Impresia dominanta pe care o produce orice lectura a celei mai celebre dintre Noptile lui Macedonski este aceea a unei atmosfere de magie, savant regizata atat la nivelul orchestratiei sonore, cat si la acela al imaginatiei poetice. Ceea ce observa mai intai in chip izbitor este procedeul repetitiei versurilor fie in forma identica, fie in forma partial modificata. Cum pozitia versurilor ce se repeta variaza in schema strofelor, primejdia unei anume monotonii este cu grija evitata si procedeul genereaza un farmec straniu de incantatie hipnotica, strabatand atmosfera intregului poem, ale carui modulatii dulci si invaluitoare suna leganator ca melodia unei catilene, amplificate de sonoritatile armonice ale ritmului amfibrahic: “Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul... / Prin aer petale de roze plutesc... / Matasea-nflorita marita cu firul / Nuante, ce-n umbra, incet, vestejesc... / Havuzele canta... -; voci limpezi soptesc... / Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul”, pentru ca in continuare cele doua motive, Bagdadul si emirul, sa fie reluate mereu si impletite pe intinderea mai multor strofe. Alteori, repetitia devine deliberat obsesiva, materializand de fapt obsesia interioara: “De nume-l intreaba emirul, deodata, / S-acesta-i raspunde cu vocea ciudata: / — La Meka, plecat-am a merge si eu. / — La Meka?... La Meka?... -; si vocea ciudata: / — La Meka! La Meka! rasuna mereu”. o5l1lu
Iata acum si tipul repetitiei divers si subtil organizate, cu functie pronuntat fascinatorie, incercand sa creeze senzatia nesfarsirii spatiului si timpului: “In largu-i, pustia, sa treaca-l asteapta... / Si el nainteaza -; si calea e dreapta -; / E dreapta -; tot dreapta... dar zilele curg, / Si foc e in aer, in zori, si-n amurg -; / Si el nainteaza -; dar zilele curg”. Intalnim aici aproape toate tipurile de repetitie, de la cea lexicala pana la cea sintactica, repartizate in strofa dupa normele unei arhitecturi de mare rafinament tehnic, incat -; inca o data -; pericolul oricarei monotonii, pe care ar putea-o provoca redundanta, dispare si repetitia castiga o forta nemaipomenita de insinuatie, incomparabila nu numai in contextul poeziei romanesti in genere, dar chiar al celei macedonskiene, unde virtutile procedeului din Noaptea de decemvrie n-au mai fost niciodata egalate.
O alta caracteristica frapanta a poemului este nu preponderenta, ci cvasiunanimitatea verbelor la prezent. Cu cateva exceptii de perfect compus, mai cu seama in primele strofe, dar si in versul final, sau de conjunctiv prezent in numai sapte din totalul versurilor, timpul verbelor din Noaptea de decemvrie este prezentul indicativului, fenomen demn de cea mai mare atentie daca avem in vedere regimul de vis si reverie al intregii fictiuni poetice. Semnificatia acestei imprejurari expresive nu poate fi decat puternica actualizare a parabolei. Visul in marginile caruia se desfasoara intreaga intamplare simbolica este un vis trait pe masura ce este si relatat, ceea ce da poeziei -; cum nu mai e nevoie sa demonstram -; o capacitate de emotie incalculabila. Poetul nu mai relateaza parabola lui dintr-un vis in trecut si indepartat, ci ne obliga sa participam sau cel putin sa asistam la ea din imediata apropiere, daca nu chiar din interiorul ei. Rezultatul este un angajament integral, care scoate in modul cel mai categoric poetul din zodia parnasianismului, de care ramane legat numai prin elemente exterioare, de figuratie plastica, relevandu-i vibratia romantica fundamentala.
Motivul insusi al visului si al aspiratiei spre ideal este esentialmente romantic, cum romantice sunt si cele cateva antiteze care alcatuiesc conflictul tragic al poeziei. Totul se petrece in doua planuri: cel dintai, al realitatii, cuprinzand saracacioasa camera a poetului, izolata intr-un peisaj cotropitor de iarna cu viscol si urlet de lupi, si cel de-al doilea, al reveriei care inchipuie calatoria simbolica in cautarea himerei. Metamorfoza poetului in tanarul emir din Bagdad se petrece ca in scena initiala din Faust, mai putin pactul inrobitor cu diavolul. Aici Mephisto apare sub chipul de arhanghel al inspiratiei, dar, in acelasi fel ca si la Goethe, din focul vetrei ce abia mai palpaie acum sub violenta urgiei de afara care toropeste mintea si dezleaga aripile imaginatiei: “Dar scrumul sub vatra, deodata, clipeste... / Pe ziduri, alearga albastre naluci... / O flacara vie pe cos izbucneste, / Se urca, palpita, trosneste, vorbeste... // -;Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci? // Si flacara spune: Aduc inspirarea... / Asculta, si canta, si tanar refii... -; / In slava-nvierei ineaca oftarea... / Avut si puternic emir, voi sa fii -; / Si flacara spune: Aduc inspirarea / Si-n alba odaie alearga vibrarea.”. Din acest moment, totul se desfasoara in planul secund, al inspiratiei poetice, al fanteziei care propune parabola setei absorbante de ideal, de perfectiune, de implinire a destinului, intruchipate in Meka, cetatea sfanta care reprezinta simbolul credintei musulmane. De la peisajul de iarna se trece pe nesimtite la imaginea torida si luxurianta a lumii orientale cu infatisari exotice de basm.
Bogat, dar nesatisfacut, emirul viseaza la Meka spre care va porni in cele din urma pe drumul cel mai drept, cu numeros alai de camile si robi. O data cu el porneste la drum si un calator singuratic: “Mai slut e ca iadul, zdrentos, si pocit, / Hoit jalnic de bube -; de drum prafuit, / Viclean la privire, si searbad la fata”. Urmand o cale ocolita si in aparenta trudnica fara sanse, el va ajunge singurul in cetatea Meka, pe cand emirul, dupa ce-si va pierde rand pe rand insotitorii, va muri sub jarul pustiei, moment in care poemul se reintoarce la planul initial, al realitatii imediate.
Sunt asadar doua antiteze ce se pot constata mai cu seama: pe de o parte, intre situatia reala si cea imaginara a poetului, si, pe de alta parte, intre emir, cu esecul lui inexplicabil, si strainul pocit si neinzestrat, cu triumful lui incredibil, dar semnificativ pentru intentia parabolei lui Macedonski. In legatura cu aceasta a doua opozitie, care confera in fond intregului poem valorile sale cele mai adanci, s-a observat mai demult (G. C. Nicolescu) ca ea e construita pe temelia unei anume incongruente, altfel caracteristica autorului, dar care trebuie neaparat analizata pentru a incerca sa ne lamurim izvoarele care au generat-o. Caci nu e greu de remarcat ca daca Meka reprezinta un ideal de puritate si perfectiune care transcende bunurile pamantesti, atunci ea nu poate fi cucerita decat de acela care intruneste conditia spirituala necesara, dar mai ales o calitate morala ireprosabila. Or, drumetul pocit nu poate fi in nici un caz acela si totusi el izbuteste sa patrunda in cetate. Finalul poemului pare a schimba semnificatia simbolului, iar Mekai pamantesti, nenumita astfel, dar subinteleasa ca atare, i se opune o Meka cereasca, “Meka cea mare”, al carei sens se infatiseaza destul de ciudat. Suntem fixati in planul primar al realitatii, al contingentei. Sa intelegem deci ca Meka poetului e experienta oricat de cruda a vietii concrete, infinit mai pretioasa decat intangibila himera? Sau ca Meka neajunsa in vis e numai ipostaza demnitatilor lumesti, la care nu se parvine prin cinste, ci mai degraba pe cai ocolite, ipoteza care pune in valoare sarcasmul poetului dezamagit? Textul in proza Meka si Meka, ce sta la baza Noptii de decemvrie, separa mai limpede cele doua semnificatii polare, insa poemul le invaluie in echivoc, lasand deschis drumul supozitiilor, dar nu mai putin si al obiectiilor cu privire la coerenta artistica a semnificatiilor simbolului central.
Din acest punct suprem al tuturor semnificatiilor sale lirice, Noaptea de decemvrie lucreaza asupra noastra ca un autentic “poem delirant al mirajului”, cum l-a numit G. Calinescu, purtandu-ne in lumea idealei fictiuni, ce nu-si poate ascunde totusi determinismul existential generator. Capodopera lui Macedonski nu e astfel numai produsul unei imaginatii libere si gratuite, ci si admirabila sinteza alegorica a unei crude si dramatice experiente omenesti.