Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
OMUL CARTILOR
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

g5d8do
Cel mai simpatic dintre autorii instructivi, poetul zambitor al bibliofililor, bibliotecarilor, filologilor si altor eroi inofensivi a implinit in aprilie trecut saptezeci de ani, si istoricii literari l-au si luat serios in lucru. Si cu o serioasa antipatie. Fiindca despre
Anatole France, ca si despre Socrat, pot zice stalpii tarii sale ca nu recunoaste zeii la care se inchina statul si introduce alti zei straini, ca lucruri drepte le face nedrepte si corupe tineretul.
Mai cu seama unii profesori de la Universitatea din Paris au mare grija ca nu cumva junii scolari sa-si strice sufletul lor gingas si neprihanita lor fantezie urmand vorbelor acestui primejdios profet. Cu vreo zece ani in urma, intalneam inca studenti francezi care spuneau pe dinafara bucati intregi din France; acum el are, se zice, multi admiratori in America de Sud, dar acasa la dansul este pus, dupa o formula cunoscuta, printre acei care au facut cel mai mare rau patriei franceze. Si aceasta e tot o exagerare, ar putea zice Daudet aici, cum zice la sfarsitul epopeii sale tarasconeze! Toate aceste nu ne privesc poate prea mult pe cititorii mei si pe mine. Am vorbit de ele numai pentru cazul cand cuiva i-ar cadea in mana scrierile acelor profesori *, pentru ca sa aiba

in vedere substratul sentimental ce se ascunde, sub impu natorul material erudit, in lucrarile acelea.
* * *
In gramada de maniere spasmodice, iritate, navalnice, patetic zgomotoase sau grave si intunecate, care fac actualitatii noastre literare o fizionomie strambacioasa si neuropatica, stilul lui France se deosebeste printr-o liniste statornica si multilaterala. Scrisul sau nu comite gafe, nici macar intentionate, si niciodata nu face grimase.
Stilul sau este linistit, cum i-a fost linistita si viata asa vor zice, probabil, in chip de explicatie, istoricii viitorului, ca unii ce vor cunoaste de aproape din viata omului multe care noua ne sunt inca ascunse. El singur si-a descris copilaria aproape numai in culori luminoase si voioase: o idila parfumata cu trandafir si zaharisita, care impresioneaza cam straniu din partea unui spirit atat de critic. Sigur este ca a crescut in mijlocul cartilor. Tatal sau era librar, si pare totusi sa fi iubit cartile. Copil de zece ani, privea cu nesatiu pe un batran colectionar de carti si alte vechituri, si gandea ca nu se poate ceva mai frumos pe lume decat sa faci cataloage. Si cand, treizeci de ani mai tarziu, noteaza amintirea aceasta, France adauga: cu toate ca ideile mele s-au corupt putin de atunci incoace, credinta mea nu s-a schimbat asa de mult cat s-ar putea crede . Un bibliofil, dar si un mare cititor, in aceeasi persoana. Desigur, trebuie sa fi iubit mult cartile si cititul pentru a scrie vorbe ca acestea: Cartea este opiul Occidentului. Cartea ne devora. Va veni o vreme cand toti vom ajunge bibliotecari.
Cartile ne omoara. Credeti-ma pe mine, care m-am inchinat, m-am dat lor cu totul. Avem prea multe carti si de prea multe feluri.
Un demon ironic si exemplul rau l-au blestemat insa ca sa mai sporeasca si el enorma comoara cu vreo patruzeci de volume inca.
Atat de credincios a ramas cartilor, incat sentimentul locului



de nastere, care-i asa de puternic la dansul, se ridica la lirism tocmai atunci cand vorbeste de cheiurile pariziene cu anticarii si cartile lor vechi. Mai tarziu a fost lector la editorul Lemerre, unde se aduna si discuta parnasienii, apoi functionar la Biblioteca
Senatului, unde intalneste pe Leconte de Lisle, coleg superior in grad. Astfel niciodata nu s-a indepartat prea mult de carti si a cazut tot mai tare la patima aceea care mai mult se potriveste naturilor linistite. Acum vreo treizeci de ani, un prieten descria pe France astfel: Nu cunosc om mai putin facut pentru actiune, si nici mai bine inzestrat pentru exercitiul regulat al gandirii, pentru cunoasterea si intelegerea lucrurilor. Indolenta lui esentiala se zugraveste pe fata lungareata si pasnica, in fizionomia lui cam nehotarata, in privirea lui extrem de lenta, distrata si blanda, in vorba lui ingaimata si indecisa. Acest om asa de potolit a fost totusi gata sa aiba un duel, si chiar cu Leconte de Lisle, maestrul iubit si sever, carui odata ii dedicase volumul de poezii.
Un duel, se-ntelege, tot din pricina cartilor. Ori din cauza unei recenzii? Prin urmare, tot pentru carti.
Eruditia il atragea tare, fireste. Din tinerete s-a familiarizat cu metodele exactelor studii istorice: editiile sale de clasici francezi nu sunt simple lucrari de amator; iar biografia Ioanei d Arc a avut aprobarea multor invatati, cu tot necazul diversilor ferventi improvizati si al crestinilor chic, cu care incearca sa se decoreze, stangaci si pretentios, burgezia europeana de vreo cateva decenii incoace. O bucata de vreme s-a ocupat de arheologie preistorica si de filologie, a frecventat si un institut biologic. Astfel a ajuns sa cunoasca stiinta si maniera stiintifica; stiinta si dorul de a cunoaste nu l-au mai parasit. France pune mare pret pe vorbele unui autor vechi care zice: de orice se osteneste omul, numai de dorinta de a cunoaste si a intelege, nu. Si singur pomeneste odata despre ce besoin de logique et de clarté qui me dévore incessamment 1.
Eram frivol odata, zice Gaetan d Esparvieu in La révolte des

anges2, si ma ocupam de metafizica. Citeam pe Kant si pe Hegel.
Cu varsta m-am facut serios si nu ma mai interesez decat de formele sensibile, pe care ochiul si urechea le poate prinde. Arta este omul intreg. Poate ca France, ca si unchiul Gaetan, parasise de mult metafizica; totusi, o puternica si frivola dragoste de intelegere si invatatura il stapanea inca strans cand si-a scris ultima carte. Si oare, intr-adevar, arta cuprinde omul intreg?...
Oricum, putini artisti au afirmat atat de mult si asa de multe, putini au discutat si judecat ca acest sceptic; putini au povestit atatea parabole si exemple ca acest estet. Asa a vrut natura, asa a vrut cresterea de care avusese parte. Asa a vrut, poate, in general, epoca lui. Stiinta ajunsese, tocmai pe la mijlocul secolului trecut, la cea mai inalta consideratie, chiar in ochii publicului de tot soiul, chiar la acei carora stiinta le era departe. Superba sarbatorire a cunostintelor exacte, pe care naturalismul literar le canta pe tonuri tot atat de inalte cat erau de false, a sedus si pe France, l-a sedus cel putin indirect si numai ca atmosfera generala: in sensul acela ca si el, cu tot scepticismul mizantropic, nu a scapat de dorinta de a instrui, de a raspandi, cum se zice, lumina si adevar. Astfel arta lui s-a facut savanta si instructiva, cu toate ca el singur tinea de rau pe naturalisti, fiindca voiau, cu teoriile lor sumare si superficiale, sa inlocuiasca arta prin stiinta, cu toate ca tot el judeca arta pura ca fapta superioara a omului, si cu toate ca, logic luand lucrurile, punctul de vedere estetic ar trebui sa fie incheierea inevitabila a scepticismului cat priveste comunicarea de la un spirit la altul.
In prefata la dramele sale filozofice, fade, profesorale si inutile dialoguri, propune Ernest Renan generatiilor viitoare un program de arta filozofica, pe care o boteaza: drama aristocratica o specie de arta pentru publicul cu educatie stiintifica, care va satisface cerintele unei asa-numite intelectualitati superioare. Un parfum de pedantism si parventism literar, un aer greu de om de carte, de om cult a la David Friedrich Strauss, se ridica din

vorbele aceste. Imi inchipuiesc ca Anatole France, care a vorbit atat de inteligent si de poetic despre teatrele de marionete, n-a citit cu prea multa placere pretentiile aceste estetice ale filologului literat. Si totusi, ceva din spiritul pedant al vorbelor lui Renan pare sa-l fi stapanit, in ascuns, si pe dansul. Un scientism prea accentuat, o tendinta prea marcata de a instrui intervine uneori dizarmonic in structura artisticelor sale carti. Mi se pare ca superbul si elegantul sau je-m en-fichisme, caruia i s-a zis scep ticism , s-a indreptat mai mult, in fond, asupra artei decat asupra filozofiei. France este prea mult om de reflectie, de gandire generalizatoare, instinctul cauzalitatii este prea puternic dezvoltat intr-insul, pentru ca sa fi putut ramanea simplu artist. Nu-i o natura esential contemplativa, intre francezii de astazi, cum este
Henri de Régnier, de exemplu. Ce-i dreptul, France are aerul sa pretuiasca contemplarea mai presus de orice; actiunea n-o stimeaza prea mult, pe marii capitani si oameni de stat ii dispretuieste adesea din inima, si bucuros da a intelege ca actiunea puternica nu-i posibila fara un grad oarecare de prostie.



Totusi, exact luand lucrurile, un om ca France este tot asa de activ, de exemplu, ca Napoleon I. In puterea si valoarea ratiunii el crede tot atat cat credea Bonaparte in armatele sale si in valoarea razboiului. Si ce minunata oaste sunt cele treizeci si cateva volume, ce tactica geniala in aranjarea argumentelor, ce atacuri rafinat planuite, ce surprinzatoare manopere! Daca mi-aduc aminte ca France se plangea de lipsa lui de hotarare, ma intreb infiorat, ce nesatioasa pofta de bataie trebuie sa fi dominat pe acest pur intelectual?
Omul uita prea lesne ca cea mai simpla formulare de judecata este ceva strasnic de activ. Dar inca sa judeci faptele si gandurile oamenilor, iar asemenea judecati sa le scrii si sa le dai la tipar* , campanii pe care, fireste, le poti duce in toata linistea.
Cartea nu-i doar lucru de gluma. Cartea-i literatura, adica: idei si intelepciune ori, mai exact: intelepciuni, fiindca pluralitatea

este aici tocmai lucrul interesant. Ca umanist serios si pasionat,
France a facut cunostinta cu multe din acele intelepciuni literare, pe care unii oameni le numesc: filozofie le-a cunoscut in enorma lor varietate, in contrastele lor insolubile si descura jatoare. Si aceasta s-a intamplat tocmai in vremea cand stiintele istorice aruncau lumina cea mai tare asupra impestritatei multimi a ideilor si faptelor speciei noastre. Ce-i de mirare ca o minte extraordinar de subtire, un spirit vesnic si minutios intrebator a ajuns la aceea ce Nietzsche a numit nihilism modern? Atat numai ca, pentru aceasta, francezul cuminte nu a cazut in patosul desperarii, ci, cu un zambet de mila si de usor dispret, s-a emancipat de orice exaltare, ca si de orice melancolica descu rajare. Astfel, in cazul lui France, asistam, pare ca, la un fel de descompunere a stravechii gospodarii a literaturii: de intelep ciunile literare nu se poate lasa, dar nici nu le mai poate da serioasa crezare.
Din tacutele orgii ale gandirii (un cuvant favorit al lui
France) s-a nascut insa un lucru nou si multora neasteptat.
Plimbandu-se omul atat de staruitor printre pareri politice, morale, religioase, asa de numeroase si variate, fatal trebuia sa se opreasca mai mult la unele din ele; ori, mai drept poate: se opresc parerile la om. Chiar numai din faptul de a fi stat in stransa, continua, desi oarecum numai contemplativa, legatura cu dansele.
Intr-o tara latina si democratica este greu ca un literat, un om care are deci mult a face cu toate ideile posibile, sa nu ajunga odata si la tribuna. Aceasta s-a si intamplat lui France; si aceasta

noua activitate a practicat-o cu acelasi aer cu care le practica pe toate: totdeauna oarecum pe de laturi si in toata linistea. Dupa cele ce am spus, manifestarea politica a lui France corespunde in totul naturii sale; si constatarea aceasta va multumi, cred, pe toti acei care isi gasesc o suprema satisfactie in descoperirea consecventei si a unitatii.
* * *
Orice se intampla insa, stilul isi pastra linistea lui superba.
Chiar in discursurile si brosurile politice, lipseste aproape orice urma de patos. Cartea despre stat si biserica are eleganta deosebit de sobra a celei mai nobile proze clasice. Fapte si argumente aluneca unul dupa altul cu siguranta rece, cu stralucitoare claritate, in fraze egal linistite, ca, de exemplu, in discursul lui
Platon pentru Socrat. Pe alocuri, crezi ca ai inainte traducerea perfecta a unui text antic. Este de mirare ca astazi un literat sa scrie, despre lucruri actuale chiar, intr-o forma atat de minunat neactuala, fara sa fie macar o data ispitit a imbraca asa-numitul stil frumos.
Aproape peste tot la Anatole France, tonul este stapanit si discret, detaliile cu multa moderatie introduse; aceasta da uneori cuprinsului artistic o palida si rece ariditate; iar din claritatea egal sustinuta se ridica, in rastimpuri, o usoara, binecrescuta si eleganta plictiseala.
Insa capacitatea fanteziei lui, discreta, dar intensa si originala, o surprindem numaidecat, cand nu ne lasam prea tare dusi de egalitatea continua si potolita a vorbei sale. Ce delicata, dar teribila senzualitate se insinueaza cu ciudat farmec in vorbele despre Lucile de Chateaubriand: cette jeune fille avait les genoux frileux d une amoureuse 3 ! ce diabolica si profunda comicarie cand obrazul roscovan si pudrat al unei solemne si sentimentale dame il aseamana cu zmeura tavalita in zahar! Curioase, splendide si enorme efecte umoristice izbucnesc cand France aplica, cu

superba si vicleana liniste, dictiunea homerica pentru a descrie dezastrele casnice ale doamnei Bergeret; iar cand becisnicul si speriosul bibliotecar Sariette, al carui suflet mititel este prins tot in furia de a nu lasa sa se scoata nici o singura carte din biblioteca, ajunge sa asasineze, innebuneste si arunca vulcanic, de pe acoperis, vrafuri si busturi de autori, o bufonerie unica, stranie si lugubra se inalta prin aceasta neasteptata si splendida crestere de imagini.
Alkestis si Antigone mi-au dat cele mai frumoase visuri pe care le-a avut vreodata un copil. Cel mai frumos lucru din lume este spiritul atic, nimic nu-i mai bun pentru formarea spiritului decat studiul anticilor dupa metoda vechilor umanisti francezi.




Inca de la varsta de cincisprezece ani simteam frumusetea limbii latinesti si a celei franceze; si gustul acesta nu l-am pierdut nici astazi, cu toate sfaturile si exemplele contemporanilor mei mai norocosi. Aceste vorbe le scria France la patruzeci de ani, si spre batranete le-a repetat, intarindu-le. Pentru ca sa explice titlul colectiei de prefete pentru editiile sale clasice: Le génie latin, scrie France urmatoarele: Este o fapta de credinta si de dragoste catre traditia greaca, care toata se rezuma in ratiune si frumusete; in afara de dansa, totul este ratacire si confuzie.
Filozofie, arta, stiinta, drept, tot datorim Greciei si cuceritorilor sai pe care ea i-a cucerit. Cam in acelasi timp si din aceeasi pornire de inima izbucneste entuziasta apostrofa catre Racine*, in care, zice France, a cautat din tinerete si aproape zilnic secretul gandurilor juste si al vorbelor clare. Acolo, binecrescutul poet de curte, lustruit si instrunat, capata titlul de maestru sublim, in care se cuprinde tot adevarul si toata frumusetea Racine este viata si natura insasi femeile lui Sofocle si ale lui Shakespeare nu sunt decat papusi pe langa ale lui Racine . Pe ton atat de extrem n-a vorbit omul acesta de multe ori. Aceasta-i cea mai pura, ori, mai exact, cea mai intunecata ortodoxie. Asemenea

evlavie clasicista arata o lipsa de masura cu totul neclasica. In La révolte des anges, adoratia anticitatii creste pana la absolut: France pare sa fi uitat vorba cuminte cu care altadata aratase asa de istet puerilitatea prejudecatilor scolaresti: toute époque est banale pour ceux qui y vivent 4. Se poate zice ca dorul dupa o anticitate, pe care el o inchipuieste ca o sarbatoare si veselie continua, este un sentiment mult prea romantic. Si acest dor apare tocmai intr-o carte unde sta scris: romantismul si razboiul sunt doua groaznice nenorociri. De data aceasta intelepciunea pare pierduta cu totul. Si de fapt fusese o nemasurata incumetare sa vrei sa intelegi si sa iubesti tot, sa te pierzi intr-o universala blandete si o toleranta absoluta. Asa ceva numai la Dumnezeu doar de va fi cu putinta; insa putem banui ca nici el n-a pus vreodata in practica aceasta capacitate, care numai a lui poate sa fie. Anatole France a spus singur de multe ori: omul nu poate cu nici un pret iesi din el insusi. Pentru o creatura atat de radical marginita, se poate o mai desarta si absurda dorinta decat sa vrea a fi bland, tolerant, si, mai ales, de toate intelegator?
Nu numai bibliofilia si eruditia, ci si apucatura specific umanistica se vede in faptul ca autorul acesta, ca artist literar chiar, se serveste bucuros de carti. Pentru unele din operele lui au si inceput de acum cititorii invatati sa le caute izvoarele, si le-au si gasit, mai ales atunci cand el singur le-a indicat sau sugerat, ca in La rôtisserie de la Reine Pédauque.
Evident, cartea este pentru dansul oarecum si instrument, si

material artistic; prin aceasta echilibrul tehnicii sale a fost cateodata tulburat. Din toate simturile, vazul imi da impresiile cele mai tari si mai adanci , zice placidul artist filozof. Ar fi o ironie ieftina sa explicam ca vorbele aceste se aplica cititului, caci omul acesta avea o natura eminent estetica. Dar, cu toate ca, in felul oamenilor Renasterii, el declara ca iubeste viata si natura mai presus de orice, adeseori viata pentru dansul, ca si pentru acei oameni, se confunda cu cartea. Se poate zice ca in unele opere ale lui cartea este oarecum si peisaj si figura; iar bibliotecile si bibliotecarii se pot numara printre fapturile sale cele mai vii.
* * *
Cu toate feluritele distractii care par sa ma atraga, viata mea n-are decat un scop: este inchinata atingerii unei mari tinte. Scriu istoria Pinguinilor. Asa se spune in prefata celebrei travestiri, si, mai departe, se pomeneste acolo de un oarecare Jacquot filozoful, care a compus un fel de istorie morala , unde feluritele fapte ale oamenilor sunt povestite in chip comic si amestecate cu intamplari din istoria patriei sale. Despre aceasta histoire contrefaite 5 credea Jacquot ca ar putea fi de ajutor compa triotilor sai, pentru a-i invata sa se judece mai bine si, poate, sa ajunga mai intelepti. Mi se pare ca putem intelege lucrul asa:
France este, in fond, optimist; altfel n-ar fi cultivat cu asa staruinta poezia instructiva. Oricum, cartea aceasta de altfel plina de ingenioase si adanci idei asupra originii si constitutiei statelor care ironizeaza istoria oficiala a Frantei in aluzii atat de artistic colorate, este, dupa toata structura ei, poate cea mai caracteristica pentru maniera estetica a lui France.
Travestire, fabula, parabola aceasta inseamna un gust arhaizant, umanistic erudit, asa cum inevitabil este gustul omului de carte. In legatura cu acest caracter esential didactic s-ar putea

gandi cineva poate si la faptul ca Franta este singura tara europeana unde un fabulist a devenit mare clasic numai ca atare.
Aceasta ar putea fi insa o inutila si riscata generalizare. Jules
Lemaitre, un francez intre francezi, se intreaba odata, cu toata admiratia lui pentru La Fontaine: dar de ce oare omul acesta a scris fabule? Se intelege, la France totul nu-i poezie didactica.
Dar, precum favoritul sau Bergeret preface anecdote in nuvele, pentru ca sa-si probeze tezele pesimiste, tot astfel Anatole France da povestirilor sale o pointe foarte vizibila, care le preface in exemple. Fiindca nu pare doar foarte probabil ca Pilat sa fi uitat cu totul, dintre toate afacerile evreiesti din timpul proconsulatului sau, tocmai procesul lui Isus; si tot asa de putin probabil pare ca



Homer sa fi fost atat de pacifist, incat sa-si fi curmat zilele din prea mare dezgust pentru brutala pofta de cearta a regestilor sai protectori. Dar aceste povestiri foarte stilizate, asemenea exem plelor din anticele scoli retorice, nici nu trebuiau sa fie verosimile, ci numai frapante; prin transparenta lor trebuia sa straluceasca samburele unul adevar. Foarte caracteristic e ca povestea morala cu camasa fericitului a fost dezvoltata de France cu atata dragoste.
Cu deosebire i se poate aplica lui o veche gluma frantuzeasca: literatul este om care ia din carti tot ce-i trece prin minte.
Dar el insusi la ce va fi tinut oare mai mult? La poveste ori la adevar? Eu am dat a intelege ca soarta lui a fost sa fie indragostit de adevaruri; o dragoste nenorocita, fiindca adeseori au fugit adevarurile de dansul, si mai de multe ori, poate, afirma el ca nu poate crede intr-insele. O tragedie dar care pe France nu l-a costat nici viata, nici sufletul. Orisicum, fata de o poveste foarte estetic executata, admiratia se clatina pare ca, si te intrebi cu oarecare necaz: de ce a trebuit sa fie povestea aceasta o fabula? Nu stii bine daca trebuie sa exclami: pacat de poveste, ori pacat de intelepciune? Aceasta, se-ntelege, numai atunci cand cititorul a pierdut puterea de a se bucura naiv de fabule si de alte forme ale aluziei literare ca atare; si cand incercarea de

a se bucura artificial de asemenea lucruri nu mai corespunde gustului sau autentic.
Cand o fabula este estetica si destul de lunga, poti uneori uita ca ai in fata o asemenea opera de intentie oarecum dubla; acest noroc nu-i rar in lectura lui France. Tonul fundamental al creatiilor sale are insa, oricum, ceva prea tare instructiv si plin de stiinta. Acesta-i poate singurul lucru pe care l-as putea spune, in general, despre partea interna a cartilor lui. Cu observatia aceasta se potriveste si impresia totala a vorbirii lui: linistea egala, pe alocuri adormitoare, despre care am vorbit mai sus.
Vorba lui este cu totul subieciva; rar numai se coloreaza ea pe potriva persoanelor. In ritm, proza lui poate ca, dintr-odata, nu pare atat de variata ca la alti mari artisti francezi. Dar sa citeasca cineva cu glas tare una din putinele descrieri de natura in Thais, in Balthasar sau in primele trei parti din Istoria contemporana, si va auzi cat de rafinat stie France sa diferentieze sonoritatile.
Pentru rest, artistul acesta este, fata de el insusi, divers cat se poate. Din aceasta i s-a si facut, mi se pare, mare imputare; fiindca in estetica, ca si in alte departamente filozofice, asa-numita unitate a devenit de multa vreme un fel de superstitie numerala.
In sfarsit, el s-a servit de metodele cele mai variate. Jean Servien, de exemplu, aceasta Education sentimentale in tempo allegro, cu capitolele sale scurte, cu mersul dramatic si fara episoade, este foarte strict compus; tot asa sunt multe din nuvelele istorice si, mai ales, Thais, unde partile, in dispozitie triptihica, se echili breaza aproape exact chiar prin numarul paginilor. Mai adeseori insira Anatole France lucrurile capricios; ca si Heine, a facut cateodata din capriciu sistema. Dar poate nu pana intr-atat ca
Heine, care cu mai mare regularitate vorbeste tocmai despre altceva decat despre ce-i vorba, si cauta sa pastreze doar un ton fundamental cu ajutorul acelorasi rechizite: amante moarte, roze si privighetori.

Aceasta procedare bogat complicata se opune cu totul metodei dreptliniare a lui Voltaire, de exemplu, pe care unii vor sa-l prezinte ca model absolut al lui France. Humorul cu totul original al acestuia datoreste in parte acestui capriciu sistematic surprin zatoarea sa bogatie de forme. De multe ori crezi ca si aici l-a calauzit o intentie arhaizanta, dorinta de a ne reda cartea vremurilor vechi, in care cele mai felurite lucruri stau nesuparate alaturi, ca la adunatorii de anecdote din epocile din urma ale literaturii grecesti, ca in Talmud si in alte carti de intelepciune orientala; in sfarsit, ca in splendidul si gratiosul lui strabun,
Montaigne.
Desigur, dialogul si discursul sunt, din punct de vedere estetic, formele cele mai indiferente, dar pentru literatura instructiva cele mai naturale. Nu trebuie uitat insa, pentru aceasta, ce desavarsite sunt creatiile curat estetice ale lui France, unde situatiile sunt redate numai in impresii, unde cele mai fugitive amanunte ale vietii reale, nu ale celei gandite, se arata cu un relief astfel ca orice asperitate carturareasca dispare...
Anatole France s-a numit odata el singur: un calugar filozof.
Este drept sa zicem, cred, ca acest calugar, cand vrea, isi ilustreaza discursurile si dialogurile sale intelepte cu cele mai maiestre miniaturi, iar alteori zugraveste chiar tablouri de o pura si absoluta viata, fara text savant.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite