Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
TITU MAIORESCU-critic literar
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

In cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea, de numele lui Titu Maiorescu se leaga o intreaga miscare culturala ce avea sa puna bazele Romaniei moderne, directia junimista, care a impus, prin reunirea analizei concrete si particulare cu principiile generale, o armonie intre intuitie si concept, aceasta fiind conditia kantiana fundamentala a progresului constiintei. h4t22tq
Prin cultura impresionanta si prin varietatea preocuparilor, prin temperamentul sau grav si imperturbabil, Maiorescu este mentorul incontestabil al intregii miscari de formare a constiintei estetice in spatiul culturii romane. Ironia, cea mai reprezentativa trasatura a configuratiei spirituale junimiste, manifestata atat impotriva aderentilor cat si a adversarilor este in stransa interdependenta cu acea atitudine centrala numita “respectul adevarului”, care viza actiunile cele mai importante ale Junimii: in estetica, in problemele limbii, in viata culturala, sociala si politica. In plus, tinand cont de strategia critica maioresciana, aceea a “sintezei generale in atac”1, Ibraileanu vorbeste, nu tocmai intemeiat credem, despre “atitudinea dispretuitoare si negativa”2 a predecesorului sau.
Tudor Vianu este cel care formuleaza transant interdependenta dintre Junimea si cel care I-a fost conducatorul recunoscut: fara activitatea teoretica maioresciana, Junimea nu ar fi pus bazele unei “directii noi” in procesul de constituire treptata a spiritului modern al culturii romane, dupa cum fara societatea in sine, conceptia lui Maiorescu ar fi actionat in gol, insusi rolul lui de critic si indrumator putand fi pus sub semnul indoielii.
In evolutia criticii romanesti, aparitia lui Maiorescu constituie o interogatie principiala deoarece el nu este in totalitate un produs al “spiritului critic” moldovenesc (Garabet Ibraileanu), desi continua o traditie initiata de predecesorii sai. Ulterior, Manolescu vine cu nuantari, punand in discutie asa-numita “contradictie” a criticii maioresciene, pentru a argumenta spiritul de negatie pe care ea se fundamenteaza. Aceasta “contradictie” rezida in vocatia lui pentru inceput, care se opune “imposibilitatii” de a se desprinde de trecut: “Structura insasi a operei lui Maiorescu este contradictorie: spiritului <<religios>> al intemeietorului ii raspunde spiritul <<polemic>> al celui care neaga.”3
Parafrazand argumentele maioresciene din Directia noua…, afirmarea prin negatie asigura progresul culturii si universalitatea acesteia, caci “inceputul adevarat”, ca desprindere de trecut, se realizeaza prin negarea “formelor” culturii anterioare, ceea ce deschide perspectiva “fundamentului dinlauntru”, care doar datorita acestei negatii devine, in ordine istorica, o afirmare: “Indata ce in apropierea unui popor se afla o cultura mai inalta, ea inraureste cu necesitate asupra lui. Caci unul din semnele inaltimii culturii este tocmai de a parasi cercul mai marunt al intereselor individuale si, fara a pierde elementul national, de a descoperi totusi si de a formula idei pentru omenirea intreaga.”4
Riscam o banalitate dar sa spunem totusi ca, desi nu foarte vasta, opera lui Maiorescu are o importanta capitala in dezvoltarea literaturii romane;asta dupa ce Eugen Lovinescu explica numele de Junimea si Convorbiri literare si chiar titlul de Critice ca o reactie impotriva superficialitatii epocii, manifestand insa retinere in ceea ce priveste dimensiunile operei: “In afara de cele patru sau cinci articole de la inceputul activitatii, intreaga lui opera nu e numai fragmentara, ci e si ocazionala:recenzii, necroloage, rapoarte academice, colaboratie ceruta pentru diverse publicatii festive.”5
In toata activitatea sa, extinsa sau redusa, semnificativa in ansamblu sau nu, Maiorescu s-a manifestat ca estetician, promovand principii estetice ferme pentru dezvoltarea literaturii in context cultural. Acelasi Eugen Lovinescu opera chiar o reductie in acest sens, vazand in el mai mult un indrumator cultural decat un critic propriu-zis, stiut fiind ca nu s-a preocupat de analiza textuala, la obiect. Mai aproape de spiritul maiorescian ni se pare a fi Tudor Vianu, atunci cand detecteaza insusirile necesare criticului in general si pe care mentorul junimist le-a ilustrat cu consecventa: “gustul inascut si rafinamentul in frecventarea marilor modele, alaturi de independenta si curajul judecatilor.”6
Configuratia sa intelectuala se conformeaza modelelor clasice prin judecatile echilibrate, prin formularea unor opinii ferme, redate lapidar, printr-o exprimare concentrata. Maiorescu a contribuit astfel in mod decisiv la configuratia clasicista a epocii, practicand o “critica latenta”(N. Manolescu), conforma cu gradul de dezvoltare a literaturii vremii, care cerea spirit director, vocatie inovatoare in domeniul estetic.
Maiorescu a scris primul articol cu intentia marturisita de a stabili cateva criterii ale aprecierii operei literare in vederea alcatuirii unei antologii, acest studiu numindu-se O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867. Dupa cum se exprima in prefata editiei din acelasi an, aceste poezii trebuiau sa fie “daca nu mai presus de orice critica, cel putin insuflate de un sentiment poetic si ferite de injosire in conceptie si expresie”.7
Antologia are un caracter colectiv, in sedintele Junimii fiind citite poezii ale unor autori mai vechi sau mai noi, junimistii oprindu-se asupra creatiilor apartinand unor Donici, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Alecsandri, C. A. Rosetti, Muresanu. Au fost respinsi Bolliac, Mumuleanu, Stamatt, Eliade.
Spre deosebire de critica premaioresciana, care aratase la ce serveste poezia, asta intr-o epoca in care literatura trebuie sa fie un suport al idealurilor revolutionare, Maiorescu vrea sa arate ce este poezia, indiferent de epoca istorica in care este creata.
Punctul de plecare al criticii maioresciene este reprezentat de definitia frumosului, asa cum a fost aceasta formulata de Hegel: “Cea dintai si cea mai mare diferenta intre adevar si frumos este ca adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei manifestate in forma sensibila.”8 Aceasta definitie il va ajuta pe Maiorescu sa postuleze cele doua conditii fundamentale ale fiecarei lucrari artistice: conditia materiala si conditia ideala, opera de arta fiind reprezentata de continut si forma, de o idee si de materia in care ea se exprima.
Tot in spirit hegelian, criticul tratase raportul dintre idee si forma sensibila inca din perioada studiilor, intr-o conferinta tinuta la Berlin despre Vechea tragedie franceza si muzica viitorului a lui Wagner, in care arata ca echilibrul frumosului este perturbat de doua abateri . Prima dintre ele intervine in cazul sublimului, cand elementul logic este valorificat in dauna sensibilitatii, ca in tragedia lui Corneiile sau ca in muzica lui Wagner, aceasta din urma dominata fiind de armonie, corespondent al elementului logic. Cea de-a doua se manifesta in cazul fermecatorului, ca in muzica italiana mai noua, dominata de melodie, aceasta corespunzand elementului sensibil.
Toate artele deopotriva exprima ideile, echivalate de idealistii germani cu spiritul absolut, insa materialul prin care aceste valori existentiale capata expresie artistica difera de la o arta la alta. Sculptura isi taie ideea in lemn sau in piatra, pictura si-o exprima prin culori, muzica prin tonuri. Materialul sensibil al poeziei se cuprinde in constiinta noastra si este dat de imaginile pe care le desteapta cuvintele poetice in fantezia cititorilor. Astfel, creatia poetica este mult ingreunata tocmai de aceasta necesitate de a alege cuvintele care sa poata reproduce in imagini forma sensibila in care se incorporeaza ideea, de intrebuintarea unui limbaj concret, care sa redea gandirea poetului. Cuvintele prozaice sunt folosite in limbajul stiintific pentru a reda notiuni abstracte, insa cuvintele poetice trebuie sa sugereze imagini sensibile.
Datorita unui proces de generalizare a limbajului, care se petrece in timp, cuvintele se dematerializeaza, pierzandu-si semnificatiile concrete pe care le includeau intr-o etapa mai veche a limbajului. Tocmai de aceea, rolul poetului este acela de a sensibiliza gandirea prea abstracta a cuvintelor, redandu-le semnificatia concreta initiala. Incat Maiorescu indica unele procedee stilistice de revigorare a materialului poetic.
Primul dintre ele il reprezinta alegerea cuvantului celui mai putin abstract pentru a intensifica sensibilitatea imaginii poetice iar exemplul cel mai concludent in aceasta privinta il reprezinta Shakespeare, care “se fereste pana la exagerare de cuvinte abstracte”.
Al doilea mijloc consta in “improspatarea” verbelor si substantivelor dematerializate prin adjective si adverbe, pe care le numeste “epitete ornante” si in folosirea personificarilor care insufletesc cuvintele abstracte. “Cea mai pitoreasca fantezie si in aceasta privinta o are iarasi Shakespeare”,9 zice Miorescu, dar mai citeaza si exemple din Homer, Horatiu si chiar Bolintineanu si Grigore Alexandrescu.
Dar cele mai importante consecinte stilistice pare a le avea intrebuintarea metaforei, comparatiei, a “tropului in general”. Maiorescu atrage atentia ca baza tropilor o constituie comparatia care, pentru a sensibiliza obiectul, trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa fie relativ noua pentru ca, odata banalizata, ea devine un semn conventional, pierzandu-si puterea sensibilizatoare si sa fie neaparat justa: “Compararile sunt chemate a da o imagine sensibila pentru gandirea prea abstracta, insa aceasta imagine trebuie sa fie potrivita cu gandirea, altfel sensibilizarea ei produce o contrazicere si constituie o eroare.”10,11 In acest sens citeaza cateva exemple din poetii contemporani lui, al caror ridicol nu se poate abtine sa nu-l comenteze malitios: “Altul zice: <<Talia-ti nalta si subtirica / Ochii tai negri de abanos, / Mana ta alba si mititica / Face din tine un cer stelos.>> Talie inalta, ochi negri si mana mica fac un cer stelos!”11
Ajuns cu dezbaterea in acest punct, criticul revine la scopul propus initial. Noutatea pe care poetul oi aduce nu o constituie ideea deoareca subiectul poeziilor, reprezentat de pasiuni omenesti sau frumuseti ale naturii, ramane acelasi. Originalitatea trebuie sa rezide in vesmantul sensibil pentru ca aici “cuvantul poetului stabileste un raport pana atunci necunoscut intre lumea intelectuala si cea materiala si descopere astfel o noua armonie a naturii.”12
Acest adevar estetic fundamental era ignorat de scriitorii tineri, parte si datorita imixtiunii unor criterii exrtraliterare in domeniul artistic, dupa cum remarca Maiorescu: “(…) cele mai rele aberatiuni, cele mai decazute produceri intre poeziile noastre de la un timp incoace sunt cele care au primit in cuprinsul lor elemente politice. Si cauza se intelege usor: politica este un product al ratiunii; poezia este si trebuie sa fie un product al fanteziei (altfel nici nu are material): una, dar, exclude pe cealalta.”13
Ridicand problema raportului dintre arta si politica Maiorescu crede ca politica, asemenea stiintei de altfel, nu poate intra in sfera poeziei, scopul acesteia nefiind acela de a descoperi adevaruri stiintifice sau sociale. Explicatia este si mai nuantata ulterior intrucat precizeaza ca poate deveni obiect al creatiei lirice pasiunea pentru politica sau pentru stiinta, daca ideea este imbracata intr-un vesmant sensibil adecvat. Si exemplele citate in continuare nu fac decat sa probeze concingator ca imixtiunea politicului in literatura timpului a produs o confuzie a notiunilor, fapt inadmisibil in critica estetica. Sa mai amintim ca, pornind de la aceste disocieri transante, numerosi adversari l-au acuzat pe Maioresu de lipsa de patriotism, ba chiar mai mult, de cosmopolitism?
Aceasta prima parte a studiului evidentiaza totodata conceptia estetica de factura clasica a lui Maiorescu, care consta, pe de o parte, in raportul dintre poezie si idealul social al omului, poetul fiind angajat in mod realsi in forma superioara a artei, iar pe de alta parte ea rezida in orientarea poeziei catre artele plastice. Poezia romantica si simbolista va tinde catre muzica, fiind prin esenta abstracta si imateriala, plecand de la concret spre abstract, procedeu ce se va generaliza in lirica moderna.
Cea de-a doua parte a Cercetarii critice se refera la conditia ideala a poeziei, aratand in ce anume consta de fapt ideea, termen cu o recunoscuta doza de ambiguitate. Hegel include acest termen intr-un sistem idealist, in care arta este legata de sfera spiritului absolut, ca si religia si filozofia. La Maiorescu ideea in poezie nu mai este de natura intelectuala, ci ea se manifesta printr-un sentiment sau o pasiune. Tudor Vianu identifica in aceasta conceptie un declin al idealismului hegelian, care trece in psihologism. In continuare, mentorul junimist recomanda drept obiecte poetice iubirea, ura, tristetea, bucuria, opuse invatarii, preceptelor morale, politicii, care sunt obiecte ale stiintei si nu ale artei, cu singura exceptie a utilizarii lor pentru a exprima pasiuni. Aceasta concluzie, aparent contradictorie, devine limpede credem daca se are in vedere ca Maiorescu nu pleaca de la ideea propriu-zisa ci de la un ideal, pe care Hegel il identifica cu spiritul omenesc, in care au loc simtirile noastre, inclinatiile si pasiunile multiple. Arta se preocupa astfel de universalitatea ideilor si pasiunilor si, conditionata de placerea estetica pe care trebuie s-o produca, ea devine “un lux al vietii intelectuale”, “une noble inutilite”, pentru a o cita pe M-me de Stael.
Impotriva celor care au sustinut ca Maiorescu ar confunda ideea cu sentimentul, Nicolae Manolescu afirma ca la predecesorul sau “ideea” nu are doar un sens logic, dupa cum si “simtamantul” nu tine exclusiv de domeniul psihologiei deoarece, datorita inaltarii impersonale, el devine o atitudine morala, nu doar practica. “In tot cazul, pentru Maiorescu este limpede ca arta constituie un mod anumit de a privi lumea, o atitudine (nici numai afectiva, nici numai rationala) fata de luma, un chip de a o asuma.”14
Criticul reia deosebirea intre arta si stiinta, in aceasta din urma incluzand preceptele morale si politica, pentru a sublinia necesitatea ca ideea exprimata in poezie sa fie un sentiment sau o pasiune. In acest sens, cel dintai argument ar fi acela ca obiectul artei nu poate avea caracter stiintific, deoarece creatia ar ramane neinteleasa pentru majoritatea poporului. Lovinescu priveste acest argument ca pe o reintoarcere la conceptia artei antice, al carei limbaj se adreseaza tuturor. In al doilea rand, tot prin comparatie cu stiinta, arta este un repaos al inteligentei, intrucat in cercetarea stiintifica mintea este implicata intr-o tensiune permanenta, prima cauza si ultimul efect fiind refuzate cercatarii omenesti. Gandirea maioresciana postuleaza asadar o limita a cunoasterii stiintifice, rezerva sa putand fi proiectata in contextul atitudinii filozofice idealiste, care a intretinut scepticismul in privinta cunoasterii rationale. Prin contrast, poezia scapa inlantuirii cauzale, sentimentele si pasiunile avand o existenta de sine statatoare: “ele au o nastere si o terminare pronuntata, au un inceput simtit si o catastrofa hotarata si sunt dar obiecte prezentabile sub forma limitata a sensibilitatii.”15
Lovinescu va contesta valabilitatea argumentului, sustinand ca arta nu este un repais al inteligentei, ea cerand o incordare si mai mare decat o lucrare stiintifica. De fapot, destinderea despre care vorbeste Maiorescu nu se confunda cu literatura distractiva la care ni se pare ca se refera Lovinescu, ci este destindetrea produsa de arta clasica, in care gandirea artistica, prin forma sa, are capacitatea de a cuprinde, de a incorpora complet semnificatia in expresie.
In studiul intitulat Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, Tudor Vianu conchide ca idealul estetic care guverneaza cercetarile criticului este evaziv caci “pe cand in principiu el afirma clasicismul, dezvoltarile sale arata unele predilectii romantice”. Ideea aceasta este generata de cele trei similitudini intre afecte si poezie: “o mai mare repeziciune a miscarii ideilor, o exagerare sau cel putin o marire si o noua privire a obiectelor sub impulsiunea simtamantului si a pasiunii, o dezvoltare grabnica si crescanda spre o culminare finala sau spre o catastrofa”.16
Formula clasicista maioresciana explica intentia lui de a stabili coordonatele principiale ale poeziei romane de la 1867, dar si exigenta artistica manifestata fata de literatura momentului.
Ne-am oprit atentia asupra acestui studiu deoarece credem ca aici el si-a precizat singur rolul in epoca, scopul sau declarat nefiind cel de a produce poeti, ci de a inugura “o directie noua” in cultura romana in ceea ce priveste intelegerea caracterului si a functiilor autentice ale artei. In plus, critica ulterioara maioresciana (In contra directiei de astazi in cultura romana, Directia noua in poezia si proza romana, Literatura romana si strainatatea, Comediile d-lui Caragiale, Eminescu si poeziile lui etc.) reprezinta o dezvoltare a principiilor estetice initial formulate in studiul avut in vedere de noi, ele fiind vazute ca temeiuri ale unei adevarate culturi ce evolueaza istoric, intr-o devenire care nu este un proces abstract ci unul concret, in care valorile spirituale se manifesta in aspectele istorice ale realitatii.
Articolele care au urmat celui consacrat lui Eminescu sunt considerate de exegetii maiorescieni ca lipsite de o valoare deosebita. Eugen Lovinescu crede chiar ca dupa 1872 Miorescu isi inceteaza activitatea critica propriu-zisa, studiile despre Eminescu si Caragiale fiind “unice “ si provocate de imprejurari. Manolescu dimpotriva este de parere ca aceasta ignorare a recenziilor si rapoartelor academice este una dintre cele mai durabile prejudecati ale istoriei literare, datorita careia biografiile, portretele devin o anexa neglijabila a creatiei maioresciene.
Cert este insa ca majoritatea studiilor mentorului junimist sprijina ideea potrivit careia criteriul estetic dupa care se conduce critica literara devine o conceptie mai generala despre cultura, inteleasa ca evolutie in spiritul adevarului. Universalitatea operei de arta, pentru care Maiorescu a pledat in nenumarate randuri, corespunde unei necesitati istorice a culturii romane pentru integrarea ei in cultura europeana, odata cu modernizarea statului roman.



BIBLIOGRAFIE

Titu Maiorescu- Critice, Bucuresti, ed. Eminescu, 1978
Dictionarul literaturii romane de la origini pana la 1900, ed. Academiei, Bucuresti, 1977
Eugen Lovinescu- Titu Maiorescu si posteritatea lui critica, Bucuresti, ed. Minerva, 1980
Garabet Ibraileanu-Studii literare, Bucuresti, ed. Minerva, 1979
Nicolae Manolescu- Contradictia lui Maiorescu, Bucuresti, 1970
Tudor Vianu- Trei critici literari, Bucuresti, 1979






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite