Una din creatiile indelung elaborate de poet este "Luceafarul", aparut pentru prima data in 1883 in "Almanahul societatii academice social-literare Romania juna din Viena". Acestui poem, Eminescu i-a inchinat - cu intreruperi - peste opt ani de munca, plecand de la o tema de inspiratie folclorica, poetul a ajuns la un poem cu caracter simbolic, in care elementele de baza servesc la exprimarea unei conceptii despre iubire, viata si lume rezumata in strofa finala a poemului. f6q11qp
La Eminescu asa cum spunea si Slavici in "Amintirile" sale, exista neaderenta organica intre viata practica, atat de intens inchinata actiunii si unele postulate ale gandirii schopenhauriene, adoptate teoretic. Deceptia l-a facut pe marele poet sa primeasca, ca o mangaiere, ca un calmant al suferintei, concluzia necesitatii insingurarii si a renuntarii, cu atat mai tragica cu cat era mai nepotrivita cu datele fundamentale ale fiintei sale. De aceea "Luceafarul" reputat ca o drama a renuntarii la dragoste, e in acelasi timp o drama a cunoasterii. Poemul, concluzie a vietii si gandirii eminesciene, e cu atat mai tragic cu cat realizeaza rasturnarea ierarhiei valorilor din opera tineretii.
Fondul de idei al "Luceafarului" se bazeaza pe autogonismul dintre superioritatea creatorului de geniu si lumea marginita in care traieste, sau urmarind intocmai firul poemului, aspiratia geniului de a fi alaturi de oameni si neputinta lui de a realiza aceasta, din cauza superficialitatii si marginirii lor.
Noi vedem in simbolul luceafarului insasi drama existentei poetului, care si-a desavarsit creatia opunandu-se tendintelor distrugatoare ale reactiunii din epoca sa.
Scris la sfarsitul secolului al XIX-lea, in cadrul unei oranduiri ostile oricarui creator apropiat de popor, poemul are o puternica baza de adevar.
Dupa chiar marturia lui Eminescu, "Luceafarul" a fost inspirat de unul din basmele publicate de folcloristul R. Kunish intr-un volum de schite si povestiri printre care se aflau si doua basme culese din Muntenia. Unul dintre ele a fost prelucrart de poet in versuri, sub titlul "Fata din gradina de aur". Este vorba aici de un imparat care avea o fata atat de frumoasa incat, pentru a o pune la adapost de privirea muncitorilor, i-a construit "in vale stearpa" unde stanci de paza inconjurau mareata adancime, un palat din pietre scumpe, cu nenumarate sali si gradini si a pus-o sub paza unui fioros balaur.De frumusetea fara seaman a fetei aude un fiu de imparat, Florin, care ajutat de Sfintele Miercuri, Vineri si Duminica, reuseste sa ajunga pana la palatul frumoasei si sa rapuna balaurul. In acest timp un zmeu care o vazuse intamplator se indragosteste de dansa si:
"Nascut din soare, din vazduh, din neua,
De-amarul ei se prefacu in stanca."
Lasandu-se sa cada din inaltimea cerului in palat, zmeul i-a chipul unui tanar de o rara frumusete, ii marturiseste fetei iubirea si o roaga sa mearga cu el in tinuturile nemuririi, domnita refuza:
"Frumos esti, dar a ta nemurire
Fiintei trecatoare e pieire."
Zeul pleaca reintocandu-se a doua zi prefacut in ploaie si luand din nou chipul unui tanar fermecator isi repeta chemarea. Frumoasa ii raspunse ca va fi iubita lui doar daca renunta la nemurire. Basmul continua cu inalnirea dintre Florin si fata care, indragostita de data de dansul, se lasa rapita din palat. Zmeul urcat la cer pentru a-l ruga pe Dumnezeu sa-l faca muritor, asculta indemnul acestuia si priveste pe pamant, unde vede pe cei doi fugari si:
"Fiti fericiti-cu glasu-i stins a spus Atat de fericiti, cat viata toata
Un chin s-aveti: de-a nu muri de-o data."
In versiunea definitiva a "Luceafarului" au ramas elemente din iubirea zmeului pentru tanara fiica de imparat, dar modificate, dupa cum schimbata este intreaga structura a poemului mergand pana la tehnica versului.
Compozitia "Luceafarului" este relizata pe doua planuri: iubirea astrului nemuritor pentru frumoasa Catalina si dragostea dintre aceasta si pajul Catalin. Poemul incepe cu introducerea traditionala a basmelor:
"A fost odata ca-n povesti
A fost ca niciodata
Din rude mari imparatesti
O prea frumoasa fata."
In continuare se povesteste iubirea care se-nfiripa intre fata de imparat si Luceafar. Privind noaptea in oglinda tremurul stralucirii lui, pe buzele fetei rasare chemarea:
"O dulce-al noptii mele domn
De ce nu vi tu? Vina!"

"Cobori in jos luceafar bland,
Alunecand pe-o reza…"
Luceafarul se desprinde din inaltime si aruncandu-se in mare, devine un tanar de o frumusete stranie "cu par de aur moale", "cu fata alba ca de ceara" si ochi scanteietori.
La rugamintea de al urma, fata de imparat care simte distanta uriasa care-i desparte, refuza raspunzandu-i:
" - O, esti frumos cum numa-n vis
Un inger se arata
Dar pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;

Straniu la vorba si la port
Lucesti fara de viata
Caci eu sunt vie, tu esti mort
Si ochiul tau ma-ngheata."
Dupa cateva zile, in somn, pe buzele fetei rasare din nou fara voie, chemarea catre Luceafar. Acesta apare in fata ei repetandu-i rugamintea de a-l urma. Insa fata ii maruriseste ca nu-l pote indragi decat daca devine muritor ca si ea.
Tulburat peste masura, dar voind sa-si dovedeasca dragostea, Luceafarul primeste si parasind bolta cereasca, pleaca spre Demiurg pentru a-i cere sa-l dezlege de nemurire.
In partea a doua a poemului, in timp ce Luceafarul calatoreste in inaltimile boltii ceresti, pe pamant se desfasoara idila dintre fata de imparat, Catalina, si un paj al curtii, Catalin. Acesta se apropie cu indrazneala de fata, si o imbie cu iubirea lui, care nu are nimic din profunzimea si maretia iubirii Lceafarului.
Catalina care poarta inca in inima dorul nestins dupa luceafar, cauta sa-l indeparteze. Dar pajul staruitor si din ce in ce mai indraznet, ii castiga repede increderea infatisandu-i farmecul dragostei pamantene fata de imparat este cucerita de cuvintele pajului. Dar isi aminteste de dragostea ei pentru Luceafar. Catalin insa pe un ton sagalnic, ii infrange fara prea mare greutate acest dor, descriindu-i mirajul fugii in departare:
"Hai si-om fugi in lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume,

Caci amanoi vom fi cuminti
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de parinti
Si visul de luceferi."

Partea urmatoare a poemului ne transpune in lumea sferelor ceresti.Luceafarul ii cere Demiurgului sa-l faca muritor asemeni oamenilor:
"Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire!"
Spre a-l convinge de zadarnicia acestei rugi, demiurgul, dupa ce zugraveste prapastia care-l desparte de muritori si anume micimea si vremelnicia acestora, il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamant:
"Si pentru cine vrei sa mori?
Intoarce-te , te-ndreapta
Spre acel pamant ratacitor
Si vezi ce te asteapta."
Aici Luceafarul zareste in asfintit, sub un tei, pe Catalin alaturi de Catalina. In locul ciudatei si stalucitoarei maretii a nemuririi fata a ales farmecul simplu al unui muritor. Vazand pe cer lumina Luceafarului, nu se poate opri de a-i impartasi fericirea, rugandu-l:
" - Cobori in jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n codru si in gand,
Norocu-mi lumineaza!"
Din inaltul cerului Luceafarul nu mai cade ca alte dati, ci ii trimite si raspunsul care este si concluzia intregului poem:
" - Ce-ti pasa tie chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind in cercul vostru stramt,
Norocul va petrece
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece."
Poetul a construit figura lui Hyperion ca pe un simbol al superioritatii depline. Ideea de la care Eminescu porneste este ca geniul plutind in sfere oricat de inalte, nu poate exista singur, izolat si ca aspira catre inalnirea si unirea cu lumea comuna, pieritoare.
Drama Luceafarului izvoraste din aceasta aspiratie, din incercarea zadarnica pe care o face de a realiza aceasta apropiere, imposibila din caza prapastiei existente intre idealul sau si marginirea lumii inconjuratoare.

Mistuit de o arzatoare iubire pentru o "preafrumoasa fata" de imparat, Luceafarul incearca, in ciuda deosebirii de natura dintre ei, sa depaseasca pragul ce-I desparte prin intruparile sale succesive. Si manat de cerea usurateca a fetei, dar mai ales de setea lui neistovita de dragoste, el se hotaraste la jertfa finala, la decaderea din starea de nemuritor - de fiinta a primei creatii - pe care o cere ca o suprema gratie Demiurgului.
Luceafarul, dupa ce nazuieste in zadar catre iubirea unei pamantene, care-i prefera un muritor cu soarta ingemanata, e readus la realitatea abstracta si solitara a existentei lui de catre Demiurg, care-i face o lectie de cunoastere. Hyperion, in sfera lui, stie acum, dar cu cata durere a renuntarii, deosebirea dintre el si cei doi pamanteni indragostiti.
Constiinta apartenentei la o lume superioara prin cunoasterea rece a adevarului absolut e de data asta slaba compensatie a renuntarii la patima fierbinte si ispititoare a vietii pamantesti, a infrangerii in dragoste.
Acest poem, greu de simbolistica mitologica, filozofica, tinzand la explicarea sortii nefericite a geniului in lumea contemporana poetului, este infatisat in clasice cadente in forma atat de familiara lui Eminescu, aceea a basmului.
In desfasurarea pasiunii sale pentru fata de imparat exista o crestere continua din care rezulta si trasaturile morale caracteristice unei fiinte superioare. Astfel, exprimarea iubirii nu are pentru Hyperion un caracter obisnuit, ci capata o anume solemnitate, care cuprinde si sentimentul sacrificiului facut, de a se rupe din inaltul cerului si a veni pe pamant.
" - Din sfera mea veni cu greu
Ca sa-ti urmez chemarea
Iar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea.

Ca in camara ta sa vin
Sa te privesc de-aproape
Am coborat cu-al meu senin
Si m-am nascut din ape."
Formula aceasta introductiva se repeta si la a doua aparitie:
"Din sfera mea venii cu greu
Ca sa te-ascult si acuma
Si soarele e tatal meu
Iar noaptea-mi este muma…"
Urmand sa redea intreaga maretie morala a unei fiinte superioare, poetul face sa culmineze pasiunea Luceafarului cu hotararea lui de a renunta la nemurire, pentru a se putea darui iubirii. Luceafarul accepta ideea sacrificiului de sine fara ezitare:
" - Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sarutare
Da' voi sa sti asemenea
Cat te iubesc de tare;

Da ma voi naste din pacat
Primind o alta lege
Cu vecinicia sunt legat
Si voi sa ma dezlege."
In acest gest al Luceafarului poetul a concretizat conceptia sa despre iubire vazuta ca un ideal inalt, care poate fi atins si ralizat prin devotament, credinta si sacrificiu.
La fel ca si Luceafarul, Catalina este un caracter complex. Asa cum Luceafarul aspira catre dragostea cu o nemuritoare, Catalina si dansa, aspira catre nemurire, catre superioritate. Drama sufleteasca a fetei de imparat se intampla din cauza ciocnirii intre aceasta aspiratie si firea ei pamanteana, marginita care o impiedica sa se ridice la inaltimea unei asemenea iubiri.
Dualitatea personajului este sugerata de poet cu maiestrie. In prima parte a poemului, in care aflam iubirea ei pentru Luceafar, fata de imparat nu are nume.Ea este pur si simplu "o prefrumoasa fata."
"Si mandra-n toate cele
Cum e fecioara intre sfinti
Si luna intre stele."
Visatoare, se zbate intre dragostea pentru Luceafar si teama de nemurirea lui, de infatisarea lui ciudata.
Fata de imparat capata nume, devine Catalina, in partea a doua a pemului, subliniindu-se in acest fel distanta care o separa de Luceafar si identitatea ei cu pajul Catalin.
Dar aceasta identitate nu se face dintr-o data. Poetul infatiseaza zbaterea ei intre Catalin si Luceafar. Pajul o incanta cu glumele lui, ii risipeste o clipa tristetea si Catalina ii spune ineselita:

"Inca de mic te cunosteam pe tine
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…"
Se mai intoarce insa cu notalgie la lume visurilor ei:
"Dar un luceafar rasarit
Din linistea uitarii,
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii,

Si tainic genele le plec
Caci mi le imple plansul
Cand ale apei valiri trec
Calatorind spre dansul."
Acest zbucium nu tine mult. Spre deosebire de Luceafar, Catalina nu se gandeste o singura clipa sa-si sacrifice fiinta pamanteana de dragul celui iubit. Iubirea pentru Luceafar nu constituie pentru dansa un ideal. In contrast cu suferinta lui Hyperion, dragostea Catalinei pare searbada, lipsita de vigoare, de maretie. Prin Catalina, poetul a simbolizat marginirea lumii burghrze, superficialitatea si egoismul ei, neputinta de a se ridica la inaltimea unui ideal.
Pajul este singurul personaj care, neaspirand la nimic inalt, siret si staruitor isi urmareste telurile. Trasaturile lui morale decurg limpede din istoria vietii si indeletnicirile sale. El este:
"Viclean copil de casa
Ce imple cupele de vin
Mesenilor la masa;

Un paj ce poarta pas cu pas
A-mparatesii rochii
Baiat din flori si de pripas
Dar indraznet, cu ochii."
Vazand pe Catalina "se furiseaza panditor" si reflectiile sale ii tradeaza caracterul usuratic:
"Dar ce frumoasa se facu
Si mandra arz-o focul
Ei Catalin acu-i acu
Ca sa-ti incerci norocul."
Scena care urmeaza il arata priceput in conducerea aventurilor galante, pana la urma reuseste sa infranga aspirata Catalinei catre Luceafar si o convige sa fuga cu el.
Toata aceasta tesatura de intamplari tinand de lumea basmului constituie o alegorie cu inteles simbolic. In personajele poemului, in faptele infatisate si concluzia lor, poetul a redat o idee prin mijlocul indirect al simbolizarii.
"Luceafarul", basmul filozofic, strabate in opera eminesciana, mereu sporit, intr-un mod variat si cu alte valente, filonul de aur al inspiratiei folclorice. Literatura populara a fost pentru Eminescu nu numai singura sursa de bucurie nealterata, ci si documentul istoric, actul de stare civila al poporului sau, care-l obliga, asa cum obliga pe orice crator de geniu apartenenta la un popor, sa-i exprime desavarsit nu numai aspiratiile, conceptia despre lume si fericire, suferintele si bucuriile, dar si limba, expresia nemijlocita a spiritului sau.
Privite din acest unghi, gandirea si opera eminesciama apar ca o incercare, constienta si neintrerupta, de sinteza intre personalitatea individuala a poetului si personalitatea colectiva a poporului sau. De aceea lucrarea lui nepretuita, de proportii uriase, in slujba fixarii limbii poetice romanesti, a fost talmacirea cea mai fidela a geniului poporului sau. Aceasta talmacire e continuata fara incetare in procesul istoric de devenire si crestere a literaturii nationale, si Eminescu, mai mult decat orice alt creator, s-a simtit pe sine ca o veriga din lantul traditiei, legat intradevar de inaintasii cei mai mari, ca Eliade, Bolintineanu, Alexandrescu si mai ales Alecsandri, dar neuitand si intelegand ce au insemnat in acest proces si Sihleanu, si Prale si multi altii.
Abia astazi, cand maselor popurare li se restituie valorile materiale si spirituale, cand patrimoniul marii noastre culturi se intoarce la adevaratii lui cratori, adevarul profetic al legaturii dintre popor si exponentii sai de geniu, exprimat de Eminescu in cuvintele:
"Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din mare de amar."