q9y14yu
Mesianismul lui Al. Russo e intrupat in acea Cantarea Romaniei, care imprumuta mult din tonul lui Lamennais din Paroles d’un croyant, facand mare uz de exclamatii biblice: “si intr-adevar zic voua”,
“Doamne, departeaza paharul”. Istoria patriei se evoaca in viziuni enigmatice intrerupte de aforisme si sentinte terifiante, nelipsind lamentatiile, vederea pamantului fagaduintei, marile bestii simbolice si apocaliptice: “...colo... departe... unde soarele se vede asa de frumos... unde campiile sunt stralucite si paraiele racoroase... unde ceriul e dulce, unde pamantul e roditor si giuncele sunt albe... copii, acolo e tara!...” Poemul in intregul lui, cu toate bunele intentii, ramane fals. In schimb, in proza memorialistica, Al. Russo si-a insusit pana la virtuozitate maniera clasicilor tarzii, a lui Xavier de Maistre si a lui
Paul-Louis Courier, adica umorul eseistic, scutit de dezordinea fantasti ca, in care intra totusi o usoara melancolie sub forma sentimentului grandoarei geologice. Russo insusi calatorea in trasura, aplecat intr-o rana, si privea muntii cu ochii pironiti in zare, lasandu-se navalit de reverii. Insemnarile de captivitate la Soveja, cu portretele malitioase ale unor cucoane si viziunea salbatica a cimitirului cu bocitoare,

amintind scene din F. Cooper, imaginile de civilizatie patriarhala, scrisoarea catre contele Vay sunt dovezile unui condei fin. Cat despre ideile critice, ele sunt acelea ale lui Kogalniceanu. Nu era pentru starea pe loc, dar socotea ca “fara trecut o societate este schioapa”. “Natiile care au pierdut afiliatia naravurilor parintesti is natii nestatornice, sau, precum zice vorba cea proasta, nici turc, nici turlac.” Intr-un cuvant, punea ideea de traditie la baza oricarui real progres. Intrerupe rea intre generatii i se arata totala mai ales in limba, si sub raportul acesta pedantismul latinistilor il facea sa rada: “Mai cu cale si mai logic ar fi dar, in dragostea noastra de latinism, sa lepadam limba romana si sa luam limba latina, si prin urmare sa schimbam pantalonul si surtucul pe toga, sa ne chiemam Cincinatus si Brutus in loc de

Costachi si Dimitrachi, si sa cerem inapoi stapanirea lumii de odinioara.”