; a inteles o relevare a felului cum impulsul de a-l critica pe celalalt, se rasfrange in propriul tau demers ideatic. La plecare, mi-a cerut totusi manuscrisul, fapt neobisnuit.
Asa ceva, la seminariile lui Lucian Blaga, nu s-a mai intamplat. Eram trist, asteptasem de la acest seminar mult, foarte mult, eram doar in elementul meu, si cand colo, ce a iesit? Colegii apropiati nu stiau cum sa ma incurajeze, mai ales dupa ce le-am spus ca, intr-o buna parte a lucrarii, luam atitudine critica fata de chiar unele idei fundamentale ale filosofiei lui. Dat fiind unghiul de abordare a temei, limitele cunoasterii naturale, referirile la "cenzura transcendentala" ca si la "matricea stilistica" erau inevitabile. Le-am facut ridicand obiectii cu privire la pluralitatea matricilor stilistice si a evolutiilor lor si asteptam acum reactiile, cu toate ca nu aveam certitudinea ca Lucian Blaga, luandu-mi manuscrisul, il va si citi.
Doua saptamani mai tarziu. La sfarsitul ultimei ore de curs, risipeam vorbe, stand in capul scarii, Puiu Cotrus, Radu Enescu, Ion Maxim si de buna seama si alti colegi, ca de obicei. Lucian Blaga, ocolindu-ne, dupa ce a raspuns la salut, a coborat cateva trepte, apoi s-a oprit, s-a reintors spre noi si m-a rugat sa-l insotesc. Gestul nu era intru totul nou. La Sibiu fiind, obisnuia sa invite studenti la masa. Acum, la Cluj, data fiind degradarea conditiilor de viata, un asemenea lux nu stiu sa si-l mai fi ingaduit. Imagini semnificative: banchet la Sibiu, tocmindu-se cu badea Ion, sa cumpere un car de lemne, ori un sac de varza, in una din pietele Clujului. Evident, m-am supus. O buna bucata de vreme nu a rostit un cuvant. Apoi, cu vorba lui molcoma, vorbind ca pentru sine, pe strada, in afara noastra, nu era nimeni, l-am auzit spunand: "Sunt putini oamenii care stiu ce sentimente incearca profesorul atunci cand intamplarea face sa intalneasca un student care sa doreasca altceva decat o diploma, un titlu, in temeiul careia sa profeseze si, profesand, sa-si castige existenta. Sunt atat de rari tinerii care cultiva filosofia din dragoste, determinati de o nevoie launtrica, irepresibila. Trec ani pana sa intalnesti vreunul, fapt pentru care, atunci cand se intampla, ma bucur nespus." Sunt eu unul dintre aceia? Raspicat nu mi-a spus-o, lasandu-ma totusi sa inteleg ca da. A continuat apoi sa ma intrebe de unde sunt, pe unde am colindat, ce planuri am, daca citesc in limba germana. Si pentru ca eu nu cunosteam aceasta limba, a insistat sa o invat cu orice pret. A adus vorba si despre lucrarea mea de seminar incercand, nu sa o comenteze, sa se justifice. "Am intervenit (intrerupand lectura cu glas tare, din fata colegilor; n. n.) nu pentru a respecta o uzanta, ci pentru a preveni posibile neplaceri. Modul de abordare, problematica insasi, erau potrivnice spiritului, daca se poate spune asa, pe cale de instaurare in tara aceasta." Ce timpuri, cuminti si respirand inca increderea dintre intelectuali, acele vremuri cand profesorul, aparandu-si studentul de sine insusi si mai ales de infiltratii din randurile colegilor sai, se deschide total in fata lui, indraznind sa-i spuna ca i-a luat partea, pentru a nu cadea, cel tanar, pe mana vanzatorilor care-i pandeau gandirea in scopul de a-l denunta! Aceasta pasnica perioada scurta de trecere de la o lume democratica la aceea a constrangerii politice ingaduia inca increderea dintre dascal si ucenicii sai. Urma curand sa se instaureze perioada - o, cat de lunga si abjecta! - in care profesorul sa-si apere studentul de sine insusi si de ceilalti, fara sa mai aiba curajul de a-si da pe fata omenia, nici macar in dialogul ascuns cu cel aparat de el...! " Timpul ce se anunta nu ne va fi fast." Lucian Blaga, asadar, se voia prevenitor. Am mai parcurs cativa zeci de metri, in deplina tacere. Marele mut mi se parea acuma Marele trist. Mi-a intins apoi mana, si ne-am despartit, evident tulburati, si unul si celalalt, de presentimente negre, desi, eu cel putin, dupa o asemenea intalnire ar fi trebuit sa ma bucur. Nu peste prea multe zile, eu voi pleca din Cluj. Impotriva Filosofului se va dezlantui o campanie de denigrare. Mi s-a spus, fiind la Aiud - cat de adevarata e informatia nu stiu - ca insusi D.D. ar fi luat parte la aceasta campanie, conferentiind despre "Filosofia lui Lucian Blaga, filosofia crucilor incarligate" " (p.106-108) .
