r4i15ic
Atat Marin Preda cat si Liviu Rebreanu sunt cunoscuti in lumea intreaga prin operele lor, insa prin aceste doua mari capodopere (cum au fost numite de critici literari) au ajutat literatura romana sa faca un pas in dezvoltarea ei.
Este prima capodopera in creatia lui Liviu Rebreanu si un punct de referinta in evolutia romanului romanesc. Eugen Lovinescu considera romanul o adevarata revolutie fata de: lirismul samanatorist, eticismul ardelean, atitudinea poporanista. Elita criticii literare a vazut in acest roman o capodopera de rascruce in reflectarea satului si a taranului roman. Intr-adevar, romanul aduce o imagine noua, autentica, obiectiva asupra realitatii rurale, respingand orice intentie de idilizare, de infrumusetare. Pe cand debutul extraordinar al lui Marin Preda ("Intalnirea din pamanturi" -1948) nu l-a impus, pe cat era de asteptat, ca prozator, poate si din prejudecata ca un volum de nuvele nu poate consacra un mare scriitor. Abia aparitia "Morometilor" (vol. I 1955) a atras atentia asupra dimensiunii talentului sau si a noutatilor pe care o reprezenta formula sa epica. Romanul a fost intampinat favorabil si nici mai tarziu interesul criticii nu a scazut. S-a pronuntat destul de repede cuvantul "capodopera" si de aici inainte toate scrierile prozatorului au avut de infruntat comparatia cu acest model. Cand in 1967, dupa o lunga gestatie, apare volumul al II-lea, critica nu mai arata acelasi entuziasm. Se aud glasuri care cearta pe autor pentru ideea de a continua o carte intrata deja in constiinta publicului. Indignarea nu este prin nimic justificata, "Morometii" II este in unele aspecte mai dens, mai profund decat primul, insa puterea prejudecatii e mare. La acest punct si spiritele critice care s-au obisnuit cu un stil si o tipologie accepta cu greu aceeasi tipologie vazuta dintr-un unghi diferit si tratata cu alta metoda epica. Cele 2 parti formeaza totusi o unitate, ele se sustin si se lumineaza reciproc, impunand o tipologie necunoscuta pana la Marin Preda in proza romaneasca. Intaiul volum este in intregime concentrat asupra unui singur personaj, intriga desfasurare epica este subordonata lui Ilie Moromete. Cartea este scrisa intr-un stil pe alocuri ironic, personajele au timp sa gandeasca si sa se exprime, gesturile lor sunt libere, existenta in orice caz nu-i terorizeaza. Spatiul este intins, viata nu-i tulburata de intamplari care sa precipite un ritm vechi, calm, de existenta.
Cele doua romane pornesc de la fapte reale petrecute pe fundalul mediului rural daca in romanul Ion Liviu Rebreanu a pornit in scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a transfigurat in opera sa. In articolul Marturisiri romancierul vorbeste amanuntit despre geneza romanului sau.
In primul rand romancierul marturiseste ca a fost impresionat de o scena surprinsa la hotarul satului Prislop, cand un taran s-a aplecat si a sarutat pamantul ca pe o ibovnica. Scena i s-a intiparit in minte, l-a uimit, l-a obsedat si a fost fixata in desfasurarea epica a romanului.
Liviu Rebreanu a retinut o intamplare petrecuta in sat: un taran intarit si-a batut unica fiica, Rodovica, pentru ca a gresit cu cel mai becisnic flacau din sat. Daca fata ar fi gresit cu un baiat instarit, taranul ar fi gasit mijlocul sa impace lucrurile. Asa insa rusinea lui era mai amara pentru ca trebuia sa se incrusceasca, fruntas, cu pleaba satului si sa dea o zestre buna unui prapadit de flacau, care nu iubea pamantul. Intamplarea Rodovicai va constitui pentru inceput subiectul nuvelei Rusinea.
Tot in zilele respective Liviu Rebreanu a stat de vorba cu un flacau din vecini, voinic, harnic, dar foarte sarac, Ion Pop al Glanetasului. Din discutiile cu acest flacau se simtea o dragoste pentru pamant aproape bolnaviceasca. Pronunta cuvantul pamant cu atata sete, cu atata lacomie si pasiune, parca ar fi fost vorba despre o fiinta vie si adorata.
Combinand aceste date, imaginand scene, gesturi, dialoguri, Liviu Rebreanu a trecut la elaborarea romanului. El isi propune sa reprezinte prin Ion al Glanetasului pasiunea organica a taranului roman pentru pamantul pe care s-a nascut, pe care traieste si moare. Ion este un roman realist de observatie sociala. Romanul are o structura complexa: urmarind destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu traditiile si obicieiurile sale. Inca din acest roman Liviu Rebreanu este adeptul constructiei sferice: romanul incepe si se sfarseste cu aceeasi imagine. Drumul care duce spre Pripas este in acelasi timp drumul de la realitatea vietii la fictiunea operei artistice; aceeasi omagine de la sfasitul romanului ne readuce din lumea romanului in realitatea concreta: Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta, cand in stanga, pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece raul peste podul batran de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bargaului. a…i
Romanul lui Marin Preda ne prezinta fapte de viata a unei familii sau povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, mai precis din satul teleormanean Silistea-Gumesti, care cunoaste de-a lungul unui sfert de secol, o adanca si simbolica destramare. Sufletul rural este acolo rudimentar, obsedat de acumulare in ordine materiala si numai dupa ce acest proces s-a incheiat, el poate sa auda si alte glasuri ce vin din interiorul lui.Spre deosebire de inaintasi, care au vazut satul din Campia Dunarii zbuciumat, angajat in actiuni disperate, Marin Preda descrie, in primul volum din Morometii un sat in care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile rasturnari si unde nu clocoteste razvratirea. Traiul populatiei din Silistea-Gumesti nu e usor deloc, decat pentru cateva familii instarite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici, Balosu sau Iocan, dar nici peste masura de amarat nu este. Ii apasa pe multi impozitele, fonciirea si alte neajunsuri dar ele pot fi inca suportate de oameni, care se aduna cu placere duminica, la taifas, in poiana lui Iocan unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajandu-se in adevarate dueluri ale inteligentei. Silistea-Gumesti este o comuna mare, cu doua biserici, o scoala cu patru sute cincizeci de elevi incrisi si vreo sapte invatatori. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai restranse ale taranilor si mosia Maricica, vegheata cu strasnicie de un paznic. Afara de bogatasii satului, care au casa mari, taranii ceilalti vietuiesc in case cu doua sau trei camere si chiar in bordeieMarin Preda inlatura imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, miscat mai mult de instincte, si face din taranii sai indivizi cu o viata psihica normala, apti prin aceasta de a deveni eroi de proza moderna. Sub influenta probabil si a romanului american (Steinbeck, Faulkner) Preda prezinta niste tarani inteligenti si ironici, complecsi ca stare morala, in masura prin aceasta sa-si reprezinte si sa traiasca in modul lor caracteristic marile drame ale existentei.
Daca Actiunea romanului Ion se petrece in lumea satului ardelean de la in-ceputul secolului al XX-lea , in satul Pripas, in romanul Morometii satul e infatisat cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, intr-o perioada in care timpul era „foarte rabdator cu oamenii”.
Romanul Ion este structurat in doua parti sugestive(“Glasul paman-tului” si“Glasul iubirii”),capitolele au titluri-sinteza(“Inceputul”,“Hora ”,“Nunta”,“Nasterea” etc).Actiunea se organizeaza,totusi ,in jurul unei figuri centrale , al unui erou frust si voluntar , al lui Ion. Pe cand romanul Morometii este structurat in 2 parti(volume), primul volum are 3 parti iar al doilea volum are 5 parti.
In romanul lui Marin Preda ne este descris un sat din Campia Dunarii situat in sudul tarii, in romanul lui Liviu Rebreanu ne este descris tot un sat dar nu din Campia Dunarii ca din Transilvania. In satul lui Liviu Rebreanu este pus mai mult accent pe obiceiurile sitraditiile lui Se constituie treptat din prezentarea satului si a taranilor, a problemelor, care-i framanta indeosebi problema pamantului; prezentarea obiceiurilor si a traditiilor legate de momentele fundamentale ale vietii: nasterea, nunta, inmormantarea; prezentarea vietii intelectualitatii ardelene si a problemei nationale. Romanul Ion incepe cu descrierea horei, scena antologica prin care autorul realizeaza mai multe obiective: prezentarea unui joc popular specific zonei, somesana, si introducerea treptata a personajelor si sugerarea viitoarelor conflicte. Obiectivul romancierului inregistreaza pe rand lautarii, care canta sub sopron, ritmul indracit al somesanei, gesturile flacailor, care isi ciocnesc cizmele: Zecile de perechi bat Somesana cu atata pasiune, ca potcoavele flacailor scapara scantei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se invaltoreste, se aseaza in starturi groase pe fetele brazdate de sudoare, luminate de oboseala si de multumire. Cu cat Briceag iuteste cantecul, cu atat flacaii se indarjesc, isi infloresc jocul, trec fetele pe subt mana, le dau drumul sa se invarteasca singure, topaie pe loc ridicand talpile, isi ciocnesc zgomotos calcaiele, isi pleznesc tureacii cizmelor cu palmele nadusite…
In continuare obiectivul romancierului inregistreaza grupul fetelor nepoftite la joc, al babelor care-si admira odraslele si al copiilor, care pandesc poalele fetelor. Scena este semnificativa si pentru realitatea adanc diferentiata a satului. Astfel intr-un grup sta primarul Stefan Hotnog, un chiabur cu burta umflata, si cativa batrani fruntasi: Pe-alaturi, ca un caine la usa bucatariei, trage cu urechea Alexandru Glanetasu, dornic sa se amestece in vorba, stiindu-se totusi sa se vare intre bogatasi.
Lipsesc si reprezentantii intelectualitatii ardelene: familia invatatorului Herdelea si preotul Belciug. Acestia respecta petrecerea taranilor, dar nu se amesteca printre ei. Astfel Maria Herdelea era fata de taran de pe la Monor, dar fiindca umblase totdeauna in straie nemtesti si mai ales ca s-a maritat cu un invatator -; se simtea mult deasupra norodului si avea o mila cam dispretuitoare pentru tot ce e taranesc.
Pe cand in romanul Morometii lui Marin Preda ne este descrisa un punct de intalnire dar nu hora cum ne este prezente in Ion ca Poiana lui Iocan. La fel ca toti satenii, in afara unor familii mai instarite ca cea a lui Aristide, Cotelici, Balosu, si familia Moromete nu are trai foarte usor, ei, in special parintii, fiind apasati de multe impozite, foncirea si alte neajunsuri dar ele pot fi inca suportate de capul familiei care se aduna cu placere duminica, la taifas, in „poiana lui Iocan” unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajandu-se in adevarate dueluri ale inteligentei. Ilie Moromete stapaneste absolut peste o familie a carei gospodarie pare solida si grija conducatorului ei este s-o mentina intacta. E pentru intaia oara cand in literatura romana taranul nu este stapanit de ideea de a avea pamant, ca sansa a fericirii sale, ci de a si-l pastra nu doar de al avea cum ne este prezentat in romanul Ion.
Tema centrala in Morometii ar fi, din acest punct de vedere, libertatea morala in lupta cu fatalitatile istorice. Ea este anuntata de prozator intr-o forma liniara, programatica, "In campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari." Ceea ce urmeaza in roman contrazice aceasta imagine. Timpul este viclean, rabdarea nu este decat o forma de acumulare pentru o noua criza. La sfarsit, cand drama este narata si, prin ea, imaginea vietii linistite este spulberata, prozatorul revine asupra notatiei de la inceput: "Timpul nu mai avea rabdare". Este una dintre multele 'imagini ale simetriei' in literatura lui Marin Preda. Aceasta vrea sa dea o idee despre rotatia procesuala a vietii dupa o lege statornica si misterioasa care actioneaza si in natura. Pe cand romanul Ion are ca tema centrala dorinta da imbogatire a personajului principal Ion.
Subiectul are o intriga simpla si banala. Ion Pop al Glanetasului doreste pamantul cu o patima ce-i mistuie fiinta( in romanul Ion) iar in romanul Morometii subiectul urmareste destinul familiei Moromete.
Amandoua romanele se bazeaza pe niste scene centrale in care ne sunt prezentate fapte de viata ale personajelor, in romanul Ion: scena Horei care a fost prezentata mai sus scena nuntii. Nunta tine trei zile. In prima zi alaiul porneste cu carute spre Jidovita. In frunte merg calaretii, care pocnesc din pistoale. In prima caruta sunt lautarii, apoi o caruta cu mirii si cu drustele si o brisca cu nasii. Intr-o alta caruta sunt parintii mirilor, apoi altele incarcate cu flacai si fete.
Nunta incepe la socrul mic si continua la socrul mare. Imaginea ospatului este autentica, alcatuita din urarilr si chiuiturile tinerilor, din versurile starostelui, din jocul miresei; ziua a treia ospatul se muta la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmata cu atata amar de vite si de galite ca de abia incapeau in ograda Glanetasului…. Mai apoi scena inmormantari. La inmormantarea Anei, la prohod, participa tot satul. Romancierul fixeaza si aici toate elementele esentiale: praporii fluturau alene in adierea de primavara… tamaie si aducea in schimb valuri de miros dulce de flori de mar… preotul Belciug mormaia pe nas cantecele de inmormantere si scutura mereu cadelnita.
Foarte bun psiholog, Liviu Rebleanu surprinde gesturile, comportamentele personajelor si mai ales psihologia personajului principal. In mintea acestuia se amesteca imaginea moartei, cu aceea a copilului si cu imaginea iubitei. Cu deosebita arta romancierul surprinde spaima de a nu pierde pamantul, care se strecoara treptat in sufletul lui Ion.
Dupa inmormantarea Anei se fac pomenii bogate. Aceste elemente se imbogatesc cu altele, prilejuite de imormantarea lui Ion. Si aici participa tot satul. Preotul Belciug tine o cuvantare funebra, care il impresioneaza pe cei prezenti. Autorul este atent la reactiilöe participantilor si mai ales a parintilor: Pe urma Ion fu coborat in pamantul care i-a fost prea drag, si oamenii au venit pe rand sa-i arunce cate o mana de lut umed care rabufnea greu si trist pe scandurile odihnei de veci…
Dupa inmormantare Glanetasu a facut pomeni bogate pentru sufletul lui Ion si scena cositului,a sarutarii pamantului memorabile,se adauga celor dinainte,alcatuind prin Ion o fiinta generica si mareata : "Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului,ca o chemare coplesindu-l.Se simtea mic si slab,cat un vierme pe care-l calci in picioare,sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place."Dar totodata nunta, inmormantarea, hora fac parte din obiceiurile satului Pripas.
In romanul Morometii apare o scena importanta , cea a cinei, in care descriindu-se pozitiile la masa se arata statutul fiecaruia in cadrul familiei. Astfel modul in care sunt asezati la masa sugereaza si anticipeaza viitoarele conflicte care vor determina destramarea familiei. Mama impreuna cu fetele stateau in partea dinspre vatra, sugerandu-se astfel faptul ca ele asigurau buna desfasurare a cinei. Locul lui Niculaie denota faptul ca este neglijat de familie, iar cei trei baieti, Paraschiv, Nila si Achim au o pozitie centrifuga, semn al dorintei lor de a parasi casa parinteasca, atrasi de mirajul unei alte lumi. Pe cel mai inalt loc din jurul mesei statea Moromete, acest lucru reliefand autoritatea lui paterna. Scena cinei de o mare simplitate pare a fi un ecou peste milenii al ceremonialului familiei gentilice care si-a conservat intr-o forma aproape intacta structura , dar nu si mentalitatea. O alt situatie semnificativa este si perioada secerisului. Prin acest eveniment ni se arata ordinea cu care Ilie Moromete si-a oranduit copii, fiecare avand bucata sa de secerat, pe care trebuia sa o termine intr-o anumita perioada de timp. Pentru Niculaie acest an reprezinta initierea sa in tainele secerisului, el mergand pentru prima oara cu familia la secerat. O alta scena este scena din poiana lui Iocan, acolo fiind ca punct de intalnire fieraria,fieraria fiind locul pentru ascutitul secerilor dar si loc de barfa sau de politica, totodata acolo Ilie Moromete isi face impresie in sat. Urmatoarea scena este scena foncirii in care Jupuitu ajunge cu perceperea taelor si pe la Ilie, care nu-i prea da importanta Jupuitului. Inca o scena este taierea salcamului in care Ilie stiind ca nu este singurul propietar al salcamului, il taie si il vinde pentru a-si plati taxele lui Jupuitu. Scena confruntarii finale este magistral construita. Stapanirea de sine este arma lui Moromete. Pana in ultima clipa el spera sa-si poata recapata fii porniti pe o cale gresita. Cand acestia, pierzandu-si rabdarea, se revolta pe fata impotriva tatalui, sparg lada si batjocoresc casa in care crescusera, batranul taran vorbeste cu glas bland si sfios, isi cearta nevasta, cere un foc baiatului cel mic, loveste obrazul fetei care vocifereaza si se roaga linistit si senin de fiii care nu vor sa-l mai asculte. Dupa aceasta pregatire inceata, izbucnirea este teribila: Moromete ridica parul si loveste fara crutare, glasul lui devenind un urlet:
"-Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce esti!"
Corectiunea si discursul nu au nici un efect. Paraschiv si Nila sparg lada de zestre a fetelor, iau bani si covoarele si fug cu caii, amenintand cu o razbunare si mai mare.
In finalul romanului Ion, Ion moare implinindu-si visul de a avea pamant dar lasand in urma faptele unui ucigas. Pe cand in finalul romanulul Morometii personajul principal nu moare.
In centrul romanului sta destinul personajului principal, Ion. In aprecierea acestui personaj trebuie evitat un punct de vedere exclusivist: absolvirea sau condamnarea totala. In realitate Ion este un personaj complex cu lumini si umbre, a carui suflet are parti greu de inteles si de explicat. Complexitatea personajului rezulta din sfasierea dramatica sub impulsul unor solicitari simultane si contrare: glasul pamantului si glasul iubirii.
Departe de a fi un primitiv, un instinctual, Ion traieste o drama deplin motivata social si psihologic. Inca de mic el isi da seama ca traieste intr-o lume in care pamantul reprezinta totul: el conditioneaza pazitia sociala si relatia dintre oameni. In aceasta lume oricat de inzestrat ar fi omul el nu este apreciat dupa calitatile sale, ci dupa holdele de pamant pe care le are. Pamantul este deci garantia unei vieti indestulate si fericite. Asadar nu este vorba in cazul lui Ion de o sete atavica de pamant, ci de o dorinta fierbinte de a trai altfel.
Ion nu este un posedat al posesivunii, ci un om, care doreste sa-si schimbe viata intr-o lume, care nu-i ofera prea multe sanse. Astfel la inceput el isi lucreaza cu harnicie si indarjire pamantul putin si neroditor. Munca sa este insa fara rezultat; Ion se simte umilit de ceilalti. Cearta cu Vasile Baciu, bataia cu George, mustrarile preotului, reprosurile mamei, ca trage la saracie amplifica zbuciumul personajului. Pentru Ion pamantul inseamna mai mult decat stapanirea unui teren intins, inseamna demnitate, inseamna dorinta de a intra in rand cu oamenii. Singura solutie de a ajunge la pamant oferita de lumea in care traieste este casatoria cu o fata bogata. Cum Vasile Baciu nu i-ar fi dat fata de bunavoie, Ion se decide sa o seduca pe Ana. Setea de pamant intalneste in sufletul lui Ion o rezistenta puternica pentru ca Ion nu se hotareste usor sa o ia pe Ana de nevasta. Neputinta de a-si schimba viata il determina sa aleaga aceasta solutie. Defapt in vremea respectiva multi tineri saraci se insurau pentru avere cu fete bogate.
Romancierul insista asupra setei de pamant a personajului; aceasta manifesta fata de pamant un fel de adoratie patimasa: Cu o privire setoasa, Ion cuprinse tot locul, cantarindu-l. Simtea o placere atat de mare vazandu-si pamantul, incat ii venea sa cada in genunchi si sa-l imbratisze. I se parea mai frumos, pentru ca era al lui. Iarba deasa, groasa, presarata cu trifoi, unduia ostenita de racorea diminetii. Nu se putu stapani. Rupse un smoc de fire si le mototoli incet in palme.
In fata holdelor de pamant Ion se simte coplesit; are sentimentul nimiciniei: Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-i. Se simti mic si slab, cat un vierme pe care-l calci in picioare sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place. Suspina prelung, umilit si infricosat in fata uriasului: Cat pamant, Doamne!
Setea de pamant l-a stapanit pe Ion inca din copilarie: Totusi in fundul inimii lui rodea ca un cariu parerea de rau ca din atata hotar el nu stapaneste decat doua-trei crampeie, pe cand toata fiinta lui arde de dorul de-a avea pamant mult, mult, cat mai mult … Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. Vesnic a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa: „trebuie sa aiba pamant mult, trebuie !” De pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama.
Din momentul in care Ion se hotareste sa o ia pe Ana, el dovedeste o viclenie si o tenacitate calculata. Asistam la o adevarata inscenare erotica: joaca la hora, o cheama la poarta, o ignora cateva zile, o seduce si o paraseste. Daca pana la un punct el poate fi inteles in zbaterea sa pentru pamant, tratamentul inuman fata de Ana este aproape inexplicabil. Lacomia nemasurata a personajului reiese din certurile cu Vasile Baciu caruia ii ia tot pamantul.
Dupa ce obtine pamanturile, Ion se schimba. El dobandeste constiinta noii sale pozitii in lumea satului in ochi avea o lumina mandra, de biruitor, era plin de sine insusi, pe ulita umbla cu pasi mari si cu genunchii indoiti, vorbea mai apasat cu oamenii si vesnic numai de pamant si avere.
O scena semnificativa este aceea cand Ion, ametit de fericire se apleaca si-si saruta pamantul:
Acuma, stapan al tuturor pamanturilor, ravnea sa le vaza, sa le mangaie ca pe niste ibovnice credincioase. … Dragostea lui avea nevoie de inima mosiei. Dorea sa simta lutul sub picioare, sa i se agate de opinci, sa-i soarba mirosul, sa-si umple ochii de culoarea lui imbatatoare…
Sufletul ii era patruns de fericire. Parca nu mai ravnea nimic si nici nu mai era nimic in lume afara de fericirea lui. Pamantul se inchina in fata lui, tot pamantul… Si tot era al lui, numai al lui acuma…
Se opri in mijlocul delnitei. Lutul negru, lipicios ii tintuia picioarele, ingreunandu-le, atragandu-l ca bratele unei iubite patimase. Ii radeau ochii, iar fata toata ii era scaldata intr-o sudoare calda de patima. Il cuprinse o pofta salbatica sa imbratiseze huma, sa o crampoteasca in sarutari. Intinse mainile spre brazdele drepte, zgrunturoase si umede. Mirosul acru, proaspat si roditor ii aprindea sangele.
Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosata. Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu. Sorbi mirosul, frecandu-si palmele.
Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate pe pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor…
Se ridica deodata rusinat si se uita imprejur sa nu-l fi vazut cineva. Fata insa ii zambea de o placere nesfarsita.
Isi incrucisa bratele pe piept si-si linse buzele simtind neancetat atingerea rece si dulceata amara a pamantului. Satul, in vale, departe, parea un cuib de pasari ascuns in vagauna de frica uliului.
Stapanirea pamantului ii da lui Ion senimentul puterii: Se vedea acum mare si puternic ca un urias din basme care a biruit, in lupte grele, o ceata de balauri ingrozitori.
Isi infipse mai bine picioarele in pamant, ca si cand ar fi vrut sa potoleasca cele din urma zvarcoliri ale unui dusman doborat. Si pamantul parca se clatina, se inchina in fata lui…
Dupa casatorie trasaturile isi pierd treptat omenescul. In epoca respectiva si alti tineri s-au casatorit cu fete bogate fara sa iubeasca dar s-au resemnat si si-au cinstit familiile (Vasile Baciu). Abia dupa nunta Ion isi da seama ca odata cu pogoanele de pamant primeste si uratica satului.
El manifesta fata de Ana o cruzime si o brutalitate greu de inteles. Atitudinea sa inumana, certurile, bataile, vorbele grele, determina siniciderea Anei. Moartea Anei il surprinde, dar nu il schimba.
Groaza declansata de moartea Anei tine doar o clipa pentru ca gandul lui Ion se indreapta imediat la copil, ca singurul mostenitor al averii socrului sau. Nici moartea Anei, nici a copilului nu-l impresoineaza prea mult, decat in masura in care pamanturile lui Vasile Baciu depindeau de acestia.
Treptat Ion isi da seama ca fericirea nu sta in pogoanele de pamant si in sufletul sau se simte din nou glasul iubirii pentru Florica.
In finalul romanului Ion moare ucis de Geroge, deci printr-o moarte violenta care-i apare ca o pedeapsa pentru ca a vrut prea mult, pentru ca nu s-a stiut opri la timp.

Unul dintre cele mai fascinante personaje din literature noastra .Obiect al unei bogate literaturi critice ,destinul lui Ilie Moromete ilustreaza o “tema fundamentale”,care l-a preocupat indelung pe prozator :disparitia clasei taranesti.A interpreta evolutia sa din perspective “caracterului universal al experientei taranesti “ inseamna al situa intr-o tesatura mai complicate de determinari ;categoric mai relevanta decat interpretarea pur factoriala .
Caracter puteric ,natura complexa ,inteligenta iesita din comun ,Ilie Moromete (al carui prototip este Tudor Calausu ,tatal autorului )”simbolizeaza lumea taraneasca in valorile ei durabile”.Comentatorii romanului au remarcat spiritual independent al personajului ,ironia ,darul de a descoperi dimensiunile inedited ale lucrurilor .Exista o lume in care personajul se lupta cu alde Tudor Balosu ,Jupuitul sau Aristide ca sa isi achite datoriile ,sa-si pastreza independenta materiala ,dar si o alta lume ,nevazuta ,la care foarte putini au acces ,in care darul sau de povestitor ,calmul,perspicacitatea ,omenia ,il situeaza in centrul tuturor .Timpul interior ,masura unei ecuatii alcatuite cu migala de Ilie Moromete ,trebuie sa ramana multa vreme sursa de bucurii profunde ,de aceea desfasoara un intreg arsenal de subtilitati si eschive (uneori de un effect sarcastic necrutator ),ca presiunea evenimentelor sa nu-l tulbure .Contemplarea lumii,acceptarea ei ,”lupta pentru apararea vechilro bucurii “,aveau sa sfarseaca in momentul producerii unor lovituri imprevizibile.Pana atunci descoperirea unui cod existential care exedia intr-un plan second fapte posibil dominant ,ca sa raman seninatatea si ,prin ea , puterea .Trama epica se axeaza ,asadar,pe episoade semnificative din eforturile pentru achitarea foncierei ,pregatirea viitorului celor trei fii si a celor doua fiice ,gasirea unei solutii pentru trimiterea lui Nicolae la scoala .Pastrarea neatinsa a lotului de pamant primit dupa razboi inseamna libertate ,independenta de actiune,o conditie a vechilor “bucurii”:discutii prelungite in poiana fierariei lui Iocan ,ceasurile de visare ciudata de pe stanoaga podisei ,drumurile incarcate de mari sperante la munte ,senzatia ca lumea-I nu poate determina in nici un fel reactiile ,discutiile cu oamenii inteligenti cum era Cocosila .Atacurile decisive vor veni din interiorul familiei (fuga lui Achim ,Nica ,Paraschiv cu caii si oile ,neintelegerile cu Catrina ,convingerea ca trebuie sa il trimita pe Niculaie la scoala) si il inconjoara treptat cu immense teritorii ale singuratatii ,il izoleaza,fiindca jocul lui este de neinteles .Catrina nu-I intelege suceala ,calmul(“Esti mort dupa sedere si tutun”),Guica il crede un spoliator ,iar la instigarea ei ,cei trei baieti din prima casatorie ,un tata nedrept .Darurile firii sale deosebite gasesc apreciere in ochi prietenilor din fieraria lui Iocan,cu care discuta politica,dar si ai primarului Aristide ,de la care este nevoit sa se imprumute cu bani.Bucuria libertatii interioare ,a spiritului insetat de contemplare ,nu trebuie atinsa de indivizi ca Jupuitul(cel cu foncierea),Aristide sau Tudor Balosu ,ci sa se reverse in spiritele celor ca Dumitru lui Nae sau Cocosila ,Tugurlan .Fata de primii ,o permanenta circumspectie ,pentru a evita capcanele ,ca sa biruie inteligenta in fata asaltului prostiei si patimii posesiunii,un joc complicat pana la epuizarea “victimei “ in panza nuantelor,a finetilro psihologice(celebre scene cu foncierea,Tudor Balosu,cu seful de post).Cand insa un nevoias ca Tugulan ii cere un imprumut ,subtilitatile sunt lasate la o parte pentru a nu-l jigni.
Ilie Moromete exercita asupra celor din jur fascinatie ,marturisita ,o terapeutica de tip aparte ,prin magia cuvantului .Intors dintr-o calatorie la munte ,unde fusese sa vanda porumb ,povesteste ,cu inflexiuni neobisnuite si o regizare neasteptata a efectelor,ce s-a intamplat.Nu castigul il urmarea,ci altceva ,un lucru neinteles de cei trei fii care “au inceput sa murmure ca a omorat caii si caruta de pomana ,si ca si-a batut joc de munca lor “.Si cu acest prilej exista un limbaj aparte ,un meta limbaj in care evenimentele propiei existente iau alte dimensiuni .Interesanta asadar ,opinia lui Eugen Simion,care vede in Ilie Moromete “un narrator simbolic” .”Naratorul simbolic” nu este altceva decat naratorul mitic.al carui ceremonie creeazao iluzie initiaticaa intamplarilor initiatica a intamplarilor exemplare ,care nu vin de oriunde si trec spre oriunde ,ci ordoneaza lumea,ii dau coerenta ,o fac accesibila.Strategia oralitatii ,de alt tip decat la Creanga sau Sadoveanu ,accentueaza subtextul presuasiunii .
Cuvintele fac lumina in cele mai incurcate ganduri :”avea uneori obiceiul -;semn de batranete sau poate nevoia de a se convinge ca si cele mai intortocheate ganduri pot capata glas-de a se retrage pe undeva prin gradina sau prin spatele casei si de a vorbi singur”.Cand l-a intrebat cineve de ce vorbeste singur ,a raspuns ca “asta e din pricina ca n-are cu cine discuta ,cu sensul ca nimeni nu mrita sa-I asculte gandurile”.
Moromete incearca sa plaseze schimbarile din viata satului in “schimbarea vesnica a lumii “ de parca nu iese ceva .
Dupa cu se vede cele doua personaje au de-a face in romane cu un singur lucru ,,PAMANTUL’’,in opinia altor critici literari ca de exemplu: Eugen Lovinescu vedea in Ion „expresia instinctului de stapanire a pamantului in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o vointa imensa, George Calinescu considera ca „viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse, i-a determinat actiunile”. Tot George Calinecu afirma: Ion a batjocorit o fata, a impins-o la spanzuratoare si a ramas cu pamantul.Prin Ion,eroul romanului cu acelasi nume,Liviu Rebreanu a creat un personaj de referinta in literatura romana,care va suscita mereu noi introspectii in adancimiile fiintei umane.
Pe cand Ilie Moromete este vazut de mari critici literari ca fiind primul taran din literatura romana care se lupta sa-si pastreze pamantul. Moromete cel vechi, omul adunarilor linistite, traia in sculptura naiva a lui Din Vasilescu. Moromete tragic, omul unei civilizatii care piere, traieste de aici inainte .