Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    
 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate




Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Taranul roman in opera lui Marin Preda
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

m6t21td
Debutul extraordinar al lui Marin Preda nu l-a impus, pe cat era de asteptat, ca prozator, poate si din prejudecata ca un volum de nuvele nu poate consacra un mare scriitor. Abia aparitia Morometilor (vol..I, 1955) a atras atentia asupra dimensiunilor-talentului sau si a noutatii pe care o reprezinta formula sa epica. Romanul a fost intampinat favorabil si nici mai tarziu interesul criticii nu a scazut. S-a pronuntat destul de repede cuvantul capodopera si de aici inainte toate scrierile prozatorului au avut de infruntat comparatia cu acest model. Cand, in 1967, dupa,o lunga gestatie, apare volumul al II-lea, critica nu mai arata acelasi entuziasm. Se aud glasuri care cearta pe autor pentru ideea de a continua o carte intrata deja in constiinta publicului. Indignarea nu este prin nimic justificata, Morometii, II, este in unele aspecte mai dens, mai profund decat primul, insa puterea prejudecatii e mare la acest punct si spiritele critice care s-au obisnuit cu un stil si o tipologie accepta cu greu aceeasi tipologie vazuta dintr-un unghi diferit si tratata cu alta metoda epica. Cele doua parti formeaza totusi o unitate, ele se sustin si se lumineaza reciproc, imprimand o tipologie necunoscuta pana la Marin Preda in proza romaneasca, intaiul volum este concentrat asupra unui singur personaj, intreaga desfasurare epica este subordonata lui Ilie Moromete. Cartea este scrisa intr-un stil pe alocuri ironic, personajele au timp sa gandeasca si sa se exprime, gesturile lor sunt libere, existenta, in orice caz, nu-i terorizeaza. De pe stanoaga podistei sale, Ilie Moromete priveste cu un ochi netulburat oamenii care trec pe drum, in adunarea din curtea lui Iocan el citeste si judeca necrutator evenimentele. Spatiul este intins, viata nu-i tulburata de intamplari care sa schimbe si sa precipite un ritm vechi, calm, de existenta.
Ritmul epic se schimba in volumul al II-lea. Existenta sociala este, aici, mai concentrata, oamenii apar invadati de intamplari, satul asezat pe tipare arhaice intra intr-un proces rapid de destramare. Proza care nareaza toate acestea este cu necesitate mai crispata, pagina mai densa, sub puterea faptelor dinafara personajele apar micsorate, gesturile lor nu mai au spontaneitatea din prima faza. Motorete, care ramane si aici un simbol, se retrage de pe podis in locuri mai obscure, sfera lui de observatie se micsoreaza, bucuria interioara incepe sa fie conditionata de elemente pe care nu le poate stapani. Stilul epic se adapteaza acestei schimbari de perspectiva. Naratiunea se complica, numarul focarelor epice creste, sub presiunea numeroaselor paranteze fraza isi pierde din fluenta, devine aspra si demonstrativa. O anumita crispare a propozitiilor, provenita din elaborarea lor indelungata, arata si o instrainare a prozatorului fata de obiectul naratiunii. Din romanul unui destin, Morometii devine romanul unei colectivitati (satul) si al unei civilizatii sanctionate de istorie.
Toate aceste modificari au derutat critica, obisnuita cu viziunea mai senina si stilul mai degajat din primul volum, si au facut-o sa nedreptateasca o carte curajoasa si profunda. Judecat in ansamblu, Morometii e un mare roman prin originalitatea, intai, a tipologiei si profunzimea creatiei. Tipologia este, ca la Slavici si Rebreanu, taraneasca, totusi cata deosebire! Sufletul rural este acolo rudimentar, obsedat de acumulare in ordine materiala si, numai dupa ce acest proces s-a incheiat, el poate sa auda si alte glasuri ce vin din adancul fiintei lui. G. Calinescu observa ca taranii lui Slavici nu reprezinta caractere tipice, ci, ca in vechile epopei, atitudini tipice de viata. M. Preda inlatura imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, miscat mai mult de instincte, si face din taranii sai indivizi cu o viata psihologica normala, apti prin aceasta a deveni eroi de proza moderna. Sub influensa probabil si a romanului american ASteinbeck, Faulkner) — care descrie cu precadere complexitatea oamenilor obscuri (fermieri scapatati, negri intr-o libertate provizorie, arierati ca Benny sau brute inocente ca Lennie etc.) — M. Preda prezinta niste tarani inteligenti si ironici, complecsi ca structura morala, in masura prin aceasta sa-si reprezinte si sa traiasca in modul lor caracteristic marile drame ale existentei, in proza nu profesiunea si cultura personajelor intereseaza, ci capacitatea lor de a exprima conditia umana. Un doctor docent si un taietor de lemne pot fi in egala masura eroi de literatura fundamentala.
Independent de aceste probleme de sociologie a personajelor, ce se pun azi numai intr-o cultura tanara ca a noastra, unde, in chip bizar, prejudecatile au o viata mai lunga, Morometii reprezinta si o mare descoperire literara. Eroul central al romanului, Ilie Moromete, nu seamana cu nici unul dintre personajele prozei anterioare, rurale sau citadine. Originalitatea lui vine din modul in care un spirit inventiv, creator, transforma existenta intr-un spectacol. De pe stanoaga podistei sau de pe prispa casei, Moromete priveste lumea cu un ochi patrunzator, semnificant, in intamplarile cele mai simple el descopera ceva deosebit, o nota inveselitoare, o lumina care pentru ceilalti nu se aprinde. Calatorind la munte pentru a vinde porumb, Moromete povesteste la intoarcere niste fapte extraordinare, insotind mai tarziu pe tatal sau intr-o calatorie asemanatoare, Niculae (fiul) ramane dezamagit: intamplarile sunt banale, oamenii lipsiti de farmec, munteanca tanara care tulburase pe tatal sau i se pare o taranca oarecare, prin nimic deosebita de alta femeie din Silistea-Gumesti etc. „Tatal — noteaza naratorul — avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scapau, pe care nu le vedeau."
Ciudatul dar tine pe Moromete si pe prietenii sai la suprafata vietii sociale, straini de patimi degradante, neinrobiti de marele mecanism al istoriei. Acesta continua totusi sa se manifeste, ai Morometii este in buna parte romanul istoriei care incercuieste viclean individul si-i conditioneaza viata interioara. Ce se vede intai in Morometii este studiul acestor relatii, concentrate pe un spatiu restrans de viata. Actiunea se petrece de la inceputul verii pana in toamna in Silistea-Gumesti, sat din campia Dunarii. Reluat si in alte carti (Marele singuratic, Delirul), satul devine un fel de imago-mundi, centrul de observatie a lumii si, prin profunzimea naratiunii, punctul de sprijin al Universului. Alungate de istorie in alte locuri, personajele revin cu gandul sau cu pasul la Silistea-Gumesti, drumurile lor trec totdeauna prin acest spatiu privilegiat, individualizat literar in chipul in care alte spatii reale (Salinas — marea vale din romanele lui Steinbeck sau comitatul Yoknapatawpha in romanele lui Faulkner) au devenit puncte de reper intr-o geografie a imaginarului. Satul se concentreaza in Morometii (I) la viata unei familii si, numai prin atingere, la viata unei colectivitati mai largi, insa sonda, fixata pe un spatiu restrans, intra adanc in straturile unei spiritualitati vechi. Din inregistrarea vietii de familie, in fazele ei tipice (trezirea dimineata sub glasul aspru al tatalui, plecarea la camp, masa, intoarcerea de la camp, din nou masa, cu participarea intregii familii etc.), iese la iveala un cod al existentei taranesti.
Nimic extraordinar nu se petrece la acest prim nivel in roman. Un taran se intoarce de la camp si, inconjurat de intreaga familie, ia masa asezat pe prag, deasupra tuturor. Un prim indiciu de autoritate intr-o lume in care tiparele arhaice au supravietuit. Aceasta cina taraneasca, prezentata pe mai multe pagini, nu are nimic din culoarea si opulenta marilor ospete din pictura olandeza. Solemnitatea si modestia culinara ii dau, dimpotriva, un caracter aproape sacru. Ca in picturile vechi, lumina naratiunii cade pe chipul Parintelui, care vegheaza asupra copiilor inghesuiti in jurul unei mese joase:
„Cat ieseau din iarna si pana aproape de Sfantul Niculae, Morometii mancau in tinda la o masa joasa si rotunda, asezati in jurul ei pe niste scaunele cat palma. Fara sa stie cand, copiii se asezara cu vremea unul langa altul, dupa fire si neam. Cei trei frati vitregi, Paraschiv, Nila si Achim, stateau spre partea dinafara a tindei, ca si cand ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara. De cealalta parte a mesei, langa vatra, jumatate intoarsa spre strachinile si oalele cu mancare de pe foc, statea intotdeauna Catrina Moromete, mama vitrega a celor trei frati, iar langa ea ii avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca si Tita, copii facuti cu Moromete.
Moromete statea parca deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odai, de pe care el stapanea cu privirea pe fiecare. Toti ceilalti stateau umar langa umar, inghesuiti, masa fiind prea mica. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui casatorii, desi numarul copiilor crescuse. El sedea bine pe pragul lui, putea sa se miste in voie si dealtfel nimanui nu-i trecuse prin cap ca ar fi bine sa se schimbe masa aceea joasa si plina de arsurile de la tigaie."
Ilie Moromete stapaneste in chip absolut peste o familie formata din doua randuri de copii invrajbiti intre ei din cauza pamantului. Descrierea mesei este inceata si ritualul ei dezvaluie relatiile adevarate din sanul familiei. Copiii din prima casatorie (Paraschiv, Nila, Achim) nu se inteleg cu cei din a doua (Ilinca, Tita, Niculae), si tatal, pentru a pastra unitatea familiei, este dur si justitiabil. Cand mezinul, Niculae, face mofturi la masa, mana tatalui il loveste necrutator. Dealtfel,,din primele 20 de pagini luam cunostinta de toate problemele familiei: existenaa celor doua loturi de pamant si lupta pentru a le pastra nestirbite, disensiunile intre fratii vitregi, proiectul de fuga la Bucuresti al lui Paraschiv, Achim si Nila, bigotismul mamei (Catrina), primejdia foncierii si a datoriei la banca, dorinta baiatului cel mic, Niculae, de a merge la scoala si ostilitatea celorlalti copii fata de aceasta idee etc. Marin Preda se foloseste de aceste scene expozitive pentru a studia in liniste raurile ce se vor desface apoi in numeroasele ramificatii.
Morometii are trei parti si toate incep cu o prezentare de ansamblu: aici masa, in partea a doua prispa, pe care sunt insirati la adapost de ploaie toti membrii familiei, in fine, secerisul, precedat de o pregatire aproape mistica, sub puterea unei mari exaltari, in orice caz, a plecarii la camp. Indivizii se diferentiaza prin mici detalii de comportament. Nila are o frunte „lata si groasa" si ori de cate ori acest personaj greoi, ezitant, apare in carte, fruntea incordata, marcand chinul unei gandiri incete, nu va lipsi din notatiile prozatorului. Paraschiv are un ras ciudat („parca ar fi parat ceva"), si semnul lui fizionomie distinctiv este satisfactia rea, vulgara, exprimata de impletirea buzelor lungi („intinzandu-si cu placere buzele lui impletite").
Insa modificarea vietii interioare in Morometii este marcata mai ales de glasuri. Glasul arata umoarea, caracterul si pozitia individului in ierarhia sociala. Catrina, supusa barbatului, tematoare de copiii vitregi, are un glas „indepartat si imbulzit de ganduri". Tatal autoritar are mai multe glasuri, cand „puternic si amenintator, facandu-i pe toti sa tresara de teama", cand un glas „schimbat si necunoscut", fals, 'ironic. Victor Balosu, voiajorul, are un glas ,spalat", Tugurlan, un glas, „neprietenos si strain", Guica — spioana satului — are un glas inecat de curiozitate si placere. Cuvantul exprima o relatie, glasul marcheaza natura acestei relatii. Botoghina, taranul bolnav, nevoit sa-si vanda o parte din pamant, discuta cu Tudor Balosu si Victor intr-un chip care indica o instrainare totala: „Fiecare cuvant scos de cei trei oameni scartaia, nu se lipea de celalalt, nimerea alaturi, nu se putea rotunji si incalzi, atat Botoghina, cat si Balosu se uitau in laturi, intorceau capetele in alta parte cand unul din ei deschidea gura."
Marin Preda da astfel de indicatii fine de regie si personajele sale isi tradeaza viata interioara prin varietatea fonica. Un baiat, Vatica Botoghina, ia in gospodarie locul tatalui, plecat la sanatoriu. Copil inca, el isi ia rolul in serios, si cel dintii semn de autoritate este glasul „aspru si neinduplecat" cu care isi striga sora. intamplarile prin care trece Ilie Moromete sunt urmate de o subtila dialectica a glasurilor, cu subtirimi si grosimi care traduc metamorfozele psihicului. Procedeul 'este folosit in genere de comportamentisti. M. Preda ii asociaza si analiza, amanuntita si precisa, fara acel respect ortodox fata de conventii care paralizeaza adesea simtul creatiei la multi autori moderni.
Tema centrala in Morometii ar fi, din acest punct de vedere, libertatea morala in lupta cu fatalitatile istoriei. Ea este anuntata de prozator intr-o fraza liminara, programatica, de care s-a facut in interpretarea critica mult caz : „In campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu "oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari"... Ceea ce urmeaza in roman contrazice aceasta imagine. Timpul este viclean, rabdarea nu-i decat o forma de acumulare pentru o noua criza. La sfarsit, cand drama Morometilor este narata si, prin ea, imaginea vietii linistite e spulberata, prozatorul revine asupra notatiei de inceput: „Timpul nu mai avea rabdare." Este una din multele imagini ale simetriei (sa le spunem astfel) in literatura lui M. Preda, plina de evolutii inchise, de ample miscari in cerc. Aceasta vrea sa dea o idee despre rotatia procesuala a vietii dupa o lege statornica si misterioasa care actioneaza si in natura. Chiar demersul epic al prozatorului se inscrie in fatalitatea acestei repetitii. El revine in cartea noua la simbolurile pe care le-a parasit in cartea anterioara, proza lui traieste sub puterea unei obsesii a intoarcerii la un punct originar.
Morometii stau sub un clopot cosmic si drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor. Istoria pare la inceput neputincioasa, iar libertatea omului stapan pe doua loturi de pamant este in afara oricarei primejdii. Imaginea lui Ilie Moromete stand pe stanoaga podistei si fumand nepasator („din mana lui fumul tigarii se ridica drept in sus, fara graba si fara scop") vine sa intareasca ideea timpului incremenit si prietenos. Omul linistit si ironic sta, totusi, pe un vulcan, in familia peste care pastoreste cu autoritate absoluta se pregateste un complot. Copiii cei mari sant lacomi de castig si cearta pe tatal lor ca isi pierde timpul stand de vorba cu prietenii sai Gocosila si Dumitru lui Nae in loc sa mearga la munte si sa speculeze graul. Lui Moromete nu-i place negustoria, iar banii ii pricinuiesc o furie neputincioasa. Dispretul lui fata de Balosu vine de aici. Pamantul este facut sa dea produse, iar produsele sa hraneasca pe membrii familiei si sa acopere cheltuielile casei, atat. Paraschiv, Achim si Nila au o pofta nemasurata de castig si prima lor forma de razvratire fata de autoritatea tatalui este nemultumirea fata de imobilitatea lui sociala. Ei murmura si-i vorbesc de rau in sat ca a dat porumbul ieftin si ca, in genere, el „nu face nimic", „sta toata ziua". A face ceva este a face bani. Tinerii Moromete au simtul acumularii burgheze, ei vor sa transforme graul, lana, laptele in bani. Modelul lor e Tudor Balosu, semnul noilor relatii capitaliste in economia satului. Moromete are o conceptie patriarhala si, voind sa-si lecuiasca fiii de boala castigului, ii lasa sa se duca de mai multe ori la munte. Insuccesul nu-i dezarmeaza si, stimulati de Guica, sora rea a tatalui, ei planuiesc sa fuga cu oile si caii la Bucuresti. Presat de fonciere si de banca, Moromete accepta, dupa lungi ezitari, sa lase pe Achim sa plece cu oile la Bucuresti pentru a castiga bani, insa banii nu vin si, dupa oarecare vreme, taranul afla ca baietii lui vor sa-1 jefuiasca si sa-l paraseasca.
E momentul in care incepe declinul personajului. Pana atunci el tinuse piept perceptorului, jandarmului, lui Tudor Balosu, traise senin, cu un sentiment inalt al independentei. Spargerea familiei duce la prabusirea lui morala, si semnalul acestui proces este, ca si inainte, glasul:
„— Baietii mei! exclama Moromete cu un glas de parca n-ar fi stiut ca avea baieti. Baietii mei, Scamosule, sunt bolnavi. Sa fuga de acasa! De ce asta? Nu i-am lasat eu sa faca ce vor ? Absoluta, absoluta libertate le-am lasat! Daca veneau si-mi spuneau: «Ma, noi vrem sa fugim de acasa », crezi ca i-as fi impiedicat eu, Scamosule! ? «De ce sa fugiti, fratioare ? le-as fi spus. incet nu puteti sa mergeti ?»"
Schimbarea glasului („tulbure si insingurat") anunta o modificare interioara profunda. Lumina pe care Moromete o descoperea in intamplarile si faptele vietii se stinge, linistea il paraseste si, fara liniste, existenta nu mai este o incantare, ci o povara: „Cum sa traiesti daca nu esti linistit?"Moromete si Dumitrului Nae, prieteni vechi, nu se mai vad, ei, care se vedeau de departe si totdeauna cu o mare bucurie, incercarile celorlalti de a-i atrage in discutiile politice raman fara rezultat. De pe stanoaga podistei — locul vechi de observatie — Moromete vede un drum trist si niste tarani prapaditi care traiesc fara sa stie ca bucuria lor este inselatoare. Cand cineva ii da buna ziua, el nu raspunde: „Era unul dintre aceia care mai credea ca lumea era asa cum si-o inchipuia el, care credea ca sperantele sunt bucurii adevarate si nenorocirile numai ale altora si care, in loc sa se opreasca pe loc, sa se trezeasca si sa se inspaimante, trecea pe drum linistit si increzator si dadea buna ziua."
Momentul culminant al acestei crize se desfasoara la hotarul lotului de pamant. M. Preda isi pune eroul in conditiile in care personajul lui Rebreanu savarsea un gest mistic sarutand bulgarii de pamant. Moromete nu mai face nici un gest simbolic, inchis in lumea gandurilor, el supune unei judecati aspre lumea nevazuta care i-a salbaticit copiii si 1-a silit pe el insusi sa iasa din cercul de bucurii in care traise. Drama nu este de ordin economic, ci moral. Durerea lui Moromete vine, intai, dintr-un simt inalt al paternitatii ranite. Nu faptul de a-si pierde o parte din lot il intuneca, ci ideea de a-si pierde fiii si linistea care-1 face sa priveasca existenta ca un spectacol superior. Lipseste din meditatia lui disperarea joasa. Gandul prabusirii unei ordini durabile este primit cu o tristete rece. instrainarea de starea de inocenta in care traise ii pare mai rea decat moartea:
„ «Am facut tot ce trebuia, relua Moromete cu o sfortare, le-am dat tot ce era, la toti, fiecaruia ce-a vrut... Ce mai trebuia sa fac si n-am facut? Ce mai era de facut si m-am dat la o parte si n-am avut grija? Mi-au spus ei mie ceva sa le dau si nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine si eu am spus nu? Mi-a aratat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu sa-l fi ocolit fiindca asa am vrut eu? S-au luat dupa lume, nu s-au luat dupa mine! Si daca lumea e asa cum zic ei si nu e aaa cum zic eu, ce mai ramane de facut?! N-au decat sa se scufunde! intai lumea si pe urma si ei cu ea.» Si aceasta gandire sumbra si trufasa il ridica pe Moromete in picioare, pregatit parca sa faca fata unei asemenea prabusiri."
Scena confruntarii finale este magistral construita. Stapanirea de sine este arma lui Moromete. Pana in ultima clipa el spera sa-si poate recastiga fiii porniti pe o cale gresita. Cand acestia, pierzandu-si rabdarea, se revolta pe fata impotriva tatalui, sparg lada si batjocoresc casa in care crescusera, batranul taran vorbeste cu glas bland si sfios, isi cearta nevasta, cere un foc baiatului cel mic, loveste obrazul fetei care vocifereaza si se roaga linistit si senin de fiii care nu vor sa-l mai asculte. Dupa aceasta pregatire inceata, izbucnirea este teribila: Moromete ridica farul si loveste fara crutare, glasul lui devenind un urlet:
„— Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce esti!
Apoi se intoarse spre Nila, care intre timp sarise din pat si se ghemuise intr-un colt:
— Si tu, Nila? Tu, ma? E lume care alearga din zi si pana in noapte pentru un pumn de faina! Si voi ca niste caini! Ca niste caini turbati sariti unul la altul! Va omor! Cui nu-i place la tarla mea, sa se duca! Sa plece!"
Corectiunea si discursul nu au nici un efect. Paraschiv si Nila sparg lada de zestre a fetelor, iau banii si covoarele si fug cu caii, amenintand cu o razbunare si mai mare. Moromete bate la poarta Iui Tudor Balosu si vinde o parte din pamantul familiei. Trufasul vecin n-are totusi satisfactia de a-1 vedea pe Moromete umilit: sub puterea unei lovituri naprasnice. Moromete ramane „indepartat si nepasator". Lovitura are efect in alt plan. Omul netulburat si ironic paraseste stanoaga podistei, nu mai raspunde la cuvintele de salut si nu mai poate fi auzit povestind nici una din acele intamplari care fermecau pe prietenii sai din Silistea-Gumesti. Fantezia lui se inchide. Omul creator este invins de omul social. Din Moromete dinainte nu mai ramane decat capul de nu ma facut in timpul unei adunari in poiana lui Iocan de Din Vasilescu. Existenta dainuie in arta.
Desi cea mai importanta, istoria Morometilor nu acopera toata suprafata romanului. Alte istorii (aceea a lui Birica si a Polinei, a bolii lui Botoghina, a razvratirii lui Tugurlan) vin sa coloreze viata unui sat de campie in care oamenii, traind sub amenintarea unui timp capricios, continua imperturbabil sa se nasca, sa iubeasca, sa treaca prin intamplari vesele si triste si sa moara in cele din urma, lasand locul altora. Fosnetul acestei vitalitati necurmate, sub apasarea unui soare molesitor de campie, este admirabil sugerat in Morometii. Lupta pentru existenta, crancena si aici ca peste tot, ni desfigureaza pe indivizi. Marin Preda inlatura din viziunea lui imaginea omului inlantuit de instincte, iar cand, pentru o clipa, instinctele ies la suprafata textului, prozatorul aduce imediat alte elemente care lumineaza fata sufletului taranesc. Pilduitoare este in acest sens istoria cuplului Birica-Polina, asemanatoare in latura ei sociala cu aceea a lui Ion si a Anei din romanul lui Rebreanu. Dealtfel, tema tanarului taran care se foloseste de fata unui om instarit pentru a pune mana pe avere e generala in literatura rurala. Preda o reia, schimband sensul strategiei si umanizand tipurile. Birica, baiat sarac, e indragostit de Polina, fata lui Tudor Balosu. Primul semn pe care il avem despre tanarul taran este cantecul. Masa Morometilor e tulburata de cantecul lui Birica, venit sa cheme la poarta, dupa un obicei statornicit in viata satului, fata pe care o iubeste, insa in locul fetei apare tatal, care are alte socoteli si vrea s-o marite cu un taran cu avere. Balosu asmute cainele si goneste de la poarta cu injuraturi pe Birica, iar acesta se apara invocand o dreptate imanenta. Furia lui este expresia unei constiinte morale ultragiate. Un altul, cu mintea stapanita de gandul posesiunii, ar fi ocolit confruntarea directa sau s-ar fi retras in chip viclean, evitand o rupere totala a relatiilor. Birica, manios ca e tratat ca un tigan, reactioneaza cu o violenta verbala din care se deduc, totusi, inocenta si durerea sincera:
„— De ce sa asmuti cainele pe mine, nea Tudore, daca ai o fata si fluiera cineva la ea, adumneata trebuie sa asmuti cainele ? Ce ti-am facut eu dumitale? Ti-am facut eu ceva vreodata? Pai de ce asmuti cainele pe mine, nea Tudore, daca de furat nu te-am furat, de facut nu ti-am facut nimic? Atunci de ce sa asmuti cainele pe mine, nea Tudore? De ce sa asmuti cainele pe mine, ma, 'tu-ti dumnezeul mati, Balosule! Ghiorule!"
Birica nu dezarmeaza si, dupa o explicatie dura cu Polina, o rapeste si apoi se linisteste. Rolul lui s-a incheiat. E pe cale de a se resemna fata de refuzul socrului de a-i da zestrea Polinei, insa intervine, neasteptat, tanara lui femeie care dovedeste o energie extraordinara. Polina nu-i, ca Ana, o victima intre avaritia tatalui si lacomia inumana a sotului. Devenind nevasta, in ea se trezesc energii nebanuite. Vazand modul hotarat in care conduce ostilitatile dintre tata si sot, avem pentru o clipa impresia ca nevasta lui Birica face, structural, parte din familia Marei si a Vitoriei Lipan, cealalta fata (barbateasca, intreprinzatoare) a tipologiei traditionale. Polina nu lupta insa decat pentru zestrea ei si, dupa ce isi duce barbatul pe miriste pentru a smulge cu forta graul ce i se cuvine si a da tatalui nedrept o lectie („Cum nu intelegi tu, Ioane, ca trebuie sa-l faci pe tata sa tremure cand ti-o pomeni numele ?! Pe marginea satului sa te ocoleasca, cand te-o vedea!"), se retrage cu discretie in umbra barbatului. Dealtfel, istoria lui Birica si a Polinei se opreste aici. Dintr-o nota aflam, mai tarziu, ca, dati in judecata de Balosu, ei pierd procesul si, odata cu aceasta, dispar de pe scena satului.
Demonstratia epica s-a facut, femeia de la sat nu-i, in viziunea lui Preda, o simpla unealta in mainile barbatului ambitios si posesiv, iar taranul tanar si sarac nu cauta cu obstinatie sa parvina calcand in picioare legea si sentimentul. Birica e sfios, asculta cu respect de parinti, iar pe Polina o iubeste cu o duiosie de liceean. Scena posesiunii pe pamantul reavan, sub lumina zilei, este simbolica. Nimic din violenta triviala a altor acuplari campenesti descrise de literatura. Barbatul care, peste putin timp, impins de la spate de energica lui femeie, va pune mana in gatul socrului, este invadat aici de un mare sentiment, si gestul impreunarii simple, in linistea si complicitatea sesului, e de o religiozitate poetica: „—Ai de gand sa mai dai mult cu tarnacopul ala? intreba ea zambind ciudat.
— De ce sa nu dau cu tarnacopul ?
Si ea nu raspunse si deodata el intelese ca de mult sta el aici singur cu ea... Arunca tarnacopul. Polina se intoarse cu umarul si il astepta dintr-o parte, parca la panda, cu ochii deschisi; se lasa greu, cu toata puterea trupului, si gemu cand el o apuca si o infasura in brate; numai cand o ridica pe sus inchise ea ochii. El o duse chiar pe pamantul din care avea sa-si ridice casa si o iubi acolo pe racoarea lui curata, pazit de lumina mare a zilei."
Nu este in intentia lui M. Preda de a studia feminitatea rurala in raport cu psihologia varstei, insa, indirect, din desfasurarea naratiunii, se poate deduce o schita de tipologie in acest sens. Polina e, intai, fata tanara pe care prejudecatile sociale o impiedica sa se insoteasca cu barbatul care-i place si atunci risca totul, dand curs liber sentimentului. Criza erotica are anumita complexitate, femeia de la tara nu-i, in orice caz, numai o sursa de pamant si o uzina de copii, cum s-a afirmat. Pasiunile izbucnesc viforos si, pentru a se implini, au nevoie uneori de suportul unei mari tenacitati. Marioara Fantana (Morometii, II) asteapta cu rabdare ani intregi barbatul pe care l-a ales si recurge la complicate stratageme pentru a-l castiga. Radita vede un flacau tacut (episodul tineretii lui Ilie Moromete este trecut din Marele singuratic in Morometii, II, ed. a II-a) si din clipa aceea destinul ei este marcat. Ea moare, ca o eroina romantica, din prea multa dragoste, dupa ce nascuse trei copii barbatului care o subjugase cu privirea. Dragostea este pentru ele o boala ce le intra in trup fara a le paraliza, totusi, orgoliul. Acesta ramane totdeauna la panda, tremurand ca o coarda de arc intinsa. Se va vedea ca Preda nu face o deosebire mare intre psihologia femeii de la sat si cea, de regula mai complicata intelectual, a femeii crescute la oras. Cu mici deosebiri de comportament si cu o mai mare, poate, capacitate de a-si reprezenta si mental sentimentul, ele intra in aceeasi categorie tipologica.
Nevasta lui Botoghina reprezinta cazul femeii mature care isi apara copiii. Anghelina si Botoghina se luasera din dragoste si, cand barbatul hotaraste sa vanda o parte din pamant pentru a-si putea ingriji sanatatea, femeia, pana atunci intelegatoare si blinda, devine crancena si calculata: ,,— Pai dar, te repezi la pamant, ce-ti pasa tie! Ai uitat ca ai doi copii care umbla cu spinarea goala a...i S-a mai imbolnavit lumea si nu si-a vandut pamantul. A stat omul acasa, a mai mancat un ou, a mai taiat un pui si, daca a avut zile, a trait! a...i Ce tot ii dai zor cu cimitirul? a...i Du-te la cimitir daca nu mai esti in stare sa traiesti!"
Cruzimea Anghelinei nu-i, totusi, esentiala, vorbele nemiloase tradeaza o iubire si o ingrijorare normala fata de soarta copiilor. Boala nu intra in prevederile familiei taranesti, iar cand ea apare, e socotita un accident. Ruinarea materiala a familiei e o primejdie mai mare si, inainte .de a intelege suferintele barbatului, Anghelina se gandeste la ce vor face copiii ei. Reaua ei luciditate arata un simt matern treaz. Cand, la urma, fatalitatea se intampla si pamantul e vandut, femeia revine la starea normala. Din recomandarea pe care o face lui Botoghina: „Vasile, sa nu mori pe acolo, Vasile!" se intelege firea ei adevarata. S-a observat si cu alt prilej ca femeile din proza lui Preda poarta adesea o lumina pe fata. Lumina nu se stinge nici in saracie si suferinta. Nevasta lui Tugurlan, care ingropase 12 copii, nu-si pierde semnul blandetii si al frumusetii morale. Lumina continua sa straluceasca: „Avea in priviri si pe chip acea lumina ciudata pe care o da numai durerea necontenita, lumina care seamana cu bucuria si care de fapt nu e departe de ea."
Fiind la capitolul femei, sa nu scapam din vedere pe Guica, sora lui Moromete. Ea reprezinta tipul femeii sterile si rele, imbatranita intr-o ura marunta. Guica e un fel de verisoara Bette in conditiile vietii taranesti, unde posibilitatea de intrigasi de disimulare este mai mica. Ea si-a facut un scop in a trage de limba pe cei care trec drum si a colporta vestile, indeosebi pe cele proaste. De-o suspiciune tenebroasa, Guica adulmeca raul si prezice dezastrele. Pe Moromete il uraste" pentru ca s-a insurat a doua oara, dintr-un motiv, va sa zica, absurd. Supararea ei este activa si, nemaiputand inlatura ceea ce s-a savarsit, isi gaseste un scop in a atata pe copiii cei mari impotriva tatalui. La incitatia ei, Paraschiv, Achim si Nila pun la cale fuga la Bucuresti. Ea savureaza dinainte catastrofa si, de o curiozitate patologica, viziteaza casa in ziua in care are loc
— He-he! izbucni pe neasteptate Dumitru lui Nae, si rasul sau galgai puternic si lenes mai departe. He, he, he, ia uitati-va cum a ramas Moromete!
— Adica, se rasuci Moromete spre Cocosila, lasand pentru moment ziarul la o parte, adica ocupatiunea ta mintala, Cocosila, e la alte prostii!
Cocosila nu raspunse, se uita invidios la Moromete care stia sa gaseasca in ziar astfel de lucruri.



— Primul agricultor o fi mergand si el la plug? dadu Dumitru lui Nae tonul comentariilor.
Separat, in Morometii se profileaza si o drama a lui Niculae. Copilul cel mic vrea sa invete carte si el intampina rezistenta familiei. Tatal il ironizeaza:(„alta treaba n-avem noi acuma! Ne apucam sa studiem"), fratii si surorile il reped cu grosolanie, ideea de scoala neintrand in vederile lor. „O suta de insi cu carte si nu ma dau pe ei", marturiseste cu trufie vulgara Paraschiv. Niculae n-are decat un singur aliat, mama, si un mare obstacol in fata: vointa tatalui. Vointa ramanand neinduplecata, baiatul cel mic simte ca se desprinde de familie. Desprinderea de familie este o tema adiacenta in Morometii, ea va deveni esentiala in alte carti ale lui Marin Preda. Niculae are obligatia sa pasca oile, si nefericirea lui se cheama Bisisica, o oaie rea, demonica. Copilul este terorizat, picioarele ii sunt pline de bube, noaptea are cosmaruri. Bisisica n-are nimic din duiosia si intelepciunea sfanta a mioarei din balada si, facand din ea un personaj, Preda mai darama un mit. Nici copilaria nu este idilica (alt mit al literaturii). Batut de o magaoaie, Niculae cere ajutor fratilor mai mari, si Achim pune in mana fratelui sau vitreg un ciomag si-l sileste sa se bata. Tugurlan da fiului sau aceeasi lectie, amenintandu-1 cu represalii cumplite daca nu zdrobeste picioarele adversarului. Ideea acestei pedagogii salbatice a fost reluata si de alti prozatori romani.
Discutiile dintre tata si fiul sau capata, in acest context, sensul unei confruntari intre doua moduri de a concepe viata, in ultima instanta, intre doua civilizatii. Tanarul Moromete crede intr-o noua religie a binelui si a raului si, odata castigat de ideile socialismului, el devine apostolul lor incoruptibil. Ideile de innoire radicala a satului, afirmate de fiu, intampina protestul tatalui, neimpacat cu gandul ca tot ceea ce a facut el a fost gresit si ca rosturile taranesti trebuie schimbate. Spuse altfel, lucrurile par simple si incheierea ar fi ca ele s-au mai discutat si alta data. Impresia e insa falsa. Niciodata in proza mai noua nu s-a pus cu un mai mare curaj estetic destinul civilizatiei taranesti si nu avem cunostinta sa fi capatat, pana acum, o motivare literara mai pregnanta ca aici. Ce se impune inainte de orice e iluzia rebarbativa a lui Moromete. Prezentand-o sub toate formele, Marin Preda se mentine aproape peste tot in linia fina si inalta a vocatiei sale de analist. Sunt, in acest sens, cateva scene antologice. Cea care vine imediat in minte e aceea in care batranul taran, udat pana la piele de o ploaie repede si calda de vara, sapa o hotarare ce vine din adancurile fiintei lui santul care sa apere sira de paie, in timp ce, in alta parte a satului, se pregatesc rasturnari spectaculoase.
Ilie Moromete nu mai crede nici el in eternitatea valorilor pe care le apara; e prea inteligent pentru a nu-si da seama ca pamantul nu mai reprezinta nimic, ca civilizatia loturilor individuale, a seceratului manual etc. va disparea. Cu hotararea cu care indeparteaza ideea mortii, desi are aproape 70 de ani, el vrea sa amane, apeland la o justitie nevazuta, termenul fatal, in cercul batranilor „liberali" adunati in pridvorul caselor sale, Moromete poate, in virtutea unei superioare, olimpiene inertii („prizonier fara scapare al elementelor si al lui insusi", zice prozatorul despre eroul sau), sa cearna totul prin sita ironiei. Cu Matei Dimir, Nae Cismaru, Costache al Joichii, Giugudel, vechii sai prieteni, el consemneaza in liniste tot ceea ce se petrece in viata satului. Tinta ironiilor usturatoare nu mai sunt, acum, Balosu si fiul Victor, ci Bila, Isosica, Manta-rosie, Ouabei, Adam Fantana etc., figurile centrale ale satului. Despre acestia Marin Preda scrie un alt roman, foarte viu. Vocatia sociala a prozatorului afla aici un camp bun de observatie si, desi formula s-a banalizat, trebuie spus ca Morometii e si o panza intinsa, de o exceptionala autenticitate literara, a satului postbelic. Evenimentele sunt supuse unei analize necrutatoare, demitizante, sugerand dramele obscure, uneori foarte profunde, care insotesc trecerea unei intinse categorii sociale spre alta forma de existenta. Unele dintre ele capata o expresivitate literara exceptionala. Un taran, Valache, tine un fel de carciuma, si marea lui placere este sa bea cu autoritatile (notarul si primarul), vorbind despre politica. N-are filozofie de negustor, si taranii nici nu-1 socotesc ca atare, numai unul, Gae, intra cu ciomagul la el, il injura si-1 sileste sa achite cotele. Valache le-a platit o data, inutil, el este judecat si bagat la beci. Iesit de acolo, se hotaraste sa nu mai vorbeasca. Alienarea ia la el forma unei mutenii absolute. Numitul Gae e un spirit primar agresiv, impins de evenimente pe scena satului, el ameninta pe silisteni cu „ascutirea luptei de clasa" si-i baga, in cele din urma, la puscarie. Bila e reprezentantul „Arlus”-ului in sat si, ca semn al puterii, el umbla cu creioanele in piept si se adreseaza invariabil, cu o formula pioasa: „Ti-o spun cu lacrimi in ochi". Omul care arata atata omeneasca sinceritate are insa o fire dementiala, exploziva si provoaca pe arie un grav conflict, cu consecinte tragice asupra satului. Exclus din partid, el continua sa dea roata primariei. Singura modificare este ca, deposedat de putere, Bila isi scoate creioanele, pierzand totodata, cum zic taranii, „legatura cu Uniunea Sovietica".



Mai interesant, ca personaj literar, este Isosica, fiul unei femei care vazuse pe Dumnezeu. Isosica, secretar de partid, are un har ciudat: pe el nu-l latra cainii. Inteligent, inventiv, el este un Iago de tara, construieste o intriga complicata in scopul de a-si indeparta adversarii politici. Instrumentul lui e Ciulea, sotia, o femeie teribila, rea de gura, spionul satului. Ciulea ai e un surprinzator fler detectivist, ea leaga si dezleaga firele in Silistea-Gumesti, cenzureaza scrisorile, presimte viitoarele miscari ale adversarului. E corespondentul mai inzestrat al Guicai in noua lume a satului. Asistam, dealtfel, in roman la o adevarata batalie pentru putere in Silistea-Gumesti. Isosica, Plotoaga, Zdroncan, Mantarosie vor sa indeparteze pe responsabilul morii, Adam Fantana, si organizeaza o actiune de compromitere („operatia Gotigoaia"), insa conjuratii se suspecteaza intre ei, unul tradeaza. Pe aceasta mica scena politica au loc mari manevre, combinatii shakespeareene. Invingator iese un necunoscut, Vasile al Moasii, om dur, semn al unei istorii care patrunde violent in viata traditionala a satului. Un activist stangist, Beju, s-a specializat in demascarea dusmanilor, un taran nevinovat, Gheorghe, se sperie de comisia care umbla dupa cote, fuge si se ineaca in rau.
Asupra satului asezat de altadata, cu ierarhii sigure, satul adunarilor linistite si al dialogurilor pline de spirit, se abat „evenimente pline de viclenie". Din el, ca dintr-o groapa fara fund, „nu mai incetau sa iasa atatia necunoscuti". Alarmat, Ilie Moromete incearca sa stavileasca acest proces si readuce in acest sens in sat pe Tugurlan, muncitor la un siloz. Ideea lui este ca numai un om puternic si drept se poate opune violentei instaurate in Silistea-Gumesti de Vasile al Moasii. Tugurlan se intoarce, dar lucrurile nu se schimba prea mult. Procesul este obiectiv, istoria nu tine seama decat intr-o mica masura de vointa oamenilor. Satul arhaic, civilizatia morometiana sunt sortite sa piara. Si Preda, spirit realist, lasa ca raurile tulburi ale istoriei sa invadeze aceasta mica asezare linistita din campia Dunarii, intrata, curand, intr-o zvarcolire tragica. Simbolul acestei civilizatii in asfintit, Ilie Moromete, are, dupa un moment de revitalizare (dragostea pentru Fiica), o agonie lenta, lipsita de maretie. Fara cai, el este purtat in roaba de nepotul Sande si, dupa oarecare timp, moare spunand doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta". Fiii s-au imprastiat demult, casa Morometilor trece in mainile Titei, unicul copil ramas in preajma batranului taran. Cel care va duce mai departe, in inchipuire, lumea plina de farmec a lui Moromete va fi Niculae, atins si el de violenta istoriei. Dispare, odata ce praporii flutura la poarta Morometilor, satul ca imagine a lumii statornice, arhetipale. Silistea-Gumesti a intrat, definitiv, in alt sistem de relatii, istoria se suprapune peste imaginea unei realitati arhaice.



Niculae are si alta viata, in planul imaginatiei, unde se petrec intamplarile ratate in existenta obisnuita. „A se face lumina sub ochi" este semnul deschiderii portii spre o lume fantastica in care lucrurile si fiintele, vazute undeva, candva, se intalnesc intr-o noua alcatuire: „Dar era o lumina si o zi miscatoare si nu neaparat aceea care tocmai-se incheiase. Nu era o parere, se uita plin de uimire la oamenii si lucrurile care isi vedeau de mersul lor ca intr-o viata adevarata, scaldati adesea in culori niciodata vazute pe pamant, totusi intalnite undeva, fiindca nu se mira de ele..."
Procedeul epic este de efect, M. Preda poate sa concentreze in acest plan al naratiunii, un mare numar de fapte, reale si imaginare. Niculae isi aminteste ce s-a petrecut demult, retraieste, reformuleaza ganduri, impresii, ramase in cutele memoriei sale, si da in acelasi timp o prelungire ipotetica faptelor. Scenele scaldate de lumina de sub ochi sunt sau nu adevarate, ele sunt insa totdeauna posibile, proiectii semnificative pe ecranul enorm al fanteziei. Viata exterioara, obiectiva are o durata si un spatiu limitate, viata interioara (viata de sub ochi) o amplifica pe cea dintai si o prelungeste dincolo de limitele timpului. Ilie Moromete moare, si fiul, cu constiinta incarcata, mahnit ca-si parasise in ultimii ani tatal, n-are liniste pana ce tatal nu reapare in existenta sa onirica. Niculae e auzit razand in somn, si aceasta este semnul ca fiul si tatal se impacasera sub puterea unei lumini a spiritului care poate smulge din neant fiintele si le poate da viata.
Moromete cel vechi, omul adunarilor linistite, traia in sculptura naiva a lui Din Vasilescu. Moromete tragic, omul unei civilizatii care piere, traieste de aici inainte in inchipuirea Fiului. Romanul este, si sub acest aspect, opera unei elaboratii exemplare. Capitolul despre moartea lui Moromete e tot ce s-a scris mai miscator, pe aceasta tema grava, in literatura romana.






Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright 2005 - 2019 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite