NICHITA STANESCU
Volumul “O viziune a sentimentelor” (1964), din care face parte
si poezia “Leoiaca tanara, iubirea”, are ca tema centrala iubirea,
inteleasa ca stare de gratie, o permanenta “intamplare a fiintei”,
pentru poetul Nichita Stanescu. Ca si la Blaga, mai ales in prima sa etapa de
creatie, iubirii i se afirma puterea integratoare in armonia primordiala a universului.
Tot ca la Balga, iubirea este pentru N. Stanescu un mod de existenta. p7b11bs
Metafora din titlu, “leoaica tanara”, instituie echivalenta leoaica
-; iubire. Iubirii i se transfera, astfel, atributele sensului desemnat
de cuvantul “leoaica”: frumusetea, puterea de fascinatie, careia
“prada” hipnotizata nu i se poate sustrage, ferocitatea, care implica
luarea prin surprindere si devorarea totala a “prazii”. Iubirea
devine o “regina” a sentimentelor. Prin extinderea acestor trasaturi,
se construieste “povestea intalnirii cu iubirea”, din care se naste
poezia, transformand poetul in Creator.
Poemul incearca sa ofere definitia/portret a “iubirii”. Discursul
liric se structureaza sub forma unei confesiuni: autorul marturiseste propria
aventura a “descoperirii” acestui sentiment.
Poezia este alcatuita din trei secvente destul de echilibrate, corespunzatoare
celor trei strofe.
a) Personificarea iubirii creeaza o splendida sugestie a obsesiei inceputului
tulburator al dragostei adolescentine, tineresti, care sperie. Imaginea este
potrivita pentru ceea ce inseamna delicatetea sufleteasca a poetului, sensibilitatea
sa. Astfel iubirea, asemenea unei leoiace tinere, care-l pandise in incordare
mai de mult, i-a sarit in fata, infingandu-si coltii albi si muscandu-l “de
fata”.
Aceasta “aventura a cunoasterii” este spontana (“mi-a sarit
in fata”), directa (“mi-a sarit in fata”, “Coltii albi
mi i-a infipt in fata”, “m-a muscat a…i de fata” -;
reluarea substantivului “fata”, precedat de prepozitiile “in”
si “de”, subliniiind violenta devoratoare a sentimentului care poate
rani) si atemporala (adverbul “azi” actualizeaza inefabila experienta)
ca orice revelatie. Toate aceste caracteristici nu implica vointa, iubirea actioneaza
necrutator, fara a depinde in vreun fel de vointa celui atacat. Aceasta obiectivare
a sentimentului este remarcabil surprinsa prin clara sugestie a premeditarii:
“Ma pandise-n incordare/ mai demult”. Vibratia continua, indusa
de descoperirea preexistentului sentiment al iubirii, insoteste aceasta “trezire”
din somn. b) Strofa a doua este o descriere cosmogonica: “Si deodata in jurul meu,
natura/ se facu un cerc, de-a dura,/ cand mai larg, cand mai aproape, / ca o
strangere de ape”. Fiinta renaste intr-o noua ordine. Aceasta este compusa
din imagini succesive, descriind universul -; “cerc” la care
are acces cel “muscat” de iubire.
Aceasta rostgolire care reface intregul este redata prin imaginea “intalnirii”
perceptiilor senzoriale. Versurile urmatoare incearca sa redea simultaneitatea
transcenderii; poetul trece intr-un plan ideal, dincolo de perceperea senzoriala
a realului: “Si privirea-n sus tasni,/ curcubeu taiat in doua/ si auzul
o-ntalni/ tocmai langa ciocarlii”. Verbul “a tasni” sugereaza
intensitatea dorintei. “Curcubeul” e un segment de cer care delimiteaza
lumea interioara de cea exterioara. Privirea se intalneste cu auzul langa ciocarlii,
in inaltul cerului, in spatiul celest acolo unde apare si o muzica suava.
Poetul inoveaza la nivelul figurilor de stil; arghezian la prima impresie (“de-a-dura”),
epitetul evolueaza in metafora, imperceptibil, stanescian (“strangere
de ape”, “curcubeu taiat in doua”).
In momentul cand poetul intalneste iubirea, haosul se ordoneaza. Lumea se naste
si poetul e Demirugul care naste aceasta lume. Universul e cunoscut de poet
prin intermediul simturilor: vazul, auzul. c) Metamorfoza este ireversibila, fapt dovedit de nerecunoasterea vechii infatisari
a fiintei: “spranceana”, “tampla”, “barbia”
-; “mana nu le mai stie”.
Aceasta ultima strofa fixeaza ramanerea in planul ideilor: omul s-a dematerializat,
poetul este acum o masca a iubirii, o “leoaica aramie”, care “aluneca-n
nestire/ pe un desert in stralucire”. Din intalnirea cu iubirea, un simplu
barbat se transforma in Zeus.
Ultimele doua versuri: “inca-o vreme/ si-nca-o vreme…” aduc
ecouri eminesciene si vorbesc de permanenta intalnire a fiintei cu iubirea.
“Urma” leoaicei-iubire este poezia insasi.
Compozitia poemului corespunde senzatiei de “iradiere” pe care
poetul si-a propus sa o trasmita catre cei “indragostiti” de adevar,
ca si el. Strofele au versuri inegale, cu rima aleatorie si ritm combinat. Structura
creeaza impresia de spontaneitate in eliberarea sentimetelor; omul se intalneste
cu iubirea, care il metamorfozeaza. Spiritul iscoditor are “intuitia nelinistitoare
a inefabilului”. Iubirea il invata sa comunice “unicul”, “sublimul”
existentei sale.
Tabloul “nasterii” Creatorului prinde nuante biblice, transformand
poezia intr-un imn incantatoriu, intr-un “psalm” inchinat Iubirii.
