Raspuns la discursul de receptiune al d-lui Duiliu Zamfirescu rostit la Academia Romana la 16 mai 1909

Domnule si iubite coleg,

Ne-ai aratat motivele cari te-au impiedecat sa ne infatisezi figura literara a lui Ollanescu-Ascanio, in locul caruia ai fost ales membru al Academiei Romane. l7c17cr
Deoarece d-ta nu ne vorbesti de persoana celui disparut, vei intelege ca nici eu nu pot vorbi de persoana celui ce vine sa-l inlocuiasca, si nu-mi vei lua in nume de rau daca trec indata la discutarea parerilor pe cari le aduci inaintea noastra cu atata hotarare, as putea zice cu atata curaj, si, trebuie sa zic in orce caz, sub o forma literara asa ademenitoare.
I
Ceea ce ma cred dator sa scot intai la iveala din studiul d-tale, si o fac cu cea mai mare multumire, sunt paginile in cari vorbesti de originea noastra italo-latina, si, fara a te opri la cunoscutele argumente limbistice, atingand numai in treacat datele istoriei, cauti sa patrunzi cu intuitia artistului taina mostenirilor etnice si sa ne arati supravietuirea sufletului roman in romanii de astazi, urmasii directi ai marilor cuceritori.
Din acest temei mai adanc al priceperii scoti dovada despre ceea ce este adevarat si ce - dupa a d-tale parere - nu poate fi adevarat in poeziile populare romane, culese si publicate de vreo 50 de ani incoace.
Este cu atat mai bine venit punctul de vedere ales de d-ta pentru a judeca o materie de insemnatatea poeziei populare cu cat intre publicarile ingaduite de sectia noastra istorica, adica aparute sub auspiciile ei, desi fara raspunderea ei, s-a strecurat in 1906 un studiu al d-lui Radu Rosetti, Despre originea si transformarile clasei stapanitoare din Moldova, in care se sustine ca "elementul roman ramas in Dacia dupa retragerea legiunilor n-a putut sa se mantie si a trebuit sa dispara fara urme in potopul de barbari navalitori" si ca "nationalitatea romana s-a nascut exclusiv numai din contopirea slavilor ce venise sa se aseze in tarile noastre cu elementele romanizate de peste Dunare, aduse ca captivi" (eufonia este a d-lui Radu Rosetti) "in urma neincetatelor navaliri slave, sporite prin numarul acelora care fugeau din imperiu de greutatea birurilor" s.c.l.
In sedinta anuala a Academiei noastre de la 12 ianuarie 1907 chestia a fost adusa in discutia generala. S-a recunoscut ca adevarul orcat de putin favorabil ne-ar fi, trebuie spus cu toata sinceritatea indata ce este intemeiat; dar s-a constatat ca citatului studiu ii lipseste tocmai orce temei, si astfel afirmarea d-lui Radu Rosetti a fost dezaprobata de toti membrii de fata. Autorul, ce e drept, a fagaduit ca va dovedi aiurea parerea d-sale, insa aceasta dovada nu a mai adus-o si nici nu credem ca o va aduce vreodata.
Este dar, iubite coleg, indoita multumirea cu care viu sa te felicit pentru introducerea criteriului latin in cercetarea poeziei populare si pentru vioiciunea stilului cu care stii sa ne impartasesti convingerea d-tale. In aceasta parte a discursului ne putem uni nu numai d-ta cu cel ce are placerea de a-ti raspunde in acest moment, dar probabil toti colegii nostri din Academie. Caci ne aflam pe un taram unde cercetarile se apropie de oarecare exactitate stiintifica si pot conduce la cateva dovezi convingatoare.
Lucrul se schimba cand trecem la aprecierile curat literare, unde dovezile exacte nu sunt cu putinta, unde judecata se intemeiaza adeseori pe elemente prea subiective si unde e totdeauna greu (iar la noi - cu lipsa unei traditii literare statornicite - mai greu decat aiurea) sa gasim premisele intelegerii comune. Aici nu ne ramane adeseori decat datoria de a ne spune parerea cu toata sinceritatea si de a o sustine cu argumentele ce ne par mai accesibile spiritelor nepartinitoare.
Astfel, nu pot lasa sa treaca fara impotrivire imputarea adusa culegerii de poezii populare a lui Vasile Alecsandri. D-ta zici: "Alecsandri a fost un rau culegator de poezii populare si mai cu seama s-a inselat fundamental cand a crezut ca poate introduce unele dulcegarii sentimentale in viata versificata a poporului nostru."
Fata de o declaratie asa de hotarata din partea d-tale, chestia cere sa fie examinata mai de aproape, nu numai pentru a recunoaste meritul lui Alecsandri in adunarea si raspandirea poeziilor noastre populare, ci si pentru a ne intelege asupra marei insemnatati a acestei manifestari a neamului romanesc.
Cum se stie, culegerea de Poezii populare ale romanilor, adunate si intocmite de Vasile Alecsandri este dedicata doamnei Elena Cuza in 1862, desi publicata de-abia la inceputul anului 1866. Publicarea se face in folosul Azilului Elena Doamna fiindca - dupa cum scrie Alecsandri - "poeziile culese din gura poporului sunt copii gasiti ai geniului romanesc si au dreptul a se bucura de imbratisarea inaltei protectoare a Azilului Elena."
Dar Alecsandri incepuse de mult sa adune si sa comunice prietenilor sai poeziile populare. Cu zece ani mai nainte, neuitatul filoroman Wilhelm de Kotzebue, in prefata din octomvrie 1856 la traducerile sale Rumanische Volkspoesie, vorbeste de aceasta staruinta "patriotica si entuziasta" a lui Alecsandri, pe care o mentioneaza cam in acelas timp si englezul Stanley in eleganta publicare Rouman Anthology (Hertford, 1856). Si mai nainte, indata dupa miscarea de la 1848, comunicari de aceasta natura au fost facute de Alecsandri la Paris; paginile scrise in favoarea romanilor de Michelet si de Edgar Quinet sunt intrucatva datorite unor asemenea impartasiri; iar la 1855 el insus publica in traducere franceza Ballades et chants populaires de la Roumanie.
V-am amintit datele de mai sus fiindca ele ne inlesnesc priceperea punctului de vedere din care Alecsandri a donat si (cum zice el insus) a intocmit poeziile populare.
La el nu era si nu putea fi vorba de preocuparile folcloriste; miscarea folclorista, desteptata pe la 1864 in Anglia, de unde si-a primit si numele, nu a razbit pana la noi decat dupa incetarea activitatii lui Alecsandri. Si nici spre vreo amintire a caracterului latin pastrat in poporul roman, cum il intelegi d-ta, nu l-a purtat gandul pe atunci. Poet mai intai de toate, poet national indeosebi, nu in intelesul latinitatii, dar desigur in intelesul luptei in contra protectoratului rusesc si a coruptiunii fanariote, Vasile Alecsandri este entuziasmat de partea frumoasa, omeneste frumoasa a poeziilor noastre populare, simte un fel de mandrie patriotica de a le arata in aceasta frumusete oarecum generala a lor nu numai francezilor, ci si germanilor si englezilor.
Caci suntem in epoca dintre 1855 si 1866, epoca renasterii politice a Romaniei, care, dupa congresul de la Paris, este in mod asa extraordinar caracterizata prin solicitarea poporului roman de a-si exprima dorintele sub auspiciile marilor puteri de cultura europeana.
Alecsandri, a carui exceptionala valoare in literatura noastra sta in repercutarea tutulor curentelor de simtiri ale contimporanilor sai, vine si in ajutorul acestei miscari si cauta sa ne castige simpatiile occidentale, scotand la iveala mai ales acea parte - de altminteri reala - a manifestarilor sufletului nostru poporan, care se poate numi lirica si contemplativa, adica duiosia simtirilor si cumpatarea exprimarii.
Inteleg ca d-ta ai pus accentul pe elementul energic al baladelor, fiindca el se potriveste mai bine cu criteriul d-tale etnic, insa acest criteriu nu trebuie luat exclusiv: in orice caz, el nu era si nu putea fi exclusiv la Alecsandri. D-ta recunosti ca "Alecsandri a auzit si a inteles ca in murmurul poporului e o muzica naiva si sentimentala a doinelor ce se cuvine sa fie notata, ca este o muzica eroica a baladelor ce se cuvine si mai mult sa fie scrisa".
Dar eu intreb: de ce "si mai mult"?
Pentru Alecsandri, ca si pentru unii din noi, se cuvenea tot asa de mult sa fie pastrata sentimentalitatea doinelor, caci desi - dupa luminoasa d-tale cercetare - partea eroica si cumintenia politica sunt mai ales semnele mostenirii etnice, aceasta nu exclude partea sentimentala nici la romani, si cu atat mai putin la descendentii lor dupa o evolutiune culturala de atatea veacuri.
Indeosebi elementul eroic in poezia popoarelor din Orient, devenite pe atunci asa de "interesante", era cunoscut, de mai nainte, pentru albanezi, prin imitarile - fie si mestesugite - din Guzla lui Prosper Merimée, pentru sarbi, prin minunata culegere de poezii populare publicata de Karagici intre 1823 si 1833 si prin alte lucrari. Aici e multa voinicie, tot atata cruzime, uneori si brutalitate. Cine insa isi da seama de firea poetica a lui Alecsandri intelege indata ca pe el a trebuit sa-l atraga din poezia noastra populara mai ales elementul ei liric si contemplativ, si tocmai cu aceasta particularitate, pe care d-ta o depretiezi cu expresia "dulcegarie", Alecsandri ne-a facut mai bine primiti printre occidentalii de cultura literara din acea epoca.
Fireste ca o asemenea inrudire sufleteasca intre lirismul poetului si poeziile populare culese de el nu l-ar fi indreptatit niciodata sa introduca in textul baladelor schimbari cari le-ar falsifica. Toate poeziile in adevar populare, prin urmare foarte raspandite, se intalnesc insa in grupa poporului sub cele mai felurite variante. Cine nu se ocupa de autenticitatea folclorista, cu indicarea exacta a persoanei, a pronuntarii, a locului si a timpului, ci se ocupa numai de poezia populara in frumusetea si oarecum generalitatea ei, va culege, va combina, uneori va completa din multele variante forma definitiva, care dupa a lui simtire ii va parea mai conforma cu geniul poetic al poporului. In aceasta alegere si consolidare de forma, Alecsandri, cu deplina buna-credinta, s-a lasat condus de partea sentimentala a poeziilor noastre, precum d-ta, cu aceeas buna-cre-dinta, te lasi mai curand condus de partea eroica. Dar nici la unul, nici la altul nu poate fi vorba de falsificare.
Pentru d-ta Miorita este chintesenta poeziei populare romane; dar pentru contimporanii dintre 1856 si 1866 erau poate poeziile curat lirice mai sugestive. Imi aduc aminte ca pe mine si pe cativa din compatriotii mei ne incantase la 1857 in Viena (eram atunci de 17 ani) mai cu seama poezia tradusa de Kotzebue:

Sus in varf de bradulet
S-a oprit un soimulet,
El se uita drept in soare
Tot miscand din aripioare.

(Nici mie nu-mi plac diminutivele, introduse numai pentru inlesnirea rimei.)

Jos la trunchiul bradului
Creste floarea fagului,
Ea de soare se fereste,
Si de umbra se lipeste.
"Floricica de la munte,
Eu sunt soim, soimut de frunte,
Iesi din umbra, din tulpina,
Sa-ti vad fata la lumina,
C-au venit pana la mine
Miros dulce de la tine,
Cat am pus in gandul meu
Pe-o aripa sa te ieu
Si sa mi te port prin soare,
Pan'te-i face roditoare
Si de mine iubitoare."
"Soimulet, duios la grai,
Fiecare cu-al sau trai,
Tu ai aripi zburatoare,
Ca sa te inalti la soare,
Eu la umbra, la racoare
Am menire-nfloritoare.
Tu te legeni sus, pe vant,
Eu ma leagan pe pamant,
Du-te-n cale-ti, mergi cu bine,
Far-a te gandi la mine,
Ca e lumea-ncapatoare
Pentru-o pasare si-o floare!"

Si cand - acum 41 de ani - in primul volum al Convorbirilor literare am atras luarea-aminte a cetitorilor asupra covarsitoarei insemnatati a poeziilor populare, publicate atunci de Alecsandri, am reprodus anume aceasta poezie, impreuna cu altele de felul ei, si astazi pot constata ca partea lirica a vietii poporului a fost cea mai roditoare in dezvoltarea ulterioara a literaturii noastre culte, indeosebi pentru Eminescu si, prin mijlocirea lui, pentru urmasii sai.
Caci daca e sa judecam dupa dreptate, intreaga valoare a publicarii poeziilor populare, asa cum a fost facuta de Alecsandri, nu ne putem margini la efectul ei asupra strainatatii, ci trebuie sa punem in cumpana, ca fiind de mai mare greutate, efectul lor asupra propriei noastre societati. Alecsandri, care in lunga sa viata literara a cautat totdeauna sa trezeasca interesul estetic al publicului roman, nu putea sa tinda a interesa lumea straina fara a voi sa intereseze in acelas timp propria noastra societate culta. Lucrul nu era usor, mai ales in Moldova, unde limba franceza era limba exclusiv intrebuintata in saloanele si in familiile asa-numitei societati si unde cele mai multe dame nici nu stiu sa vorbeasca, necum sa scrie corect romaneste.
Atunci Alecsandri, cu adancul sau instinct de poet national, gaseste in poezia populara cea mai bogata comoara de frumuseti literare din care sa se adape societatea, fie direct, fie indirect prin inspirarea scriitorilor de talent mai accesibili gustului ei.
In legatura cu cele zise aici, o observare a d-tale de la inceputul discursului cere oarecare lamurire. Daca se poate admite ceea ce zici acolo, ca "romanul ca popor nu e nici mai mult, nici mai putin poet decat alt popor", propozitia urmatoare cu "materialul folcloristic", care, "poate fi considerat ca produs estetic, dar atunci inceteaza de a fi anonim", imi pare mai putin admisibila.
Nu e vorba aici de materialul folcloristic, ci de insas poezia populara ca poezie, si ea nu numai poate, ci trebuie considerata ca un produs estetic de cea mai mare insemnatate, fara a inceta sa-si pastreze anonimatul ei firesc.
Am cetit adineauri poezia cu soimul si fraga. Este vreo indoiala despre frumusetea si, prin urmare, despre valoarea ei estetica? Si ce are a face aici chestia anonimatului? Poezia este si ramane anonima, dar aceasta nu o impiedica de a fi din cele mai frumoase, de a exprima nu numai o simpla simtire lirica, ci cum zice Alecsandri intr-o nota (pag. 32), "o filozofie adanca".
Asemenea, cand cetim in Hora (pag. 369), care incepe cu niste cuvinte de rand, ca de la sat:

- Bade, trandafir frumos,
Vrut-ai sa te-arati duios,
Dar te-ai aratat ghimpos
Si din minte nu m-ai scos.
- Vai, lelita din cel sat,
Ce-ai cerut si nu ti-am dat?

Si apoi continua:

- Cerut-ai faguri de miere,
Eu ti-am dat buzele mele;
Cerut-ai o viorea,
Ti-am adus inima mea.
- Daca vrei dragoste-aprinsa,
Ada-mi gura neatinsa
Si o inima fecioara
Ca apa de la izvoara.

Ce importa ca inaltimea etica, asa de frumos exprimata in versurile din urma, nu se poate atribui unui anume poet, ci este tocmai in anonimatul ei o dovada a idealismului pana la care se poate ridica inspiratia curat populara?
D-ta pari a atribui acestui gen de poezie mai putina insemnatate estetica; dar te rog sa-ti aduci aminte de constatarile istoriei literare din tari cu o cultura mult mai veche, d.e. din Anglia si din Germania; cum la englezi de la publicarea poeziilor populare de Percy (1765) si la germani de la cea analoaga a lui Brentano si Arnim (Des Knaben Wunderhorn, 1806-1808) dateaza o renastere a poeziei lirice in literatura lor culta.
Si in contra culegatorilor Brentano si Arnim s-a adus imputarea ca au intocmit poeziile populare, dar mai tarziu meritul lor s-a recunoscut pe deplin, "fiindca - dupa cum se exprima o carte de scoala - cu un tact admirabil au stiut sa scoata chintesenta poeziei cu care sa produca cea mai adanca impresie". Pe urma unor asemenea publicari s-au ivit poetii lirici cei mai raspanditi ai literaturii germane din secolul trecut, Heine, Lenau, Uhland (el insus culegator de poezii populare), ca si mai nainte Bürger, ostensibil inspirati de formele si limba acelor manifestari anonime ale neamului lor, si prin ei s-a desavarsit opera inceputa de clasicii anteriori, adica s-a statornicit in societatea culta a Germaniei predomnirea limbii si literaturii nationale cu inlaturarea celei franceze, asa de puternic ocrotite mai inainte de insus Frederic cel Mare.

Tot asa s-a intamplat si la noi, unde evolutiunea nu este inca desavarsita. Alecsandri a adunat poeziile populare pentru a da elementului national celui mai sigur putinta unei dezvoltari temeinice in literatura si le-a intocmit asa (d-ta zici cu atata dulcegarie sentimentala, eu zic cu atata potrivire la receptivitatea contimporanilor) incat sa poata patrunde in societatea inalta. Este caracteristic ca cea dintai care simte si recunoaste acest merit al lui Alecsandri e insas Elena doamna, care zice in raspunsul ei la dedicatia poetului: "Fara a ridica ceva din caracterul naiv al expresiei poporale, ati mladiet cu o rara fericire forma acestor incercari intaietoare".
Cu aceasta "mladiere" a patruns poezia populara in sufletele noastre. Eminescu s-a inspirat de-a dreptul de la ea, Cosbuc si Goga se dezvolta pe urma lui, iar in miile de scolari si studenti ai generatiei de astazi lucreaza mai departe formele acestor poeti astfel inviorati, si incetul cu incetul radacina populara implantata de Alecsandri creste si rodeste in toate directiile.
Aceasta miscare se face de la sine, prin puterea covarsitoare a plasmuirilor frumoase. Orce sila, orce violenta, nu poate fi decat daunatoare. Sa se produca numai opere de adevarata valoare, nu de valoare indoioasa, exagerata prin sovinism, si societatea inalta va fi castigata prin atractia fireasca a frumusetei.
II
Am staruit poate prea mult asupra explicarii unei controverse, insa tot ce priveste poezia populara merita cea mai mare luare-aminte, iar opera lui Vasile Alecsandri va gasi pururea in Academia Romana un cuvant de aparare, de lauda si de recunostinta.
Viu acum, iubite coleg, la partea a doua a interesantului d-tale studiu si am si aici multumirea sa constat la inceput o comunitate de vederi in privinta criticei teoretice a "poporanismului".
Ce e drept, nu te pot urma in expunerea doctrinei economico-istorice a lui Loria si a "miragiului" introdus de el. Varsta la care am ajuns m-a facut mult mai rezervat fata de niste teorii sociale cu aparente stiintifice, cari pacatuiesc de regula prin generalizari pripite. La conceptia lui Loria se poate raspunde, tot asa de pe-asupra, cu spirituala observare a lui d'Avenel: Dans sa marche lente, la civilisation a recherché le beau bien avant l'utile. Elle a excellé a faire des statues ou des temples avant de faire des lampes ou des parapluies; elle a su ecrire avant de savoir se chauffer et a découvert le pinceau avant la fourchette. Ceea ce s-ar putea rezuma pe romaneste cu o vorba mai simpla: omul s-a gandit sa-si faca biserici inainte de a-si face hambare.
Cu atat mai putin te voi urma in propunerea de leacuri pentru tamaduirea starii noastre actuale prin "maistri si ateliere in toate satele".
Prefer si ma grabesc sa ma pun alaturi de d-ta cand zici: "La toate celelalte popoare cauzele economice ale miscarilor sociale se iluzioneaza, iar poetii sunt ademeniti de miragiul unor nobile simtiri: la noi scoala poporanista, printr-o aberatiune a tuturor sentimentelor estetice, ii tine intr-o mediocritate revoltatoare".
De mult era cunoscuta cererea unor socialisti-poporanisti, cari se amestecasera in ale esteticii si indemnau pe scriitori sa se ocupe exclusiv de mizeria claselor de jos si de vinovatia celor de sus. Dar daca toate tendintele si intentiile "utilitare" sunt daunatoare in arta, cel putin tendenta invrajbirii claselor a ramas cu desavarsire stearpa in producerea de opere frumoase.
Ma unesc dar cu aceasta parte a criticei d-tale, desi nu ma pot uni cu aplicarile ce le faci, si, d.e., ma deosebesc de d-ta in aprecierea poeziilor d-lui Octavian Goga. Lasa insa la o parte deslusirea acestei deosebiri, fiindca Academia si-a aratat acum trei ani parerea despre primele poezii ale d-lui Goga, acordandu-le unul din premiile ei mai insemnate, pe temeiul unui raport care cerceteaza cu de-amanuntul meritul literar al noului poet de peste Carpati.
Dar mai sunt rezerve de facut si in privinta celor zise de d-ta despre Creanga, Popovici-Banateanul si d-l Slavici. Ai introdus insuti deosebirea intre acesti trei autori, la cari recunosti "miragiul" si intre autorii pe cari ii crezi vinovati de "poporanismul" in intelesul defavorabil ce-l dai acestui cuvant. Insa atunci e greu de priceput pentru ce ai pus pe cei trei autori in republica poporanismului? Caci nu faptul ca figurile descrise de Creanga, Slavici si Popovici-Banateanul sunt mai cu seama tarani, preoti de la sate si meseriasi ii face sa intre in acea rubrica.
Critica d-tale ca in nuvelele d-lor Slavici si Popovici, in deosebire de povestirile lui Creanga, figurile nu au aparenta de realitate, ci sunt "anemice si nefiresti" sau - cum zici tot d-ta - "nu sunt de carne, ci de carton", s-ar putea aplica tot asa de bine la multe nuvele din viata societatii inalte, caci o asemenea observare se refera la o tema generala a cercetarilor literare, iar nu numai la infatisarea figurilor luate din popor.
Insa critica nu o cred indreptatita, si modul cum dezlegi d-ta "enigma" descrierii acelor figuri "anemice si nefiresti" prin faptul ca d-l Slavici si Popovici-Banateanul ar fi crescuti in licee si universitatii germane si ar fi impodobit flacaii din satul lor de nastere cu romantismul carturarilor din Viena, imi pare lipsit de temei.
Nu e lucru usor (am recunoscut-o de la inceput) a argumenta in materie estetica. Voi incerca totusi sa-mi sustin parerea ca multe din nuvelele d-lui Slavici, ca si nuvelele lui Popovici Din viata meseriasilor sunt creatiuni cu acea deplina aparenta a realitatii in care se incheaga arta adevarata.
Ca nu poate fi vorba de fireasca atribuire a unui romantism exotic la figurile poporului romanesc rezulta din analoaga inzestrare a satenilor cu simtimintele cele mai inalte si delicate tocmai in schitele, nuvelele si romanele taranesti din acele literaturi occidentale, unde introducerea unei culturi straine la elementele autohtone este exclusa. Absolut aceeas nota vibreaza in Petite Fadette, in François le Champi, in Mare au Diable de George Sand, in figurile de pe tarmurile Rinului descrise de Auerbach, in taranii lui Ganghofer din muntii Tirolului si chiar in vagabonzii lui Bret Harte din California.
De unde vine aceasta identitate a aspirarii ideale in mijlocul unor realitati materiale asa deosebite? Din convingerea intuitiva a marilor scriitori ca in cugetul poporului - fie orcat de lipsit de cultura carturareasca, ba uneori iti vine sa zici tocmai fiindca e lipsit de ea - germineaza si poate prinde radacina dezvoltarea celor mai curate si alese simtiminte omenesti. Precum se gaseste in popor o adanca evlavie, tot asa se poate gasi o mare decenta si cea mai surprinzatoare sfiala in legatura dintre sexe.
Caci nu numai pe calea gandirilor abstracte, ingramadite in feluritele sisteme, poate ajunge omul sa-si dea oarecare seama de tainele vietii, ci si pe calea instinctiva a simtimantului.
Romantismul carturarilor din Viena? Dar de la ce fel de carturar, de la care romantism au iesit versurile noastre populare:

Daca vreai dragoste-aprinsa,
Adu-mi gura neatinsa
Si o inima fecioara
Ca apa de la izvoara...

Si se poate o mai inalta, o mai curata expresie de iubire?
Dar in cealalta poezie:

Du-te-n cale-ti, mergi cu bine,
Faria te gandi la mine,
Ca e lumea-ncapatoare
Pentru-o pasare si-o floare...

Din ce tratat de etica sociala a invatat taranul anonim sa fie multumit cu soarta ce-i este harazita?
Fara indoiala, complicarile sufletesti ale societatii inalte sunt o problema din ce in ce mai interesanta in proportie cu cresterea culturii, si ele isi vor afla infatisarea fireasca in literatura noastra. Dar aceasta nu ne poate face sa uitam ca simplicitatea taraneasca nu exclude frumusetea lirica, precum nu exclude energia epica, nici chiar conflictul dramatic.
Cand vad asemenea deosebiri de judecata literara intre noi, imi vine sa repet vechea observare facuta intr-un articol despre "poeti si critici", ca tocmai poetii sunt mai putin chemati sa apretieze poezia altora. Ei sunt prea patrunsi de felul lor de a pricepe lumea si prea refractari la felul altora de a o pricepe.
Menirea d-tale, iubite coleg, care esti insuti unul dintre cei mai recunoscuti poeti ai generatiei de astazi, este de a ne inzestra literatura cu creatiunile propriei d-tale imaginatii. Iara rolul mult mai modest de a primi si de a pretui creatiunile poetilor lasa-ni-l noua, publicului cetitor, cari putem imbratisa cu aceeas recunostinta cele mai felurite individualitati artistice numai cu conditia ca sa fie in adevar inspirate de simtimantul curat al frumosului.
Si fiindca in multe din poeziile si nuvelele cu cari ne-ai sporit comoara literara d-ta ai fost in adevar inspirat de cel mai inalt simtimant al frumosului, fii cu aceasta parte a operei d-tale binevenit in mijlocul Academiei Romane!