O a treia prezenta profesorala (si culturala) de gasit in trecutul inca luminos al autorului, acela al studentului intarziat din pricina politicii timpurilor abia depasite, politica ce-i rapise timp irecuperabil din anii de formare, cand fusese aruncat la indemana obuzelor, bombelor si rafalelor de mitraliera, sa se curateasca in sange de crezul sau legionar, ne intampina din paginile memoriilor: " In timpul expunerilor, (Liviu Rusu; n. n.) ardea pur si simplu. Nu m-a cucerit prin idei, ci prin intensitatea participarii, prin imbujorare" (p.96). Ce trasatura de penel de mare maestru reprezinta aceasta ultima calificare metaforica! " La o (...) ora de seminar, a vorbit Radu Enescu, elegant, doct, pretios. La discutii, a luat atitudine potrivnica, colegul nostru Roth. In aparare, am intervenit eu. Discutiile intre mine si Roth s-au prelungit vreme de doua sedinte, fara ca vreunul dintre noi sa cedeze. In cele din urma, Liviu Rusu pune capat galcevei, concluzionand: "Divergentele sunt doar aparente. Domnul Gheorghita si Domnul Roth, oricat de ciudat vi s-ar parea, se afla de aceeasi parte a baricadei." A zambit Roth, am zambit eu, au zambit colegii si, nu ma indoiesc, in sinea lui a zambit si Liviu Rusu. Eu si viitorul profesor universitar de marxism-leninism, de aceeasi parte a baricadei... " (p. 109).
Este regretabil ca, in privinta Academiei Teologice, cele cu care se imbogateste experienta umana a tanarului indreptandu-se cu pasi vertiginosi catre detentia lunga de saisprezece ani sunt reprezentate numai de o tradare nationala. La o slujba, la catedrala, aparusera puzderie de " oameni ce nu erau dintre cei obisnuiti, oameni straini, identificabili ca atare, dupa imbracaminte, dar mai ales dupa comportarea din timpul serviciului divin. Printre altele, nu ingenunchiau, nu-si faceau cruce. Indiscutabil, erau iscoade, iscoade fatise. Dar pentru ce?" (p. 114).
Lucrurile aveau sa se lamureasca indata. " Parintele Consilier Turicu urca la amvon. Impunator, mangaindu-si barba inspicata, isi incepe cuvantul altfel decat de obicei, adica fara sa faca referire la un verset biblic. La Bucuresti, era in curs de judecare procesul IuIiu Maniu. Parintele Consilier, la acest proces se refera, insinuand cum ca la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, Iuliu Maniu a lipsit, sau doar ca ar fi militat pentru autonomia Ardealului. In mod expres, nu l-a invinuit de inalta tradare, a sugerat-o doar." Urmatoarea remarca doare, sub pana unui om atat de cultivat si de constient de cele scrise, caci, cu voie, sustine indirect tocmai cele insinuate de respectivul 'acuzator public' in vesminte bisericesti. " Care e adevarul, nu stiu. Modul in care aceasta fata bisericeasca a vorbit, de la amvon, a fost insa atat de scandalos, incat, unul din oamenii Puterii, venit sa vada cum se executa o dispozitie data, fie ea si fara nici un temei legal (iarasi o afirmatie dubioasa, caci invadarea catedralei de catre agenti civili, arata cat de 'legala' si de obligatorie era interventia clericului care a acceptat sa-si pangareasca numele) , nu-si poate stapani nici el dezgustul. L-am auzit limpede, spunand tovarasului de alaturi: "asta ce are de gand, sa ajunga vladica?" Nu cred ca Parintele Turicu sa se fi gandit vreodata la asa ceva. Excesul de zel s-ar putea explica, eventual, prin fire. Grav e insa altceva. Interventia, de la inaltimea amvonului, in loc de predica, avea binecuvantarea Arhiereului si semnficatia unui gest de obedienta inadmisibila, grav destul si, vai, catusi de putin izolat" (p.114-115). E perioada cand clericii mai aveau voie sa se inscrie in partidul comunist. Nu peste mult urmau sa fie dati afara din el, dupa ce l-au slujit cu supunere, participand la corul general ce proslavea minciuna impotriva Patriei si a lui Dumnezeu...
In noembrie 1948, autorul este arestat din nou, dupa ce incearca trecerea frontierei, pentru a-si salva viata. Inca inainte de ajungerea la Pitesti, " un zvon vag, privind o posibila actiune de reeducare, a trecut pe la urechile noastre. Ceva asemanator s-a petrecut in inchisori, imediat dupa 23 august 1944. Unii dintre legionarii aflati la Aiud au acceptat un germene de compromis. Altii, ca cei din grupul domnului Biris sau al domnului Marian, nu" (p. 145). In temeiul acestor rumori, tanarul Viorel Gheorghita problematizeaza acceptarea si respingerea compromisului, in vederea sfatului ce urma sa-l dea si mai tinerilor sai camarazi, cu care fusese judecat si pentru al caror viitor raspundea. Isi da seama si acea plecare a fruntii cat era de grea. " Asumarea dezaprobarii celorlalti nu e la indemana oricui. Iti trebuiesc pentru aceasta, ori o convingere nestramutata, alta decat aceea pentru care te afli in inchisoare, greu de castigat, asa, din senin, ori un cinism dezumanizant, grefat pe frica" (p. 146). Ma intreb, daca el n-ar fi avut experienta reeducarilor, putea oare pune un diagnostic atat de precis, mai tarziu cu cativa zeci de ani, cand si-a redactat memoriile?


O comparatie cu vietuirea legionarilor in lagarul de la Miercurea Ciuc, pomenita de Mircea Eliade in "Memoriile" sale, ii ingaduie o precisa diagnosticare a spiritualitatii acelora care erau, fara s-o stie, sortiti demascarilor. Pana la un punct, analogia e ingaduita. " Eram credinciosi, dar nu la fel de credinciosi ca aceia. Pentru noi jertfa nu era o necesitate interioara, ca pentru unii dintre ei. Nu o doream, nu o cautam cu tot dinadinsul. Am fi vrut, poate, pe cat posibil, sa o evitam. Pentru noi, biruinta, pe care o credeam apropiata, avea chip uman si dimensiune istorica si prea putin spirituala. Chiar daca, in unele cantece invocam moartea, conditie a invierii noastre, conditie a invierii neamului, eram prea tineri ca sa ne gandim cu tot dinadinsul la ea. Dorinta noastra era sa facem istorie, sa daruim acestui neam o coordonata de care, din totdeauna, a fost lipsit, sa-i oferim sansa de "schimbare la fata". Dimensiunii eroice a existentei noastre ii acordam relevanta, nu celei mistice, cel putin deocamdata. In grup, cantam "Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati!" In intimitate, gustam dramatismul lui Puccini din opera Tosca, pe versuri potrivite chiar de mine, cantate in falset de Zaharie Marineasa si nu numai de el" (p.144-145). Tragem concluzia ca acesti tineri nu aveau inca o educatie legionara solida, ori ortodoxa. Ne vine a afirma ca tocmai de aceea au fost posibile cedarile inspaimantatoare, in masa, din reeducari. Pentru ca suntem datori a reaminti ca, din vaga istorie a acestora, cat apare in memorialistica specializata, nu reiese ca fiece serie asupra careia a explodat surpriza aruncarii unor detinuti asupra celorlalti, cu bate si alte arme albe in maini, a reactionat ca cea dintai. Aceea s-a opus la pumni cu pumnul, la izbitura piciorului cu lovirea cu piciorul, la napustirea rangii cu zmulgerea ei si intoarcerea acesteia impotriva capului agresorului, pana ce l-a lasat pe jos. Dimpotriva, surpriza atacului initial, pentru seriile urmatoare, a fost mai puternica decat educatia de luptator, dupa cum credinta si ea era inca insuficent formata (o prezinta ca atare si Dumitru Gh. Bordeianu, fara a accentua aceasta neintelegere a ce reprezinta 'trairea crestina' a "omului cu inima buna", dar lasandu-ne a cuprinde pustia din sufletele inca neinvatate pana la temelie cu predania Bisericii).
Cu structura launtrica de filosof, cu o delicateta afectiva deosebita, cu o discretie pe care autorul a mentionat-o inca de la inceputul scrierii sale, aproape imposibil de depasit, fiind din fire, chiar si cand trece la expunerea in fata cititorilor a evenimentelor ce i-au marcat viata, deindata ce ajunge la relatarea suferintelor cele mai sordide, el ne avertizeaza - dandu-si pe fata scrupulele:
" Nu pot face abstractie de faptul ca despre aceasta temnita (Pitesti; n. n.) si cele petrecute intre zidurile ei s-a scris, dupa unele victime, indeajuns, dupa altele, mult prea putin, nu pot face abstractie deci, si ma simt indemnat sa evit repetarea. Faptul ca atest, alaturi de atatia altii, ca ceea ce s-a scris e adevarat, ca nu e vorba de nici o exagerare, e de ajuns. Dealtfel, amploarea ororilor face imposibila exagerarea, chiar daca ai vrea-o. Intervin o mie si una de retineri launtrice. Ca victima, iti este greu sa te complaci, pana si in a-ti aminti, darmite in a exhiba si reproduce. Cel putin in ce ma priveste, lucrurile stau asa. In consecinta, in cele ce urmeaza, descrierea ororilor si referirile la tortionari vor fi minime, adica atat cat sa faca inteligibila reflectia" (p. 148).
Contactul peisagistic (inca nu existau obloane) e " de un verde tonic, de un albastru melancolizant" (p. 149). Noii veniti sunt pregatiti pentru 'marea infruntare', prin infometare, prin secarea puterilor fizice, sa le fie distrusa capacitatea de reactie la ce se va petrece. " Semnele casexizarii devin, cu fiecare zi, mai evidente: edeme, descuamari, ameteli, stare de epuizare generala. O suferinta fizica, acuta, nu ma incerca. Ma bantuiau, in schimb, obsesii si vise ciudate, stanjenitoare. Visam fel de fel de ospete, cu paine si bucate comune, dar cand sa servesc, lipseau, ba farfuria, ba lingura, ba scaunul, ba coltul de masa. Alergam, cautam, imploram, dar pana sa gasesc, disparea castronul cu bucate, disparea painea, dispareau toate, ca sa ma trezesc, efectiv, cu o durere ca de cutit infipt in stomac. Incercam sa uit, incercam sa readorm. Slaba nadejde." Organismul crea o metaforizare onirica a starii de fapt: 'Ospatul nu este pentru tine; iata de ce ai nevoie: "paine si bucate comune", insa nu te vei bucura de ele'. Pentru a nu se istovi, putina vlaga ramasa, si in timpul somnului, cu starea cenusie a diurnului, piedicile ce intervin in vis la a manca sunt anodine: lipsesc jetul, masa, castronul, painea, lingura, in definitiv elemente neesentiale in procesul hranirii; totusi, ele dobandesc importanta interdictiva, pentru simbolizarea interdictiei autentice, ascunsa sub saracia zemei lungi ce este adusa in hardau la ceasurile pranzului.
Detinutii imbratiseaza dezumanizarea, pana sa intervina Turcanu cu echipa lui: este o dezumanizare de care nu sunt constienti si ce urca din ei insisi, cancer ascuns. Si aceasta boala se numara printre treptele 'pedagogice' ale scolii reeducarilor: Fa-l pe bandit sa inteleaga cat este de animal! Daca o intelege bine, nu se va mai incontra cu indaratnicie, pe picioarele dinapoi, impotriva tehnicii noastre de a scoate animalul la suprafata din el... Intre tinerii legionari apare ideea impartirii mesei, dupa criteriile 'stiintifice' ale unei 'corectitudini' injositoare. Cand contactul cu detinuti mai vechi ne-a pus pe noi cei abia arestati in 1956, in fata sistemului descris mai jos, ne-am cutremurat de ras; nici unul dintre membrii generatiei mele nu l-a adoptat, doar detinutii vechi il practicau intre ei; dar un inceput a avut. Iata-l.
" Intre timp , continua textul, se da desteptarea si reincepe o noua zi, cu aceleasi si aceleasi reflexe: programul, asteptarea terciului, asteptarea painii, asteptarea fierturii aceleia amare. In realitate, bucata de paine sau de turtoi erau singurele alimente, cat de cat semnificative, fapt pentru care, distribuirea ratiilor intre noi devenise un ritual, dupa unii detinuti, dezumanizant. Se alegea prin rotatie, se cantarea cu ochiul, se cantarea cu mana, se cantarea cu balante farmaceutice improvizate, ca, prin egalizare sau compensare, echitatea sa fie deplina. Hazardul era o solutie de neacceptat. Am observat insa repede ca toate aceste masuri de corectie erau derizorii. Nici in plan concret, nici in plan psihic, nu si-au aratat eficienta. Dimpotriva. Gandul ca nu cumva sa ma insel in alegere genera, de fiecare data, dupa consumarea gestului, impresia ca m-am inselat, ca nu am ales bucata cea mai fara de cusur. Cand sunt ultimul la ales, bucatile sunt atat de inegale; cand aleg primul, sunt de o egalitate uimitoare. Cel prigonit de soarta, ramane prigonit si se pare ca, de fiecare data, acela sunt chiar eu. Starea de nemultumire era permanenta, era a tuturor si in certa contradictie cu standardul minim de demnitate obligatoriu. Starea de nemultumire permanenta, starea de inrobire a sufletului de catre trup, comporta apoi si riscul alienarii morale. (.) Primejdia e mare, intrucat se trece de la alterarea echilibrului interior, de la alterarea vietuirii, la alterarea simultana si a echilibrului exterior, la alterarea convietuirii" (p. 151-152). Un examinator de sine insusi lipsit de crutare, un foarte bun amanuntitor al unor trairi nu tocmai banale, un analist nu doar al fenomenului, ci si al urmarilor acestuia asupra persoanei, e definitia psihologului ale carui scrieri le citim.
Se aud zgomote misterioase, tipete, dinspre camera 4 spital. Dar mai trec cateva luni pana sa fie reoranduita componenta camerei unde se afla si se mai scurge vara toata fara sa se petreaca nimic anormal cu cei care-si imparteau viata cu el. Doar ca...
" Este introdus in camera Alexandru Martinus, student iesean, nu stiu la ce facultate, originar din Basarabia, dupa alte surse ceangau." Din nou constatam insertia legendei in expunere (poate chiar a doua legende, privitoare la originea lui Martinus). Nu semnalez pretutindeni aparitia lor, insa socotesc util sa amintesc cititorului, din cand in cand, ca atari memorii se constituie din adevar ca si din zona incetosata a banuielilor neverificabile. "Cunosteam cate ceva despre activitatea lui, in inchisoarea Suceava, despre prietenia lui cu Turcanu, despre O.D.C.C. (Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste). Parea mai varstnic decat noi. Inalt, brunet, bine legat, nu purta ca noi semnele privatiunilor de tot felul. Muschii, puternici, tenul, bronzat, miscarile sigure, tradau mai degraba sanatate si o conditie fizica de invidiat, in contrast izbitor cu starea noastra de distrofici. De faptul ca aducerea sau coborarea lui printre noi insemna apropierea zilei fatale, nu se mai indoia nimeni, dupa cum nu se indoia nimeni nici de faptul ca cele ce vor urma aveau binecuvantarea Administratiei. Odata cu Martinus au fost aduse si doua paturi metalice suprapuse, aduse si asezate in preajma usii, izolate adica, pentru a fi ocupate, fara indoiala, de el. De ce doua? Pentru a-si putea improviza un fel de baldachin, in vederea unor discutii confidentiale. Vom realiza aceasta ceva mai tarziu. Deocamdata omul s-a prezentat in mod civilizat, si-a declinat calitatea de detinut cu convingeri comuniste, precum si disponibilitatea de a discuta cu oricare dintre noi, adica dintre cei dispusi sa discute atari probleme" (p. 156).
In mai toate cartile de memorialistica a reeducarilor este unul dintre rarele portrete ale celui numit. El se prelungeste cu citarea unor fraze tip, rostite de acelasi, fraze de amenintare indirecta; mai curand de clamare a victoriei comunismului (" Dreptatea e a celor ce muncesc, a celor ce nu vor sa se mai lase exploatati." ) Limbajul de lemn triumfa si in penitenciarele pentru detinutii politici, dupa cum triumfa si in libertate si uimea auzul si ratiunea ascultatorilor in zdrente.
Aparitia lui Eugen Turcanu e mai viu surprinsa.
" In jurul orei 10, usa se deschide intr-o maniera vadit ostentativa. Gardianul se retrage. In pervaz, Turcanu. Il vedeam pentru prima oara. Asemanarea cu Martinus, in ce priveste trupul, era izbitoare: puternic, bine hranit, scrutator. Dupa ce, in urma lui, usa se inchide, face cativa pasi, ne masoara dispretuitor cu privirea, pe toti, apoi incepe: Noi, un grup de detinuti cu convingeri comuniste, nu mai putem tolera printre noi banditi" (p.157) etc. Cunoastem placa din toate amintirile unde el e personaj. Din pacate, portretul se opreste aici. De la un artist al descrierii omului de talia lui Viorel Gheorghita asteptam o revelare nesurprinsa de alt observator. Dar nimic. Figura lui Turcanu nu se imbogateste, sub condeiul sau, cu nici o trasatura noua, dupa aceasta intrare teatrala pomenita. Urmeaza bataia. " Pana si pe Oprisan l-am vazut batand" (158). Dar nici ea nu beneficiaza de tusele pictorului disperarii.
Ni se ofera, in schimb, posibilitatea de a-l vedea pe Martinus 'la lucru'. " L-au intins (...), l-au imobilizat si au inceput sa-l bata metodic, la talpi. De lovit, lovea doar Martinus, cu o fosta coada de matura, bandajata la unul din capete, ca sa nu-i alunece din mana, rar, calculat, alegand cu grija degetele, adica locurile cele mai dureroase. Urletele il lasau rece. Nu parea a fi o fire pasionala. Dupa un numar oarecare de lovituri, carnea dintre doua degete s-a rupt pur si simplu. Rana sangera. Martinus continua sa loveasca, rar, calm, cautand locurile cele mai dureroase" (p. 160-161).
Trecerea timpului, torturile, sunt expuse cat mai rezumativ, fara accente, nici sentimentale, nici stilistice; rece. Te intrebi ce se intampla cu darul literar al autorului si nu ramane nici o alta explicatie in picioare decat aceea propusa de el insusi: ca amintirea il doare prea tare, ori ca are decenta marturisirii. Dealtfel, aceasta presupunere imi este confirmata de memoriile doctorului Ioan Muntean, care reveleaza una dintre umilintele la care a fost supus cel in discutie. Viorel Gheorghita trece cu usurinta pe deasupra perioadei celei mai negre din viata sa pentru a nu arata si altora cat de jos i s-a impus sa subsiste, o perioada atat de neagra incat, mutat in fabrica la Gherla, s-a vazut in situatia, dupa indelunga deliberare cu sinesi, fara a i se cere asta anume, dar stiind prea bine ce se astepta de la el pentru a nu fi luat din nou sub tocarea batelor, s-a vazut in situatia de a deveni informator , intr-un caz, speculat de el cat i-a fost omeneste cu putinta, pentru a demonstra reeducatorilor si reeducatilor ca n-are nimic de ascuns si, in acelasi timp, pentru a nu fi obligat sa mai denunte si alti nevinovati.
O ipoteza osebita privind scurtimea dezvaluirilor din acea perioada crunta poate fi si stergerea majoritatii amanuntelor inscrise in memorie, datorata socurilor ce se tineau lant, ori refuzului ei de a pastra, la nivelul constiintei, amintiri handicapatoare; o pricina sigura este si alimentatia, sub orice capacitate de hranire a celulei nervoase. "Acum cand scriu, as vrea sa-mi reamintesc prin cate celule am trecut, alaturi de cine am stat, prin ce situatii critice am navigat si asa mai departe. As vrea. Uneori efortul imi este rasplatit, alteori nu. Certitudinile nu sunt insa niciodata depline, mai ales in ce priveste oamenii si situarea evenimentelor petrecute in spatiu si timp. Relativitatea demersului nu ajunge insa pana acolo incat sa altereze semnificatiile. Dincolo de circumstante, adevarul marturisirilor ramane adevar" (p. 189). De aceea, poate, ritmul naratiunii e altul, mai monoton, mai egal lui insusi in neantrenarea si neimplicarea scriitorului ce trece dintr-un loc de munca intr-unul de pedeapsa si asa mai departe. Dealtfel, el face marturisirea ca se izolase, atat din frica celorlalti, cat si din osteneala sufleteasca. O izolare ce-l scoate, o constatam prin felul sau nou de a povesti, din fierberea existentei.
Este emotionanta descrierea urmatoarei - cat de rar traita! - evadari ...in sufletul si prin sufletul unor animale, atat de odihnitoare pe langa traumele la care detinutul politic era supus de semenii sai!
Carute taranesti aduceau, in acea primavara, trunchiuri de copaci, materie prima pentru fabrica Aiudului. " Atelajele erau preluate de milit





Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite