n6e18ec
In fata lui Eliade, mesianic cetos si egotist, fara simt practic, nepasator de tot ce nu se invartea in jurul sau, apar alti mesianici, cu sentimentul unei misiuni pe care stiu s-o traduca in termenii ei pozitivi.
M. Kogalniceanu (1817—1891) e dintre acestia. “Intorcandu-ma in
Moldova — scria el surorilor de la Berlin, unde facu studiile superioare
— nu ma voi rasfata in lux si faste; de voi revedea patria vreodata, va fi spre a o sluji si a-i sacrifica viata, daca trebuie.” Incepand din
1839, Kogalniceanu se dedica atent unei munci modeste in aparenta, dar fundamentale. Redacta o serie noua din Alauta romaneasca, suplimentul la Albina, voind a face din ea o adevarata revista literara, apoi Foaea sateasca a printipatului Moldovei. Cu C. Negruzzi pune la cale editarea operelor complete (cate se cunosteau pe atunci) ale lui
D. Cantemir. In 1840 anunta sase tomuri din Letopisitile Valahiei si
Moldaviei, intreprindere realizata abia in 1852, si pregatea aparitia, intamplata in 1841, a unei publicatii de documentatie istorica, Arhiva romaneasca. Cumpara tipografie si incepu sa editeze carti. Scoase, incepand din 1842, la “Cantora Foaiei Satesti”, foarte bune Almanahuri de invatatura si petrecere. Dar mai ales, in 1840, cand impreuna cu V.
Alecsandri si C. Negruzzi luase directia Teatrului National, aparu din initiativa sa Dacia literara, intaia revista literara organizata, care nu avu ingaduinta de a continua mai mult de un an. De aceea in 1844, impreuna cu P. Bals si I. Ghica, Kogalniceanu incepu alta revista,
Propasirea, care suferi intai suprimarea titlului, ramanand doar o Foaie stiintifica si literara, apoi, dupa o mai lunga aparitie, fu suspendata.
Kogalniceanu recurse atunci la actiunea orala si spuse la Academia
Mihaileana cuvinte care ar fi inspaimantat orice cenzura.
M. Kogalniceanu este, putem zice, intemeietorul spiritului critic.
Peste tot in revistele sale, el stie ce vrea. Vrea ca productiile romanesti sa fie “din orice parte a Daciei”, sa fie originale, nu simple traductii din alte limbi si inca proaste si nu din ceea ce e mai insemnat in istoria culturii universale. Vrea critica “nepartinitoare” lovind “cartea, iar nu persoana”. Cenzura lui e constructiva. “Critica mea va fi o adevarata critica, adica va lauda in constiinta ce este bun, va descuviinta ce este rau, va inlesni propasirea literaturei, nu o va impedeca. Totdeauna moderatia va prezida la judecatile ei.” Explica si utilitatea spiritului critic:
“Astazi s-au schimbat lucrurile; care n-are mania de a fi autor?
Insusi tineri de pe lavitile scoalelor au pretentia a publica scrierile lor, pan’ si tractaturi de filosofie. Ei bine, intr-o asemine epoha, cand se publica atate carti, afara de bune, nu este de neaparata nevoie ca o critica nepartinitoare, aspra, sa le cerceteze pre toate, si ca intr-un ciur sa le vanture; laudand cele bune si aruncand in noianul uitarii pre cele rele; si una si alta dupa principiile sale, si fara a lua seama la persoana si la starea autorilor?”
Kogalniceanu este de pe acum, sub raportul continutistic al criticii, un traditionalist si un teoretician al specificului national. In Dacia literara publica Scene pitoresti din obiceiurile poporului (Nou chip de a face curte) si incheia regretand aceste “ceremonii care din zi in zi se per prin civilizatia cea facatoare de bine, adeca prin acea civilizatie care ne face cosmopoliti, daramandu-ne obiceiuri stramosesti, caracter si limba...”
Cu toata stima ce se da lui Kogalniceanu ca orator, azi e greu a gasi satisfactii in fraze moarte, din care totusi se poate face o idee despre caldura si indemanarea omului. Proza nu poate de asemeni suferi comparatia cu aceea a lui C. Negruzzi pe care o imita (Fisiologia provincialului in Iasi), dar memorialistul are in Ilusii pierdute, unde povesteste idila sa juvenila cu Niceta, fata unui profesor de elina, care ii daruise o acadea in chip de inima, pagini de o gratioasa melancolie bonoma. Proza cea mai valoroasa e aceea mai veche din scrisorile

catre babaca si surori, contrafacute la modul Dinicu Golescu, cu caligrafii orientale, spre a place batranului:
“Cu multa fiasca plecaciune sarut mainile d-tale, babaca. Mai intai doresc a sti daca mult scumpa mie sanatatea d-tale se afla intr-o deplina si fericita stare, ca sa dau lauda cerescului imparat, din a caruia mila ne aflam si noi sanatosi.”
Descriptiile sunt savant naive:
“Indata ce am trecut in Silezia si am lasat Galitia, alt port, alte naravuri si alta idioma de limba ne-au vestit ca nu mai eram in aceeasi tara, macar ca amandoua aceste locuri sunt tot supt o stapanire. In
Galitia toate drumurile era pline de calici, oameni sluti si impovarati supt munca, fimeile ca niste stahii. Portu taranilor ii ca si acela a moldovenilor, iara fimeile sunt imbracate dintai cu o rochie lunga de panza alba, cu capu imbrobodit iar cu o rufa alba si in spate cu o bucata de panza alba, care le slujaste si de basma si de sac, unde pun multe povoare, si de sal si de blana.”
Dealtfel stilul acesta batranesc mai poate avea si alta pricina. Aga
Ilie Kogalniceanu isi crescuse odrasla cu strasnicie, dupa tipicul vechi, trimitand-o la scoala in antereu de cutnie si cu islic de piele de miel sura, care se prefacea in minge pe mainile copiilor.