Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
POEZIA EPICA RURALA
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

x9g20gx
1. CONSIDERATII GENERALE
In sanul notei comune a dragostei aproape exclusive pentru taranime, samanatorismul, cu care confundam epica rurala, sub raportul materialului, are si nuante dupa modul de dezvoltare si dupa caracterul specific al diferitelor ramuri ale neamului nostru.
In Moldova samanatorismul e liric. Nerealizat in poezie, liris mul samanatorist s-a realizat in proza in creatiunea lui Mihail
Sadoveanu, cel mai mare poet liric al intregii literaturi samanato riste. Nota specifica a acestui lirism e paseismul. Mostenire de la
Eminescu, dragostea de trecut ia forma, la scriitorii moldoveni, fie a evocarii unor epoci indepartate, a unor domnii mai mult sau mai putin glorioase, fie si a evocarii unui trecut apropiat, disparut sau pe cale de disparitie, de unde si caracterul de patriarhalitate aproape unanim al literaturii moldovenesti. Chiar cand e actua la, ea procedeaza tot subiectiv si liric, induiosandu-se asupra soartei scriitorilor si, in genere, a tuturor oamenilor distinsi sufleteste, in sanul societatii contemporane, ocupandu-se de preferinta cu procesul de inadaptare si de dezradacinare a rura lului prin urbanizarea lui. In afara de accentul special impus de miscarea samanatorista, aceasta literatura se dezvolta in cadrele generale ale intregii literaturi moldovenesti si ale datelor speci fice ale rasei, literatura si rasa de povestitori si de contemplativi lirici, incepand de la Ion Neculce si continuata prin Negruzzi,
Creanga, Nicu Gane, Hogas, Sadoveanu, o alta forma a lirismu lui, adevarata expresie a temperamentului artistic moldovean manifestat direct prin Alecsandri si Eminescu. Poezia epica sama natorista, ca si intreaga literatura moldoveana de povestitori, reprezinta, deci, o categorie a poeziei lirice si nu se ridica la creatiunea obiectiva, punctul ultim de evolutie a poeziei epice.
Definit astfel, samanatorismul moldovean se nuanteaza si cu alte caractere: de regionalism, iesit din lipsa de adaptare in procesul de unificare a sufletului national; de inexpresivitate, din pricina si a lipsei de intelectualitate a eroilor si a caracterului rasei pa sive, resemnate, contemplative; de umor conciliant, caracteristic celor ce-si exprima singura lor reactiune fata de silnicia eveni mentelor printr-o atitudine superioara, dar, in fond, resemnata, din care iese umorul; de prolixitate, fireasca tuturor povestito rilor, in genere, indragostiti de faptele povestite, si povestitorilor moldoveni, in special, dominati de un ritm sufletesc domol, con templativ, intr-un cuvant, static; de poezie a naturii, covarsitoare uneori asupra actiunii sufletesti a eroilor, cum e si firesc la niste suflete inlantuite in solidaritatea cosmica; si din dragostea tre cutului, dar si din nevoia de a poetiza pur si simplu, de refulare a tuturor faptelor, cat de recente, in trecut, pentru a le putea invalui apoi in poezia amintirii si a regretului dupa ce a fost si nu va mai fi niciodata, dand acea nota specific moldoveana de duiosie fata de ce nu se mai intoarce.


In samanatorismul muntean, fondul il formeaza, fireste, tot taranul, dar, in genere, lirica, atitudinea scriitorului nu este paseista, nici contemplativa, nici statica; cand exista, lirismul se indreapta spre taran privit ca o forta reala, sociala si dinamica.
Eroul obisnuit e un tip voluntar, energic, pasionat, fara scrupule, usor impins la crima, bineinteles daca n-a inceput cu ea. Nici vorba, deci, de contemplativitatea, de pasivitatea, de patriarhalis mul, de paseismul, de prolixitatea „taifasului“ moldovean, — ci de o literatura de o actiune dramatica, dealtfel tot atat de primi tiva ca si samanatorismul moldovean si dominata, deci, in acelasi chip, de natura, privita insa in aspectul dinamic de forta activa.
Situatia samanatorismului ardelean e cu totul alta, confun dandu-se si cu conditiile rasei, dealtfel ca si celelalte samana torisme, dar si cu conditiile vietii sociale topice, diferita de viata din regat. Intr-o tara fara alta strucutura sociala decat a clasei taranesti, samanatorismul nu putea fi o miscare intamplatoare, decat doar ca intensitate, ci se confunda cu insasi starea perma nenta a literaturii locului. Prin raportare la materialul de inspiratie, intreaga literatura ardeleana are caracterul samanatorist cu mult inaintea miscarii din regat. Natura acestui samanatorism diferen tiat este insa, dupa cum am spus, conditionata si de determinis mul rasei si de conditiile vietii locului: o rasa energica, pozitiva, realista, fara adevarat lirism, intrucat Cosbuc nu e un liric, ci un epic, un obiectiv, iar Goga un poet social si, deci, colectiv; niste conditii sociale de lupta pe viata si pe moarte pentru pastrarea nationalitatii. Samanatorismul ardelean (ca si intreaga literatura ardeleana) nu are nici marele lirism paseist al samanatorismului moldovean, nici lirismul dinamic al samanatorismului muntean, ci e realist si, deci, mult mai aproape de creatia obiectiva, pe care, daca n-a realizat-o decat partial I. Agarbiceanu, a realizat-o stralucit L. Rebreanu. Conditiile vietii politice i-au mai impus samanatorismului ardelean (ca si intregii literaturi ardelene) si o atitudine de lupta, prin urmare, o nota sociala foarte pronuntata si, din nefericire, si o tendinta de moralizare, de imbarbatare, nece sara luptei nationale, ce o impiedica in evolutia ei spre obiecti vare. Tocmai in aceasta sta superioritatea lui L. Rebreanu, tempera mentala, sau determinata de plecarea lui din Ardeal: in eliberarea si de conditiunea etica in care naufragiaza intreaga literatura arde leana, si in creatia pur obiectiva dictata numai de legile interioa re ale creatiei. In afara de aceasta, printr-un determinism impus de izolarea Ardealului din curentul civilizatiei latine si, deci, al influentei franceze, samanatorismul ardelean se caracterizeaza si prin lipsa de expresie, evidenta nu numai in regionalismul limbii, ci si in lipsa stilului si a artei; insuficienta de data aceasta comu na tuturor scriitorilor ardeleni, fara a mai excepta pe L. Rebreanu.
2. SAMANATORISMUL SI
POPORANISMUL MOLDOVEAN
In acest capitol inglobam nu numai literatura „samanatorista“ in sensul publicarii ei la Samanatorul, ci aproape intreaga litera tura moldoveana cu caractere comune: rurala, cel mai adese, ea poate fi si urbana doar din sentimentul unei protestari fata de orase si al unei reveniri la viata de la tara sau cel mult provincia la; lirica, inainte de toate, cu evocarea trecutului istoric, deci, paseista sau autobiografica, cu evocarea copilariei sau a faptelor invaluite in poezia amintirii si a regretului. Aceasta literatura a existat si inainte de Samanatorul si s-a continuat si dupa disparitia lui pana azi; e o literatura specific moldoveana, de povestitori, de evocatori, de cantareti ai naturii si foarte putin obiectiva si psihologica. Daca n-ar fi si exceptii, in loc de a-l intitula „epica samanatorista moldoveana“, capitolul s-ar putea numi „epica moldoveana“, dar si in cazul acesta cuvantul de „epica“ nu ar avea sensul lui deplin.
Tot aici analizam si asa-zisa literatura poporanista, aparuta si sustinuta de Viata romaneasca. Fata de samanatorismul „paseist“ si liric, — principial iesit dintr-o miscare socialista, poporanismul ar fi voit sa creeze o literatura mai realista, de un pronuntat carac ter social, in concordanta cu revindecarile programului lui poli tic. Incercari literare s-au si facut in acest sens, dar, cum se intampla intotdeauna cu literatura pusa la remorca unei tendinte, ea nu reprezinta contributia cea mai fericita a miscarii. Adevarata contributie a Vietii romanesti se manifesta tot in sensul vechiului samanatorism liric: iata pentru ce, in prima linie, paseste litera tura lui Hogas (produsa, dealtfel, cu mult inaintea miscarilor samanatoriste si poporaniste, dar republicata si pusa in valoare de Viata romaneasca) si a lui Ionel Teodoreanu, patriarhala si lirica, in stilul unui samanatorism acomodat cu procesul mai inaintat al formatiei unei burghezii nationale. Oricare ar fi insa sensul aces tei literaturi, lirica la unii, mai realista si tendentioasa la altii, sau chiar si fara aceste forme, literatura Vietii romanesti este, inainte de toate, o literatura moldoveana, care, peste formule, pastreaza caracterele rasei si ale locului, nu numai in peisagiu si in materialul dialectal, la unii destul de pronuntat, ci si in tonali tatea domoala, blanda a rasei, inclinata spre contemplatie retro spectiva, spre umor si, mai ales, spre prolixitate.
C. Hogas. Izvorata din mijlocul peisagiului moldovean, con topita, am putea spune, cu muntele nemtean, cu un material uman
„specific national“, scrisa intr-o limba si cu un umor ce amintesc pe Creanga, opera lui Hogas (1847—1916) nu e contemporana, ci pluteste peste rasa si peste timp... Ea dateaza de cel putin trei mii de ani, din epoca poemelor homerice si, prin violenta lirica cu care sunt adorate fortele naturii, de mai de mult, din epoca marilor epopei indiene. Hogas n-a fost un mare poet liric al na turii romanesti, ca M. Sadoveanu, de pilda, ci un aed din faptul lumii, cand soarele era o divinitate reala si rasarirea lui o transfi gurare universala, cand toate fenomenele naturii se prezentau in expresia concreta a unor forte ceresti, cand umanul era ameste cat indisolubil cu divinul, cand totul era mit. Pentru indeplinirea misiunii sale de aed, Hogas nu are numai ritmul larg, sonor, ritual al eposului antic, nu are numai grandilocventa homerica sau frene zia de expresie arica, ci si sufletul antic, sufletul omului primitiv, din care au izvorat demonii si ingerii, eroii si marii scelerati, uriasii si piticii, in care stancile se prefac in monstri si dumbravile si muntii, apele si campiile se populeaza, in chip natural, cu nimfe, cu oreade si hamadriade, cu balauri, in care fiecare gest, cat de simplu, se amplifica si se proiecteaza maret pe singuratatea cerului...
Iata, de pilda, descriptia unei furtuni: „In zadar viforul, vijelia si uraganele se izbisera oarbe in cladirea zburlita de crengi uriase a intariturilor mele, caci nu izbutira decat sa se sfasie si sa urle de durere si de ciuda. Si parii de sprijin ai ingraditurii mele de paduri peste paduri, infipti pana in inima pamantului si inalti pana la ceruri, cu varfuri albe de dinti ascutiti, radeau prin intuneric de opintirile deznadajduite ale neputintei lor“. Nici un scriitor con temporan n-ar putea infige parii „pana-n inima pamantului“ si cladi „paduri peste paduri“ sau n-ar putea vedea razand „dintii parilor ascutiti“; — in afara de aceasta, ritmul larg, epitetul con stant (cladirea zburlita de crengi uriase a intariturilor mele), cadenta solemna a unei lunecari parca din noaptea istoriei sustin tonalitatea epica. Rapsodiile lui Hogas n-au nimic comun cu lite ratura romana sau chiar cu vreo literatura cunoscuta din vremea noastra; e o literatura eroica, dintr-o epoca in care, dupa cum am spus, umanul nu se diferentiase inca bine de divin, in care oame nii erau aproape semizei, in care monstrii misunau si fenomenele naturii participau inca la miraculosul universal; scrisa in stilul acelei epoci, adica cu un larg suflu epic, ce da viata unei fraze de o pagina intreaga, cu o expresie natural sublima, oricat ar fi une ori decolorata prin trecerea atator veacuri peste un sublim uzat in contact cotidian cu rasaritul soarelui si cu dezlantuirea vanturi lor si prin repetarea procedeelor stilistice de catre marii romantici
(Chateaubriand, intre altii), aceasta literatura nu apartine nici unei scoli actuale, ci ramane, printre noi, un fenomen izolat1.
Ion Adam. Literatura lui Ion Adam, desfasurata in mediul satu lui moldovean si desfacuta din epica populara cu pretentii litera 1 C. Hogas, Pe drumuri de munte, Iasi, 1924; Floricica, Buc., 1916, (Bibl.
„Caminul“, no. 23); In muntii Neamtului, Ed. Viata rom., 1921; Cucoana
Marieta, nuvele, Buc., (Bibl. „Caminul“, no. 5). re si cu intentii sociale, e cronologic presamanatorista. De la modestele incercari de literaturizare a unor conflicte rurale, de un realism convenit, scriitorul s-a ridicat apoi la conceptia mult mai pretentioasa a unei trilogii de romane, „povestea unei sovairi“, din care n-au aparut decat doua: Ratacire si Sybaris, unde imagi natia lui se dezlantuie cu o violenta naiva, cu o viziune apocalip tica a vietii bucurestene, tradusa intr-o stilistica bombastica, din intentia de a fi colorata, si sub vadita influenta a realismului francez1 .
Mihail Sadoveanu. Flori ale unor lecturi proaspete de hai duci nationali si ale unei exaltari ce au tradus lecturile si traditiile orale in acte si, apoi, in plasmuiri proprii, Povestirile (1904), ope ra de debut a lui Mihail Sadoveanu (n. 1880), sunt mai aproape de epica populara (Razbunarea lui Nour, Ivanciu Leul, Cosma
Racoare). Conceptie simplista si energica, privita cu o forta ele mentara, dragostea rupe echilibrul sufletesc; natura participa ac tiv in dezlantuirea pasiunilor omenesti; eroii sunt razboinici oteliti, haiduci sentimentali, tigani poetici si amorosi (Cantecul de dragoste), pribegi enigmatici. Desi in volumele urmatoare
(Crasma lui Mos Precu, 1905, Dureri inabusite, 1904 etc., etc.) subiectele nu mai purced din atmosfera epicii populare, ci din mijlocul unei lumi reale si dintr-un conflict de forte materiale, nu putem, totusi, conchide la o evolutie de la romantism la rea lism, intrucat, mai pe urma, subiectele s-au invalmasit si, in de finitiv, luate din fantezia populara sau din realitate, se incadreaza intr-o formula unica, pe care am putea-o de pe acum numi ma terialism liric.
„Realitatea“, spre care s-a indreptat povestitorul, dupa pri ma lui reculegere din epica populara, e scoasa, intr-adevar, din tr-o lume de instincte si dintr-un joc de forte materiale; dragostea
1 Ion Adam, Pe langa vatra, Socec, 1900; Flori de camp, 1900; Ratacire, roman, 1902; Sybaris, roman, 1902; Aripi taiate etc. privita in latura ei fizica si, natural, adultera, pe de o parte, iar pe de alta, betia, dezorganizarea sufleteasca, bataia si omorul, consecintele firesti ale acestor postulate. Particularitatea aces tei literaturi nu sta chiar in exces, ci in planul pur fizic si senzational, fara substrat psihologic, in care se desavarsesc descarcarile pasionale. Risipita in primele sale povestiri, betia a fost concentrata apoi in doua din lucrari: betia pura, arta pentru arta, in Crasma lui Mos Precu (1905) si betia eroica in Soimii
(1904). Conceputa ca o forta fatala sau numai ca o forta nor mala intr-un joc mai variat de sentimente, iubirea e privita nu mai in senzualismul ei si e zugravita numai in aspectul ei fizic.
Neindoioasa si aplicabila, fara exceptie, intregii literaturi a poves titorului moldovean, constatarea se incadreaza in insasi perso nalitatea lui, dupa cum toate conflictele materiale se rezolva in bataie sau amor, conflictele sufletesti se rezolva in posesiune.
Temperamentul sanguin al scriitorului, ca si lumea frusta, in care se petrece actiunea nuvelelor sale, nu-i ingaduiau, dealtfel, decat o astfel de iubire fara complicatii sentimentale si fara conflicte psihologice. Circuitul pasional e scurt si, din lipsa preparatiei psihologice, ne explicam abundenta acelor posesiuni rurale, pro vocate de o intalnire, fara alte pregatiri; tot din aceasta lipsa, ne explicam si preferinta fata de aventurile amoroase ale tana rului boier cu vreo fata de taran, de pandar sau de morar, si apoi descrierea dramei iesita dintr-o imperechere atat de nepo trivita oricarei dezvoltari psihologice, dar proprie scenelor sen zuale. Tratata de atatea ori, tema a fost reluata cu o amploare de roman in Venea o moara pe Siret (1925), prin zugravirea pa siunii boierului Alexandru Filoti Buciumanul pentru Anuta, fata morarului Chirila.
Una din caracteristicile esentiale scriitorului e poetizarea ma teriei, adica intr-un „materialism liric“ ce consta in invaluirea exaltarii fortelor primare in sentimentul definitiv al piericiunii universale, de unde prezenta duiosiei. Nota comuna intregii litera turi moldovenesti, duiosia este, cu deosebire, elementul caracteris tic al literaturii lui M. Sadoveanu, al carei „specific“ nu trebuie cautat in materialul uman folosit, nici in cadrul naturii, ci in ati tudinea contemplativa de regret si in lipsa de reactiune. Peste ele mentele materiale ale operei sale, peste senzualismul brutal si san guin al multora din povestiri, scriitorul a aruncat valul de poezie al duiosiei, reusind, astfel, sa spiritualizeze materia, indepartand-o intr-o lume stravezie de umbre poetice. M. Sadoveanu este un mare poet liric in proza.
Ca mai toti poetii, el e paseist, cantaret al trecutului, nu nu mai in sensul dezvoltarii unor subiecte istorice, ci in sens tempera mental; cele mai multe nuvele ale lui nu zugravesc un fapt prezent, ci unul mai de mult, trecut prin amintire. Graficul lor se poate reduce la schema unor reveniri pe locuri de mult umblate, de care se leaga amintirea unei intamplari de dragoste, pe care povesti torul ne-o evoca acum in perspectiva timpului; totul se estompeaza, astfel, in fluiditatea poetica a departarii si se mistuie in duiosia ireversibilitatii lucrurilor omenesti, de la primele povestiri (Moarta,
Hanul Boului, Zana lacului), pana la admirabilul Han al Ancutei
(1928), ori mult mai putin reusitul roman Demon al tineretii
(1928). Aplicat la trecutul indepartat, istoric, e singura latura in care paseismul liric s-a putut transforma in calitate epica. E drept ca in Soimii (1904), Vremuri de bejenie (1907), Neamul Soi marestilor (1915), primele sale romane istorice, chefurile necur mate si patosul eroic nu pot suplini insuficienta creatiei; dar in opera de maturitate, evocatia istorica din Zodia Cancerului sau
Vremea Ducai-Voda (1929), (cu neuitatul abate Paul de Marenne),
Fratii Jderi (1934), Izvorul alb (1935) (din epoca lui Stefan cel
Mare), se ridica la o adevarata creatie epica, invaluita, fireste, intr-un lirism legitim. Prin reconstituirea istorica a actiunii legen dare a Mioritei din Baltagul (Victoria Lipan isi razbuna sotul ucis, ciobanul Nichifor Lipan), evocatia merge si mai departe, in mit; in aceasta suprapunere a realitatii pe mit este poate punctul cel mai indepartat al artei lui M. Sadoveanu, in care fuziunea liricu lui cu epicul se face mai desavarsit.
In romanele cu substanta scoasa din actualitate, lipsa de psiho logie, ca si calitatea lirica, dauneaza. Dupa primul roman din tinerete, Floarea ofilita (1905), in care banalitatea vietii de pro vincie era agravata prin lipsa de relief a tratarii, solicitat de insasi miscarea din care facea parte, scriitorul s-a incercat in romanul de probleme sociale si mai ales cu problema inadaptarii, tratata chiar in una din lucrarile inceputului sau, Insemnarile lui Neculai


Manea (1907).
Un inadaptat onest este si Eudoxiu Barbat din Oameni din luna
(1924), cu adaosul influentei lui Anatole France in maniera tratarii. Dezbatuta de Filimon in Ciocoii vechi si noi, de Duiliu Zam firescu in Tanase Scatiu, de Sandu-Aldea in Doua neamuri, si de multi alti scriitori, devenita oarecum obligatorie, problema des compunerii si substituirii boierimii prin clasa ciocoilor sau a evreilor s-a impus si lui M. Sadoveanu — ca o a doua tema sociala
— in Venea o moara pe Siret (1925), in care vechii teme samanato riste a dragostei unei fete de taran cu „boierul“ i s-a adaugat si tema macinarii lui Alexandru Filoti Buciumanul si a ridicarii pe ruinile lui a avarului arendas Ciornei, din descendenta lui Tanase
Scatiu...
Nu putem sa nu amintim si de rolul covarsitor pe care-l are natura in opera povestitorului moldovean, rol ce ne improspateaza apologul lui Emerson; ca sa-si ciopleasa grinda, lemnarul n-o aseaza deasupra capului, ci si-o fixeaza sub picioare, pe pamant, asa ca cioplirea nu e numai rezultatul muncii lui musculare, ci si al gravitatii universale si al pamantului intreg. La fel, rezonanta operei povestitorului este crescuta prin convergenta intregii na turi; la nici unul din povestitorii nostri legatura dintre natura si om si conditionarea lor reciproca nu ajunge la o fuziune atat de intima (Tara de dincolo de negura, 1926). Mihail Sadoveanu e poate cel mai mare poet al naturii romanesti; in literatura sa gasim cele mai fluide transcrieri ale peisagiului de ses al nordului Mol dovei1.
Em. Garleanu. „Duiosia“, „evlavia“, „pietatea“, exaltate de criti ca epocii, n-au reusit sa dea si un interes estetic Batranilor (1905) lui Em. Garleanu (1878—1914). Micile ticuri ale unor eroi medio cri pot fi, negresit, elementele unei caracterizari sociale, dar i-a lipsit scriitorului vigoarea de a le da o expresie literara. O singu ra data, in Boierul Iorgu Buhtea, s-a incercat sa se ridice la proble me mai largi, punandu-ne fata in fata doua generatii, generatia boierilor ce se duc si cea a bonjuristilor ce le ia locul. Insuficienta scriitorului de a ne zugravi conflicte sufletesti si sociale ne arata nepregatirea lui in a se folosi, literar, de materialul utilizat nu mai cu pietate romantica fata de formele revolute ale societatii noastre...
De la aceasta prima lucrare de tinerete, de un caracter oare cum programatic si minor, Em. Garleanu a evoluat in cele 5—6 volume spre schita anecdotica, fara intentii psihologice. Ochiul lui Turculet, Flamand, Vierul si chiar Inecatul sunt astfel de anec 1 Mihail Sadoveanu, Povestiri, Ed. Minerva, 1904; Soimii, roman, Ed. Mi nerva, 1904; Dureri inabusite, Ed. Minerva, 1904; Povestiri din razboi, Ed.
Minerva, 1905; Crasma lui Mos Precu, Minerva, 1905; Floare ofilita, roman,
Minerva, 1905: Amintirile caprarului Gheorghita, Minerva, 1906; Mormantul unui copil, Minerva, 1906; Vremuri de bejenie, roman, Minerva, 1907; La noi in Viisoara, scrisori catre un prieten, Minerva, 1907; Insemnarile lui Neculai
Manea, Minerva, 1907; Apa mortilor, roman, Minerva, 1911; Un instigator,
Ed. Flacara, 1912; Bordeenii, Minerva, 1912; Privelisti dobrogene, Minerva,
1914; Neamul Soimarestilor, roman, Minerva, 1915; Strada Lapusneanu, croni ca din 1917; Cocostarcul albastru, 1921; Ti-aduci aminte, 1923; Oameni din luna, roman, Cartea rom., 1924; Venea o moara pe Siret, 1925; Dumbrava minunata, 1926; Tara de dincolo de negura, povestiri de vanatoare, 1926;
Hanul Ancutei, Ed. Cartea rom., 1928; Demonul tineretii, roman, 1928 ; Zo dia Cancerului sau Vremea Ducai-Voda (1929); Baltagul; Nunta Domnitei
Ruxanda; Uvar; Locul unde nu s-a intamplat nimic; Creanga de aur; Fratii
Jderi (1934); Izvorul alb (1935); Cazul Eugenitei Costea (1936). dote, de un interes mediocru, scapate numai de o oarecare finete stilistica.
In ascensiunea spre nuvela, Punga, simpla anecdota si ea, pre zinta o timida incercare de analiza a starii sufletesti a taranului
Laptuc si a nevestei lui, care, crezand ca au dat peste o punga de bani pe cadavrul unui sinucis, nu gasesc in ea decat niste cartuse.
Singurele incercari mai sustinute de a ne reprezenta oameni si imprejurari mai complexe sunt Hambarul si, indeosebi, Nucul lui
Odobac (1909), punctul maxim al evolutiei lui Em. Garleanu; felul plastic in care e zugravita ura satenilor impotriva nucului, intetita de uneltirile Rujei, tabloul tragic, de la urma, cand nucul se prabuseste acoperind sub ramurile lui stufoase trupul neinsufle tit al lui Toader Odobac, amintesc prin sobrietate si incisivitate pe Maupassant.
In ultima faza a activitatii sale, Em. Garleanu a atins in Din lumea celor care nu cuvanta (1910) genul creat de Jules Renard in Histoires naturelles sau Bucoliques al observatiei lucrurilor neinsufletite. Lipsit si el de inventie, scriitorul nostru era menit unei astfel de literaturi si, desi creatia lui verbala e cu mult mai mica, gasim, totusi, si la dansul imagini, care, fireste, intr-o litera tura atat de figurata ca cea de acum, par elementare.
Minor, duios, liric, fara inventie, fara putere de creatie, fara marea viziune poetica a lui M. Sadoveanu, artist sobru, dealtfel, dar estompat, — iata ce se poate spune despre acest scriitor, caruia i-a lipsit si timpul pentru a-si implini destinul. El e coresponden tul epic al lui St. O. Iosif1 .
