ALEXANDRU MACEDONSKI

Poezia apartine ciclului “Noptilor” care a fost publicat in volumele de poezii “Excelsior” si “Flori sacre”. Aceste “Nopti” sunt replici impotriva a tot ce e meschin, josnic, nedrept, Macedonski manifestandu-si solidaritatea cu cei multi, cei ce sufera. h9n23nc
In aceste poezii apar diferite teme: tema sociala si imaginea femeii decazute (“Noaptea de ianuarie”, “Noaptea de februarie”), tema naturii (“Noaptea de mai”), tema iubirii (“Noaptea de aprilie”), tema conditiei artistului in societate (“Noaptea de iunie”, “Noaptea de septembrie”, “Noaptea de decemvrie”).
“Noaptea de decemvrie” incheie sirul de “Nopti” si este printre cele mai dezvoltate poezii. A fost scrisa in anul 1901 si publicata in anul 1902 in revista “Forta morala”. A aparut in volumul “Flori sacre” (1912) si are un caracter social, protestatar.
Cu 11 ani inainte, adica in ianuarie 1890, Macedonski publicase in ziarul “Romanul”, un poem in proza intitulat “Meka si Meka”, in care valorifica o legenda orientala.
“Meka si Meka” contine o parabola, dictata de inspiratia cu “limba de foc”, intr-o noapte de decembrie, cu ger si zapada, a unui poet sarac si in dezacord cu lumea guvernata de vanitate si aur. Un print arab, Ali-ben-Mahomet-ben Hassan, primeste, cu limba de moarte de la tatal sau, indemnul de a nu se abate niciodata de la calea cea dreapta. Acest principiu etic, lasat mostenire odata cu o imansa avere, este respectat cu sfintenie de tanarul print. Plecat in pelerinaj la Meka, cetatea sfanta a musulmanilor, printul isi alcatuieste un convoi stralucit si indestulat, din servitori, camile, cai si provizii, cu care urma si strabata “drumul drept” peste imansa pustie araba. Tot spre Meka pleaca si cersetorul Pocitan-ben-Pehlivan, care prefera “calea ocolita si umbroasa”. Convoiul printului piere, intr-adevar, in desert. Ali are viziunea inselatoare a cetatii, ca intr-o fata morgana, si i se pare, inainte de a muri, ca Pocitan patrunde prin poarta stralucita a “Mekai pamantesti”, pe cand el trece pragul “Mekai ceresti”. De unde titlul si semnificatiile poemului in proza “Meka si Meka”.
Dupa 11 ani, Macedonski revine asupra subiectului si, dand parabolei publicate in “Romanul” noi semnificatii simboliste, da nastere celei mai valoroase dintre “Noptile” sale.
Structura poemului se organizeaza pe trei momente principale: 1) imaginea poetului infatisat in contextul social la modul simbolic (versurile 1-28); 2) motivul inspiratiei (versurile 29-39); 3) lupta pentru atingerea idealului (versurile 40-227).
Prima parte il infatiseaza pe poet intr-un mediu ambiant si natural ostil, o realitate neconvenabila acestuia, de unde nevoia de a o converti intr-o alta convenabila.
Poetul s-a izolat de lume pentru a se putea comporta altfel. Este infatisat spiritul superior al poetului:
“Pustie si alba e camera moarta…
Si focul sub vatra se stinge scrumit… Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o schinteie in ochiul -; adormit…
Iar geniu-I mare e-aproape un mit…
Si nici o schinteie in ochiu -; adormit.”
In continuare apar imagini vizuale si auditive (“Pustie si alba e-ntinsa campie…/ Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…”), elmentul romantic (“luna”) si epitetul “ochi otelit” care sugereaza legatura dintre luna si starea de visare a poetului.
Strofa a treia face legatura cu partile a doua si a treia ale poeziei. Se continua descrierea spatiului interior: “Faptura de huma de mult a pierit/ Dar fruntea, tot mandra, ramane in luna - / Chiar alba odaie in noapte-a murit…-”.
Ultima strofa a acestei poezii se refera la zbuciumul poetului. Apar lupii care reprezinta societatea ce manifesta o atitudine de respingere fata de poet:
“E moarta odaia, si mort e poetul… In zare, lupi groaznici s-aud, ragusit,
Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vant-nabusit…
Iar crivatul tipa… - dar el, ce-a gresit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.”
In partea a doua a poeziei se face trecerea de la un univers real la unul oniric.
Prin intermediul alegoriei, poetul se transpune in vis unde isi cauta conditia de artist. “Flacara” este muza lui, focul inspiratiei, aparitia ei fiind prezentata printr-o ascensiune gradata:
“Dar scrumul sub vatra, deodata, clipeste…
Pe ziduri, alearga albastre naluci…
O flacara vie pe cos izbucneste,
Se urca, palpita, trosneste, vorbeste…”
Repetarea sintagmei “Aduc inspirarea” are valoare magica (“Si flacara spune: <Aduc inspirarea…>”). Autorul foloseste aici un ton imperativ.
Partea a treia a poemului dobandeste o mai pronuntata tenta epica. Un sir de momente infatiseaza succesiv pe bogatul emir in diferitele ipostaze ale evolutiei sale simbolice.
In primele strofe apar imaginile emirului si Bagdadului, orasul frumusetii. Emirul este un personaj exceptional cu o serie de bogatii, iar Bagdadul este un oras nespus de bogat si de frumos: “Deasupra-i e aur, si aur e-n zare”, “Palatele sale sunt albe fantasme,/ S-ascund printre frunze cu poame din basme,/ Privindu-se-n luciul paraului clar”. Apare repetitia “Bagdadul! Bagdadul!”. Aerul acestui oras este parfumat de “petale de roze” ce plutesc prin aer si de “matasea-nflorita marita cu firul”. Culorile ce sugereaza bogatia acestui oras sunt galben si roz (“cer galben si roz ce palpita”), argintiu si auriu (“Argint de izvoare, si zare-aurita”).
Emirul este deosebit de bogat:
“Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite -;
In grajduri, cai repezi cu foc in copite,
Si ochi imprejuru-i-ori spuza, ori flori.”
Metaforele “oteluri cumplite”, “cai repezi cu foc in copite” sugereaza vitejia emirului si existenta unei armate.
Apare imaginea emirului printr-o serie de definitii poetice: “Si el e emirul, si toate le are. E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu”.
Mirajul cetatii preasfante, Meka, devine pentru printul “rozului Bagdad” o adevarata obsesie. Autorul sufereaza ca fericirea nu este data de bogatiile materiale, ci fericirea este cea spirituala: “Dar zilnic se simte furat de-o visare…/ Spre Meka se duce cu gandul mereu,/ Si-n fata dorintei - ce este - dispare - / Iar el e emirul si toate le are”.
Emirul doreste din tot sufletul sa intre in Meka, este dominat de chemarea spre mirajul absolut al cetatii Meka. Pentru poet idealul emirului este idealul perfectiunii.
Metafora “zarea de flacari” si definitia poetica “pustia e-o mare aprinsa de soare” sugereaza dificultatea de a ajunge la “cetatea preasfanta”.
Emirul se decide sa strabata pustiul pentru a ajunge la cetatea Meka, iar ziua in care porneste este hotaratoare pentru ca ii aduce moartea:
“Dar iata si ziua cand robii si-armeaza…
Camile gateste si negrii armasari,
Convoiul se-nsira -; in zori schinteiaza,
Porneste cu zgomot, - multimea-l urmeaza
Spre porti napustira cu mici si cu mari.”
Emirul face un popas pe “verdele pisc”, langa fantana pe care o stia inca din copilarie. In imprejurimile popasului, emirul se intalneste cu un om de rand, caruia poetul ii face un portret caricaturizat, in antiteza cu cel al emirului: “Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit,/ Hoit jalnic de bube -; de drum prafuit,/ Viclean la privire si searbad la fata”.
Emirul afla ca au aceeasi tinta, Meka, reprezentata prin repetarea numelui cetatii: “La Meka! La Meka!”. Doar ca drumul pe care-l urmeaza cei doi este diferit.
Apare drumul cersetorului care il poarta pe acesta pe la umbra copacilor, “veselul tumult” sugerand existenta unei ape curgatoare:
“Si drumu-ocoleste mai mult -; tot mai mult,
Dar mica poteca sub pomi serpuieste,
O tanara umbra, de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult -; tot mai mult.”
Repetitia “mai mult -; tot mai mult” sugereaza calea ocolita a cersetorului.
Calea urmata de emir strabate o pustie intinsa, iar Bagdadul va ramane in urma cu toate frumusetile si idealurile sale (“Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere/ Mai sters decat rozul de flori efemere,/ Mai stins decat visul pierdutului rai”). Drumul se largeste tot mai mult si este cu atat mai greu de strabatut, cu cat calea este cea drepata. “Calea dreapta” este un adjectiv cu valoare de epitet si se repeta ca un laitmotiv, prevestind un final tragic pentru emir. Dar, cu toata greutatea drumului, emirul trebuie sa respecte aceasta etica.
Calatoria este plina de greutati:
“Nici urma de ierburi, nci pomi, nici izvoare…
Si el nainteaza sub flacari de soare…
In ochi o naluca de sange -; in gat
Un chin fara margini de sete-arzatoare…
Nesip, si deasupra, cer rosu -; si -; atat. -;
Si toti nainteaza sub flacari de soare.”
Toate elementele care i-ar usura calatoria sunt foarte departe: “orasul presfant” nu se mai arata, nici o “suflare de vant” nu invioreaza pustia.
Lupta cu iluziile este la fel de dificila, celor din convoi li se pare ca vad “verdeata de oaza cu dor asteptata”.
“Naluca sublima” (metafora pentru Meka) tot nu se arata, iar in cele din urma convoiul e devorat de pustiu, mor slujitorii, caii, camilele. Pasarile de prada se napustesc asupra lesurilor: “Pradalnice zboruri de paseri sosesc…/ S-arunca pe lesuri cu ciocuri deschise,/ Camile, cai, oameni cad, pier, se raresc…/ Doar negrele paseri mereu se-nmultesc - / Si tot nu s-arata cetatea din vise”.
Emirul ramane singur din tot convoiul, pentru el acum setea si foamea sunt doi dusmani puternici. Ultima parte a calatoriei se deruleaza sub semnul rosului, culoare care sugereaza destinul implacabil al emirului. Chinurile, sfasietoare pentru el, sunt sugerate de definitii poetice: “a foamei simtire e sarpe”, “ochii sunt demoni cumpliti”.
Emirul este aproape de sfarsitul drumului si traieste impresia atingerii idealului, dar este o viziune inselatoare (“Spre albele ziduri, alearga -; alearga,/ Si albele ziduri, lucesc -; stralucesc, -/ Dar Meka incepe si dansa sa mearga”). Elementele care sugereaza frumusetea cetatii si prin aceasta frumusetea idealului, a visului sunt: “poamele de-aur”, “porti de topaze”, “turnuri de-argint”. Meka apare emirului ca “Regina trufasa, regina magiei,/ Frumoasa lui Meka”.
Inainte de a muri, emirul il vede pe cersetor intrand in cetatea Meka. Cersetorul este cel care se pare ca si-a atins idealul pamantesc, iar emirul este o victima a idealului sau, sacrificiul sau fiind simbolic.
Ultima strofa este o adevarata cheie care descifreaza intreaga poezie. Emirul moare si poetul “reinvie” in ipostaza lui de om superior (“Si moare emirul sub jarul pustiei -/ Si focu-n odaie se stinge si el”). Atitudinea societatii este sugerata, ca si la inceput, de lupi, frig (“Iar lupii tot urla pe-ntinsul campiei/ Si frigul se face un brici de otel…”).
Poemul “Noaptea de decemvrie” este o creatie de mare complexitate stilistica, deoarece in ea se intersecteaza mai multe curente literare: clasicism, romantism si simbolism.
Intre elementele romantice evidente in text putem aminti: motivul noptii -; ca prilej de meditatie si ca spatiu al misterului, conditia omului de geniu, evadarea in spatiul exotic, antiteza intre omul superior si muritorul care urmareste idealuri obisnuite, usor de atins.
In aceasta poezie apar o serie de simboluri: emirul reprezinta omul superior, cersetorul este omul de rand. Meka este idealul inalt atat al omului superior, cat si al omului de rand, pustia dreapta este calea pe care trebuie sa mearga poetul pentru a atinge perfectiunea, iar calea cersetorului este un drum presarat de compromisuri pentru atingerea scopului.
In ceea ce priveste culorile, albul reprezinta puritate, raceala, singuratate, suferinta; rosu -; viata, moarte, pasiune; rozul -; bogatie, frumusete; verdele -; viata, multumire, odihna; galbenul -; bogatie, puritate.
Poetul a realizat in “Noaptea de decemvrie” o stralucita sinteza intre traditia romantica si elementele novatoare ale simbolismului.