Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Ioan SLAVICI - MARA - REFERINTE ISTORICO-LITERARE
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

o9k3ku
Slavici a intuit prea bine si rotatia caracterului intr-o familie, fenomen mai insemnat si mai vadit intr-o societate rudimentara. Cu toate ca s-ar parea ca stau fata in fata tinerii cu noua mentalitate si batranii intepeniti de prejudecati, de fapt nu e vorba decat de o scurta criza de transmitere a deprinderilor ereditare. Cei tineri au intocmai aceleasi idei preconcepute ca si batranii si suferinta lor vine din calcarea lor. Iar vitiile parintilor rasar reimprospatate la copii. Natl e posac, lenes, chinuit de cazuri de constiinta, brutal si delicat ca si tatal sau, iar Persida asezata in fruntea unei carciume devine prin instinct avara, autoritara si plina de orgoliu familial.
Insusirea esentiala a lui Slavici este insa de a analiza dragostea, de a fi un poet si un critic al eroticii rurale, dintr-o provincie cu oameni mai propasiti sufleteste, in stare de nuante si de introspectii, desi nerupti inca din hieratica etnografica. Jumatate de roman noteaza incet, rabdator, aprinderea, propagarea si izbucnirea iubirii la o fata constienta prin frumusete de farmecele ei, intai provocatoare si nehotarata, apoi stapanita si in stare de orice jertfa. Sentimentul se strecoara la inceput ca un simplu capriciu, se indreptateste cu mila si devine la sfarsit jaratic mistuitor. Mara stie puterea lui de neinvins. Respingand ideea insotirii cu Natl, nu invinovateste pe fata si nici n-o sfatuieste sa se invinga:
„ — Nu, fata mea, zise Mara linistita. Asa vin lucrurile in lumea aceasta: pleci in nestiute si te miri unde ajungi; te-apuca — asa din senin — cateodata ceva, si te miri la ce te duce. Omul are data lui, si nici in bine, nici in rau nu poate sa scape de ea; ce ti-e scris, are neaparat sa ti se intample: vointa lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe.“
Asadar, dragostea e vazuta ca un destin, si autorul, scutit de a o mai motiva, o descrie doar. Treapta c a mai de sus a ei este, fata de un barbat sfios si fara vointa, dezvaluirea femeii insesi in care patima se amesteca cu mila materna:
„ — Ce e, Ignatius? grai dansa. Ce s-a intamplat? (Natl batuse pe tata-sau.) Cum a cazut o atat de groaznica nenorocire pe capul tau?
Era in acel Ignatius, pe care nu-l mai auzise de la nimeni, in tonul in care vorbea ea, in intreaga ei fire atata caldura, atata inima deschisa, o atat de curata iubire, incat el ramase cuprins de uimire si uitandu-se la ea ca la o ivire mai presus de fire...
— Nu! grai dansa in cele din urma cu linistita hotarare, n-am sa ma inspaimant, n-am sa fug, n-am sa te parasesc, zise, si-i apuca mana si se alipi de el si-si trecu gingas bratul peste gatul lui.“
Atata vreme cat descrie latura automata a dragostei, Slavici e ascutit si dramatic. Cand insa nazuieste a da eroilor fineti sufletesti de oras, complicatii culturale, tonul apare cu desavarsire fals si didactic.
G. CALINESCU, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Bucuresti, Fundatia pentru literatura si arta, 1941, p. 452—453.
Preocupat de problema etica si educativa, Slavici fixeaza nu numai tipul unui scriitor, cum Ardealul a produs mai multi de la el incoace, dar si un tip social mai general, in care s-a recunoscut multa vreme sanatatea sufleteasca a regiunii. In amintirile sale, scriitorul si-a destainuit crezul moral, facut din cumpatare si spirit al dreptatii si adevarului, lamurind in acelasi timp izvoarele indrumarilor sale, intre care se disting in chip destul de curios socialismul lui Louis Blanc alaturi de vechile norme ale intelepciunii chineze: „Dandu-mi silinta sa potrivesc, scrie Slavici, propriul meu fel de a fi cu cele zise de Lorenz
Stein si cu cele scrise de Louis Blanc despre trebuintele omenesti, m-am patruns pentru intreaga mea viata de rostul nu numai economic, ci totodata si moral al indrumarii de a ma multumi cu putin. Nu numai trebuintele prea multe si prea mari sunt nesecat izvor de rele indemnuri, dar si daca obarsia saraciei sunt trebuintele nemasurate, e mare bogatie sa te multumesti cu putin si in acelasi timp, multumindu-te cu putin, lasi prisosul pentru altii... Vorbind apoi undeva despre intelepciunea practica, Schopenhauer zice ca Confucius a fost cel mai cu minte dintre oamenii ce au trait pe fata pamantului.
Ma simteam mereu indemnat a ma dumeri de ce anume
Schopenhauer a zis aceasta si am citit cu multa ravna tot ceea ce mi-a cazut in mana despre viata lui Confucius si despre indrumarile date de dansul. Acestea mi s-au parut si mi se par si acum atat de intelepte, incat ma simt multumit de mine insumi si-mi fac mustrari cand se-ntampla sa cad in pacatul de a ma fi abatut de la cele mai insemnate dintre ele.
Tot tinand seama de aceste, sunt deci nevoit a judeca si cand e vorba de fapte savarsite de altii. Acestea sunt mai ales patru: iubirea de dreptate, iubirea de adevar, buna-credinta si mai ales sinceritatea, fara de care si cele mai frumoase fapte sunt fatarnicie vrednica de dispret.“ Confesiunea aceasta urma, la data in care este facuta, sa scuze sau cel putin sa explice indaratnicia scriitorului pe cai atat de rau vazute. Linia sa a fost aceea a statorniciei, pentru a nu spune a rigiditatii. Totusi in natura sa exista si un spirit de obedienta, de care pare a fi constient si pe care il invedereaza singur inca din epoca sa de scolar la Timisoara, unde atitudinea lui dadea impresia unui prea accentuat conformism
(cf. Lumea prin care am trecut, extras, pag. 42). Imprejurarea n-ar avea atata importanta daca ea n-ar explica felul de a fi al eroilor sai mai populari, un Popa Tanda, un Budulea taichii, in care revine insusi tipul moral al scriitorului. Slavici avea insa si simtul elementarului, in figuri ca Lica Samadaul din Moara cu noroc, capetenie haiduceasca a porcarilor din pusta aradana, primul dintr-o serie reprezentata si mai tarziu (de pilda, de Sandu-Aldea, care regaseste pe intinderile
Baraganului acelasi om), amestec de pasiune si disimulare, natura in fond complicata, cum se intalnesc atatea in mediile primitive. Din acelasi sir de oameni face oarecum parte si Mara, din romanul cu acelasi titlu (aparut in editura Luceafarul, la Budapesta, in 1906), precupeata banateanca, vaduva intreprinzatoare, dominand cu strasnicie peste lumea ei de copii. Romanul infatiseaza un conflict de rase si credinte, intr-un mediu de convietuire a romanilor cu germanii, cu deznodamant tragic. Compozitie epica sobra, Mara este primul roman obiectiv al Ardealului. Cand Slavici paraseste insa mediul rural al locurilor unde se nascuse si copilarise, creatia sa devine artificiala, ca in Cel din urma armas, 1923, unde ni se descrie descompunerea morala a unui boier din vechiul regat, interesul scrierii pastrandu-se prin paginile ei de cronica, in care oamenii publici ai epocii de dupa
1875 apar cu numele lor adevarate si in imprejurari istorice.
Tudor VIANU, I. Slavici, in: Serban Cloculescu, Vladimir Streinu,
Tudor Vianu, Istoria literaturii romane moderne, Bucuresti, Casa
Scoalelor, 1944, reluata de Editura didactica si pedagogica, 1971, p. 267—268.
Mara este vaduva unui carpaci sau cizmar, care a lasat-o cu o casa si doi copii mici: Persida si Trica. Femeia e energica, voluntara si stie sa duca pe umerii ei voinici, mai bine chiar decat raposatul, indatoririle ei. Ea isi interneaza fata la o manastire de calugarite catolice de la Lipova, iar pe baiat il baga ucenic la un cojocar sarb din Arad. Ea insasi e precupeata ambulanta, cumparand si vanzand de toate, in targurile de la Radna,
Lipova si Arad. Se mai face si podarita, inchiriind un pod de peste Mures, si intreprinde tot felul de negoturi.
Idealul ei este sa-si capatuiasca copiii; ea pastreaza cu grija intr-o ladita trei ciorapi de lana. Intr-unul strange creitari pentru fata, in altul pentru baiat si in al treilea pentru casa. Am totusi o indoiala in ceea ce priveste personalitatea dominanta a acestei carti. Daca privim caracterul in functie de vointa, de personalitate energica, fireste, eroina titulara a volumului ar fi si personajul principal. Cred insa ca structura acestui personaj dintr-o bucata nu este atat de interesanta ca psihologia Persidei si, paralel cu psihologia ei, aceea a tanarului macelar Hubernatl, iubitul si mai tarziu sotul ei.
Cartea este povestea tulburatoare a unei iubiri care se infiripeaza prin
„coup de foudre“, adica instantaneu, cu puterea unei fatalitati. Tribulatiile acestei iubiri, pana ce tinerii se casatoresc in taina in fata unui preot ortodox, iar pe urma si variatiile de temperatura ale acestei casatorii, in care cel mai slab si nestatornic este Hubernatl, in timp ce Persida este fiica vrednica a mamei sale, voluntara si hotarata; iar cand barbatul ei, dupa ce isi vede visul cu ochii, isi tempereaza iubirea si isi nesocoteste indatoririle, ea tine o macelarie la Viena si apoi o carciuma prin partile Aradului. Asadar, interesul principal al cititorului e atras de aceasta dragoste intr-un fel nelegiuita, desi consacrata prin taina casatoriei religioase, nelegiuita pentru ca nici unul din tineri nu primeste binecuvantarea parintilor sai. In ochii unui traditionalist ca Slavici, lipsa acestui element fundamental atrage subrezenia oricarei casatorii. El o spune chiar in termenii proprii: „Fara de binecuvantarea parintilor nu este cu putinta fericirea casnica“. Aceasta este una din moralitatile romanului.
Serban CIOCULESCU, Curs de istoria literaturii moderne. Litera tura militanta. Partea a II-a, Iasi, 1947, p. 47.
Nu de putine ori Mara a fost alaturata avarilor din literatura noastra. Nu e vorba numai de o exagerare, ci de o denaturare flagranta a personajului. In realitate, Mara nu e decat extrem de chibzuita. Iat-o facand socoteala muncii zilnice: „Niciodata insa ea n-o face numai pentru ziua trecuta, ci pentru toata viata. Scazand dobanda din capete, ea pune la o parte banii pentru ziua de maine, se duce la capataiul patului si aduce cei trei ciorapi: unul pentru zilele de batranete si pentru inmormantare, altul pentru Persida si al treilea pentru Trica. Nu e chip sa treaca zi fara ca ea sa nu puna fie si macar numai cate un creitar in fiecare din cei trei ciorapi.“ Femeia poseda o rara capacitate de a se chivernisi, si aceasta nu e, in fond, decat un mijloc de a invinge in viata, un aspect al instinctului de conservare, care nu trebuie condamnat.
Vaduva sarmana, cu doi copii, Mara ar fi fost condamnata pieirii, ar fi devenit cersetoare, intr-o alcatuire sociala in care toti se zbat cu desperare ca sa-si castige existenta. Dintr-o experienta care nu era numai a sa, ci a generatiilor ce o precedasera, Mara stie ca trebuie sa aduni „bani albi pentru zile negre“, caci daca tu singur nu te vei ingriji de propriu-ti viitor, atunci altcineva cu atat mai putin. Spiritul sau prevazator nu e deci, in fond, decat o reactie de aparare la un mod de viata, la un meca nism social de care daca n-ar fi tinut seama s-ar fi pierdut. Acest spirit de prevedere, de chibzuinta o impinge uneori spre manifestari reprobabile. Ceea ce este oarecum in firea lucrurilor, pentru ca un echilibru desavarsit, in conditiile date, era imposibil. Daca Slavici ar fi creat din Mara un model de moralitate, in contextul social si moral in care-si misca eroina, aceasta ar fi lasat impresia de neveridicitate si conventionalism. Asa cum este, Mara e desavarsita ca personaj tocmai prin complexitatea ei umana, cu alte cuvinte, tocmai prin realismul ei.
Ceea ce constata si G. Calinescu: „Proportia aceea de zgarcenie si afectiune materiala, de hotarare barbateasca si de sentiment al slabiciunii femeiesti e facuta cu o arta desavarsita.“
Mara nu se putea sustrage unor legi obiective care guvernau societatea in care traia, in special puterii suverane a banului. Aprecierea oamenilor nu se face, in lumea Marei, dupa capacitati sau merite individuale, ci dupa marimea averii. Vaduva a fost, in viata ei, de nenumarate ori jignita pentru ca era saraca si neajutorata. Cu firea ei apriga si stapanita de un puternic sentiment de demnitate omeneasca, inteles, desigur, in contextul acelei mentalitati, precupeata din Radna ia o sfanta hotarare de a sfida pe cei avuti, depasindu-i prin avutie. Alt mijloc de a-si razbuna umilinta ea nu intelege si nici nu-i putem cere sa fi inteles, intrucat
Mara e produsul tipic al propriei societati. La jignirea adusa de Bocioaca, care l-a respins pe Trica de la ucenicie, mama il incurajeaza si se aprinde:
„Lasa, dragul mamei, grai dansa in cele din urma ingrijita, caci am eu sa te dau la o alta scoala, mai buna! Am sa te scot om, om de carte, om de frunte, ca sa nu mai fii ca tatal tau si ca mama ta, ci sa stea ei si copiii lor in fata ta cum stam noi acum in fata lor“. Creand o situatie materiala ridicata copiilor, Mara intelege sa razbune umilintele suportate de ea. Vitregiile soartei, suferintele, in capitalism, nu pot sa fie ameliorate decat prin avere, alte solutii nu exista. Eroina intelege foarte bine acest adevar si desfasoara o admirabila putere de munca, vointa si inteligenta, pentru a amortiza, in acest fel, loviturile soartei. In apriga lupta a vietii,
Mara este un erou care a obtinut victoria pentru ca si-a cunoscut adversarii, nu s-a lasat invinsa, ci i-a invins adesea cu aceleasi arme.
P. MARCEA, I. Slavici, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1965, p.
342—343.
In cele mai importante nuvele, ca si mai tarziu in romanul Mara,
Slavici se dovedeste fidel metodei sale de creatie realista oglindind viata societatii transilvanene pe care o cunoaste indeaproape, transmitand nealterata nota specifica vietii satului de peste munti intr-un anumit moment istoric. De aici izvoraste spiritul popular care pulseaza puternic in opera sa; respectand realitatile si pastrand culoarea locala a mediului social descris in aceeasi maniera artistica pe care o vor dovedi marii scriitori ardeleni: George Cosbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Liviu
Rebreanu, Pavel Dan si Titus Popovici, Ioan Slavici se dovedeste si in acest sens un deschizator de drum.
Domnica FILIMON-STOICESCU, Prefata la vol.: Ioan Slavici, Moara cu noroc, colectia „Lyceum“, Editura tineretului, 1967, p. 15—16.
Ceea ce loveste pe orisicine reciteste astazi pe Slavici este, in primul rand, o lipsa de preocupare a scrisului frumos. Slavici este departe de a avea nu numai ceea ce se numeste stil frumos, dar chiar stil ingrijit. Ii lipsesc cadenta frazei, armonia perioadelor, rotunjimea vorbelor; n-are nici imagini, nici culoare; nu stie sa descrie un peisaj, e lipsit de orice pitoresc in zugravirea fizica a personajelor; are lungimi si insistente inutile si cateodata nu respecta nici regulile elementare ale naratiunii, intrebuintand gresit timpurile. Nuvelele lui sunt departe de cursivitatea dulce a lui Creanga si de horbota ingrijita a frazei lui
Caragiale. Totusi ce-l facea sa fie apreciat de oamenii de la „Convorbiri literare“ si de Maiorescu? Si care a fost cauza pentru care el astazi este considerat, dupa Costache Negruzzi, drept unul din fondatorii nuvelei romanesti?
In primul rand, puritatea vocabularului. Slavici, cu toate stangaciile si cu tot stilul lui neindemanatic, are o curata si aspra limba romaneasca.
O limba poate cam necioplita, colturoasa si dura, dar lipsita de neologisme si perfect armonizata cu personajele lui si cu lumea pe care el o evoca.
Aceasta lume e aceea a satelor din Transilvania. Intr-o vreme cand poporanismul nu exista ca scoala literara, Slavici si-a pus taranii sa vorbeasca simplu, a observat bine mediul satelor si a descris acest mediu fara prea multa idealizare, fara multa arta, dar si fara inconjur, urmarind adevarul. Lumea satelor, la noi, a gasit in Slavici unul dintre cei dintai cronicari fideli si realisti. Spre deosebire de poporanisti, Slavici n-a facut literatura taraneasca cu program. Om al satului, el a descris satul cu simplitate, dragoste, ravna si voie buna.
A. PHILIPPIDE, Consideratii confortabile, vol. I, Bucuresti, Editura
Eminescu, 1970, p. 85—86.
Prozatorul a surprins cu ascutime un moment social-istoric foarte caracteristic, intrucat priveste ridicarea burgheziei comerciale din oraselele de pe valea Muresului si din campia Aradului. Ea nu provine din randul mahalagiilor, ca Jupan Dumitrache, ci mai degraba din taranime. De alta parte, in Ardeal, imprejurarile sunt de asa natura, incat ascensiunea se bazeaza mai mult pe intrepiditatea economica, pe energie, munca si rabdare, foarte putin, deloc chiar, in acest caz, pe tertipurile politice. Pe la mijlocul secolului trecut, targurile din manoasa campie a Aradului, cum ar fi Radna si Lipova, de care e vorba in roman, au cunoscut o mare inflorire a negotului si a mestesugurilor. Numai lenesii — pare a lasa sa se inteleaga scriitorul, foarte de departe de asta data, — raman saraci. Mara este o mare energie, care din nimic realizeaza o avere considerabila. Incepe cu negotul marunt de zarzavaturi si peste. Curand insa banii stransi cu zece capete sunt plasati in afaceri de anvergura, si toata lumea stie cat de bogata este. Incepe s-o respecte si s-o admire. Nu-i adevarat ca am avea a face numai cu un Harpagon ori cu un Hagi Tudose feminin, ba nici macar cu un Grandet.
Zgarcenia, cata este ea in caracterul Marei, apare mai curand ca rezultatul unei vieti dure, austere, pe care femeia o foloseste drept principala ei arma intr-o lume pusa pe capatuiala pe toate cararile.
De aceeasi natura este si siretenia cu care cauta a-si educa si instrui copiii, gandind foarte practic si lucid viitorul lor, apeland la bunatatea maicii Aegidia s-o primeasca pe Persida la calugarite sau folosindu-se de slabiciunile menajului Bocioaca, in vederea carierei de mester cojocar a lui Trica. In fond, mentalitatea precupetei este aceea a unei tarance care, intuitiv mai mult, stie ca institutiile — cum ar fi pensionatul de pe langa manastire — sunt datoare sa sprijine ridicarea celor de jos si nu-si face un scrupul prea mare umilindu-se si aratand ca nu are cu ce sa plateasca intretinerea in scoli a copiilor. Aceeasi mentalitate taraneasca o face sa treaca usor peste sensibilitatea lui Trica, adolescentul asaltat de frivola nevasta a lui Bocioaca. Momentul trebuia neaparat exploatat in scopul punerii la cale a unei casatorii avantajoase cu fata bogatului staroste si patron. Mara il dascaleste pe necoptul fiu in chipul cel mai practic cu putinta, inlaturand mofturile sentimentale si punandu-i in fata realitatea brutala.
„Nu este singura mama care-si marita fata dupa baiatul ce-i place.
Tine-o cu vorba pana ce nu-ti da fata s-o sa ai soacra care se teme de tine si nu ti se urca-n cap. Fii, Trica, baiat cuminte. Fata e buna, frumoasa si cu avere, intri in casa buna si, daca esti om, faci ce vrei din ea.“
Personajul este simpatic, si chiar asa il vede autorul, cu toate ca il dezbraca nemilos de orice urma de idealitate.
Ion ROTARU, O istorie a literaturii romane, vol. I, Bucuresti, Editura
Minerva, 1971, p. 505—506.
Marea realizare a artei lui Slavici o constituie, si in Mara, asa cum o cunoastem si din „novele“, descrierea iubirii. Este interesant de observat ca si pentru orasenii lui Slavici iubirea este soarta, destin, ce ti-e scris. Scena in care Mara ii talmaceste Persidei data sub care sta destinul fiintei umane este, in acest sens, printre cele mai caracteristice.
Slavici nu este cel dintai si nici singurul scriitor de la noi care descrie iubirea astfel. I. Heliade-Radulescu, cu Zburatorul sau, trebuie neaparat pomenit, dupa cum nu trebuie pierdut din vedere nici Cosbuc, cu atatea din „idilele“ sale.
Romancierul descrie insa iubirea, cum face si in „novele“, si ca suprema proba in verificarea tariei de caracter. Natl si Persida au, in rolul indragostitilor, multe trasaturi comune cu cei din nuvele, dar curba vietii lor este alta. Drumul lui Natl in viata se aseamana, fie macar si pana la un punct, cu cel al lui Iorgovan, din Padureanca, si chiar in biografia lor intra elemente comune, Iorgovan umbla cinci ani la scolile din Arad, dar isi intrerupe studiile si se face plugar, ca tatal sau. Natl frecventeaza si el, tot cinci ani, gimnaziul din Timisoara si-si intrerupe studiile, spre a se face macelar, ca tatal sau. Iorgovan nu ajunge sa-si intemeieze familie si drama sa se consuma inainte de casatorie, cum nu se intampla in roman. Natl inainteaza in viata, ca si Iorgovan, pe cai intortocheate, fiind un caracter slab. Eroul apare, inainte de a o cunoaste pe Persida, un tanar harnic, priceput la meserie, distins. Iubirea duce la imbogatirea vietii sale sufletesti, dar ii surpa vointa de a se mentine pe o linie egala de comportare. Trecerile dintr-o extrema in alta constituie, de fapt, insasi viata sa si ele dezvaluie o mare instabilitate a caracterului.
Padureanca ilustra ca in formarea tariei de caracter joaca rolul principal conditiile sociale. Acum Slavici vine sa demonstreze ca alaturi de conditiile sociale isi are partea ei si ereditatea.
Persida o mosteneste pe Mara si disponibilitatile sale de energie sunt inepuizabile. Persida se manifesta, inca de la intrarea in scena, protectoa rea fratelui ei si ramane, pe tot parcursul actiunii, protectoarea cuiva.
Ea isi gaseste drumul in viata dupa mari framantari sufletesti, dar indata ce si-l descopera nici o piedica nu-i mai poate sta in cale. Are demnitate in tinuta, este constienta de frumusetea sa si-i raman straine deprinderi ca cele practicate de sotia lui Bocioaca. Intra in portretul sau, indeosebi moral, trasaturi pe care le intalnim si la eroinele din „novele“. Simina, din Padureanca, ofera un astfel de exemplu. Persida traieste, mai presus de orice, prin actiunile sale. Iubirea ii umple viata si, spre deosebire de
Natl, caruia ii surpa echilibrul moral, ii da incredere si tarie sa biruie toate piedicile. Casatoria pune capat zbuciumului sau sufletesc, dar indata o invaluie grijile vietii de familie. Are de biruit apoi nu numai greutatile gospodariei, ci si nestatornicia sotului, pornit pe calea destramarii morale.
Delicatetea cu care isi inconjoara totusi sotul, increderea in fondul uman recuperabil al acestuia sunt miscatoare.
D. VATAMANIUC, Note la romanul Mara, in: Ioan Slavici, Opere, vol. VII, Bucuresti, Editura Minerva, 1973, p. 782—784.
Incepandu-si activitatea cu studii sociologice, avand o solida pregatire filozofica si istorica, bun cunoscator al arhivelor trecutului nostru national, dar si al vietii zilnice a claselor populare, observate in peregrinarile sale din tinuturile Banatului si Crisanei, apoi in realitatile sudului tarii (cu reflexe in evocarea rascoalelor din 1907 intr-o nuvela aparuta postum, Caile mortilor), Slavici are, in plina epoca de stilizari si falsificari semanatoriste, o privire patrunzatoare si eliberata de orice sentimentalism. E semnificativ faptul ca acest contemplator lucid a ramas imun la orice exaltare nationalista, la orice romantism al misticii taraniste, fie ca el venea din cercul lui Iorga sau din acela al lui
C. Stere, in egala masura cu recea lui judecata asupra calofiliei. „Munca literara nu e un fel de sport pentru distractiunea celor ce n-au ce face, scria el in 1904, ci un apostolat pentru care se cere vocatiune si pregatire“. Iar in 1910 accentua: „Ceea ce da valoare si farmec operei de arta e nota particulara, nu in fondul estetic, nici in plasmuirea ei, ci in infatisarea in aievea a plasmuirii, iar aceasta trebuie sa fie nationala“.
Dar national nu insemneaza pentru el separarea de spiritul universal, retransare in forme conservatoare, de primejdios orgoliu, ci confruntare, deschidere, cultura in sens major. El ramane credincios unei formulari a apelului de la Putna din 1871, care, probabil, ii apartine textual:
„Natiunea romana voieste cultura, si cultura trebuie sa fie una, omogena la Prut si la Somes, omogena in sanul Carpatilor carunti si pe malurile umede ale Dunarii. Si viitorul, cultura viitorului, unitatea spirituala a viitorului zace in noi, in generatiunea prezentului“. Dincolo de erorile lui in practica unui program politic unde s-a razletit de la curentul general, el isi asuma si avertismente ce aveau sa se dovedeasca exacte, iar agitatiei sovine ii prefera o generoasa optica internationala, denuntand pe toti cei ce doreau sa provoace „lupta de rase“ si avertizand ca-si va da toata silinta „ca lupta sa ramana ceea ce in adevar este, o parte din marea lupta ce se petrece in Europa intre exploatatori si exploatati“ (1893). Indemnul sau esential era luciditatea. Vroia sa dea poporului „lumina ce se cere in timpul in care traim; sa-i deschidem calea pentru bunul trai material“.
Mircea ZACIU, Prefata la volumul Ioan Slavici, Moara cu noroc,
Craiova, Editura Facla, 1974, p. 6—7.
Locul si timpul in care se desfasoara actiunea romanului sau Mara, ce vede lumina tiparului la 1894, sunt considerate de ardeleanul Ioan Slavici drept fericite: regiunea subcarpatica apuseana, la intalnirea Transilvaniei cu Banatul, in preajma instituirii dualismului austro-ungar. El insusi sustine, intr-un text publicistic, ca „timpul de la 1850 la 1868 a fost binecuvantat pentru romanii din imparatia austriaca.“ Iobagia era desfiintata, egalitatea inaintea legilor proclamata, iar limba romana garantata in biserica, scoli, administratie si justitie. Perimetrul dintre
Radna, Lipova, Arad, in bogata vale a Muresului, ii apare pentru acea vreme, scriitorului nostalgic de mai tarziu, ca un fel de utopie convenabila, vrednica a fi reactualizata, ca un paradis profan, cu luminile si umbrele lui verosimil distribuite, ce s-a pierdut o data cu propria lui copilarie si adolescenta.
Oranduit cu o stiinta epica si o stapanire sensibila apreciabile, originalitatea romanului Mara consta in faptul ca, printr-o poveste de dragoste urmarita cu rabdare in toate meandrele ei pline de surpriza si drama, se impun realitati si probleme sociale fundamentale pentru provincia transcarpatina in acea epoca; pe de o parte formarea prin harnicie si staruinta a unei burghezii romane, pornind de la stratul de baza al meseriasilor constituiti in bresle si alcatuind un amestec salubru de rural si urban, iar pe de alta parte existenta unei patrii multinationale si poliglote. In general personajele preferate de
Slavici sunt mai degraba micii burghezi de la oras decat taranii ori intelectualii.
Chiar preotii lui sunt mai curand practicanti ai moralei sociale, decat ingrijitori ai sufletului individual.
Ion NEGOITESCU, Istoria literaturii romane, Editura Minerva,
Bucuresti, 1991, p. 114.
Cu Mara, Slavici a inscris cel mai mare moment in evolutia speciei romanesti de la Ciocoii vechi si noi la Ion. Aparut initial in Vatra (1894), editat in 1906, romanul e o ampla si densa monografie a unor medii semitaranesti si de mestesugari din partile Aradului, in care se infiripa o poveste de iubire intre doi tineri de natie diferite. Ca in Moara cu noroc, dar pe spatii mai vaste, specificul regional se revela in tablouri admirabile.
Nesterse raman in memorie privelisti ca aceea a imensei podgorii sau a targurilor autumnale aradene. Strabatand tinutul viticol seara, la vremea culesului, „vezi in fata ta parca un alt cer, un fel de negreata intinsa in fata ta si nenumarate lumini risipite pe ea, focurile ce ard la crame (...)“.
La Arad, strazile si campia din imprejurimi sunt pline de care cu bogatii din „sapte tinuturi“: „poame de pe Crisuri si din Valea Murasului“,
„lemnarie din muntii Abrudului“, bucate din campie, si pe jos se insiruie butoaie cu vin si rachiu. In piata de vite abia mai incap turmele de porci, hergheliile de cai, cirezile de cai si boi. Pretutindeni, omenet de limbi felurite, ca la un alt turn al lui Babel. Pe inserate, imprejurul urbei se aprind „mii de focuri“, pe langa care stau: „aici romani, colo unguri, mai departe svabi ori sarbi, iar printre acestia slovaci, ba pana chiar si bulgari“.
Durabila impresie lasa si descrierile de momente speciale tipice din viata unor bresle, relatarile privind organizarea acestora. Pentru obtinerea calificarii, viitorul cojocar confectioneaza o bunda inflorata; calfa de macelar da „lovitura de maestru“, injunghiind in doar cateva clipe un juncan ornamentat cu flori, panglici si carpe si scotandu-i maruntaiele fara a pata aceste podoabe. Calitatea de meserias se dobandeste cu conditia si a parcurgerii catorva ani de ucenicie, slujirea timp de un an a patronului si efectuarea a doi ani de calatorie, ca in romanul lui Goethe despre
Wilhelm Meister si in alte opere ale prozei occidentale. Relevant e dezvaluita in Mara psihologia sociala, inclusiv mentalitatea grupurilor profesionale, cu specificul regional. Instariti oamenii sunt stransi la punga, dar predispusi sa-si etaleze bogatiile. Daca s-ar putea, ei n-ar da nici un ban din mana, dar nu pierd ocaziile de-a arata ca dispun de „arginti“. Sub aspectul acesta, apar ambitii si rivalitati chiar in sanul familiilor. Ambitia oricarui roman e de-a avea neaparat cojoc, si unul cat mai impodobit: „Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ce-i aduce castig cojocarului“. Ne gasim intr-o mica lume distinct patriarhala: amestecata etnic si profesional; parte rurala, fara a fi propriu-zis taraneasca, parte rudimentar urbana incremenita in existenta ei specifica, jalonata de randuielile seculare, neatins de duhul transformator al timpului istoric, materializate in datini imune la tot ce e de natura sa le clinteasca. Existenta evolueaza pe fagase prestabilite, momentele de varf ale biografiilor individuale se consuma ritualic, gandirea si initiativele personale sunt subordonate mentalitatilor si prejudecatilor colective.
O prejudecata cu adanci radacini e cea a puritatii etnice. Vorbitorii de limbi diferite nu se dusmanesc, ofera, dimpotriva, un exemplu de convietuire armonica, insa fiecare tine sa-si conserve intacta individualitatea nationala.
Aprinsa in acest climat spiritual, iubirea dintre Persida, fiica precupetei
Mara, si Natl, fiul macelarului Hubernatl, contrariaza o tenace conceptie de viata. Intr-un cadru ardelean se reediteaza, cu alte date si alt substrat psiho-social, drama lui Romeo si a Julietei. Se izbesc doua puteri titanice: iubirea si inertia traditiilor. Desi admite ca dragostea e o forta a naturii, careia nimic nu i se poate impotrivi („Omul are data lui, si nici in bine, nici in rau nu poate sa scape de ea“), Mara nu se invoieste cu nici un chip ca fiica ei sa-si „spurce sangele“ maritandu-se cu un strain: neamt si papistas.
Identic judeca parintii lui Natl. Tensiunea ce se creeaza (intensificata si de complicatii colaterale, indeosebi de cele din familia baiatului, unde exista si un fiu nelegitim, Bandi, facut de Hubar cu o nebuna, care, dezechilibrat, isi va omori in cele din urma tatal) genereaza un autentic roman de iubire, incluzand momente de dramatism si cea mai adancita analiza psihologica existenta in proza romaneasca din secolul trecut, chiar daca, asemenea celei din nuvele, in special din Moara cu noroc, succinta, dar patrunzatoare, este operata cu mijloace neevoluate, proprii artei narative clasic realiste.
Roman de constructie masiva, solid inchegata, Mara isi datoreaza forta epica — asemenea celor mai rezistente nuvele slaviciene — indeosebi creatiei de oameni. Zugraviti cu obiectivitate, atribuindu-se fiecaruia insusiri de toate felurile, bune si rele, eroii par fapturi reale, nuantat diferentiate. Hubarnatl, macelarul tacut, incapatanat si timid, cojocarul Bocioaca, sobru, Ignatius (Natl), complicat si impetuos, Trica, fiul Marei, „baiat bun“, fara personalitate, Persida, suflet onest, sotie devotata, dar mai ales Mara insasi, sunt figuri dintre cele mai vechi in galeria de personaje ale prozei narative romanesti. Mara e de-a dreptul monumentala. Tipica intrupare a feminitatii voluntare, aceasta vaduva darza si tenace nu e catusi de putin o alta Doamna Chiajna sau Vidra, dar, in ambitia ei de a fi o perfecta mater familias, si nimic altceva, actioneaza cu tot atata dibacie si perseverenta ca ele. Daruita de natura cu o constitutie corporala adecvata cumulului de functii asumate, feminine si masculine, Mara e o „muiere mare, spatoasa, greoaie, cu obajii batuti de soare, de ploi si de vant“, „soioasa, nepieptanata“, care, nestiind ce e odihna si facand in genere abstractie de ea insasi, se framanta totimpul, economiseste pana la absurd, intreprinde tot ce ii sta in putinta spre a strange cat mai multa avere pentru copii, „saracutii mamei“.
Constienta ca „banul e mare putere“, care „deschide toate usile si strica toate legile“, taranca negustoreasa, pentru a si-l procura, „vinde ce poate si cumpara ce gaseste“, alergand in acest scop de la Arad la Radna, de acolo la Lipova, si inapoi, arendeaza podul peste Mures si transportul lemnelor cu plutele, practica si camata. Banii ii pastreaza in ciorapi, si tine atat de mult sa nu cheltuiasca din ei incat se face luntre si punte spre a nu plati nici macar pensionul Persidei, desi tocmai calugarita care il conduce ii inlesnise arendarea podului. „Muiere procleta“, barbatoasa,
Mara nu e, totusi, lipsita de feminitate. Ca mama, ea are pentru odrasle atentii si duiosii de felul celor ce vor da o trasatura de umanitate inraitei
Aglaie Tulea, eroina calinesciana din Enigma Otiliei.
Dumitru MICU, Scurta istorie a literaturii romane, vol.1. Editura
Iriana, Bucuresti, 1994, p.286-288.
Mara este cea mai izbutita opera a lui Slavici si unul din cele mai bune romane romanesti. Aici se adancesc problemele sociale tratate in nuvele si se adauga probleme noi, nationale si confesionale.
Mara Barzovanu, vaduva unui cizmar sarac din Radna, creste doi copii, pe Persida si pe Trica, „saracutii mamei“. Intai, Mara e precupeata, apoi arendeaza de la manastire podul de peste Mures, percepand taxa de trecere. Astfel, strangand ban cu ban, vaduva da pe Trica la cojocarie, la mesterul Bocioaca, si pe Persida, la calugaritele catolice de la Lipova. In curand, Persida atrage privirile lui Ignatius (Natl), fiul unui macelar neamt bogat. Fata se indragosteste si ea de Natl, dar nici Mara si nici parintii lui nu vor sa auda de casatorie. Mara nu admite ca Persida sa se marite cu un om de alta nationalitate si confesiune: „Neam de neamul meu — zicea ea — nu si-a schimbat sangele.“ De alta parte, familia lui
Hubar, mai instarita, nu admite nici ea insotirea lui Natl cu fiica unei precupete. Un teolog roman, Codreanu, cununa fara consimtamantul parintilor pe cei doi tineri, care pleaca la Viena. Dupa catva timp, Persida si Natl se intorc in tara si deschid un birt. Natl nu poate indura departarea de parinti si bate pe Persida, mai bine zis se ia la bataie cu ea, caci Persida nu se lasa batuta. In sfarsit, cand Persida naste un copil, dupa ce mai pierduse unul, Mara si Hubaroaia se imblanzesc si primesc sa mearga in casa tinerilor. Mara convine chiar ca nepotul sa fie botezat in legea papistaseasca, intrucat, dupa cum spune ea, „oameni suntem cu totii, tot crestini, crestini adevarati, tot un Dumnezeu avem“. Romanul vrea sa demonstreze ca nu exista fericire casnica in afara legii. Hubar, care a mai avut un copil nelegitim, pe Bandi, este ucis de acesta intr-o criza de dementa, pe cand voia sa-l legitimeze. Mara este o femeie intreprida, voluntara. „Muiere mare, spatoasa, greoaie si cu obrajii batuti de soare, de ploi si de vant“, toata energia ei este catalizata in directia cresterii celor doi copii. Desi femeie simpla, priceperea in afeceri nu-i lipseste. Pe masura ce capitalul ei sporeste (va arenda si o padure), Mara reduce cheltuielele la strictul necesar. Persida e tinuta la manastire aproape gratis, Trica, in loc sa mearga la scoala, e dat ucenic. Gandul Marei este sa insoare pe Trica cu fata lui Bocioaca si, fiindca Trica e asaltat si de sotia lui Bocioaca, Mara, senina, da fiului ei sfatul sa nu piarda ocazia unei bune casatorii prin lipsa de tact: „Tine-o cu vorba pana ce nu-ti da fata, apoi scuip-o in fata si-o sa ai soacra care se teme de tine si nu ti se urca-n cap“. Trica trebuie sa plece la oaste si sotia lui Bocioaca pune la cale rascumpararea baiatului, trimitand pe Bocioaca sa ceara bani de la
Mara. Mara face in asa fel, incat banii sunt imprumutati chiar de la
Bocioaca. Inspaimantat de urmari, Trica se inroleaza voluntar si Mara, desi suparata ca feciorul pleaca la razboi, isi admira totusi fiul in uniforma, incredintata ca banii luati de stat vor fi restituiti.
Scriitorul stie sa dozeze astfel faptele, incat patima de bani sa nu transforme pe Mara intr-un monstru. Echilibrul intre setea ei de inavutire si dragostea pentru copii se mentine. La botezul copilului Persidei, asista la o scena foarte semnificativa din acest punct de vedere. Mara vrea sa dovedeasca lui Hubar ca Natl nu e mai presus de fata ei si infatiseaza zestrea fetei: peste 30 000 de florini. Dar apoi se razgandeste: sa dea numai 30 000 in cap. Nu e prea mult? Sa dea numai 25 000 ori chiar numai 20 000. In cele din urma se hotaraste sa dea 10 000. Vazand lumea adunata, ii pare rau totusi ca nu adusese mai multi bani. Catre
Natl: „ — Uite! ii zice, am tinut si eu sa fac un dar pentru copil. Nu mult
— o parte din zestrea Persidei: opt mii de florini. Am sa vi-i dau — adauga intinzandu-i banii — si pe ceilalti.“ Natl, generos, refuza sa primeasca si
Mara se bucura ca poate sa-i pastreze ea.
Slavici este un pictor delicat al eroticii rurale si creeaza cu gingasie figura Persidei, o fata plina de ingenuitate, desi o fire apriga ca si mama ei.
Dragostea Persidei pentru Natl este la inceput un sentiment curat, o nevoie de comuniune si o dorinta de a vindeca chinurile lui Natl care, dominat de pasiune, se crede un om pierdut, un predestinat la suferinta. Tinerii trec printr-o epoca de mare zbucium, nestiind ce sa faca din cauza opozitiei parintilor, se intalnesc pe ascuns si se ameninta reciproc cu despartirea, pana ce hotarasc sa fuga impreuna. Dialogurile surprind cu finete candoarea sufletelor simple.a...i
Mara ofera cea mai cuprinzatoare imagine a societatii rurale ardelene din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, de un echilibru de compozitie clasic. In special figura energica a Marei, zbuciumandu-se sa-si creasca omeneste copiii, trecand peste toate piedicile, ramane o creatie de neuitat.
Alexandru PIRU, Istoria literaturii romane, Editura Grai si suflet —
Cultura Nationala, Bucuresti, 1994, p. 104-105.








Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite