Proza fantastica dezvoltand o tema filosofica isi are originile in romantismul german. In cazul lui Mihai Eminescu insa se regasesc si teme din folclorul autohton, stravechi mituri transfigurate intr-o viziune originala, in care se impletesc aspecte preromantice sau post-romantice preluate din literatura franceza. y5f1fd
In cea ce priveste contributia lui Mihai Eminescu la dezvoltarea prozei fantastice si filosofice romanesti, putem spune ca el este primul promotor al acestui tip de proza la noi.
Daca materialul folcloric bogat in surse mitice, trezise interesul romanticilor autohtoni, al creatorilor pasoptisti, acestora lelipsea amploarea unei viziuni filosofice, care sa sutina si sa dea coerenta interioara fantasticului. La Eminescu viziunea filosofica (alimentata de lectura lui Schopenhauer si Hegel, dar si de gandirea indiana) si interesul romantic pentru folclor se intalnesc. Astfel s-au nascut creatii in proza ale celui ce fusese considerat pana atunci doar poet: “Sarmanul Dionis”, “Cezara”, “Avatarii faraonului Tla”.
Intampinate cu reticenta de numerosi contemporani, obisnuiti a-l admira doar pe poetul Eminescu, controversate si in ochii criticilor de mai tarziu (E. Lovinescu le contesta valoarea in timp ce G. Calinescu va consacra un important studiu “Avatarilor faraonului Tla”) aceste creatii in proza sunt, desigur, inegale valoric. Altele, precum “Avatarii faraonului Tla” sunt neterminate. Insa din aceste inceputuri fragmentare vor lua nastere doua importante directii in proza romaneasca: proza fantastica si proza de idei, proza filososfica.

In proza sa se pot descoperi o serie de mituri si teme: mitul deghizat in profan, tema gandirii indiene, scenarii initiatice, spatii paradisiace.
Tema metampsihozei (prezenta in “Avatarii faraonului Tla”) va fi reluata de Liviu Rebreanu in romanul “Adam si Eva”, unde se va regasi si imaginea cuplului paradisiac, scindat si despartit in “avatarii” ce se urmaresc si se cauta de-a lungul secolelor.
Fantasticul de origine folclorica va fi cultivat de Gala Galaction si de Vasile Voiculescu.
Se poate spune ca proza lui Mihai Eminescu este un obligatoriu termen de referinta pentru un intreg domeniu ce respinge proza realista (desi accente acide la adresa realitatii se pot identifica atat in “Geniu pustiu” cat si in “Sarmanul Dionis”) care cultiva imginea “vietii ca vis” si o integreaza unei mari viziuni cosmice, care sfideaza spatiul si timpul in numele unei realitati atemporale.
Se determina mai multe teme: tema folclorica (“Fat-Frumos din lacrima”), erotica (“Cezara”, “La aniversare”), tema social-istorica (“Geniu pustiu”), tema filosofica si fantastica (“Sarmanul Dionis”, “Umbra mea”, “Archaus”, “Avatarii faraonului Tla”) care au in comun metampsihoza, adica reincarnarea sufletului.