Nechifor Lipan este prezentat in mod retrospectiv, chipul lui inchegandu-se din amintirile Vitoriei ori ale oamenilor care l-au cunoscut. m8p18po
La gandurile femeii, infatisarea fizica a celui dus se leaga de momentele vietii lor comune: „La mustata aceea neagra si la ochii aceia cu sprancene aplecate si la toata infatisarea lui indesata si spatoasa, Vitoria se uita ascutit si cu indarjire, caci era dragostea ei de douazeci si mai bine de ani”.
Pe masura ce timpul trece, imaginea concreta se indeparteaza, iar obrazul intors cu fata catre apus, sugereaza moartea: „Incerca sa-l opreasca pe Lipan si sa-i intoarca spre ea obrazul , ca sa i-l ceteasca. El era insa tot mai in fund. Peste el se revarsau ape de primavara”.
Pentru cei care l-au vazut in mod fugar, Nechifor este omul cu caciula brumarie, darnic si vesel, dar mai ales, neinfricat si hotarat: „Dar omul acela zecea ca se duce noaptea; ca se bucura sa umble pe luna. De oamenii rai spunea ca nu-i pasa; are pentru dansii pistoale incarcate in desagi”.

Pentru Vitoria, Nechifor este omul caruia „nu-i putea sta nimeni impotriva”. Intr-o noapte, cand cei doi soti se intorceau de la Piatra Neamt, niste hoti i-au atacat cerandu-le banii. Fara sa se infricoseze, Nechifor i-a infruntat, intr-o scena care ii confera dimensiunile unui personaj de balada:
„Numai si-a lepadat din cap caciula, si-a scuturat pletele si-a inhatat baltagul. Atata a strigat: Mai slabanogilor, eu pe voi va palesc in numele tatalui si va pravalesc cu piciorul in rapa. Aceia au ferit pe niste ciritei si s-au dus”.
In antiteza cu imaginea hiperbolica a lui Nechifor, hotii apar minimalizati, slabi marunti si inspaimantati, disparand in noapte.