k3o21ou
Cele trei patrare de veac ce s-au scurs din seara de 22 august 1890, cand Vasile Alecsandri se stinge in conacul patriarhal si idilic de la Mircesti, ofera o perspectiva dintre cele mai favorabile pentru a judeca nu numai rolul istoric al scriitorului, dar si valoarea intrinseca, reala si necontrafacuta a operei lui poetice, de prozator si de dramaturg. Examen cu atat mai util cu cat imprejurari felurite au putut sa arunce, la anume rastimpuri, un inceput de penumbra si chiar de discre dit asupra aceluia ce intrupase, de-a lungul unui veac aproape, aspiratiile poetice si politice ale secolului al XIX-lea.
Cu un an si ceva inainte se savarsise din viata in conditiile tragice, ce se cunosc, Mihai Eminescu, a carui lunga agonie, pe de o parte, si a carui opera, de un timbru, uman si dramatic, atat de altminteri, pe de alta parte, raliasera in jurul noului idol tinerele generatii de scriitori, pe care indelungata si ar monioasa cariera literara a poetului septuagenar ii indemna la razvratire. Era un act de injustitie si de ostilitate, pe care cei mai multi si cei mai de seama dintr-insii, precum Vlahuta si

Delavrancea, aveau sa-l regrete mai tarziu, dar injustitie, totusi, ce nu putea lasa indiferent pe un poet de nobletea sufleteasca a lui Vasile Alecsandri, care albise in slujba patriei si a propasirii ei literare. Intr-o poema postuma, scrisa cativa ani inainte de moarte, intitulata Unor critici, Vasile Alecsan dri raspundea detractorilor sai cu argumente ale bunului-simt si cu o larga generozitate de spirit. “E unul care canta mai dulce decat mine? / Cu-atat mai bine tarii si lui cu-atat mai bine”, le spunea el potrivnicilor, pentru ca, un vers mai de parte, cu o ampla reverenta, demna de un senior al Poeziei, sa declare: “La rasaritu-i falnic se-nclina al meu apus!” Si gestul nu era defel platonic. Grija de “bietul Eminescu” apare nu o data in corespondenta lui Alecsandri, asa cum tot el, cu lectura noii sale piese de teatru, Fantana Blanduziei, strangea fondurile gratie carora Eminescu se putea calatori in toamna anului 1883 la Viena, pentru cautarea sanatatii. Iar ce credea
Eminescu despre seniorul sau in poezie se stie indeajuns, si e numai spre lauda sa. Ajunge sa amintim cele trei strofe, pe care, in 1870, si anume, in manifestul Epigonilor, Eminescu le inchina aceluia in care vedea un “rege” al poeziei, ale carui poeme re-nviau “doina trista a voinicului de munte / Visul apelor adance si a stancelor carunte / Visul selbelor batrane de pe umerii de deal”, sadind in inimi “dorul tarii cei strabune” si evocand in icoane minunate vremea lui “Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal”. O astfel de cununa, mai nepieri toare ca cea de laur, deoarece mai rezistenta ca arama, si in care debutantul Eminescu enunta atatea judecati de valoare, nu numai a meritelor istorice ale bardului, si pe care posteri tatea avea sa le ratifice din cuvant in cuvant, Alecsandri n-a mai primit niciodata in cursul glorioasei lui existente, atat de incarcata de onoruri.
Secolul al XIX-lea este, prin excelenta, veacul romantis mului si al afirmarii nationalitatilor. Ca majoritatea scriito

rilor de la noi si de dincolo de granita, Alecsandri si-a pus scrisul in slujba idealurilor de independenta politica si sociala a tarii. Asa au facut Puskin si Byron, Lamartine si Hugo,
Balcescu, Ghica si Kogalniceanu. Participant, ca si acestia, la revolutia de la 1848, Alecsandri a pribegit in Ardeal si Buco vina, si daca marsul sau de epoca, Desteptarea Romaniei, n-a avut soarta Rasunetului (alias Desteapta-te, romane) al lui
Andrei Muresanu, n-a constituit mai putin un inspirat indemn de trezire la viata a romanilor de pretutindeni. Cand, cu cativa ani mai inainte, se eliberau tiganii, Alecsandri saluta actul umanitar cu acelasi entuziasm cu care si Kogalniceanu ce nu se sfia sa aminteasca de soarta negrilor din America, saluta acelasi eveniment in articole politice. Pregatirea si desavarsirea Unirii Principatelor a avut in Alecsandri pe unul din cei mai vigurosi aparatori. Declinand ispitele unei candida turi la domnia Moldovei, pentru care se gandeste la amicul sau C. Negri, Alecsandri va fi insa ministrul de externe si misionarul lui Cuza-voda la curtile europene, unde Unirea
Principatelor se cerea pledata. Razboiul de independenta si, implicit, autonomia tarii l-au aflat, de asemenea, pe baricade, iar ultimii ani de viata si-a slujit patria ca ambasador la
Paris, in timp ce amicul sau Ion Ghica o reprezenta la Londra, dupa ce in 1848 o reprezentase la Constantinopol. Din toate aceste perioade ale activitatii sale publice, poezia lui Alecsan dri a pastrat ecouri puternice, care ar putea fi, sugestiv, limitate la doua capodopere ale lirismului sau: Penes Curcanul, oda eroismului fara panas al soldatilor nostri in razboiul de neatarnare, si Tara, oda frumusetilor patriei, scrisa in timpul exilului sau parizian, ca ambasador, cand, tanjind dupa raiul
Mircestilor, ii evoca farmecele: “O! gura dulce-a raiului, / Tu dai prin o zambire / Si fericire traiului, / Si mortii fericire! /
Luceferii eterului / Ravnind privesc la tine / Si toti ingerii cerului / Te-au indragit ca mine.”

Paralel insa cu activitatea aceasta politica si diplomatica, pe care a insotit-o cand cu versul, cand cu verbul la pretoriile europene si cand cu raportul sau cu relatia diplomatica, Alec sandri si-a inscris numele in analele literaturii noastre clasice cu o opera variata si vasta, ale carei podoabe nu si-au irosit intru nimic virtutile. Epocile istorice au avut parte intotdeauna de o pletora de rapsozi voluntari. Razboiul balcanic din 1913 s-a bucurat de o mare proliferare lirica, ce speriase, cu drept cuvant, pe Ion Trivale. La fel si cu razboiul din 1916. Rap sod si pribeag de dupa 1848 a fost, sa zicem, si George Sion, insa — cu exceptia “suvenirurilor” in proza — nimic din poezia sa de epoca n-a rezistat, cu toate bunele ei intentii, timpului. In vreme ce Desteptarea Romaniei, Hora Unirii, Balca nul si Carpatii, nu mai putin proclamatii politice, se citesc si astazi cu o pururi reinnoita emotie istorica. Insa meritele literare ale lui Alecsandri sunt in alta parte. Si, in primul rand, in marea masa a poeziei de inspiratie folclorica. Cel ce avea sa dea la iveala, dupa ce publicase inca din Franta bala dele, marea si epocala colectie de Poezii populare ale romanilor din 1866, a imprumutat ciclurilor sale de Doine si lacramioare multe din miresmele de camp ale folclorului. Iar meritele sale de culegator al creatiilor poporane, lirice sau epice, oricat de contestate la rastimpuri, s-au dovedit a fi ale unui adevarat alchimist. Ion Ionescu de la Brad, fostul presedinte al comisiei de improprietarire de la 1848, il asemuieste unui Cuvier al paleontologiei noastre folclorice. Cam la aceeasi epoca, Dimitrie
Bolintineanu afirma ca, gratie lui Alecsandri, poezia noastra se romanise. Hasdeu in al sau Etymologicum Magnum Roma niae, ce se voia, in primul rand, un tezaur al limbii poporane, exemplifica la tot pasul cu citate din colectia lui Alecsandri.
Iar Miorita? Cine se mai indoieste astazi de genialitatea varian tei Alecsandri? Un savant ca Ovid Densusianu, autor al unei monografii asupra Vietii pastoresti, cu zeci de variante ale

Mioritei, si un scriitor ca Mihail Sadoveanu, autorul Baltagului, ce reconstituie insasi drama baciului din balada, i-au conferit girul lor competent. Adaugati pe Kira Kiralina, pe Toma Ali mos, pe Paunasul Codrilor, Mesterul Manole, si procesiunea de-abia incepe. Cat despre Pasteluri, una din cele mai gratioase realizari ale poeziei noastre descriptive, ele sunt, cum s-a afirmat, si pastrand toate proportiile, Georgice-le noastre vir giliene.
Asa cum in poezia lirica aparitia lui Eminescu a trecut in planul al doilea poezia de iubire a lui Alecsandri, comediile de satira politica ale lui Caragiale au umbrit, cum era si firesc, teatrul comic al lui Alecsandri. Nu insa atat de mult incat sa-l anuleze, cum au socotit, intr-o vreme, unii istoriografi. Caci incepand cu Iorgu de la Sadagura, amuzanta satira la adresa intelectualilor dezradacinati, si cu cantecele comice, in care, alaturi de figuri pitoresti ale trecutului, precum un lautar ca
Barbu Lautarul sau un surugiu tonitruant al vechii poste, isi iau loc si tipuri politice, retrograde, ca Sandu Napoila, un fanfarone, ca Clevetici, ultrademagogul, si pana la o comedie ca Boieri si ciocoi sau Sanziana si Pepelea, in care satira sociala alterneaza cu feeria folclorica — teatrul lui Alecsan dri isi pastreaza intacte nu numai virtutile documentare, dar si pe cele de arta. Altminteri, cun s-ar explica succesul de care se bucura in zilele noastre orice resurectie scenica, fie a mamei Anghelusa, fie a coanei Chirita, in oricare din ipostazele ei, fie a duiosului si mustratorului Barbu Lautarul, pe care marele Liszt l-a anexat legendei?
Acelasi lucru se poate spune si despre proza literara a lui
Vasile Alecsandri. De la Buchetiera de la Florenta, cu care debuteaza in 1840 la Dacia literara, atat de debitoare roman tismului, de la notele lui de calatorie, fie in Algeria, fie prin muntii Moldovei, cu amicul sau Alecu Russo, in cautarea zanelor folclorului, fie prin Iasii preistorici ai vremii sale,

sau, pe Dunare, cu dramatica relatare a naufragiului vasului
Szekeny — proza literara a lui Vasile Alecsandri se imbogateste, treptat, cu noi si noi trasaturi realiste, pe care vasta lui cores pondenta le va pune si mai mult in lumina. Despre aceasta corespondenta, din care, cu jumatate de veac in urma, Ilarie
Chendi si E. Carcalechi au dat un prim volum, s-a vorbit din ce in ce mai insistent in ultimul timp, mai ales de cand Marta
Anineanu a tiparit in 1957 Catalogul corespondentei lui Alec sandri, urmat de doua culegeri din scrisorile sale, cele mai multe inedite. Toate aceste exhumari, atat de revelatoare, au atras atentia nu numai asupra insemnatatii documentare a corespondentei lui Alecsandri, dar si asupra inepuizabilelor ei calitati literare. Secolul trecut a cunoscut, in literatura noa stra, o bogata pleiada de epistolieri de rasa, precum: Ion
Ghica, Nicolae Balcescu, Mihail Kogalniceanu, Odobescu, Emi nescu etc. Insa capul coloanei il tine, neindoios, Alecsandri.
Rareori un scriitor a testat viitorimii un jurnal mai intesat de fapte si mai ispititor la lectura decat aceasta corespondenta a lui Alecsandri, atata din ea inca inedita, si a carei tiparire integrala se impune tot mai mult ca un imperativ cultural de prim ordin.
Cei 75 de ani ce praznuim de la savarsirea lui din viata il afla pe Vasile Alecsandri in plina si continua resurectie. Intaiul volum din editia critica a operelor lui a iesit de curand de sub teascuri, in ingrijirea lui G. C. Nicolescu, acelasi ce, cu doi ani in urma, ne-a dat magistrala monografie a vietii lui Vasile
Alecsandri, cea mai completa si cea mai avizata, in asteptarea volumului urmator, care va fi consacrat exegezei operei sale.
Lucrarile pregatitoare pentru publicarea integrala a cores pondentei poetului sunt si ele inaintate. N-ar fi exclus ca cen tenarul mortii poetului sa-l afle mai prezent, mai viu si mai revelator ca oricand in asta ultima suta de ani. Ceea ce ar fi mai mult decat un act de justitie. Caci Vasile Alecsandri n-a

fost numai bardul nostru national prin excelenta. Ispitind toate genurile literare, poezie, lirica, balada, poem eroic, proza, teatru, relatari de calatorie, corespondenta, el a pus temeliile limbii noastre literare, fara de care lungul lant al innoitorilor poeziei romanesti, de la Cosbuc pana la Arghezi, cu Eminescu in frunte, n-ar fi fost cu putinta.