e8r17rn
Dupa o productie de pagini de jurnal vaporoase, interesante pentru psihologia si mai ales fiziologia femeii, Hortensia Papadat-Bengescu s-a dedicat unei serii de romane “proustiene”. Oricat s-ar zice ca nu femeia e cea mai indicata pentru observatia obiectiva, Hortensia Papa dat-Bengescu aduce incontestabil un material mai bogat decat orice alt romancier, ceea ce se explica prin chiar conditia feminina. Scriitoa rea crede in valorile sociale, le traieste si le scruteaza, se coboara la acel infinit mic care e marea materie a romanului. Respectul pentru lumea conventionala o face sa dea importanta societatii snobe, apro piindu-se astfel de formula intima a romanelor lui Proust care transcriu vietile consumate in nimicuri mondene, tragediile imperceptibile ale salonului. Prin definitie, astfel, Hortensia Papadat-Bengescu scrie un roman curat orasenesc, consacrat exclusiv proceselor inutile ale unei clase scutite de problemele aspre ale existentei. Eroii sunt bogati.
Incolo, lasand la o parte buna pozitie observatoare, literatura scrii toarei respira adanc feminitatea. Se constata in ea intai oroarea de promiscuu si degenerat, de unde o galerie intreaga de schilozi fizici si morali (paralitici, isterici, gemeni, hibrizi, copii nelegitimi). Ca racterologia e inlocuita cu examenul sanitar. Eroii sunt bine nascuti sau degenerati, sanatosi ori bolnavi. Boala indeosebi e climatul in care traiesc personagiile, si locul predilect de desfasurare — sanatoriul.
Congestia cerebrala, neurastenia, septicemia, tuberculoza, cancerul, ulcerul stomacal, anemia pernicioasa, iata cateva din maladiile in jurul carora se incheaga intrigile. Cel mai bun roman ramane Concert din muzica de Bach, tablou al unei societati in mers spre perfectia aristocra tica, deocamdata numai in faza snobismului, ai carei exponenti tipici sunt printul Maxentiu si Elena. Maxentiu, tuberculos, sufera de o drama foarte particulara. Nu se teme de boala, in gravitatea careia nu crede. El e plictisit de teama descalificarii pe care i-ar putea-o aduce in lume o suferinta atat de proletariana. Elena e innebunita de protocol. Ea pune la cale un concert din Bach, in locuinta ei, la care nu vor lua parte decat invitati selecti. Toata activitatea ei se reduce la pregatirea concertului si redactarea listei de invitati. Drumul ascuns trateaza un alt aspect de mondenitate. Toata lumea “bine” din roman merge sa moara in sanatoriul doctorului Walter. Aci sfarsesc Lenore, de cancer, si Draganescu, de cord. Aristocratismul doctorului Walter, colectionar de arta si organizator de receptii, sta in aparatura rece si exacta. Sanatoriul functioneaza in lux, tacere si regularitate cronome trica si mai ales cu inlaturarea oricaror semne de suferinta umana.
Pateticul este eliminat ca impur. Decesurile se petrec in taina, mascate de receptiile de gala. Doctorul are o musculatura faciala impenetrabila, hotararile lui sunt sugerate politicos si iritatia nu e niciodata exteriori zata. Relatiile intre el si Lenore sunt diplomatice. Toata existenta familiala e un joc de aluzii, de subintelesuri, de audiente si formalitati,

de mici gesturi semnificative. Elena, vrand sa se desparta de Draga nescu, nu gaseste formula decenta spre a-i face intimatia. Atunci pleaca sub un pretext firesc in Elvetia, de unde incepe cu sotul un duel subtil de scrisori cu o tactica si un protocol atat de exagerate, incat impulsiunile sunt omorate de conveniente si sotii nu pot sa decida oficial ceea ce in fapta s-a petrecut de mult. Aceasta lume e usurateca. Lenore, din pudoare feminina, nu destainuie d-rului Walter suferinta ei. Cand boala este evidenta, nu-si da seama de gravitate si se pierde in frivolitati, incarcandu-si patul de sanatoriu cu dantelarii, cu cutii.
Walter suporta dezagregarea Lenorei si moartea ei cu o impasibilitate perfecta. Totul se petrece dupa normele exacte ale sanatoriului, fara intarzieri, fara dezordini sentimentale. Walter e un artist in a notifica economic o stire rea, evitand suparatoarea marturisire si provocand diplomatic ideea in chiar mintea celui interesat. Elena pierde in sana toriul Walter pe mama-sa, Lenore, si pe sotul ei Draganesu, insa e atat de inghetata de oficialitate mondena incat pare sa pretuiasca bunul-gust al celor doi de a fi murit intr-un loc convenabil. Logodnicul incearca studiul vietii de mahala, in care autoarea nu are nici o competenta. Tema insa e originala si bogata in posibilitati. Un tanar provincial, venit la Bucuresti cu intentia de a se impinge in lumea mare chiar prin mijlocirea unor femei de moravuri dubioase, cade victima credulitatii lui si-si descopera totdeodata un suflet bun care il face infirmierul neprevazut al unei bolnave de ulcer stomacal. Radacini e romanul, inform si lung, al crizelor intime feminine, de natura fiziologica, insatisfactiuni erotice, incetari ale functiunilor. Ceea ce instraineaza, si pe nedrept, pe multi de literatura Hortensiei Papa dat-Bengescu e stilul prolix si chiar agasant, stil de conversatie in definitiv, potrivit materiei.