Filosofia culturii -; un domeniu de virf al gandirii romanesti

Dezvoltarea sociala si culturala a societatii romanesti in perioada interbelica a determinat o crestere a interesului teoretic pentru problemele culturii. Intre cele doua razboaie mondiale se afirma o pleiada de ganditori ce au adus contributii deosebite tocmai in domeniile de varf ale gandirii filosofice, in filosofia valorii si in filosofia culturii. Aceste discipline reprezinta in perioada interbelica discipline de avangarda, care vor influenta intreaga gandire filosofica. Intrebarile capitale ce se pun acum sunt: ce este cultura, ce sunt valorile, cum actioneaza ele in viata sociala s.a. h4h16hx
Vianu considera ca aceste discipline s-au cristalizat odata ce a devenit limpede deosebirea dintre stiintele naturii si stiintele spiritului, dintre natura si cultura, dintre lumea fizica si lumea morala. Aceste distinctii, formulate la sfarsitul secolului al XIX-lea de orientarea neokantiana, vor fi considerate acum ca subintelese si acceptate de toti ganditorii romani. Distinctiile dintre faptele obiective, independente de om, fapte repetabile exprimate sub forma de legi, judecatile de existenta, pe de o parte, si fenomenele dependente de om, care fac parte din civilizatia umana, fenomene irepetabile, individuale, care sunt dependente de variatiile subiectivitatii umane si care sunt apreciate in functie de un anumit sistem de valori, aceste distinctii se regasesc in toate abordarile. Ele sunt importante intrucat au temperat excesul filosofiei pozitiviste de a aplica si culturii legile naturii. Istoria umana, cultura si creatiile spirituale nu pot fi cercetate de un naturalist cu procedeele sale, intrucat ar insemna sa reducem istoria la natura. Teoreticienii au aratat ca aceste realitati au drept specific ireductibil raportarea lor la o valoare, punandu-le in raport cu omul si conditia umana.
Acest fapt demonstreaza capacitatea creatoare a acestei culturi, nivelul ei foarte ridicat, capacitatea ei de a intra intr-o competitie fireasca cu realizarile majore din cultura europeana. Alaturi de ganditorii pe care i-am analizat pot fi mentionati si Vasile Parvan, Eugeniu Sperantia si Simion Mehedinti. Studiile lor nu sunt simple comentarii sau eseuri in marginea unor lucrari de referinta din spatiul european, ci tratate, lucrari solide in care autorii au incercat sa introduca elemente de originalitate, prin care sa solutioneze tensiunile spirituale ale epocii.
Cultura romana in perioada interbelica are o medie valorica foarte ridicata. Nu avem doar personalitati exceptionale, ci si o platforma culturala mai larga pe fundalul careia se afirma aceste personalitati. Sansa Romaniei, spunau exponentii generatiei lui Eliade, consta in afirmarea noastra in plan cultural, cu toate ca in plan economic ne aflam intr-o stare de dependenta. Complexul de inferioritate, rezultat initial al unui sever examen comparativ, a actionat si in cultura romana uneori ca un factor inhibator, alteori ca un catalizator al creatiei si ca un stimulent al luciditatii critice si autocritice. Animatorii culturii romane moderne si spiritele creatoare autentice au inteles ca imitatiile si asimilarea modelelor occidentale sunt un pas necesar pentru dinamizarea unei culturi inapoiate, dar au inteles si faptul esential ca o cultura nationala nu se valideaza decat prin creatii originale, care exprima in forme ce pot fi omologate in plan universal fondul de sensibilitate si de gandire al natiunii romane.
In epoca moderna, cand societatile si culturile europene si-au multiplicat formele de comunicare si raporturile de interdependenta, forme care s-au extins treptat la scara planetara, a aparut o acerba competitie a valorilor pe arena internationala. Promovarea si recunoasterea unei opere si a unei valori nationale in acest spatiu nu mai este legata totdeauna de valoarea intrinseca a creatiilor respective; in difuzarea valorilor si in impunerea lor pe plan international intervin si alte mecanisme, care privesc strategiile de comunicare, interesele politice, pozitia geopolitica, economica sau militara ale unei natiuni. Henri Coanda spunea ca putine popoare au produs atatea valori de exceptie precum poporul roman -; in raport cu numarul de locuitori. Aceasta constatare ne indreptateste la “afirmatiunea ca avem un inalt potential cultural”, cum spunea Lucian Blaga, dar nu isi gaseste neaparat expresia si in imaginea pe care o are cultura romaneasca in lume.
In continuare vom prezenta conceptiile lui Simion Mehedinti, Tudor Vianu, Mihai Ralea, Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Constantin Noica, G. Calinescu.

2. SIMION MEHEDINTI (1868-1962)

Intemeietor al scolii romanesti de geografie, savant cu o viziune cuprinzatoare asupra existentei umane, profesor de mare prestigiu al Universitatii din Bucuresti, Simion Mehedinti este si unul dintre cei mai originali si profunzi ganditori in sfera filosofiei culturii. Mehedinti se specializeaza in geografie la Paris, Berlin si la Leipzig, avand prilejul de a studia cu mari savanti ai timpului precum Paul Vidal de la Blanche, Rudolf Virchow, Ferdinand von Richthofen, Adolf Bastian, Friedrich Ratzel s.a. Dupa ce in 1899 sustine la Leipzig un doctorat stralucit cu Friedrich Ratzel, intemeietorul antropogeografiei si unul dintre parintii geopoliticii, Mehedinti devine primul profesor de geografie la Universitatea din Bucuresti (din 1900) si se dedica organizarii invatamantului geografic de toate gradele in Romania (elaboreaza manuale foarte apreciate), tine conferinte si publica o serie de lucrari ce abordeaza problemele educatiei, lucrari de mare ecou in epoca (dintre care mentionam: Poporul. Cuvinte catre studenti - 1914; Alta crestere: scoala muncii - 1919; Datoria generatiei actuale - 1933).
Intre 1907-1923 a condus revista Convorbiri literare, perioada in care preocuparile sale literare si critice se concretizeaza in biografia Titu Maiorescu (1910), un volum de critica Primavara literara (1914), un volum de povestiri Oameni de la munte (1921), toate semnate cu pseudonimul “Soveja”, numele satului in care s-a nascut.
Cea dintai lucrare temeinica de antropologie culturala a lui Mehedinti poarta titlul Caracterizarea etnografica a unui popor prin munca si uneltele sale; este discursul de receptie pe care-l rosteste in 1920, la intrarea sa in Academia Romana. O alta lucrare capitala este tot o comunicare tinuta la Academie in 1928: Coordonate etnografice: cultura si civilizatia. Aceste doua studii reprezinta nucleul conceptiei filosofice a lui Simion Mehedinti, studii care ii confera un loc aparte in gandirea filosofica romaneasca.
Opera sa stiintifica fundamentala este publicata in 1931: Terra. Introducere in geografie ca stiinta, in 2 volume, o lucrare monumentala, o sinteza a cunostintelor in domeniu, un tratat ce sistematizeaza o vasta informatie stiintifica, tratat ce a fost elogiat la aparitie in revistele internationale de specialitate. O alta lucrare deosebita a lui Mehedinti este Crestinismul romanesc, din 1941, in care reconstituie istoria spirituala a poporului roman si incearca sa determine trasaturile sale specifice din perspectiva culturologica larga.

De la geografie la antropologie
Pornind din perimetrul geografiei ca disciplina, Mehedinti dezvolta o viziune ampla despre raporturile dintre om si mediul sau de existenta, viziune ce angajeaza etnografia, istoria, antropologia, geopolitica, pedagogia si filosofia culturii. Principiul sau calauzitor este unitatea dintre popor si pamantul care-i serveste drept vatra a vietuirii sale, conexiunea genetica si functionala dintre munca si creatiile tehnice si spirituale ale omului.
Definind geografia ca o “stiinta a Pamantului”, stiinta ce pune in relatie cele “patru invelisuri” -; atmosfera, hidrosfera, litosfera si biosfera -; Mehedinti ajunge la analiza celui mai complex invelis, anume biosfera, unde opereaza omul ca un agent ontologic exceptional: el creeaza prin activitatea sa o noua realitate, un “nou cosmos” de obiecte si valori materiale si spirituale. Aceasta noua realitate trebuie cercetata in devenirea si amplificarea sa istorica de o noua disciplina, care este “etnografia”. Este o disciplina investita cu rostul de a studia viata popoarelor in functie de creatiile lor materiale si spirituale, adica in functie de civilizatia si cultura care le caracterizeaza existenta in spatiu si timp.
Pentru Mehedinti, ca si pentru alti ganditori de marca ai timpului, cultura devenise un concept cu vocatie sintetica si generalizatoare, un indicator distinctiv al conditiei umane. Mehedinti opereaza cu o reprezentare complexa asupra culturii, articuland sensul ei universal uman si cel specific, istoric si tipologic. Cultura este definita de Mehedinti drept “suma tuturor creatiilor sufletesti (intelectuale, etice si estetice) care inlesnesc adaptarea individului la mediul social”. Este o definitie ce implica o pluralitate de sensuri, de la cele antropologice, ecologice, istorice si sociologice, la cele psihologice, etice si educationale.
Sub influenta lui Friedrich Ratzel, profesorul sau de la Leipzig, sub coordonarea caruia isi sustine doctoratul cu tema “Inductia cartografica“, Mehedinti depaseste punctul de vedere etnografic, strict descriptiv, de inventar al “culturii populare” (un strat primar si fundamental al culturii), mutand dezbaterea pe planul antropologiei filosofice si culturale, domeniu ce devenise unul de mare relevanta in gandirea teoretica si in programele de cercetare initiate de scolile de antropologie americane, germane, britanice si franceze in prima jumatate a secolului XX. De la etnografie si teoria culturii, Mehedinti isi extinde aria preocuparilor la educatie si pedagogie, intrucat studierea obiceiurilor si a felului de a munci al diferitelor popoare trebuie sa intemeieze si programele educationale, cele care privesc formarea noii generatii in spiritul acestor structuri traditionale, precum si pe linia noilor directii culturale si a formelor de creatie ce pot imbogati acest patrimoniu, asigurand astfel progresul material si spiritual.
Referindu-se la dezbaterea intensa ce se purta in societatea romaneasca cu privire la “noua generatie” si la programul unei “noi spiritualitati”, Mehedinti precizeaza sensul creator in care el vede misiunea acestei generatii:
“...o generatie noua nu poate sa fie decat aceea care introduce elemente noi in civilizatia si cultura unui popor si un ritm nou in viata poporului respectiv... Domnilor, termenii problemei sunt clari: puteti sa creati si sa adaugati elemente de civilizatie si cultura romaneasca? Daca da, atunci sunteti o generatie noua; daca nu, atunci nu sunteti decat niste exemplare tinere, o simpla continuare”.
Mehedinti se inscrie in traditia gandirii germane care privea natura, istoria si evolutia culturala a omenirii ca un ansamblu complex, asa cum erau abordate aceste realitati in operele lui Herder, Gustav Klemm, Wilhelm si Alexander Humboldt, Carl Ritter, Adolf Bastian, Fr. Ratzel etc.
Interesat sa formuleze un sistem de criterii metodologice precise pentru anchetele etnografice, criterii grupate in categorii fundamentale si articulate intr-o “schema” cu valoare euristica universala, care sa ajute la sistematizarea observatiilor si a materialului empiric, Mehedinti se dovedeste contemporan cu unele incercari similare din antropologia europeana si americana. Lucrarile sale au fost apreciate in epoca de sociologii romani si straini pentru bogatia de informatii geografice, istorice si culturale, pentru rigoarea stiintifica si conexiunile pe care autorul le face intre diverse registre ale existentei, in spiritul unei viziunii filosofice profund umaniste.

Cultura si civilizatia -; componente distincte ale vietii umane
Cultura si civilizatia devin la Mehedinti categorii filosofice fundamentale, capabile sa dea seama atat de conditia umana in universalitatea ei, cat si de diversitatea procesului istoric si a manifestarilor ce dau identitate unui popor. Prin creatiile ce intra in sfera celor doua concepte, omul isi construieste existenta sociala si isi talmaceste experienta de viata. Mehedinti este printre putinii ganditori romani care au propus nu numai o teorie a culturii, ci si un sistem operational de analiza a culturii si civilizatiei, cu un nomenclator al componentelor lor structurale, ceea ce il indreptateste pe editorul si interpretul operei sale, antropologul Gheoghita Geana, sa afirme ca Mehedinti a elaborat “un sistem operational de filosofie a culturii”.
Sistemul de gandire al lui Mehedinti porneste de la ideea ca munca are rolul determinant in procesul de antropogeneza si in intreaga existenta umana. Prin munca, omul instituie o noua realitate in univers, se adapteaza la mediu si adapteaza datele mediului natural la necesitatile sale, biologice si spirituale, aflate in continua diversificare. Mana si creierul sunt organele cele mai dezvoltate la om si sunt adaptate unor functii noi. Uneltele au permis omului o actiune transformatoare asupra mediului si crearea unui univers artificial de viata. Mehedinti afirma ca “uneltele si munca cu uneltele pot fi considerate ca adevaratul caracter distinctiv al speciei homo”.
Omul a creat nu numai unelte materiale, care au extins progresiv domeniul civilizatiei, ci si-a dezvoltat si unelte spirituale, limbajul fiind cel mai important instrument al vietii psihice si al intregului univers de creatii culturale. “Graiul” permite capitalizarea experientei cognitive si practice, codificarea valorilor si transmiterea achizitilor umane din generatie in generatie, asigurand astfel continuitatea existentei sociale. Mehedinti cauta geneza limbajului si a manifestarilor spirituale (religie, arta, stiinta) in procesul complex al muncii.
Pornind de la aceasta perspectiva antropologica, Simion Mehedinti descopera in realitatea umana doua categorii de fapte, unele apartinand civilizatiei, altele culturii. Dar amandoua deriva, spune Mehedinti, din “dublul caracter -; material si sufletesc - al muncii”. Inainte de a marca deosebirile structurale si functionale dintre cultura si civilizatie trebuie sa mentionam ca in sistemul lui Mehedinti munca este sursa lor comuna, cele doua dimensiuni formand o unitate a contrariilor, aflate in raporturi de simultaneitate si de interdependenta.
Oswald Spengler a consacrat opozitia dintre cultura si civilizatie postuland ideea ca ele reprezinta doua faze distincte, succesive, in evolutia istorica a popoarelor. Civilizatia era considerata faza de decadenta a unei culturi, momentul in care formele de creatie isi pierd energia in favoarea intereselor de ordin pragmatic. Aceasta teorie domina gandirea filosofica in primele decenii ale secolului XX. Simion Mehedinti gaseste aceasta distinctie consacrata deja in momentul in care isi elaboreaza lucrarile, astfel ca definitiile sale nu aduc elemente noi, dar introduc ideea de adaptare cu un sens antropologic amplu. Astfel, civilizatia este pentru Mehedinti “suma tuturor descoperirilor tehnice care au inlesnit omului adaptarea sa la mediul fizic”, iar cultura “suma tuturor creatiilor sufletesti (intelectuale, etice si estetice) care inlesnesc adaptarea individului la mediu social”.
Elementul comun al celor doua dimensiuni ingemanate ale realitatii umane este “adaptarea”, in sens ecologic si larg antropologic. De la adaptare se ajunge la creatie, adica la descoperiri care depasesc sensul de raspunsuri strict adaptative. Dintre elementele culturii, Mehedinti considera ca arta este expresia cea mai elocvanta a creativitatii umane, “chintesenta” culturii.
Adunand informatii numeroase despre populatiile asa-zise primitive, Mehedinti arata ca aceste comunitati umane dispun de un echipament tehnic, oricat de rudimentar, necesar adaptarii la mediul natural, dar dispun si de un cod minim de norme morale, de credinte si de forme estetice prin care-si exprima dispozitiile sufletesti. Asadar, cultura si civilizatia sunt prezente concomitent in orice stadiu al dezvoltarii umane, ca doua aspecte ingemanate, universale.
Mehedinti elaboreaza un sistem de categorii, de “coordonate etnografice”, prin care imparte civilizatia si cultura in alte subcategorii definitorii, care pot fi aplicate oricarei comunitati etnice, indiferent de treapta de dezvoltare pe care se afla.
? civilizatia cuprinde urmatoarele elemente: hrana (de la formele cele mai simple, pana la formele de preparare actuala, industrializata), imbracamintea si locuinta (de la “culcusul de o noapte”, pana la “zgarie-nori”), mijloacele de circulatie (de la “umblet”, deplasarea cu animale, apoi de la roata la locomotiva, de la navigatie maritima, la cea aeriana, cu avionul);
? cultura include stiinta (de la formele primare de cunoastere, la gandirea rationala si la metodele pozitiviste ale stiintei moderne), arta (de la desenul paleolitic, la arta actuala) si religia (de la magie, la religiile monoteiste universale); religia este inlocuita in unele lucrari cu morala.
Acest tablou al elementelor morfologice poate fi luat drept ghid pentru analizele etnografice si antropologice, pentru cercetarile empirice menite sa descrie si sa evalueze comparativ starea culturala si de civilizatie a unui popor, dupa indicatori ce pun in corelatie cele doua aspecte paralele, dar “inseparabile”.
“Paralelismul este evident. Civilizatia se masoara pe coordonata tehnica, prin numarul, calitatea si originalitatea uneltelor; iar cultura se masoara pe coordonata superioara a creatiunilor psihice, adica prin numarul, calitatea si originalitatea produselor sufletesti”.
Aceste componente sunt unite de o linie mediana a muncii (unde Mehedinti plaseaza sintetic “graiul” si “unealta”), pozitie ce semnifica faptul ca atat cultura, cat si civilizatia isi au radacina in activitatea fundamentala a omului, aceea de transformare a mediului natural si social de viata in functie de anumite scopuri. Astfel de sistematizari au fost propuse si de alti antropologi ai timpului.
Elementele morfologice ale culturii si civilizatiei propuse de Mehedinti au o valoare metodologica deosebita, orientand cercetarea spre descrierea si diagnoza lor, desi tabloul lor este unul static, iar mecanismele ce confera dinamism vietii sociale si culturale sunt estompate. Cu toate ca autorul mentioneaza frecvent ca aceste configuratii civilizationale se afla in evolutie istorica, el nu analizeaza decat in trecere insemnatatea contextelor sociale, rolul modelator al relatiilor sociale in articulatia acestor elemente. Acest neajuns al schemei sale a fost sesizat de Mehedinti care, in lucrarile sale tarzii, a incercat sa sublinieze functia pe care o au interactiunile specifice ale vietii de grup, adaugand cuvantul “societate” in prelungirea “liniei mediane” a muncii. Totodata, autorul arata ca, pentru cercetari concrete, numarul acestor categorii poate fi marit, in functie de aspectele avute in vedere.

Deosebiri si convergente intre cei doi poli ai vietii umane

Mehedinti subliniaza mereu unitatea existentiala dintre cele doua dimensiuni ale existentei umane, despartite doar in plan teoretic, din nevoia de a le cerceta analitic.
Analizand diverse epoci cu valoare paradigmatica pentru raportul cultura/civilizatie, situatii in care cele doua aspecte nu se afla in raporturi de simetrie, Mehedinti ajunge la concluzia, verificabila istoric, dupa care civilizatia si cultura pot avea evolutii relativ independente, astfel incat “o stare de civilizatie modesta se poate asocia cu o foarte bogata cultura”, dupa cum exista si situatii in care raportul are valori opuse.
“De aceea, polul civilizatiei si polul culturii rar coincid. Un grad mare de civilizatie poate atinge orisicine daca imprumuta rezultatele muncii altora. O cultura inalta e insa un fenomen cu mult mai greu de realizat. Ea presupune nu numai munca bogata si mare bogatie de cugetare, dar si o simtire fina, care se traduce printr-o atitudine etica si estetica de un nivel superior”.
Cele doua aspecte distincte se afla in raporturi de interferenta si de solidaritate, dar nu poate fi vorba de o “proportionalitate” perfecta intre ele, datorita finalitatilor relativ diferite pe care le urmeaza si imprejurarilor naturale si sociale ce pot favoriza dezvoltarea unei linii de evolutie chiar in detrimentul celeilalte. Mai mult, sunt frecvente cazurile in care un element al civilizatiei (tehnica de constructie a caselor sau metodele de navigatie) inregistreaza progrese, iar altele stagneaza (alimentatia si imbracamintea). Aceste aspecte eterogene se intalnesc nu numai in viata unui popor, dar si in configuratia culturala a unor indivizi din epoca moderna, cand cineva poate fi un savant in matematici sau in stiintele naturii, dar aceasta calitate se asociaza in aceeasi personalitate cu o foarte redusa experienta artistica sau cu atrofierea constiintei morale si a simtului civic.
Mehedinti se confrunta cu viziunea spengleriana, foarte raspandita in epoca, dupa care civilizatia, redusa la aspectul material si tehnic al vietii, era depreciata valoric in raport cu manifestarile spirituale, apartinand culturii. Mai mult, civilizatia era considerata o faza de decadenta a culturii de catre multe orientari spiritualiste din epoca. Mehedinti sustine cu o argumentatie solida ca progresul uman se desfasoara concomitent pe cele doua linii distincte, dar “inseparabile”, ale vietii umane, reabilitand astfel dimensiunea civilizatorica.
Iata in rezumat punctul de vedere al lui Mehedinti:
“Dupa cum frunza are doua fete: una stralucita, spre soare, alta mai intunecata, intoarsa spre pamant (dar foarte insemnata, fiindca prin aceasta planta respira si se hraneste zilnic), tot asa viata omenirii are doua aspecte: unul teluric -; civilizatia, adica tehnica materiala; altul ceresc -; cultura, sau suma tuturor produselor sufletesti, prin care omul cauta sa intre in echilibru cat mai deplin cu restul creatiunii si, in genere, cu universul moral care il cuprinde. Amandoua aspectele acestea sunt inseparabile si simultane, nu succesive, cum pretinde morfologia istorica a lui Spengler.
Concluzie. Din cele insirate pana aici rezulta:
1. Civilizatia si cultura sunt notiuni fundamental deosebite. Una priveste lumea materiala; cealalta e de natura exclusiv sufleteasca.
2. Pe toate treptele dezvoltarii omenesti, alaturi de un quantum de civilizatie, gasim si un quantum corelativ de cultura.
3. Amandoua se pot masura dupa criteriile etnografice, stabilite mai sus”.
Tehnicile de adaptare la mediul natural (civilizatia) si tehnicile de adaptare la mediul social (cultura) se intrepatrund intr-o unitate ce confera organicitate vietii unui popor. Dupa ce a marcat distinctiile de esenta (de structura, finalitati, proceduri actionale, motivatii) dintre cele doua componente, Mehedinti subliniaza ca ele converg in “unitatea vietii”, intrucat “tehnica materiala (civilizatia) si tehnica sufleteasca (cultura) sunt legate printr-o suta si o mie de fire, iar tranzitia de la una spre cealalta e de multe ori atat de fina, incat devine imperceptibila. Unitatea vietii le cuprinde pe amandoua”.

Dezvoltari geopolitice. Fazele istoriei umane
Mehedinti este unul dintre cei dintai ganditori romani care au dezvoltat o conceptie geopolitica privitoare la raporturile dintre geografie, istorie si noile caracteristici ale civilizatiei, deducand din analiza conexiunii dintre acesti factori si liniile de orientare politica ale poporului roman.
Pornind de la teza lui Herder, dupa care “istoria este geografie in miscare”, Mehedinti considera ca alaturi de factorii geografici, in evolutia popoarelor conteaza tocmai complexul cultura/civilizatie, adica aspectele care tin de actiunea umana. Factorii determinanti ai dezvoltarii se regasesc in combinatia dintre categoriile geografice si cele etnografice, intrucat, adauga Mehedinti, “istoria mai este si etnografie in miscare, daca tinem seama de masa etnica de o parte si de personalitatile reprezentative pe de alta parte”.
Din aceasta perspectiva, Mehedinti analizeaza mereu datele relevante pentru devenirea popoarelor, insistand asupra indicatorilor ce exprima nivelul civilizatiei, cantitatea, calitatea si diversitatea uneltelor, intensitatea muncii, factorii demografici, capacitatea de adaptare si complexul starilor spirituale si al infaptuirilor culturale asociate acestor elemente. El fixeaza reperele geopolitice in jurul carora s-a dezvoltat poporul roman, “poporul din Carpati”, cu vatra axiala in spatiile acestor munti, cu deschiderea spre vest asigurata de Dunare si cu deschiderea spre “fatada” mediterana prin Marea Neagra. Este un spatiu aflat “la raspantia” unor drumuri comerciale europene (pe axa ce uneste Baltica de Marea Neagra), supus astfel unor “presiuni” geopolitice din est si din vest, din sud si din nord, cea mai puternica presiune demografica si geopolitica venind dinspre zona ruseasca si asiatica, aflata in expansiune. Subliniind “rolul european al statului roman”, campurile de presiune la care este expus si liniile de orientare ale marilor puteri in perioada interbelica, Mehedinti “pune bazele geopolitice ale statului national cu particularizari pentru statul roman”.
Mehedinti considera ca elementul caracteristic al epocii moderne consta in faptul ca “istoria a devenit planetara”, universala, intrucat “Terra intreaga a intrat atunci in stapinirea omului”. Aceasta caracteristica este un rezultat al unei evolutii indelungate a civilizatiei, pe care Mehedinti o imparte in trei faze, in functie de relatia dintre zonele de civilizatie si cucerirea spatiului geografic:
? faza continentala, care se intinde pe mii de ani, faza in care societatile traiau “inchise” in orizontul lor, iar interactiunile dintre ariile de civilizatie erau accidentale;
? faza oceanica, in epoca moderna, cand “omenirea ia cunostiinta de unitatea ei antropologica si biogeografica”, prin modernizarea navigatiei si luarea in stapanire a Oceanului Planetar;
? faza atmosferica, in secolul XX, o data cu inventia aeronauticii, fapt care a mijlocit circulatia rapida intre societati.
“Istoria acum este nu numai universala, ca in faza oceanica, dar viata omenirii este in asa masura integrata incat izolarea a devenit cu neputinta; nici o natiune si nici un stat nu mai poate scapa de ritmul accelerat al relatiilor impuse de tehnica circulatiei moderne”.

3. TUDOR VIANU (1897-1964)
S-a afirmat ca filosof, estetician, teoretician si critic literar. El a lasat opere stralucite in filosofia culturii, axiologie si estetica. A exprimat permanent o pozitie rationalista si umanista, fiind, totodata, un profesor exemplar prin rigoare si temeinicie. A fost un ganditor sistematic, cu vocatia sintezelor teoretice, un mare erudit si umanist. Lucrarile sale sunt riguroase constructii sistematice, urmarind evolutia problemelor si ordonarea lor. Spirit clasic, rationalist, el se remarca prin claritate si profunzime, prin disciplina intelectuala severa, printr-o expresie concentrata si rezumativa. Operele sale sunt lucrari de referinta, fiind citite totdeauna cu un profit intelectual substantial.
Principalele sale lucrari:
• Estetica - 1934-1936, in doua volume
• Introducere in teoria valorilor - 1942
• Filosofia culturii - 1944
• Tezele unei filosofii a operei - 1947, publicata postum

Cultura si valoare
Tudor Vianu este interesat in principal de problemele culturii, asupra carora a elaborat o teorie consistenta. Potrivit lui, cultura exprima suma valorilor create de om, mediul in care el isi dobandeste caracteristicile ireductibile. Dar, mai presus de orice, cultura este un patrimoniu al valorilor, un univers axiologic in care omul isi dobandeste demnitatea sa.
El porneste de la o definitie analogica a culturii, analogica in raport cu cultura pamantului, considerand ca orice definitie trebuie sa aiba in vedere trei factori: un substrat natural, o valoare care orienteaza creatia si actul de creatie propriu-zis. In centrul definitiei sale sta conceptul de valoare, pe care o defineste ca fiind obiectul unei dorinte. “Dorinta cuprinde valorile ca pe obiectele ei corelative”. Valoarea este, deci, tinta unei aspiratii, expresie a unui ideal sau scop. “Exista deci tot atatea valori cate aspiratii vibreaza in sufletul omenesc.” Actul cultural consta in introducerea unui obiect, prin creatie umana, in sfera unei valori. Prin creatie, omul investeste un obiect cu o anumita valoare si, deci, il integreaza culturii, il inalta din natura in cultura. Cultura, mai spune el, consta in “introducerea obiectelor acestei lumi in sfera feluritelor valori”, astfel lumea capata sens iar lucrurile, privite din perspectiva unor valori, dobindesc anumite semnificatii umane.
Exista azi un consens explicit asupra faptului ca notiunea de valoare se afla in centrul oricarei definitii a culturii. In cele mai frecvente intelesuri, valoarea este "expresia ideala a unui acord intre eu si lume, care poate fi oricand realizat". Imperiu al valorilor, cultura este vazuta ca o axiosfera a existentei umane, un ansamblu de valori si de criterii de apreciere a lumii. Definind cultura ca ansamblu structurat de valori, Vianu situeaza valorile la intersectia dintre dorinte si nevoi, pe de o parte, si obiectele corelative acestora, care au capacitatea de a le satisface, pe de alta parte:
"Scurt spus, o valoare este obiectul unei dorinte. Aceasta dorinta poate sa fie la randul ei fizica sau morala. Un lucru care intruchipeaza in sine o astfel de valoare, un lucru care prin prezenta sau prin intrebuintarea lui poate sa satisfaca aceasta dorinta se numeste bun".
Orice valoare, desi ramane si o proiectie ideala, se intruchipeaza relativ si gradual intr-un suport fizic (obiect, opera, imagine, comportament, actiune), prin care isi exprima existenta si este incorporata in plasma vietii concrete. Cultura delimiteaza in aria socialului tot ceea ce a adus omul specific in campul existentei, creatiile si mijloacele care alcatuiesc mediul specific al existentei umane.
"Prin lucrarea tuturor creatorilor, prin tehnica si prin arta, prin opere stiintifice si prin institutii, prin codificari si prin ritualuri, ne inconjuram cu un mediu axiologic conditional".
In conceptia sa, Vianu pune un accent deosebit pe actul cultural, adica pe ideea de creatie. Vianu elaboreaza o conceptie proprie asupra culturii, pe care o denumeste “conceptie activista”, deoarece are in centrul ei ideea rolului activ al subiectului cultural. Cultura este deci procesul activ de creare a valorilor, de intrupare a valorilor in bunuri de civilizatie si de valorificare a lor conform nevoilor si trebuintelor umane.
El incearca sa combine teza autonomiei valorilor cu perspectivele psihologiste, respingand, totodata, pozitiile extreme ale acestora. Intre obiectivism si subiectivism, Vianu considera ca valorile exprima posibilitatea unei adaptari satisfacatoare intre lucruri si constiinta. Vianu respinge atat psihologismul radical, care reduce valoarea la simple trairi subiective, cat si materialismul vulgar, care confunda valoarea cu lucrurile in afara relatiei lor cu omul.
Deci valoarea este o relatie a constiintei subiective cu lumea obiectiva. Desi sunt expresia subiectivitatii, prin creatie, valorile au obiectivitate si valabilitate sociala, fiind impartasite de grupuri umane. Ele sunt determinate de nevoile umane, raspund unor dorinte determinate, unor trebuinte, sunt expresia muncii si a creativitatii umane, dar au in acelasi timp si un caracter social. Conceptia sa incearca, asadar, sa concilieze determinarile subiective si obiective, individuale si sociale, rationale si afective ale valorilor. Valorile reprezinta o zona intermediara intre constiinta si lucruri, o zona autonoma dar care se afla in acelasi timp in corelatie cu cele doua realitati, fiind o punte intre subiect si obiect. El este aproape, pe de o parte, de orientarile platoniste, care acorda valorilor autonomie, ca o lume ideala. Dar, interesat mereu sa asigure sinteza dintre ideal si real in structura valorii, el va face distinctie intre valorile pure si cele realizate, intre mediul axiologic, autonom si spatiul social. Substanta valorilor este asigurata totdeauna de realitati la care constiinta umana se raporteaza in mod necesar. De aici decurge obiectivitatea valorilor, pe care Vianu o numeste “excentricitatea valorilor”, afirmand ca ele sunt cuprinse de constiinta ca niste realitati exterioare ei.

Autonomia valorilor
Lumea valorilor culturale este de mare complexitate, afirma Vianu. Valorile se diferentiaza intre ele, devin autonome in evolutia istorica a culturii si sunt ireductibile unele la altele, desi ca geneza au temeiuri asemanatoare. Toate la un loc exprima gama foarte bogata si diversa a existentei umane. Ierarhia valorilor e diferita de la o epoca la alta.
“Analiza criteriilor de grupare ale valorilor ne-a aratat ca fiecare valoare apartine unui sistem rational de coordonate. O valoare poate fi reala sau personala, materiala sau spirituala, mijloc sau scop, integrabila, neintegrabila sau integrativa, libera sau aderenta fata de suportul ei concret, perseverativa sau amplificativa prin sensul si ecoul ei in constiinta subiectului deziderativ”.
In functie de aceste criterii, Vianu face o ierarhie a celor opt tipuri de valori: economica, vitala, juridica, politica, teoretica, estetica, morala, religioasa. Observam ca, in aceasta scara, valorile instrumentale, care indeplinesc functia de mijloc (primele patru), sunt situate in partea de jos a ierarhiei, iar valorile care indeplinesc functia de scop se afla in fruntea acesteia. Intre aceste valori exista relatii de coordonare si de influentare reciproca, dar ele sunt “ireductibile” unele la altele. Chiar daca genetic au fost conexate, valorile au dobandit treptat autonomie.
Kant este cel care a teoretizat si a fixat independenta celor trei clase mari de valori: teoretice, morale, estetice (adevar, bine, frumos). Fiecare valoare poate fi definita prin caracterele sale diferentiatoare, prin aspiratiile aspecifice pe care le satisface, prin finalitatea lor umana. Valoarea economica raspunde nevoii de intretinere a vietii, valoarea teoretica nevoii de a organiza si codifica experienta, iar valoarea etica nevoii de a reglementa raporturile armonioase intre semeni. Pentru a exprima aceasta calitate a valorilor, Vianu afirma ca ele sunt “irationale” in fondul lor, pentru ca:
• Nu pot fi reduse unele la altele, nu pot fi substituite, fiecare dintre ele avand o finalitate intrinseca, specifica;
• Nu pot fi definite unele prin altele, nu pot fi definite prin raportare la o valoare supraordonata (cum ar fi, de exemplu, adevarul), asa cum au incercat unii ganditori in antichitate sau altii in epoca moderna, care au propus definirea universului valoric din perspectiva unilaterala a unei singure valori (valori estetice sau religioase). Valorile au deci o ireductibilitate logica;
• Ele au, de asemenea, o ireductibilitate genetica, intrucat nu pot fi derivate nici istoric unele din altele (morala din religie, arta din religie sau din munca etc.).
• Cand sunt traite, valorile se asociaza unui sentiment specific. Valorile cer sa fie traite, nu doar gandite;
• Nu pot fi definite prin raportare la un gen proxim, pe care nu-l au;
• Nu pot fi definite doar prin determinari logice, intrucat in structura valorilor intervin facultati pre-logice (afectivitate, dorinte, idealuri etc.).
Epoca moderna, prin pasiunea ei discriminatorie, a exagerat autonomia valorilor si le-a gandit in relatie de opozitie. Este un izvor al crizei moderne. Suprematia acordata unor valori a dus la fragmentarea si unilateralizarea existentei umane. Valorile teoretice si cele practic utilitare au dobandit suprematie in lumea moderna. Vianu isi exprima increderea in capacitatea omului de a reechilibra tabloul cultural, de a atenua specializarea ingusta si de a reface unitatea culturii. Aceasta ar fi sarcina epocii noastre, aceea de a reface intregul cultural, de a resolidariza valorile pe suportul unei viziuni umaniste. Cultura individuala, profesionala, specializata nu se opune culturii generale. Vianu face o distinctie intre cultura individuala si cultura sociala. Ambele pot fi partiale sau totale. Prin cultura partiala, Vianu intelege situatia cand un individ sau o societate cultiva numai un gen de valori. Este vorba de cultura profesionala. Prin cultura totala, Vianu intelege capacitatea unui om sau unui grup social de a trai in campul tuturor valorilor umane. Ea trebuie diferentiata fata de cultura generala, care se reduce la un ansamblu de cunostinte din domenii diferite, pe care individul poate sa nu le traiasca afectiv.

Cultura si civilizatie
De la Vianu ne-a ramas o distinctie clasica deja, aceea dintre valori si bunuri, dintre un ideal sau o semnificatie si suportul lor fizic concret. Prin disocierea termenilor de valori si bunuri intram in perimetrul unei dezbateri teoretice de anvergura in secolul nostru. Este vorba de criteriile prin care deosebim cultura de civilizatie. Astfel, primul termen a vizat cu precadere domeniul valorilor spirituale, iar cel de al doilea, perfectionarea mijloacelor si a conditiilor exterioare de viata. Din aceasta distinctie ar rezulta ca termenul de cultura se refera la valori, iar cel de civilizatie la bunuri in care se intruchipeaza valorile. Totusi, Vianu afirma ca
"civilizatia nu este, de fapt, decat o cultura definita prin sfera ei, o cultura sociala partiala, din punctul de vedere al unei singure valori, si anume din punctul de vedere al valorii tehnico-economice...Civilizatia ar fi deci o cultura afectata exclusiv tintelor tehnico-economice... Civilizatia nu este o entitate care s-ar opune culturii, este numai unul dintre aspectele ei".
Asadar, intre cultura si civilizatie ar exista doar o distinctie functionala, nu de natura.
Civilizatia reprezinta o cultura sociala partiala, “cultura definita din punctul de vedere al unei singure valori, si anume din punctul de vedere al valorii tehnico-economice”. El considera ca distinctia dintre cultura si civilizatie este necesara, dar militeaza pentru sinteza lor in procesul dezvoltarii sociale. Civilizatia, spune el, este “cultura afectata tintelor ei tehnico-economice”, fiind deci unul din aspectele culturii.
Specializarea fara adancire in cultura totala duce la izolarea omului de campul integral al valorilor. De aceea, solutia lui vizeaza reintregirea omului si abordarea lui ca totalitate. Cultura este multifunctionala, are functii simultane, nu succesive istoric. Desi unele functii pot domina in anumite perioade, toate sunt prezente potential in tabloul unei epoci.
Diferentierea valorilor este o conditie a progresului social. Dar izolarea valorilor si inscrierea existentei umane exclusiv pe o coordonata valorica duce la o stare de criza. Excesul de specializare poate provoca un dezechilibru in tabloul cultural. Solutia sa este de a propune un ideal cultural integrator care insista pe dezvoltarea polifonica a spiritului uman. Idealul cultural difera de la epoca la alta. In functie de problematica timpului respectiv, diferitele epoci pe care le-a strabatut omenirea au intretinut cu predilectie cultul anumitor valori.
Pluralitatea culturilor deriva si din idealurile diferite de care au fost animate societatile si epocile. Cultura moderna are ca ideal creatia, iar mitul in care se regaseste este mitul lui Prometeu. Raportul cultura-civilizatie este conceput de Vianu intr-un mod rationalist si echilibrat. Civilizatia este realizarea valorilor culturale in bunuri materiale, menite sa amelioreze conditia umana. El critica viziunile care condamna civilizatia si o opun culturii. In acelasi timp, el ne invita sa nu exageram valorile tehnico-materiale, care trebuie gandite in acord cu celelalte valori si scopuri umane. El considera ca sensul modernizarii este exprimat tocmai de atitudinea activa a omului fata de lume. Cultura romana are nevoie de tipul omului creativ, intreprinzator, a omului de initiativa practica, condus de stiinta, capabil sa foloseasca noile achizitii tehnice si de implicare morala.
El imparte domeniul teoriei culturii in doua componente: teoria formala a culturii si teoria materiala. Primul domeniu ar trebui sa arate ce este cultura, care sunt notele sale definitorii. Introducand notiunea de vointa culturala, Vianu afirma ca in orice act creator putem descoperi un element volitiv orientat spre creatie, o tensiune subiectiva, o incordare sufleteasca, o energie morala care se opun inertiei si automatismului. Este vorba de credinta ca omul poate depasi un cadru dat, iar creatia este inca posibila. Aceasta vointa este dirijata de o valoare precum o cauza finala. Ea trebuie pusa in conexiune cu sistemul de trebuinte si aspiratii. Actul cultural, de creatie efectiva este concomitent obiectiv si subiectiv.
In ceea ce priveste teoria materiala a culturii, Vianu afirma ca ea se refera la formele pe care cultura le imbraca si care sunt determinate de trei tipuri de factori: conditiile culturii (materiale si spirituale), mijloacele prin care se realizeaza cultura si idealurile pe care le urmareste. Conditiile materiale privesc mediul geografic (clima, resurse materiale, configuratie geografica, relief, fauna, flora etc.). Mediul are rol de conditie, dar nu reprezinta un factor determinant. Teoriile determinismului geografic se afla in retragere fata de alte teorii. Influenta mediului scade pe masura ce societatea mai dezvoltata, astfel ca asistam la o progresiva neatarnare a culturii fata de mediu, care are o actiune tot mai limitata. Conditiile economice privesc tipul de productie si structurile sociale. Economicul este un factor, dar nu are rolul hotarator. Vianu critica punctele de vedere unilaterale in aceasta privinta, subliniind rolul factorilor spirituali, mai ales al stiintei, in dezvoltarea sociala. Cultura isi depaseste de obicei conditionarile economice.
In ceea ce priveste conditionarea etnica, Vianu respinge teoriile rasiste si afirma ca acest factor are o influenta limitata. Conditiile spirituale ale culturii se refera la influenta traditiei, la cantitatea grupului social si la unitatea functionala a culturii. Traditia este “influenta muncii culturale anterioare asupra celei prezente”. Traditia lucreaza asupra prezentului prin sistemul educativ si prin institutii (familie, stat, universitati, scoli etc.). Institutiile sunt de obicei conservatoare, intrucat ele exprima cultura acumulata deja, fata de care se manifesta tendintele novatoare. Vianu elaboreaza o teorie complexa cu privire la tensiunea dintre traditie si inovatie in cultura. O interesanta teza sustine Vianu cu privire la corelatia dintre traditie si dimensiunea grupurilor sociale. Aceasta din urma se afla in raport invers proportional cu intensitatea traditiei. Grupurile restranse (familie, etnie) au traditii puternice. Grupurile mari, fiind mai laxe, au o traditie mai slaba, iar liberalismul modern a exprimat tocmai tendinta individului de a scapa de sub puterea traditiei.
In ceea ce priveste unitatea functionala a culturii, Vianu o pune in legatura cu unitatea structurii psihice si axiologice a omului. El vorbeste de legea actiunii reciproce a valorilor, de relatiile de dependenta in care se afla acestea, de legatura functionala dintre ele, trasaturi care confera unitate manifestarilor diverse ale culturii dintr-o anumita epoca.
Mijloacele culturii reprezinta elementele care asigura creatia si difuzarea ei. Cele mai importante sunt limbajul, tehnica, familia, scoala si altele. Tehnica reprezinta suma mijloacelor culturale, toate procedeele si metodele de actiune, de cunoastere si creatie. Orice creatie presupune tehnica, mestesug, maestrie. Cu acest prilej, Vianu dezbate problema civilizatiei tehnice contemporane. Familia este un mediu al educatiei si, totodata, un cadru de inovatie culturala. Acelasi dublu scop l-ar indeplini si scoala, anume de a trasmite cultura acumulata si de a stimula creativitatea. Cultura populara este investita de Vianu cu un sens nou, anume de cultura socializata, cultura de masa, dincolo de sfera specialitatii si a culturii profesionale.
Cultura, ca rezultat al creatiei umane, se manifesta in toata gama formelor de existenta ale omului, de la tehnica pana la arta. Rezultatul creatiei este opera, pe care Vianu o defineste prin urmatoarele caracteristici:
• este un produs finalist (urmarind un scop)
• inzestrat cu valoare (de catre comunitate)
• apartine unui agent moral, unui creator
• care intrebuinteaza un material pentru a-i da o forma, organizand multiplicitatea in unitate
• si introducand astfel in campul realitatilor un obiect calitativ nou.
Calitatea de opera se aplica de obicei rezultatelor obtinute in stiinta, filosofie si arta, intrucat acestea au ca trasatura definitorie unicitatea si originalitatea. Ele sunt, totodata, si opere simbolice. Aici Vianu introduce o trasatura definitorie cu privire la arta, afirmand ca operele artistice sunt “ilimitat simbolice”, au adica semnificatii multiple ce nu pot fi epuizate printr-o interpretare definitiva. De asemenea, ele sunt “imutabile” in sensul ca semnificatia lor simbolica este intim legata de organizarea lor materiala si sensibila, de suportul lor concret.
Opera este o incununare a muncii omenesti. Cand munca este autentica, ea este creatoare, adica produce opere. Omul face trecerea de la natura la tehnica si arta prin creatie. Natura, tehnica, arta reprezinta o scara in care atributele umanului cresc. Arta este forma suprema a creatiei. Iar creatia artistica este forma suprema a muncii.

Conceptia “activista” a lui Vianu asupra culturii
Vianu a elaborat o conceptie globala asupra culturii pe care el o numeste "activista" . Vianu stabileste trei mari tipologii in care s-ar incadra diversele conceptii asupra culturii. Pentru a fixa aceste tipologii, el porneste de la o "definitie analogica" a culturii. Dezvoltand conotatiile din substratul etimologic al termenului de cultura, Vianu apreciaza ca in continutul sau figureaza trei momente: un agent natural pe care cultura il prelucreaza, o valoare (scop, tel, ideal) care orienteaza cultura si o activitate umana care modeleaza agentul natural pentru realizarea valorii fixate. In raport cu distributia accentelor pe unul din cei trei factori constitutivi ai culturii, putem vorbi de:
- Conceptia rationalista a culturii pune accentul pe functia primordiala a agentului natural. Acest agent este natura umana rationala, ratiunea, factor omogen si egal repartizat tuturor fiintelor omenesti. Deci, idealul corespunzator acestei viziuni rezida in dezvoltarea facultatilor rationale ale omului. Aceasta conceptie a promovat ideea progresului, a ameliorarii conditiei umane prin cunoastere, a organizarii societatii pe baze rationale si democratice. Atributele conceptiei rationale ar fi: convingerea in ordinea rationala a lumii si in imposibilitatea omului de a o cunoaste, conceperea culturii ca o dezvoltare a posibilitatilor rationale, egalitarism si liberalism social, pacifism, optimism istoric. Secolul al XVIII-lea a fixat in linii mari codul acestei viziuni rationaliste.

- Conceptia istorica asupra culturii pune accentul pe ideea de valoare. Conceptiile care intra in aceasta varianta tipologica privesc cultura ca o "totalitate individuala", ca un organism cu finalitate proprie. Omul nu mai e privit ca o fiinta exclusiv rationala, ci complexa, alcatuita dintr-un fond psihologic divers, afectiv, volitiv, sentimental si rational. Valorile care orienteaza culturile difera deci de la societate la societate si de la epoca la epoca. Conceptia istorica ajunge la concluzia ca nu mai avem de-a face cu o singura cultura, ci cu o pluralitate de culturi diferentiate, conduse fiecare de idealuri specifice, fara comunicare intre ele. Aceasta conceptie a sprijinit lupta popoarelor pentru realizarea idealului lor de unitate si independenta nationala. La unii reprezentanti, aceasta conceptie a dus la viziuni pesimiste si fataliste (O.Spengler). Deci, conditii istorice si idealuri diferite ale culturilor, pluralism valoric si autonomie culturala, fatalism - iata notele acestei conceptii.
- Conceptia activista a culturii pune accentul pe ideea de activitate creatoare, de efort constructiv. Ideea centrala este aceea ca in cultura se exprima forta demiurgica a omului, libertatea sa creatoare. Cultura este opera actiunii si a libertatii omenesti. Natura rationala a omului face posibila activitatea sa orientata spre transformarea si perfectionarea societatii, spre eliminarea raului din lume, spre ameliorarea practica a conditiei umane. Daca secolul al XVIII-lea a fost dominat de conceptia rationalista, secolul al XIX-lea - de cea istorica, secolul al XX-lea este stapanit de conceptia "activista".
Conceptia rationalista considera ca suportul culturii este umanitatea, cea istorica - natiunea, cea umanista - personalitatea, cea "activista" - omul ca agent activ, transformator. Mitul din substratul conceptiei "activiste" este cel prometeic.
Vianu pune conceptia sa "activista" intr-o interesanta relatie cu problema durerii si a raului in lume. "Activismul" este animat de convingerea ca prin fapta se poate ameliora conditia umana, se poate elimina raul pe care conceptia rationalista il atribuie doar unor erori ale ratiunii, iar conceptia istorica il vede ca fatalitate. Mitul titanului reformator ar simboliza idealul "activist“ al culturii moderne, faustice, in curs de generalizare in toate societatile europene. Este conceptia adecvata vremii noastre, intrucat cunoasterea stiintifica si actiunea organizata teluric si rational sunt animate de ideea omului ca agent al transformarii naturii, de ideea ca omul este un demiurg care poate modifica si stapani natura. Este vorba, deci, de "activismul" stiintei contemporane, increzatoare in puterea ratiunii umane, in creativitatea muncii organizate si in morala solidaritatii umane. Vianu spune ca trebuie sa limitam conceptia "activista" doar la sensurile programatice. "Activismul" tinde sa cumuleze, in unitate, sensurile valorilor practice, etice, teoretice si estetice. Glorificand fapta creatoare, "activismul" are un incontestabil caracter etic, dat de aspiratia catre perfectionarea conditiei umane, are, de asemenea, o baza rationala, un patos teoretic-cognitiv, acordand o valoare superlativa stiintei care obtine cunostintele capabile sa intemeieze actiunea eficienta si, in sfarsit, este animat de ideea unei armonii sociale, a unei ordini umane care se impune naturii haotice, aspiratie de natura estetica, deci.
Activismul ca paradigma centrala a gandirii occidentale moderne. In semnificatia ei ultima, ideea activismului este, evident, o expresie a idealului occidental de a modela natura dupa chipul omului. Vianu cerceteaza mitul prometeic in filosofia moderna si descopera la Kant si Fichte cele mai multe semnificatii de acest ordin. Revolutia copernicana savarsita de Kant ar putea fi considerata si "o revolutie prometeica" . Continutul ei ar consta in ideea ca fundamentul adevarului si garantia ordinii din natura nu se mai afla in afara omului, ci in spiritul uman. De asemenea, autonomia persoanei si a vointei morale, spiritul care impune naturii propriile sale legi, ca organizator al vietii, libertatea ca infrangere a obstacolelor exterioare prin actiunea constructiva a eu-lui - sunt motive ale patrimoniului kantian si elemente de structura ale paradigmei activiste, usor de regasit si la alti ganditori. Trecem, deocamdata, peste diferenta existenta intre activismul spiritului si cel din sfera vietii practice pentru a putea inscrie, sub cupola acestei paradigme simbolice, ganditori care apartin atat rationalismului clasic, cat si liniei de gandire empirist-pozitiviste si pragmatice.
O cercetare de adancime ar putea arata ca activismul este o adevarata infrastructura a mentalitatii europene. Punctele de pornire, motivatiile, formele si planurile de manifestare, strategiile si facultatile psihice implicate, finalitatile teoretice sau morale etc. difera evident de la un ganditor la altul, dar semnificatia generala a activismului este recognoscibila de la Fr.Bacon pana la Nietzsche sau Marx. Aceasta paradigma "activista" este fundamental occidentala si ea se opune, in reprezentarile traditionale care persista si azi, conceptiilor dezvoltate in culturile orientale. Pentru culturile occidentale, problema actiunii practice in vederea stapanirii naturii este cea mai importanta problema. Rationalismul, atitudinea "activa" fata de natura, aspiratia spre perfectionarea raporturilor sociale, credinta in progres sunt trasaturi fundamentale pentru umanismul de tip occidental. Toate conceptiile filosofice semnificative dezvoltate in culturile occidentale verifica aceste trasaturi.
Viziunile orientale sunt dominate de spiritualism, de ideea omului integrat intr-o unitate superioara care-i anuleaza individualitatea si cu care aspira sa se contopeasca, pasivitatea fata de natura, forta coercitiva a traditiilor, primatul intelepciunii, nu al ratiunii, iata cateva trasaturi izbitoare ale umanismului oriental. O atare opozitie schematica simplifica foarte mult, dar ea permite reliefarea unor frapante deosebiri de conceptie si asaza ideea "activista" in orizontul mentalitatii europene.
Sistematizand cele spuse pana aici, sa formulam acum un cadru de idei generale pentru conceptia "activista". Vianu insusi cercetand substratul ei mitic, stabileste un pentagon coerent al acestora:
"Ce tendinte putem distinge in mitul prometeic? Mai intai, revolta impotriva autoritatii, o glorificare a insubordonarii creatoare. In al doilea rand, ideea smulgerii de sub o lege care copleseste pe individ pentru afirmarea unei legi proprii. In al treilea rand, ideea transformarii lumii dupa propriul chip: a face lumea asemanatoare cu tine, a o modifica in sensul tau, este o alta trasatura esentiala a prometeismului. Mai departe, ideea ca orice creatie, orice fapta omeneasca creatoare se intovaraseste cu suferinta. Unirea dintre creatie si suferinta este o noua trasatura caracteristica a prometeismului. In sfarsit, iubirea de oameni, simpatia cea mai larga si cea mai calduroasa pentru genul omenesc incheie portretul moral al lui Prometeu" .
In alta parte, vorbind de caracterul demonic al prometeismului, Vianu il ia ca exemplu pe Faust care vrea sa smulga taina naturii, pentru ca, "imbogatit cu aceasta, sa conduca evenimentele lumii". Precizand si mai bine sensul "activismului", Vianu subliniaza deseori ideea ca trebuie sa vedem in cultura opera libertatii omenesti, "adaptarea intregii naturi la punctul de vedere uman", tentativa "de a face lumea asemanatoare cu omul si de a transforma lucrurile dupa conceptele lui" .
Activismul este o conceptie generala asupra culturii, implicand in substrat o antropologie, un sistem de valori, un model al raporturilor dintre om si lume, un ansamblu de atitudini si conduite praxiologice. Scheletul de idee ar fi urmatorul:
1. Omul este personalitate autonoma, libera, de sine statatoare;
2. El isi realizeaza destinul prin insurectie fata de transcendenta divina, prin actiunea creatoare, voluntara si constienta, fata de transcendenta naturala, prin decizii si conduite morale fondate pe ratiune si vointa libera fata de realitatea sociala;
3. Cultura este activitatea creatoare, demiurgica, prin care omul converteste cunoasterea in fapta si transforma natura in acord cu nevoile sale;
4. Destinul omului este dependent de calitatea actelor sale; omul este fauritorul propriului sau destin;
5. Activitatea umana are functia de a ameliora conditia umana, de a elimina raul din lume, de a converti durerea in imbold energetic de actiune.
Avem, deci, un sistem coerent de concepte care fuzioneaza organic: personalitate, libertate, cunoastere, actiune orientata de finalitati practice, incredere in progres. Fundalul cel mai amplu "activismului" este alcatuit din ideea opozitiei dintre om si natura si din ideea omului ca demiurg. Acest fundal sufera o restrangere de orizont spre o viziune rationalist-scientista, pragmatista aproape, instrumentalist-utilitara, aureolata insa de o semnificatie etica umanista. In intelesul lui Vianu, "activismul" este de fapt sinonim cu ceea ce s-a numit atitudine faustica in fata vietii, afirmare metodica si organica a umanului in fata naturii prin cunoastere si tehnica. "Activismul" isi poate revendica afirmatia lui Faust dupa care la inceput nu a fost cuvantul, logosul sau o alta forta metafizica, ci Fapta.
Discutand raportul natura-cultura, Vianu introduce o importanta observatie, menita sa atenueze raportul de opozitie stabilit intre cei doi termeni generici de o seama de ganditori occidentali. El afirma ca, pentru conceptia activista, natura este doar un factor de limitare a creatiei culturale, nu un factor determinant. Factorul determinant este activitatea productiva a subiectului uman care reuseste sa modifice natura "fie sporind puterile sale, fie introducand in sanul ei aspecte noi". In sfarsit, introduce observatia ca, pentru conceptia activista, cultura nu apare ca opozitie fata de natura, "ci ca o intregire si umanizare a ei" . Ideea opozitiei dintre cultura si natura, in formele ei radicale, nu a dobandit niciodata o recunoastere teoretica neconditionata in spatiul romanesc. Ideea de creatie are insa o relevanta deosebita la ganditorii romani. Activismul presupune convertirea rezultatelor creatiei in planul actiunii practice. El este mijlocitorul care traduce cultura in civilizatie. Daca elanul creator nu parcurge intregul traseu, pana la modelarea practica a realului in conformitate cu valorile ideale, nu avem activism.
Vianu sustine ca activismul a fost o determinatie permanenta a culturii umane, dar rezulta destul de limpede ca el se realizeaza in forme plenare numai in culturile moderne, aparute pe suportul societatilor capitaliste. Este clar ca paradigma activismului coincide substantial cu "spiritul de intreprindere" si orientarea programatica a societatii burgheze, singura care implica maximalizarea cu orice pret a fortei productive, pozitivizarea cunoasterii, actiunea eficienta, organizarea vietii in acord cu exigentele impuse de valorile actiunii instrumentale. Vianu nu conditioneaza paradigma activista de natura relatiilor sociale. El vorbeste insa de necesitatea organizarii rationale si democratice a vietii. Este insa mai presus de orice indoiala ca numai relatiile de productie capitaliste, care au revolutionat formele anterioare de organizare a muncii si mentalitatile economice, asa cum a demonstrat Max Weber, au facut posibila afirmarea activismului ca dominanta a existentei sociale, ca viziune asupra lumii, inclusiv asupra omului si asupra culturii, ca paradigma culturala, ca o forma mentis care orienteaza conduitele sociale. O cercetare de sociologie istorica ar scoate in evidenta etapele si conditiile in care s-a cristalizat treptat conduita activista inca din zorii epocii burgheze. Purtatorul acestor conduite, noul tip uman care se afirma pe scena istoriei, este expresia rationalitatii burgheze, a rationalitatii utilitar-instrumentale, a spiritului intreprinzator, expansiv, faustic. Ar fi extrem de interesanta si o cercetare a modului in care s-a impus conduita activista in aria societatii romanesti, eliminand treptat alte tipuri de conduite sociale orientate de matricea culturala a altor paradigme. De fapt, in spatiul romanesc paradigma activista a luat infatisari originale, coexistand in simbioze organice sau in articulatii hibride cu alte tipuri de conduita, aparent sau real contradictorii.

4. MIHAI RALEA (1896-1964)
Este o personalitate complexa, afirmandu-se ca filosof, psiholog, estetician, militant politic, eseist stralucit. Se remarca prin mobilitatea intelectuala, reciptivitate si spirit critic. Principalele lucrari:
• Introducere in sociologie (1926)
• Istoria ideilor sociale (1930)
• Psihologie si viata (1938)
• Explicarea omului (1946)
• Sociologia succesului (1962)
• Introducere in psihologia sociala (1966 - impreuna cu Traian Herseni)
In 1923 sustine la Paris doua teze de doctorat, una in economie, referitoare la conceptia lui Proudhon, si una in litere, cu ideea de revolutie in doctrinele socialiste. A fost profesor la Iasi intre anii 1923-1938, unde a predat un curs de psihologie si unul de estetica. Dupa 1938 a predat la Universitatea din Bucuresti un curs de estetica si de psihologie, pana in 1964. Din 1924 a facut parte din Partidul Taranesc, apoi din Partidul National Taranesc. Intre anii 1938-1940 a fost minist