Ion Ciocarlan. Pentru fizionomia generala a miscarii samanato riste amintim si de schitele si de nuvelele invatatorului moldovean
Ion Ciocarlan (n. 1874), contemporane Samanatorului si prelungi 1 Em. Garleanu, Batranii, 1905; Cea dintai durere, 1907; Intr-o noapte de mai, 1908; Nucul lui Odobac, 1909: Din lumea celor care nu cuvanta, 1910;
O lacrima pe o geana (postum), Minerva. te pana azi. „O inflorire cam dulceaga, in felul lui Alecsandri“ — se exprima N. Iorga despre literatura lui rurala, primita, dealtfel, cu elogii si de G. Ibraileanu pentru „simpatia adanca si marea mila fata de tarani“. Ca si cum asta ar interesa in arta1 .
N. N. Beldiceanu. Moldovean bucurestenizat, N. N. Beldiceanu a debutat prin Chipuri de mahala (1905) in desavarsita dependen ta a lui Caragiale, desi stilul are si sclipiri poetice si intorsaturi de fraza luate din literatura lui M. Sadoveanu. Cu toate ca atitudinea umoristica se mai mentine uneori, scriitorul se desbucuresteni zeaza si isi reia forma sa autentica, moldoveana, adica a povestirii duioase, naive si adesea retrospective, cu poezia regretului si a departarii, cu evocari de tipuri disparute (Raluca, din Corbul, sau bunicul din Un crampei), cu elementul tainic al noptii (Maica Mela nia, Taina, Sora Megaluza), cu adaosul sentimental al primei dra goste in sufletul tanarului romantic (Chilia dragostei), clatinandu-se intre samanatorismul pur al evocarii idilelor de odinioara pe la hanuri (La un han odata...) sau al episoadelor din viata haiduceas ca (Gruia), si poporanismul agresiv al descrierii necazurilor si persecutiei taranimii, cu episoade luate chiar din rascoala de la
1907, cum e episodul taranului ce trage in tatal sau (Nicoara) si, in orice caz, cu material omenesc moldovean, adica cu suflete de invinsi din lipsa de reactiune fata de mediu (Fetita doctorului), totul intr-o limba fluida, muzicala, cu descriptii poetice oportune, insa lipsit de originalitate. Caci N. N. Beldiceanu nu reprezinta tipul scriitorului minor — ca Garleanu, de pilda — in care origina litatea marunta e posibila, ci al scriitorului fara personalitate, care desface in preparate convenabile materia prima a altora2 .
1 Ion Ciocarlan, Pe plai, Buc., 1903; Traiul nostru, povestiri, 1906; Inima de mama, Buc., 1908; Vis de primavara, Buc., Bibl. „Minerva“, no. 42 (1909);
Fara noroc, schite, Buc., 1914; Flamanzii, Bibl. „Dimineata“, no. 24 etc.
2 N. N. Beldiceanu, Chipuri de mahala, 1905; Cea dintai iubire, 1906;
Maica Melania, 1909; La un han odata, 1911; Neguri, 1911; Chilia dragostei;
S. Mehedinti. Volumul Oameni de munte al lui Soveja (pseudo nimul literar al lui S. Mehedinti) isi propune sa ne dea cateva icoane din viata unui colt de tara „ferit de navala strainilor“. Scrii torul cunoaste muntii Vrancei, locurile copilariei, dupa cum cunoas te limba muntenilor sai. Intentia programatica nu-i lipseste, dealt fel, fie in idealizarea „mosnegilor“, fie in caracterul didactic si „gene ral“, pe care il ia adesea povestirea. Dar daca intamplarile invatato rului Vlad Plesa din Padureni ne intereseaza putin, faptele eroice ale taurului Ciutacu, din satul Runcu, nu sunt lipsite de suflu epic, temperat, dealtfel, prin didacticismul obisnuit; launloc, icoane de tara, modesta specie literara de la confinele etnografiei1.
Eug. Boureanu. Activitatea literara a lui Eug. Boureanu a aco perit, fecunda si egala, trei generatii samanatoriste, fara a se putea impune atentiei publicului. Samanatorismul scriitorului nu e ru ral, ci „paseist“, scoborat direct din romanele istorice ale lui M.
Sadoveanu; cu mult mai putina inventie, uneori prin simple taieturi din cronice, ni se povestesc, astfel, oneste episoade din viata lui Stefan cel Mare (O istorie din alte vremuri), a lui Petru
Schiopul (Pribeagul), a lui Despot-Voda si Stefan Tomsa (Hatmanul
Tomsa), in cel mai autentic stil sadovenist2.
Corneliu Moldovanu. Poetul Corneliu Moldovanu a debutat in proza printr-un volum de fantezii si de anecdotica de o factura
„eleganta“ si de o esenta mai mult lirica si, in orice caz, subiec tiva. Evolutia de la Negutatorul de arome (1916), adica de la
Fetita doctorului, Ed. Minerva; Fantana balaurului, povestiri de razboi, Ed.
Cartea rom. etc.
1 Soveja, Oameni de munte, 1921.
2 Eug. Boureanu, Povestiri din copilarie, Buc., Minerva, 1905; O istorie din alte vremuri, Buc., 1921; Comoara Logofatului, Buc., 1922; Intr-o noapte de vara, 1922; Sufletele ruinelor, Ed. Casa scoalelor, 1923; Lupii, pagini de cronica, Buc., 1925 (Bibl. „Dimineata“, no. 23); Sarmanii oameni, 1925; Poves tiri de prin vai, Ed. Casa Scoalelor, 1928 etc. fantezie si schita la o compozitie epica de proportiile romanului
Purgatoriul (1922), nu parea pregatita prin nimic... Dupa reali zarea in Ion a romanului social rural, lucrat in fresca, pe proportii mari, Purgatoriul incerca sa realizeze, prin aceeasi tehnica si pe aceeasi scara, romanul social urban... Poet samanatorist si, ori cum, moldovean, cu toate sfortarile sale laudabile spre epic si gran dios, scriitorul ramane, totusi, in formula sa lirica, autobiografi ca, cu tendinta fireasca de autoidealizare, in analiza cunoscutu lui caz de dezradacinare. Caci cu toate succesele sale bucurestene, artistice sau chiar „mondene“, arhitectul Mircea Trestian continua a fi pana la urma un „stangaci“ si un „inadaptat“ in sanul societatii bucurestene, asa ca, dupa multe avatare sentimentale, se reintoar ce langa modesta verisoara din orasul din provincia moldoveneas ca ca sa-si gaseasca adevarata fericire. Usurat de vreo trei sute de pagini de umplutura retorica senzationala, Purgatoriul intereseaza si ca o prima incercare samanatorista de a crea romanul social urban si, desi liric, autobiografic si samanatorist prin eroul cen tral si tema, el mai e interesant prin caracterizarea vioaie a unui numar mare de siluete ce se misca in cadrul prea larg al unei opere prea abundente1.
A. Mandru. Poet samanatorist din prima generatie, A. Mandru a reaparut ca prozator samanatorist din a doua generatie de dupa razboi. Schitele lui se desfasoara, in genere, intr-o anecdotica de razboi (Razbunarea lui Mos Antohi, Hanibal etc.) sau intr-o portre tistica de samanatorism urban, cu figuri patriarhale (Conu Petrache
Huzum, Nenea Toader, Cucoana Ilinca, Sotii Nedelescu etc.), in care foiesc diversi conu Iorgu, conu Vasilica, coana Zamfirita etc., cu evocari din timpurile trecute; intr-un cuvant, o literatura de
„cantec al amintirii“, fara marea poezie a lui Sadoveanu2.
1 Corneliu Moldovanu, Negutatorul de arome, Steinberg, 1916; Purgato riul, roman in doua volume, Ed. Cartea rom., 1922.
2 A. Mandru, Razbunarea lui Mos Antohi, Ed. Casa sc., 1921; Gradina raiului, nuvele, Ed. Casa sc., 1922.
Ion Dragoslav. Nu stim intrucat credintele bogomilice din
Facerea lumii (si mai ales din Dumnezeu si Scaraotchi, in care lumea e creata din scuipatul lui Dumnezeu) au un caracter curat taranesc si nu mahalagesc — intrucat Dragoslav nu s-a nascut si nici n-a trait intr-un mediu rural, ci in mediul unei mici mahalale provinciale
— dar nu-i mai putin adevarat ca Facerea lumii si Noaptea sfantului
Andrei sunt bucatile cele mai reusite ale scriitorului, in care, pe langa naivitatea pururi prezenta, se poate vorbi si de o stilizare literara.
Povestea trasnetului, devenita apoi Sfantul Ilie, sufera insa de pe urma defectului principal al scriitorului, lipsa de compozitie, prolixi tatea evidenta nu numai in multiplicitatea episoadelor, ci si in co mentarii nelalocul lor, cum ar fi cel al rostului demonilor si al ingeri lor pe pamant. Stapanirea tonului, plasticitatea si, oarecum, demni tatea expresiei retinute sunt cu atat mai caracteristice acestor poves tiri din prima activitate a scriitorului, cu cat ele nu se mai regasesc in urma... Nefericirea lui Dragoslav e de a fi trecut de la epica popu lara, asa cum se dezvolta in mahalaua Falticenilor, la schita si chiar la nuvela cu subiecte luate din mahalaua Bucurestilor si servite de mijloacele lui Caragiale: o lume de mizerie, de betivi, de carciumari, de agenti electorali, de „contopisti“ de la perceptie, de mitocani puri, de subcomisari, de oameni nevoiasi care, ca sa-i poata oferi unui oaspe si o cafea, ii fura din buzunar doi lei (Ca sa-mi deie si o cafea) — productii dezlanate, in care partea cea mai interesanta e candoarea nealterata a povestitorului in mijlocul atator vicisitudini, ce-i da povestirii o nota de umor, insusire specific moldoveana, prezenta la simplul Ion, ca si la Ion Dragoslav — fara sa mai amintim de marele Ion Creanga1.
1 I. Dragoslav, Facerea lumii, Buc., 1908, Bibl. „Socec“, no. 4; La han la trei ulcele, Minerva, 1908; Fata popii, Socec, 1909; Povestea copilariei, 1909; Novele,
Buc., 1910; Povestiri alese, Socec, 1910; Povestea trasnetului, Buc., 1911; Povesti de Craciun, Buc., Ed. Minerva, 1914; Saracutul, nuvele si povesti, 1915; Nu vele si schite, Ed. Casa sc., Buc., 1921; Povestile florilor, Ed. Casa sc., v. I, 1913; vol. II, idem; Nuvele si povestiri, 1924; Icoane vechi si noi, 1924 etc.
N. Dunareanu. Probabil moldoveana, nu de lirism poate fi, totusi, invinuita literatura lui N. Dunareanu, in care paseismul si poezia regretului se gasesc rar. Samanatorismul acestei litera turi nu se tradeaza decat intr-o vaga intentie sociala de compati mire a celor umili; incolo, caracterul ei precis e un realism marunt si fara relief, iar peisagiul, lumea de necazuri si drame violente, viata de port dunarean, a Galatului intai, si apoi a malului dobro gean, cu amestecul sau etnic; tragedii de hamali ce se prabusesc in hambare cu grane, frati ce se omoara pentru o casa, iubiri de pescari cu conflicte de rasa, totul onest si fumuriu1.



Vasile Savel. Din publicistica, variata, dar uniforma prin lipsa de relief, a lui Vasile Savel mentionam romanul, cu probabile ele mente autobiografice, Miron Grindea, cu descrierea esential samanatorista a unui caz de inadaptare si de „ratare“. Auto biograficul se mentine si in Vadul hotilor, dar, din fericire, este parasit in drum, pentru a face loc unei epice obiective cu reusite tipuri; lipsa de stil nu poate fi inlocuita insa prin facilitatea ziaris tica, agravata prin ton moralizator de ancheta de justitie sociala2 .
Jean Bart. Literatura lui Jean Bart nu se integreaza in miscarea poporanista numai prin faptul de-a fi fost publicata in paginile
Vietii romanesti, ci si prin una din cele mai caracteristice nuvele.
„Datoria“ programatica a poporanismului fata de tarani a imbracat o expresie literara in Datorii uitate, in care urmarim curba unei dezradacinari.
Nuvela e scrisa in 1909 — adica in fierberea miscarii popo 1 N. Dunareanu, Chinuitii, nuvele, Ed. Minerva, 1907; Rasplata, nuvele,
Minerva, 1908; Din imparatia stufului, nuvele, schite, Ed. Minerva; Din ne gura vietii, Bibl. „Lumina“.
2 Vasile Savel, Intre retele, Ed. Cartea rom., 1919; Pribeag, Buc., 1920;
Intr-un sat de contrabandisti, nuvele, Arad, 1920; Miron Grindea, roman, Buc.,
1921; Vadul hotilor, roman, 1926; Seara a 13, Buc., 1927; Trasurica verde etc. raniste. Scriitorul are, negresit, si altfel de literatura: debutul sau se leaga de un Jurnal de bord, de insemnari sumare. Ceea ce e mai consistent in literatura lui Jean Bart nu e, dealtfel, latura „so ciala“ si „etica“, ci sunt doua povestiri de dragoste trecuta, samanatorist, prin nostalgia amintirii (Printesa Bibita, Dupa douazeci de ani).
Cu o suprafata atat de unita si cu o inventie atat de limitata, literatura scriitorului respira onestitate, cuviinta, proprietate, res pectabilitate; lipsa unor calitati excesive se topeste in armonia decenta a oamenilor bine crescuti, a caror conversatie si purtare odihnesc prin eliminarea riscului neprevazutului. Ea s-a inaltat chiar la demnitatea unui roman bine compus, in care Sulina, cu viata ei cosmopolita, ia proportiile unui Europolis (1932)1.
I. I. Mironescu. Si I. I. Mironescu plateste in Oameni si vre muri „datorii uitate“ clasei sociale din care s-a ridicat; crearea mediului de la munte, de unde se trage scriitorul, este colorata printr-o tendinta prea vizibila pentru a fi si literara (Sandu Hurmu zel, Vechilul). Cu totul altceva este admirabila povestire a calatoriei unui mocan la Viena, in care umorul, vechea calitate moldoveana, e atat de autentic, incat e de preferat ca scriitorii sa ne dea mai multa literatura, si sa-si plateasca mai putin „datoriile“2 .
Constanta Marino-Moscu. Publicata in buna parte in Viata romaneasca, desi se desfasoara in mediul provinciei moldovene, cu particularitati regionale de ritm sufletesc si de expresie, litera tura Constantei Marino-Moscu nu e nici lirica, nici nu se incadrea za in poporanismul revistei. Cele doua nuvele mai mari din primul
1 Jean Bart, Jurnal de bord, Buc., 1901; Datorii uitate, nuvele, Buc., 1916;
In cusca leului, 1916, Bibl. „Scriitorilor romani“; Printesa Bibita, Ed. Viata rom. 1923; In Delta, 1925; Peste ocean, Buc., 1926; Insemnari si amintiri,
Ed. Casa scoalelor, 1928; Europolis, roman, Ed. Adevarul.
2 I. I. Mironescu, Oameni si vremuri; Intr-un colt de rai. sau volum, Ada Lazu si Natalita, par, cum e si firesc la o femeie, capitole autobiografice, tratand conflictul specific feminin dintre aspiratii, vis, idealism si realitatile vietii; dar chiar si in ele se stravad interesul si preocuparea pentru problemele materiale, cum e banul sau boala. La virilizarea talentului scriitoarei asistam insa mai evident in Tulburea, si prin tema si prin tratare, volum barbatesc, din care cea mai caracteristica, semnalam Mostenirea, sumbra drama in jurul banului, puternic zugravita, cu dezlantuiri de patimi si de interes. In aceasta mina a egoismului feroce, a mobilelor meschine, a unei umanitati lipsite de poezie, se desfa soara cu multa stapanire observatia scriitoarei, atat de scrutatoare si de banuitoare, sustinuta de un stil ferm si mat1 .
Cezar Petrescu. Chiar la aparitia Scrisorilor unui razes, s-a re cunoscut in literatura lui Cezar Petrescu (n. 1892) o continuare a samanatorismului si in scriitor un continuator al lui Sadoveanu.
Desi urbana si neindeplinind, deci, una din conditiile considerate ca esentiale samanatorismului, incadrarea e indreptatita, intrucat gasim in aceasta literatura cateva din notele samanatoriste, cum e, de pilda, poezia amintirii si a regretului; faptele nu sunt poves tite in actualitatea lor, ci refulate in trecut si brusc reimprospatate printr-o revedere a locurilor, unde s-au desfasurat odinioara; totul se invaluie, astfel, in poezia departarii, a nostalgiei si a regretului
(In podgoria de odinioara, Moara lui Iliuta, Valsul rozelor etc.).
Intrebuintarea tematicii sadoveniste a atras, dealtfel, dupa sine si asimilarea expresiei lui M. Sadoveanu, in ritm, in topica si voca bular. Scrisorile unui razes (1922) au fost primite cu o necontestata simpatie de publicul ramas inca samanatorist, adica in faza lirica a povestirilor de dragoste, urmarind cu interes temele samana toriste, a dezradacinarii, a intoarcerii la pamant, a vechii stari de
1 Constanta Marino-Moscu, Natalita, nuvele, Buc., Bibl. „Caminul“, no. 2;
Ada Lazu, nuvele, Buc., Bibl. „Caminul“, no. 70; idem, Buc., 1911; Tulburea, nuvele, Buc., 1923. lucruri patriarhale, antisemit, rural cel putin in teorie, bucolic.
Moldovean, Cezar Petrescu aduce cu sine o stare sufleteasca fireasca tuturor scriitorilor moldoveni; flexibil si plastic, el mai aduce, odata cu poezia trecutului si a naturii a lui M. Sadoveanu, si un spirit vioi, ziaristic, format in redactii si in cafenea, cu simtul actualitatii de moldovean bucurestenizat, care nu suspina numai dupa trecut si razasie, ci pune si probleme si, mai ales, stie sa le ingradeasca pentru a fi pe gustul publicului grabit. Prin talentul sau mladios si fluid, samanatorismul a prins, astfel, o noua vitali tate si a incantat o noua generatie de cititori, ce nu asteapta decat sa fie incantati prin mijioace, dealtfel, incercate mai de mult ca eficace.
Desi talentul scriitorului s-a dovedit destul de mladios si apa rent capabil de evolutie, e de semnalat, totusi, in celelalte volu me de nuvele, predilectia lui pentru senzationalul de fapt divers si pentru coincidenta melodramatica. Injunghierea din Fundatura
13 Septembrie, Inelul cu piatra de rubin, Povestire de iarna etc. parti cipa din acest melodramatism exterior. Oricare i-ar fi subiectele, povestirile scriitorului au prins insa siguranta miscarii pe axa lor si o usurinta de expresie mereu actualizata; chiar cand tematica nu mai e samanatorista sau e de un samanatorism supravegheat si modernizat, materialul omenesc ramane tot moldovean si in celelalte productii ale scriitorului, prin lipsa de reactie, specific moldoveana, a sufletului eroilor fata de mediul social (Cariera lui Vidran, Adevarul etc.). Samanatorismul cu caracterul sau mol dovenesc se mentine si in marile romane ale acestui scriitor, care de la „schite“ si „scrisori“ a trecut in chip neasteptat la vaste compozitii lirico-epice, adevarate fresce sociale, poate cele mai largi — cu exceptia lui Ion — ce s-au scris in literatura noastra.
Samanatorista e, de pilda, tematica din Intunecare (1927), cel mai bogat si, intr-un fel, mai reusit roman al razboiului nostru de intre gire nationala; povestea feciorului de taran, pornit cu avant la razboi, procesul tuturor deziluziilor intampinate pe front, credinta ca totusi generatia calita in transee se va intoarce alta acasa, succe siunea de deceptii, ranirea, desfigurarea, parasirea lui de catre logodnica, ingramadirea tuturor amaraciunilor in fata realitatilor intru nimic schimbate de baia de sange ce-l imping pe Radu Comsa pana la deznodamantul sinuciderii, constituie una din marile teme de pesimism social prezenta in toata literatura moldoveneasca de inadaptare. Romanul dovedeste o mare putere de amplexiune si de evocare de grupari sociale, in care, ceea ce e mult mai rar la scriitor, nu lipseste nici puterea de analiza psihologica. Samanato rista e si tematica din Calea Victoriei, cu declasarea caracterelor in contact cu marele nostru oras tentacular, caruia eroii nu-i opun nici o rezistenta morala, nici un fel de reactiune; dupa cum samanatorista e si tematica sociala din Aurul negru si Comoara regelui Dromichet cu zugravirea ruinei morale si economice a tari nii noastre patriarhale prin industrializare; dupa cum moldove nesc e si bahismul dizolvant din La paradis general etc.
E neindoios ca Cezar Petrescu reprezinta o mare forta materiala de productie si am putea spune chiar de creatie, surpata de tot atat de mari defecte. Dezlantuirea ei se produce in genere exten siv, prin revarsari uriase de nape descriptive, de ordin mai mult verbal, cu excrescente uluitoare, intr-un stil fluent, poetic, dar si extrem de adipos; lipsa totala de compozitie in mare si de econo mie in mic; belsug si risipa; senzational de carton (vol. I din Bale tul mecanic), lipsa de proportii, de orice incisivitate si lapidari tate; expresie grasa, flasca, fara nerv; purulenta continua de carne prea bine hranita. Totul, dealtfel, extensiv, pe pogoane de hartie, nu fara poezie si caldura de evocare. Sute de pagini ale primului volum din trilogia lui Eminescu, Luceafarul, sunt pline de poezia naturii din jurul Ipotestilor — totul admirabil si inutil, caci, oricat ar fi voit scriitorul sa vada in amanuntele copilariei temele esentiale ale viitoarei cariere literare a lui Eminescu, ele se potri vesc aproape oricarei copilarii. Raman, asadar, ca bucati literare lirico-descriptive, fara raportare la subiect. In aceasta cursivitate generala atat de dezolanta si de inexpresiva se infiltreaza si apele tulburi ale cotidianului ziaristic ce transforma unele romane in cronici actuale sau istorice (Plecat fara adresa, Carmen saeculare), fara relief, sau in satire sociale mai mult facile (Nepoata hatmanu lui Toma, Kremlin, Greta Garbo etc.). Cezar Petrescu este, asadar, o mare forta, pe care nimic n-o poate scapa de destinul inflatiei; iar opera lui, o uriasa revarsare extensiva, fara sonde adanci in sufletul omenesc1 .
Ionel Teodoreanu. Ionel Teodoreanu (n. 1897) a debutat prin
Ulita copilariei (1923), exercitiu de digitatie in vederea Medele nilor apropiati.
Materialul este tot copilaria, peste care se proiecteaza primele nelinisti ale senzualitatii; lirismul sau fundamental nu se traduce, deocamdata, decat prin scurte eruptiuni intermitente, nesustinute de o suflare intensa, larga; amestec de cuplete lirice si de notatii impresioniste.
Desi urban si plin de elemente moderniste, Hotarul nestator nic (1925), primul volum al Medelenilor, este atat de patriarhal, atat de voluntar si teoretic moldovean, incat se incadreaza in samanatorismul pur al literaturii lui M. Sadoveanu si Em. Garlea nu. El pleaca, in primul rand, de la eroarea psihologica a posibilita tii unui roman de copii si numai intre copii, — in latura vietii lor obiective, pe cand, nediferentiata sau slab diferentiata, viata copii lor e susceptibila de analiza, dar nu si de a intra intr-o actiune epica; micile lor atitudini, sentimentalismul sau umorul lor nu se pot fixa decat intr-o literatura fragmentara de natura Bunicului
1 Cezar Petrescu, Scrisorile unui razes, Cultura nationala, 1922; Omul din vis, Ed. Ramuri, 1926; Intunecare, roman, Buc., 1927 ; Drumul cu plopi, Cul tura nationala, 1928; Carnet de vara, Ed. Ramuri, 1928; La paradis general;
Calea Victoriei; Simfonia fantastica; Aurul negru; Comoara regelui Dromichet;
Baletul mecanic, 2 vol.; Kremlin; Plecat fara adresa; Nepoata hatmanului Toma;
Oras patriarhal; Apostol; Duminica orbului; Ciclul Eminescu; Luceafarul, Nir vana, Carmen saeculare etc. sau Bunicei lui Delavrancea; lipsite de dinamism, ele n-au cum sa se organizeze in constructii compacte, de felul Hotarului nesta tornic, in care elementul epic nu trece de ridicarea unui zmeu, de devastarea unui borcan de dulceata sau de vanatoarea organi zata impotriva unui broscoi din iazul de devale. Oricat ar fi Danut de amorf si de lipsit de initiativa, Monica de sfioasa si melancoli ca si Olguta de voluntara si de intreprinzatoare, aceste diferente reale de caracter nu se traduc decat in actiuni neinteresante; cat timp caracterele sunt embrionare, diferentele sunt si ele lipsite de importanta. Inserarea in sanul romanului a impersonalei dne
Deleanu, a jovialului Iorgu Deleanu, mai mult frate mai mare decat tata, si a lui Herr Direcktor, de confectiune mecanica, pe langa care se alatura si conventionalul Mos Gheorghe, cu testamentul sau romantic, — folositi ca simplu decor, nu aduc o contributie proprie in desfasurarea actiunii romanului din jurul zmeului lui
Danut sau borcanului cu dulceata al Olgutei.
Daca Hotarul nestatornic nu are organizatia, pe care nici nu putea sa o aiba, nici al doilea roman al seriei Medelenilor, Drumuri
(1926), n-o are. Cu toata ascendenta pe care o ia Danut, romanul nu e grupat in jurul lui sau in jurul altui erou, nu e un roman pur psihologic, ci unul de atmosfera, un roman care vrea sa ne evoce un mediu si, ca atare, fatal pulverizat in diferiti eroi si cu actiuni centrifuge. Lirismul disolut al scriitorului se manifesta nu numai sub forma directa si usor sesizabila, ci si prin incapacitatea de a alege, filtra si organiza, incapacitate vizibila aproape la toti scrii torii moldoveni si, deci, specifica. Exuberanta sa exceptionala nu numai ca nu intampina nici o rezistenta si nici un control, dar creste, oarecum, odata cu varsta eroilor sai, caci, daca limbutia lui Danut si a Olgutei, copii, se multumea cu 380 de pagini in primul volum, trecuti la „adolescenta“, ea se rasfata, in al doilea, pe 560 de pagini. Prezentarea prin dialog, adica prezentarea dra matica, este, negresit, la capatul evolutiei literare, dar nu trebuie folosita decat acolo unde e reclamata de necesitate; altcum, cu pretentia realista de a inregistra orice se intampla, ea degenereaza in filmare, si o buna parte a romanului are acest caracter.
Exuberanta scriitorului nu se manifesta numai in forma dia logica a filmului fara cadre fixe, ci si prin abundenta amanuntului, neinfranata de nici o stilizare. Daca, de pilda, activitatea copilariei se cheltuieste in joc, cea mai mare parte a activitatii adolescentei se concentreaza, cu siguranta, in jurul senzualitatii nascande; dar, dupa cum in Hotarul nestatornic jocul trecea de limitele interesu lui estetic, tot asa si in Drumuri senzualitatea sparge cadrele econo miei operei si se transforma intr-un pansenzualism. Considerat ca un fenomen general al adolescentei, erotismul e urmarit cu o complezenta obisnuita numai industriei literare, la toti micii eroi si la toate micile eroine, fireste cu variatiile si degradarile impuse de temperamentul fiecaruia.
Cum unul din caracterele adolescentei culturale mai e si aspiratia spre poezie, legata dealtfel de criza de senzualitate si, cum, mai ales, tanarul Danut se destina literaturii, era de asteptat ca romanul sa abunde si in exces de literaturizare. Toata lumea scrie si discuta literatura; toti isi trimit scrisori frumos si uniform stilizate, dar interminabile; mai ales tanarul Danut, viitorul ro mancier, impinge indiscretia pana a devasta arhivele Medelenilor, dand publicitatii toate caietele de literatura ale lui Ionel Teodo reanu, din prima sa maniera, de jucarii, de mici poeme, notatii impresioniste, amestec de fragezime si de manierism.


Cu tot abuzul de digresiune, Intre vanturi (1927) e mult mai organizat si e strabatut si de un suflu dramatic, care, venit de dincolo de constiinta, trece peste anecdota. Fundamental liric — si in aceasta sta principala rezerva fata de intreaga literatura mede lenista, — nu i se poate, totusi, contesta tanarului scriitor talen tul de a crea in lava entuziasmului viata in toate dimensiunile ei, tipuri individualizate, organice; Olguta, de pilda, are o personali tate definita si descrie o curba a vietii careia, desi neprevazuta, tragica iubire ii adauga un rasunet mai adanc; toate tipurile se cundare, Tonel, Mircea Balmus, Puiu Deleanu, familia Balmus, postuma Fita Elencu, Iorgu Deleanu, vagabondul Vania chiar, au o nota de autenticitate neindoioasa. Prin puterea lui de simpatie, prin cordialitatea expresiei sale si prin acel aer de juvenilitate cu care ii e intovarasita orice manifestatie literara, scriitorul a cucerit spontan masele tinere printr-o contagiune de ordin mai mult so cial. Si lirismul, si poezia naturii din vechea mostenire a sufletu lui moldovean, si scrisul lui „estet“, plin de imagini proaspete, im pregnat de modernism si, deci, intr-un progres evident fata de vechiul samanatorism, i-au ajutat in dezlantuirea acestei contagi uni unice, care, desi fugara, a impus un scriitor de valoare. Activi tatea ulterioara a scriitorului s-a dezvoltat apoi in cadre ce se pu teau prevedea. Lirismul luxuriant, expresia inflorita, metaforica, frageda in amanunt si obositoare in totalitate, constituie inca for ma obisnuita a tuturor romanelor venite mai pe urma cu o abundenta aproape egala cu cea a lui Cezar Petrescu. Moldo venismul teoretic e inca una din axele scriitorului: chiar cand se preface in ura, ca mai toate iubirile, el tot sfarseste prin a fi biruitor.
E povestea lui Andi din Bal mascat, reintors, dupa mari revolte si veleitati de emancipare, la placenta tutelara a Iasilor. Ceea ce pare nou, suparator nou, in mai toate romanele, este tendinta spre senzational, spre fantastic, spre macabru, spre melodramatic, spre figuri exceptionale, maniaci, nebuni, monstri morali, fenomen de romantism prelungit. La aceasta caracterizare participa intreaga atmosfera de dementa din Turnul Milenii, in care eroina e gatuita de tatal ei intr-un moment de nebunie; Fata din Zlataust se abate, la fel, intr-o vegetate inextricabila de mistere sfarsita printr-o crima de dragoste perversa intre femei si innebunirea eroinei, adevarat fenomen teratologic. Si in Golia, aceeasi atmosfera de mister in azilul de batrane intemeiat de familia Golia, careia ii mai supra vietuieste doar un paralitic cocosat; romanul se ispraveste prin impuscarea eroului de catre paraliticul gelos pentru ca-i luase pe fiica-sa cu care avea relatii incestuoase. Ajunge pentru a ne convinge ca scriitorul n-a iesit inca din criza pubertatii literare, irosindu-si marile lui calitati de expresie si de frenezie lirica in opere de inflatie tenebroasa1.
Spiridon Popescu. Ca literatura cu adevarat poporanista, de realism tendentios aplicat vietii rurale, nu se poate cita decat doar literatura lui Spiridon Popescu2.
Lucia Mantu. Literatura Luciei Mantu nu apartine in esenta nici samanatorismului, nici poporanismului; ea e o literatura exclu siv feminina prin observatia amanuntului si izolarea lui in dese nuri fine si cu „acurateta“ caligrafica; literatura de simple notatii de senzatii. Trecand de la notatia miniaturistica, Lucia Mantu ne-a dat si un roman, Cucoana Olimpia (1924), fada productie samana torista, derivata din primele lucrari literare ale lui M. Sadoveanu, cu atmosfera moldoveana, de batrani ce pufaie din lulea si de cucoane ce gospodaresc prin pieti3.
Ludovic Daus. Activitatea poetica si epica a lui Ludovic Daus
(n. 1873) se dezvolta in parte la sfarsitul veacului trecut si chiar cand trece pe versantul nostru, desi apartine romantismului isto ric ce avea sa domine prin samanatorism, nu s-a incadrat ritmu lui literaturii din pricina unei facilitati fara frana artistica (Strabu nii, roman istoric, 1900, Dusmani ai neamului, 1904, Iluzii, 1908).
Printr-o foarte tarzie evolutie, adevaratul punct de plecare a litera turii lui Daus incepe la varsta cand la altii inceteaza de obicei.
Abia cu Draceasca schimbare de piele (1927) se poate inregistra.
1 Ionel Teodoreanu, Ulita copilariei, Ed. Cultura nationala, 1923; La Mede leni, roman; 1. Hotarul nestatornic, Ed. Cartea rom., 1925; 2. Drumuri, idem,
1926; 3. Intre vanturi, idem, 1927; Turnul Milenii; Bal mascat; Fata din Zla taust; Golia; Craciunul de la Silivestri, 1934.
2 Spiridon Popescu, Mos Gheorghe la expozitie, Buc., 1907.
3 Lucia Mantu, Miniaturi, 1923; Cucoana Olimpia, roman, 1924; Umbre chinezesti.
Cazul studiat e, dealtfel, cu totul special si vazut in latura lui ex terioara: transformarea unei femei cinstite intr-o desfranata, nu mai prin faptul cumpararii garderobei unei hetaire celebre.
Fenomenul de sugestie se altoieste, probabil, pe varsta critica a
Zoei Plesea si pe absenteismul conjugal al sotului ei. Scriitorul il vede numai clinic si fara adancire psihologica. De o mult mai mare valoare de realizare e Asfintit de oameni (1932), ce se poate incadra in prelungirea miscarii samanatoriste, prin intrebuintarea unei teme sociale esential samanatorista: inlocuirea vechii clase boieresti, proprietara de pamant, prin vechili, mai ales levantini.
Autorul izbuteste sa ne dea o fresca a vietii provinciale — Botosanii
— solid construita, cu o tehnica realista, onest realizata, si scrisa, in sfarsit, fara o retorica romantioasa. Progresul se afirma apoi categoric in ultimul roman, O jumatate de om (1937), povestea unui tanar provincial descalecat in Bucuresti, ca si eroul din Tru badurul lui Delavrancea, pentru a-si face cariera. Traian Belciu e un veleitar, adica o jumatate de om, si tot ce face se injumatateste de la sine. Romanul ne da fresca acestei vieti vazute in amanunte minime, in care, totdeauna pe punctul de a izbuti (fara a i se vedea bine calitatile ce-l impuneau unor succese ce-l depaseau), cade alaturi invins. In timpul neutralitatii, inflacarat pentru actiunea nationala, se lasa totusi implicat in intrigile conruptiei germane, dupa cum, plin de delir patriotic, se lasa incurcat chiar de la inceputul razboiului intr-o incercare de dezertare a soldatilor lui si sfarseste, fara sa o fi meritat, inaintea plutonului de executie.
Intregul roman e scris intr-un stil trepidant, nervos, vibrant, care salveaza cronica politica a neutralitatii si a razboiului; tradus in fapte, in episoade, ii lipseste romanului doar acel fundal al anali zei psihologice, unul din caracterele literaturii moderne.
I. Dongorozi. Literatura din primele volume ale lui I. Dongo rozi (n. 1894) (Filimon Hancu, Povestirile lui Costache Stupcanu,
Cum s-a despartit Tanti Veronica, Socoteli gresite etc.) reprezinta, fara sa stim dealtfel originea regionala a scriitorului, o forma agre siva a samanatorismului moldovean, in latura sa patriarhala pro vinciala si prolixa; anecdotica marunta, coplesita de o excrescenta adipoasa de amanunte copios dezvoltate, cu tabiet si cu vaga poezie derivata din epica lui Mihail Sadoveanu, cu inflorituri lexi cale. Dar inca in aceste volume de samanatorism minor se distin gea o nota de umor si o cautare de situatii comice (A deraiat un expres, Furtuna trecatoare etc.), nu mai putin pletorica, dar totusi reala. In celelalte volume (Pacostea, Examen de bacalaureat, Monu mentul eroilor etc.), nota umoristica se accentueaza. Simtul lui artistic n-a sporit atat incat sa-l dezbare de invaziunea amanun tului parazitar si de caracterul de exageratie continua; puterea de comunicare s-a intarit insa. Umorul luneca cele mai adesea in satira si, din nefericire, in sarja politica sau numai sociala; nevero similul situatiilor, caracterelor, cu toata vioiciunea tonului, a dia logului, in mare progres fata de modul static al primelor povestiri, zadarniceste insa aerul de credibilitate de care are nevoie orice opera de arta.
Sandu Teleajen. Desi probabil de pe valea Teleajenului, prin faptul moldovenizarii lui totale, il trecem si pe Sandu Teleajen
(St. Morcovescu, artist la Teatrul National din Iasi) la epica moldo veana. Povestile lui Hancu Ion (1925) sunt chiar un fel de recru descenta agresiva a samanatorismului patriarhal, cu ton de duiosie lacrimoasa si exageratii lexicale si fonetice. Romanele de mai tarziu, Porunca inimii (1933), dar, mai ales, Drumul dragostei
(1934) si Turnuri in apa (1935), desi cu un mare progres fata de primele incercari (se adauga si Casa cu muscate albe, 1925) apartin tot categoriei povestirii moldovenesti, nostalgice, sentimentale, melancolice. In Drumul dragostei, cazul studiat e inhibitia sexua la a unui barbat din cauza unei mari deceptii amoroase din tinerete. Respins de Nuta, Corneliu e reeducat sexual mult mai tarziu de aceeasi Nuta, lunecata de mult in pragul prostitutiei.
Povestirea se desfasoara intr-o exuberanta de scene senzuale, cu vioiciune si interes, dealtfel, desi cu exces, si cu episoade inutile, cum ar fi cel al razboiului, — totul, moldoveneste, fara analiza psihologica, fara epic real, ci liric, evocativ.
Al. Lascarov-Moldovanu. Literatura lui AI. Lascarov-Moldo vanu e o literatura samanatorista intarziata, ce purcede din Sado veanu, fara marile lui insusiri, cu ragazuri si lungimi de om care are inaintea sa eternitatea, cu sfatosenie moldoveana, lipsita de nerv si concentrare, cu poezie exterioara a naturii, cu sentimenta lism fata de toate nimicurile, cu farame mici de fapte in cadre mari, cu duiosie continua si cu umor aproximativ, cu o atmosfera de patriarhalitate, intr-o limba traganata, matasoasa si lipsita de noutate. Toate acestea se scurg in panza domoala a unei povestiri somnolente si duioase si se pot accepta; cand insa scriitorul voieste sa-si caracterizeze eroii prin vorba si mai ales in tonul satirei, atunci lipsa continutului psihologic sparge pojghita artificiala a vorbelor. In lucrarile din urma tendinta morala si chiar religioasa se accentueaza in asa masura, incat creatia artistica trece in al doilea plan1.
G. M. Vladescu. In afara de schitele umoristice ale inceputu lui, ce nu reusisera sa-i rotunjeasca o nota diferentiala, G. M.
Vladescu ne-a surprins acum in urma cu trei romane: Menuetul
(1933), Moartea fratelui meu (1934), Republica disperatilor (1935), din care Menuetul e mai armonios, intrucat romantismul si senti mentalismul, de esenta moldoveana, nota fundamentala a tempe ramentului scriitorului, convin mai bine evocarii patetice a iubirii filiale si materne. Zugravirea dragostei de frate dintre Lucia si
1 Al. Lascarov-Moldovanu, Zile de campanie, 1913; Povestirile lui Spulber,
1921; Hotare si singuratati, 1922; In gradina lui Nas Musat, 1926; Domnul
Presedinte, 1928; Inseninare; Cohortele mortii; Nopti de Moldova; Casa din padure; Biserica naruita; Mamina.
Nicu din Moartea fratelui meu se complica insa, din nefericire, cu prea multe crime, intr-un paralelism factice si cu patetism exage rat de melodrama — desi suflul de duiosie, de amaraciune, de labilitate se mentine si aici puternic, ca si in primul roman. Ele mentul realist si indemanarea de caracterizare tipica evidente aici, se dezvolta si mai mult in Republica disperatilor (sic), primul ro man dintr-o serie. De data aceasta scriitorul studiaza un caz de constiinta: convingerea judecatorului de instructie Tataru (si prin indemnurile ziaristului Caus si printr-o experienta proprie) ca justitia pe care o imparte nu are a face cu dreptatea si umani tatea; de aici, retragerea lui din magistratura. Cartea se valorifi ca tot prin elementul realist al descriptiei unor medii (cercul de prieteni din Republica disperatilor), al schitarii unor tipuri — dar sufera prin lipsa de compozitie bine cunoscuta la scriitorii moldo veni. In tot, opera de povestitor ce se largeste.
Victor Ion Popa. Nu credem sa ne inselam recunoscand in Vic tor Ion Popa unul din ultimii povestitori samanatoristi moldoveni de talent. In Velerim si Veler Doamne (1934) si in Sfarleaza cu fofeaza (1936) gasim cele mai autentice calitati ale acestei rase de povestitori: lirism discret, dar continuu, cunoastere adanca a sufletului taranesc (chiar cand el se avanta, ca Tudor Mandrut, spre zari necunoscute), sfatosenie molcoma, meliflua, ruralism mai mult idilic, folclorism strict artistic, fluenta si puritate verbala; tot ce poate incanta o ureche deprinsa cu ritmul si o minte putin cam adormita. In schimb si defectele rasei: lipsa de nerv, de vioi ciune, crancena inflatie si a amanuntelor nesemnificative si a unei incantatii verbale fara odihna, neputinta restrangerii la esential.
T. C. Stan. In cele doua romane, Cei sapte frati siamezi (1934),
Eu, Tina si Adam (1935), T. C. Stan se afirma ca un romancier din linia lui Cezar Petrescu (de pilda, viziunea Bucurestilor din
Calea Victoriei), cu o revarsare de sfatosie moldoveneasca actuali zata prin punerea ziaristica a problemelor curente, inadaptarea, comunismul, garda de fier, somajul intelectualilor etc. — (dealt fel, ca si in Cezar Petrescu), cu discutii interminabile, cu reflexe din viata boema si inca fara frana unei discipline artistice.
Din literatura tanara, destul de bogata in reziduuri samana toriste, mai amintim pe :
Mihail Serban. Locurile falticenene, intrate in literatura prin
Ion Creanga, Nicu Gane, M. Sadoveanu, Ion Dragoslav, N. N. Beldi ceanu, Vasile Savel, E. Lovinescu, si-au castigat un nou evocator in tanarul Mihail Serban, autorul mai multor nuvele si a doua romane, Idoli de lut (1935) si Infirmii (1936), cu aspecte provin ciale, ale vietii umile, in ton liric; ultimul contine un material uman bogat, aruncat cu risipa de tanar ce nu-si face rezerve; progresul trebuie sa se implineasca in sensul psihologizarii acestui material.
Memorialistica. Memorialistica este o specie ce se integreaza in literatura moldoveana. Desi s-ar parea ca tasneste din actuali tate, din prezent, ea iese, in realitate, din trecut, fie pentru a-l reactualiza, fie din nevoia de a trai in amintire, din incapacitatea acomodarii cu prezentul. In acest sens, ea e o forma de paseism, de dragoste de trecut, de lirism esential, de refulare a tuturor fapte lor, cat de recente, in timp, pentru a le putea invalui apoi in poe zia amintirii si a regretului dupa ce a fost si nu va mai fi nicioda ta, dand acea nota specific moldoveneasca de duiosie fata de ire versibil, prezent la Ion Neculce, la Negruzzi, Creanga, Nicu Gane,
Hogas, Sadoveanu — intr-un fel tot memorialisti lirici...
Pentru a face dovada incadrarii memorialisticii in insasi „psi hea“ moldoveneasca nu e nevoie sa mergem pana la seria stralu cita a cronicarilor moldoveni din veacul al XVII-lea, caci a





Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite