n5z24zl
Camil Petrescu este in roman un anticalofil, partizan al dicteului automat, in marginile permise de gen, dusman al caracterologiei clasice si fixe. Bergsonian si proustian, intelege sa cultive fara stanjenire
“fluxul amintirilor” si, gidian, sa respecte autenticul in jurnale in care pretinde a nu modifica nimic din cursul amintirii, mergand pana la a compune in corecturi si a dubla textul cu note in subsol. De aceea admira pe Proust: “Corecturile lui Proust, despre care a aparut un volum intreg, sunt intr-adevar turburatoare”. Romanele nu le scrie romancierul. Acesta apeleaza la eroi “fara talent”, rugandu-i sa povesteasca “net, la intamplare, totul ca intr-un proces-verbal”, sau colecteaza scrisori. Fireste, documentele sunt numai simulate. In fond, trecand peste acest aspect tehnic, Camil Petrescu e un misogin si un inadaptat erotic, transcriind in pagini pline de verva sarcasmul sau de invins sentimental. Interesul este interior. Stefan Gheorghidiu din
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi isi face despre femeie o imagine irealizabila. El ar dori-o si frumoasa si capabila de speculatia filozofica, de aceea exclamatiile sotiei “Uf... si filozofia asta” il exaspereaza si se incearca a-i face in patul conjugal o mica Einführung in metafizica, vorbindu-i despre eleati si heraclitieni. Sotia se arata
(efect mai mult al antipatiei scriitorului) nefilozoafa, geloasa, insela toare, lacoma, seaca si rea. Observatia morala obiectiva nu-i din cele mai acute. Totusi figura lui Tanase Vasilescu Lumanararu, omul care nu stie sa scrie si care poarta ochelari ca sa evite infirmitatea de a nu intelege slova scrisa, izbutind cu toate acestea a-si cuceri o buna pozitie in viata, reprezinta o frumoasa intuitie. Valoarea reala a romanului e

de a fi o proza superioara. Un om cu suflet clocotitor de idei si pasiuni, un om inteligent si neprihanit totdeodata, plin de subtilitate, de patrundere psihologica, dar si naiv, cu inocente de poet, vorbeste despre dragostea lui, despre femeie, asa cum o vede el, despre oameni, despre nasterea pamantului din haos etc., si din acest monolog nervos se desprinde incetul cu incetul o viata sufleteasca, indeterminata dar reala, un soi de simfonie intelectuala care incanta prin placerea ce poate rezulta din claritatile psihice. A doua parte a romanului, tratand despre razboi, superflua, daca privim lucrurile epic, este remarcabila prin viziunea personala a luptei. Campania e conceputa ca un spectacol straniu, apocaliptic, de un tragic grotesc, asemanator cu tablourile primitivilor, narative, hilare, grave. Camil Petrescu este aici un mare prozator. Ridiculizarea eroicului (neconvingatoare) e imprumutata de la Stendhal. Soldatii se ascund sub podete, de frica, trasi de picioare de ofiteri, un ranit cu intestinele scoase afara saluta amical pe un prieten, in culmea zapacelii un plutonier aduna oamenii si le tine un discurs despre patrie. Oricum, asemenea momente vii dau asupra misterului uman o privire scurta si profunda. In Patul lui Procust preocuparea de metoda e maxima. Oroarea de “arta”, de compus se condenseaza in pagini ce multora par prolixe, facute din scrisori, comentarii, note, taieturi din jurnale, documente “autentice” in fine, care dau “o impresie unica de traire adevarata”. Adevarata izbanda tehnica e de caracter dramatic. Fred Vasilescu, neinvesmantat, in patul
Emiliei, actrita mediocra si ex-amanta a sinucisului poet Ladima, citeste scrisorile poetului oferite de Emilia, care comenteaza din cand in cand lectura. Este aici un joc subtil, aproape genial, de a parte teatral, fiecare comentand cu ochiul catre cititor faptul si dovedind disparitatea punctelor de vedere. Iar din toate aceste glasuri (glasul din scrisoare, comentariul lui Fred, comentariul Emiliei) se desprinde pe incetul o turburatoare drama, aceea a lui Ladima, gazetar onest si fara noroc in dragoste, iubind o femeie plata si ramanand neinteles.
Astfel Ladima se zbate, in scrisoare, sa faca buna atmosfera in presa
Emiliei ca actrita, Emilia aminteste tare de “creatia” ei si de invidia colegilor, iar Fred isi aduce aminte, tinand-o in brate, de insuficienta ei artistica.
Inainte de a scrie acest roman, Camil Petrescu compuse teatru, care avu succese si reversuri, deopotriva motivate. Suflete tari ar dori sa demonstreze spectatorului cult ca sunt unele situatii asa de inerente vietii, incat poti intra in ele fara a plagia cartile ce le ilustreaza. Andrei
Pietraru procedeaza fata de Ioana, fiica boierului Mateiu Boiu, cam la fel ca Julien Sorel, fara a fi citit Le rouge et le noir. Incheierea e patetica. Surprins de Ioana intr-o situatie suspecta, Andrei cere sa fie crezut pe baza amenintarii ca se va sinucide, si fiindca Ioana nu crede, eroul se impusca intr-adevar. Maniera de a demonstra un caracter forte. La drept vorbind piesa, foarte merituoasa, repeta idei din
Bujorestii lui Caton Theodorian, nazuinta de a se salva prin progenitura a unui boier. Mioara, aparata cu inversunare de autor, e o piesa slaba, care, misogina si ea, tine sa arate gradul de perversitate al unei femei.
Mitica Popescu, comedie putin mai sprintena, se sileste a defini pe bucuresteanul “Mitica”. Mult mai dinamic e micul Act venetian, repetand in costumatie situatii din Patima rosie. Cellino, soi de Rudy, trece prin sudorile mortii din cauza ferocitatii dragostei Altei, care-si ucide sotul, un fel de Castris, sub ochii lui, spre a evita scena indignarii maritale. Dar cea mai profunda opera este Danton, probabil nerepre zentabila din cauza lungimii ei. Piesa e intesata cu paranteze care sunt, luate in sine, excelente portrete si analize ale psihologiei de moment. Grija autorului e de a stinge melodramatismul firesc al unor eroi de revolutie, de a scoate efecte de umanitate din faptul diurn si din valoarea intrinseca a evenimentelor. Mai ales complexitatea oamenilor Revolutiei, amestecul de fanatism si frica, de ingenuitate si intriga, de mila si ferocitate, este cu atentie studiata. Danton e un burghez bonom, sot bun, politician ferm, fara sovairi sentimentale, dispretuind formalismele si paperaseria, suflet suav in intimitate, tata de familie fara puritanism, care trece in chipul cel mai firesc de la pescuit la lupta in Conventie. Totul e plin de adevar sufletesc, de cea mai rara patrundere. Danton apare la inceputul piesei cu servetul l

gat, iesind din sufragerie, in aceasta tinuta sunt puse la cale intampla rile istorice ale Revolutiei. Nevasta lui Danton lesina in asteptarea loviturii. Danton, intorcandu-se biruitor, pica de somn si intreaba casnic: “Ce-i asta?... De ce nu mi-ati facut patul?” In plina incordare ministeriala, el are timp sa-si aduca aminte ca era odata pasionat de
Shakespeare si sa rasfoiasca o editie. La Arcis sur I’Aube Danton prinde crapi, da sfaturi la bucatarie, joaca trictrac cu un Laboulot. Si in tot acest timp mintea lui, obsedata de Franta, e framantata de vaste probleme.
Lirica de razboi a lui Camil Petrescu cultiva cu virtuozitate apoca lipticul. Ea e vizionara si terorista. Razboiul apare monstruos, universal, hotarat de trambiti divine. Coloana e o turma de vite, bordeiul o mare bestie strivita, privelistile sunt crispate, halucinante. Starea de spirit e panda, asteptarea dementa. Poetul a aplicat aceasta plastica si in vederea unei poezii de idei, cu interesante sugestii.