z4g9gd
Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pana acum asa de putin format incat ne vine greu sa-l citam indata dupa Alecsandri, dar in fine poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoastem mai maulte poezii publicate in “Convorbiri literare”, care toate au particularitatile aratate mai sus, insa au si farmecul limbagiului (semnul acelor alesi), o conceptie inalta si pe langa aceste (lucru rar intre ai nostri) iubirea si
intelegerea artei antice.
Titu MAIORESCU, Directia noua in poezia si proza romana, in “Convorbiri literare”, V, —, nr. —.
Tanara generatie romana se afla astazi sun influenta operei poetice a lui Eminescu.
Se cuvine dar sa ne dam seama de partea caracteristica a acestei opere si sa incercam totdeodata a fixa individualitatea omului care a personificat in sine cu atata stralucire ultima faza a poeziei romane din zilele noastre.
Pe la mijlocul secolului in care traim, predomnea in limba si literatura romana o tendenta semierudita de latinizare, pornita din o legitima revendicare nationala, dar care aducea cu sine pericolul unei instrainari intre popor si clasele lui culte. De la incoace dateaza indreptarea; ea incepe cu
Vasile Alecsandri, care stie sa destepte gustul pentru poezia populara, se continua si se indeplineste prin cercetarea si intelegerea conditiilor sub care se dezvolta limba si scrierea unui popor. Fiind astfel castigata o temelie fireasca, cea dintai treapta de inaltare a literaturii nationale, in legatura stransa cu toata aspirarea generatiei noastre spre cultura occidentala, trebuia neaparat sa raspunda la doua cerinte: sa arate intai in cuprinsul ei o parte din cugetarile si simtirile care agita deopotriva toata inteligenta europeana in arta, in stiinta,
in filosofie; sa aiba, al doilea, in forma ei o limba adaptata fara sila la exprimarea credincioasa acestei amplificari.
Amandoua conditiile le realizeaza poezia lui Eminescu in limitele in care le poate realiza o poezie lirica; de aceea Eminescu face epoca in miscarea noastra literara.
Care a fost personalitatea poetului?
Viata lui externa e simpla de povestit, si nu credem ca in tot decursul ei sa fi avut vreo intamplare dinafara o inraurire mai insemnata asupra lui. Ce a fost si ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau innascut, care era prea puternic in a sa proprie fiinta incat sa-l fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc. Ar fi fost crescut Eminescu in
Romania sau in Franta, si nu in Austria si in Germania; ar fi mostenit sau ar fi agonisit el mai multa sau mai putina avere; ar fi fost asezat in ierarhia statului la o pozitie mai inalta; ar fi intalnit in viata lui sentimentala orice alte figuri omenesti — Eminescu ramanea acelasi, soarta lui nu s-ar fi schimbat.
Nascut la ianuarie in Botosani, primind prima invatatura in gimnaziul din Cernauti, parasind la scoala pentru a se lua dupa trupa de teatru a d-nei Fanni Tardini prin Romania si prin Transilvania, parasind si aceasta trupa pentru a se arunca cu cea mai mare incordare
in studii felurite la Viena, sustinut acolo si la Berlin in parte prin contributiile unor amici literari, numit intre si revizor scolar si bibliotecar la Iasi, destituit si dat in judecata de guvernul liberal,
insarcinat apoi cu redactia ziarului “Timpul”, incalzit din vreme, dar mai intermitent, de farmecul unor femei, de la care au ramas in poeziile lui cateva urme de par balai, de ochi intunecati, de maini reci, de un nu stiu ce si nu stiu cum, lovit in iunie de izbucnirea nebuniei, al carei germen era din nastere, indreptat intrucatva la inceputul anului , dar degenerat in forma lui etica si intelectuala, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditara, Eminescu moare la iunie intr-un institut de alienati.
La o privire superficiala, fuga lui Eminescu de la gimnaziu dupa o trupa de actori, darea lui in judecata, activitatea lui ca redactor de ziar, care adica nu s-ar putea explica decat prin necesitati materiale, lipsa de orice distinctii conventionale, de premieri academice, de decoratii si c.l., toate aceste puse in legatura mai ales cu izbucnirea alienatiei mentale par a da vietii sale o coloare romantica, si unele reviste si ziare care l-au ignorat cata vreme era in toata vigoarea lui au gasit prilejul de a-si arata sentimentalitatea si de a acuza societatea romana, care ar fi lasat un asemenea om nebagat in seama si intr-o mizerie din cauza careia ar fi innebunit.
Noi credem ca aceste aprecieri sunt gresite.
Ceea ce caracterizeaza mai intai personalitatea lui Eminescu este o asa de covarsitoare inteligenta, ajutata de o memorie careia nimic din cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa (nici chiar in epoca alienatiei declarate), incat lumea in care traia el dupa firea lui si fara nici o sila era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le insusise si le avea pururea la indemana. In aceeasi proportie tot ce era caz individual, intamplare externa, conventie sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteasca si chiar soarta externa a persoanei sale, ca persoana, ii erau indiferente.
A vorbi de mizeria materiala a lui Eminescu insemneaza a intrebuinta o expresie nepotrivita cu individualitatea lui si pe care el cel dintai ar fi respins-o. Cat i-a trebuit lui Eminescu ca sa traiasca in acceptiunea materiala a cuvantului, a avut el totdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodata in vremea puterii lui intelectuale; cand nu castiga singur,
il sustinea tatal sau si-l ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a despretuit totdeauna.
Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a carui lipsa se plange o revista germana din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi
intampinat o asemenea propunere cu un ras homeric sau, dupa dispozitia momentului, cu acel suras de indulgenta miloasa ce-l avea pentru nimicurile lumesti. Regina Romaniei, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sa-l vada, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen
Sylva. L-am vazut si eu la curte, si l-am vazut pastrand si aici simplicitatea
incantatoare ce o avea in toate raporturile sale omenesti. Dar cand a fost vorba sa i se confere o distinctie onorifica, un bene-merenti sau nu stiu ce alta decoratie, el s-a impotrivit cu energie. Rege el insusi al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga? Si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desavarsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideala, pentru care orice coborare
in lumea conventionala era o suparare si o nepotrivire fireasca.
Cine-si da seama de o asemenea figura intelege indata ca nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul starii materiale, ambitia, iubirea de glorie nu au fost in nici un grad obiectul preocuparilor sale. Sa fi avut ca redactor al
“Timpului” mai mult decat a avut, sa fi avut mai putin, pentru micile lui trebuinte materiale tot atat era. Numai dupa izbucnirea nebuniei, in intervale lucide, in care se aratau insa felurite forme de degenerare etica, obisnuite la asemenea stari, devenise lacom de bani.
Prin urmare, legenda ca mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie sa aiba soarta multor alte legende: sa dispara inaintea realitatii.
Si nici munca speciala a unui redactor de ziar nu credem ca trebuie privita la Eminescu ca o sfortare impusa de nevoie unui spirit recalcitrant.
Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic citind, meditand, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atat mai mult la toate manifestarile vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea miscarii filosofice in Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amanuntita, fie luptele politice din tara. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului sau. Si energia cu care a redactat “Timpul”, inaltimea de vederi ce apare in toate articolele lui, puterea neuitata cu care in contra frazei despre nationalismul liberal al partidului de la guvern a opus importanta elementului autohton sunt o dovada pentru aceasta.
Cu o asa natura, Eminescu gasea un element firesc pentru activitatea lui in toate situatiile in care a fost pus. La biblioteca, pentru a-si spori comoara deja imensa a memoriei sale; ca revizor scolar, pentru a starui cu limpezimea spiritului sau asupra noilor metode de invatamant; in cercul de amici literari, pentru a se bucura fara invidie sau a rade fara rautate de scrierile citite; la redactia “Timpului”, pentru a biciui frazeologia neadeva rata si a formula sinteza unei directii istorice nationale — in toate aceste ocupari si sfere Eminescu se afla fara sila in elementul sau.
Daca a innebunit Eminescu, cauza este exclusiv interna, este
innascuta, este ereditara. Cei ce cunosc datele din familia lui stiu ca la doi frati ai sai, morti sinucisi, a izbucnit nebunia inainte de a sa si ca aceasta nevropatie se poate urmari in linie ascendenta.
De altminteri, si in vremea in care spiritul lui era in vigoare, felul traiului sau facuse pe amici sa se teama de rezultatul final. Viata lui era neregulata: adesea se hranea numai cu narcotice si excitante; abuz de tutun si de cafea, nopti petrecute in citire si scriere, zile intregi petrecute fara mancare, si apoi deodata, la vreme neobisnuita, dupa miezul noptii, mancari si bauturi fara alegere si fara masura: asa era viata lui Eminescu.
Nu aceasta viata i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie innascut a cauzat aceasta viata. Ceea ce o dovedeste este ca toate incercarile, adeseori cu staruinta repetate de unii prieteni ai sai, intre altii si de mine, nu au fost in stare sa-l aduca la un trai mai regulat.
Si nici de nefericiri care ar fi influentat sanatatea intelectuala sau fizica al lui Eminescu nu credeam ca se poate vorbi. Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobse; si chiar acolo unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori avem a face cu un simtamant estetic, iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepasator om ce si-l poate inchipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtamant prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninatatea abstracta, iaca nota lui caracteristica
in melancolie, ca si in veselie. Si, lucru interesant de observat, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultanta.
Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ii castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o citea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o publice: publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-l dea la “Convorbiri literare”.
Si daca pentru poeziile lui, in care si-a intrupat sub o forma asa de minunata cugetarile si simtirile, se multumea cu emotiunea estetica a

“Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Traind in cercul vostru strimt,
Norocul va petrece;
Ci eu in lumea mea ma simt unui mic cerc de amici, fara a se gandi la nici o satisfactie de amor propriu; daca el se considera oarecum ca organul accidental prin care
insasi poezia se manifesta, asa incat ar fi primit cu aceeasi multumire sa se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai ca era nepasator pentru intamplarile vietii externe, dar si chiar ca in relatiile lui pasionale era de un caracter cu totul neobisnuit. Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu in acceptiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiasca nu-l putea captiva si tinea cu desavarsire in marginirea ei. Ca si Leopardi in Aspasia, el nu vedea in femeia iubita decat copia imperfecta a unui prototip nerealizabil. Il iubea
intamplatoarea copie sau il parasea, tot copie ramanea, si el, cu melancolie impersonala, isi cauta refugiul intr-o lume mai potrivita cu el, in lumea cugetarii si a poeziei. De aci cu versurile de la sfarsit:
Nemuritor si rece.”
Intelegand astfel personalitatea lui Eminescu, intelegem totdeodata una din partile esentiale ale operei sale literare: bogatia de idei, care
inalta toata simtirea lui (caci nu ideea rece, ci ideea emotionala face pe poet), si vom vedea in chiar patrunderea acestei bogatii intelectuale pana
in miezul cugetarilor poetului puterea miscatoare care l-a silit sa creeze pentru un asemenea cuprins ideal si forma exprimarii lui si sa indeplineasca astfel amandoua cerintele unei noi epoci literare.
Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuala sta la nivelul culturii europene de astazi. Cu neobosita lui staruinta de a citi, de a studia, de a cunoaste, el isi inzestra fara preget memoria cu operele
insemnate din literatura antica si moderna. Cunoscator al filosofiei, in special a lui Platon, Kant si Schopenhauer, si nu mai putin al credintelor religioase, mai ales al celei crestine si buddiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedand stiinta celor publicate pana astazi din istoria si limba romana, el afla in comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde sa-si formeze inalta abstractiune care in poeziile lui ne deschide asa de des orizontul fara margini al gandirii omenesti. Caci cum sa ajungi la o privire generala daca nu ai in cunostintele tale treptele succesive care sa te ridice pana la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis in acele versuri caracteristice in care se intrupeaza profunda lui emotiune asupra
inceputurilor lumii, asupra vietii omului, asupra soartei poporului roman.
Poetul e din nastere, fara indoiala. Dar ceea ce e din nastere la adevaratul poet nu e dispozitia pentru forma goala a ritmului si a rimei, ci nemarginita iubire a tot ce este cugetare si simtire omeneasca, pentru ca din perceperea lor acumulata sa se desprinda ideea emotionala spre a se infatisa in forma frumosului.
Acel cuprins ideal al culturii omenesti nu era la Eminescu un simplu material de eruditie straina, ci era primit si asimilat in chiar individualitatea lui intelectuala. Deprins astfel cu cercetarea adevarului, sincer mai intai de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevarate nu numai atunci cand exprima o intuitie a naturii sub forma descriptiva, o simtire de amor uneori vesela, adeseori melancolica, ci si atunci cand trec peste marginea lirismului individual si imbratiseaza si reprezinta un simtamant national sau umanitar.
De aici se explica in mare parte adanca impresie ce a produs-o opera lui asupra tuturor. Si ei au simtit in felul lor ceea ce a simtit Eminescu,
in emotiunea lui isi regasesc emotiunea lor; numai ca el ii rezuma pe toti si are mai ales darul de a deschide miscarii sufletesti cea mai clara expresie, asa incat glasul lui, desteptand rasunetul in inima lor, le da totdeodata cuvantul ce singuri nu l-ar fi gasit. Aceasta scapare a suferintei mute prin farmecul exprimarii este binefacerea ce o revarsa poetul de geniu asupra oamenilor ce-l asculta, poezia lui devine o parte integranta a sufletului lor, si el traieste de acum inainte in viata poporului sau.
Dar cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atata putere de a lucra asupra altora daca nu ar fi aflat forma frumoasa sub care sa se prezinte. Si fiindca tocmai aceasta forma este partea cea mai sugestiva
in opera lui, sa ne fie permis a termina studiul de fata prin repedea analizare a elementelor ei distinctive.
O rezerva trebuie facuta din capul locului, si este cu atat mai importanta cu cat multi din imitatorii lui Eminescu nu par a o fi facut.

Volumul in care sunt adunate poeziile sale nu este publicat de el insusi, din cauza imprejurarilor cunoscute si atinse in prefata noastra la editia I de la . Daca, in starea in care se afla Eminescu atunci, am putut lua asupra-mi datoria de a publica culegerea poeziilor lui, nu aveam dreptul nici de a le modifica, nici de a lasa pe unele la o parte. Prin urmare, asa cum se prezenta si astazi unicul volum, el cuprinde toate poeziile, si cele de la inceput, pe care insa autorul declarase de mult ca voia sa le
indrepteze si in parte sa le suprime. Nici cele poezii citate in prefata la editia I, nici Calin, nici Epigonii, nici Strigoii nu sunt Eminescu in toata puterea lui. Contururile tremurande ale descrierilor fara destula precizie intuitiva, lipsa de claritate a gandirii, greseli in accentul ritmic si in rime sunt defecte al caror cel mai aprig critic era chiar Eminescu. Daca totusi si aceste poezii au meritat si vor merita sa figureze in opera lui literara, este fiindca in fiecare din ele apare deodata din mijlocul imperfectiilor o frumusete de limba si o inaltare de cuget care prevesteau de la inceput ce avea sa devie poetul ajuns la culmea lui.
Rezerva dar, ce un simtamant de dreptate elementara ne impune sa o facem, este ca in cercetarea urmatoare nu vom avea in vedere decat poeziile, din norocire cele mai numeroase, pe care le-a scris Eminescu
in epoca deplinei sale dezvoltari. Acestea insa reclama toata luarea-aminte a criticii literare in privinta formei lor, si cu deosebire a inrudirii cu poezia populara, din care s-au hranit mai intai si deasupra careia s-au ridicat pas cu pas pana la exprimarea celor mai inalte conceptiuni.
Conditia fundamentala a acestei ridicari a formei poetice era o manuire perfecta a limbii materne, pentru ca ea sa fie pregatita pentru o conceptiune mai intinsa si sa poata crea din propria ei fire vestmantul noilor cugetari. Aceasta este “lupta dreapta” ce o incearca Eminescu, pentru a “turna in forma noua limba veche si-nteleapta”. Pentru el limba romana e “ca un fagure de miere”, dulce si stravezie, dar nu razletita in lipsa de contururi, ci prinsa in celula regulata a fagurelui.
Poeziile lui incep in aceasta privinta alipindu-se de-a dreptul de forma populara, dar ii dau o noua insufletire si o fac primitoare de un cuprins mai inalt. Asa sunt cele patru poezii: Ce te legeni, codrule, La mijloc de codru des, De la Nistru pan’ la Tisa, Codrule, codrutule.
Din poezia populara si-a insusit Eminescu armonia, uneori onomatopoetica, a versurilor sale a...i.

“Ca sa vad-un chip, se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Caci vrajit de mult e lacul
De-un cuvant al sfintei Miercuri” a...i

Al doilea pas este introducerea, cu totul particulara poeziei lui
Eminescu, a unor rime noua, formate din impreunarea cu un cuvant prescurtat, dupa felul caracteristic al limbii romanesti, sau din doua cuvinte:
“Pe-atunci erai tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi
Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?” a...i.
Insa unde inovatia lui Eminescu in privinta rimei se arata in modul cel mai neasteptat este in numele proprii luate din diferite sfere de cultura si introduse in modul cel mai firesc in versurile sale. Se stie ce riscanta este intrebuintarea numelor proprii in poezia lirica, si intr-o veche cercetare literara a noastra am citat cateva exemple inspaimantatoare.
Eminescu insa a stiut sa se foloseasca de ele cu maiestrie, si tocmai aceste rime sunt dintre cele mai frumoase si mai bine primite ale lui:
Dupa o asa incordare, dupa o asa “lupta dreapta” pentru a turna
“limba veche in forma noua”, nu ne vom mira ca a putut ajunge
Eminescu, pe de o parte, la aplicarea sigura a unor forme rafinate in
Oda in metru antic, in Glossa si in admirabilele Sonete, pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetari de adanca filosofie, pentru care nu se gasea pana atunci nici o pregatire in literatura noastra. Caci palidele imitari ale monoloagelor din Faust si din Hamlet, sau ale reflectiilor mediocrului Aimé-Martin, din care se gasesc urme in incercarile literare dupa ’, nu pot intra aci in comparatie. a...i
Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al - lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbii nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoate a vestmantului cugetarii romanesti.
Titu MAIORESCU, Eminescu si poesiile lui, in “Convorbiri literare”,
XXIII, , nr. .

Inaltimea conceptiunei sale pesimiste si poetice ajunge la apogeu
in Satira I-a. Cand artistul a ajuns sa-si exprime desavarsit sentimentele sale, atunci e un mare talent, dar numai cand a izbutit sa arate intr-o forma poetica o mare conceptie filozofica, o mare generalizare a mintii omenesti, atunci el ajunge geniu; si ceea ce ridica asa de sus creatia poetica a lui Eminescu e vasta sa conceptie despre viata, conceptie care poate sa nu fie a noastra, care insa e, de netagaduit, mare. Imensele probleme ale universului, cum e crearea si inchegarea lumii, ori mai bine zis a sistemului nostru solar, o inchegare imensa in timp si spatiu; micimea planetei noastre fata cu aceste imensitati si mai cu sama scurtimea vietii omenirei, care pare numai o clipa in viata totala a lumii;
intunericul ce se arata indaratul omenirii, pana la ivirea vietii organice si
inaintea omenirii dupa stingerea acestei vieti; micimea vietii unui om, cu toate microscopicile lui interese, fata cu aceste probleme imense... toate aceste sunt minunat de bine exprimate in Satira I-a. a...i
Fondul prim al caracterului sau a fost mai curand optimismul si idealismul, decat pesimismul. Acel care va patrunde si va simti adanc creatiunea poetului va pricepe totodata cata dreptate avem.
Idealizarea trecutului, cum am mai spus, a fost o urmare a pesimismului, dar a unui pesimism sui generis, special lui Eminescu, care in fondul lui prim a fost idealist in toata puterea cuvantului. Altmintrelea nici nu s-ar explica aceasta idealizare: “A fi? Nebunie si trista si goala”. Dar “a fi” cuprinde in sine nu numai viata de astazi ori cea viitoare, ci si toata viata omenirii si viata universului intreg. Fiind atat de vast acest “a fi”, cuprinzand toata viata in general, cu atat mai mult acest “a fi” va cuprinde aceea de care “se-nvrednicira cronicarii si rapsozii”, o viata de care ne desparte abia o clipa, daca luam in sama cursul vremii in total. E vadit lucru ca, din punctul de vedere al pesimismului, viata despre care ne vorbesc “cronicarii si rapsozii” e deopotriva cu cea de astazi, o “nebunie si trista si goala”. Asa ar fi trebuit sa o prveasca un poet pesimist consecvent. Dar Eminescu n-a fost consecvent, si n-a fost pentru ca avea un mare fond de idealism, de bunatate, blandete, simt de armonie si simpatie universala, si acest sentiment idealist cerea o viata sociala, pentru a fi cheltuit in zugravirea ei. Neputand cheltui acest idealism pentru viata sociala prezenta, pe care o ura, nici pentru cea viitoare, pe care n-o pricepea, el s-a intors indarat si a scaldat viata sociala trecuta in idealismul lui, facand-o blanda, buna, mare, armonioasa, ajungand in sceasta zugravire cateodata la curata naivitate. Asa e, de pilda, cand face genii pe Cichindeal, Mumuleanu, Muresanu. E foarte caracteristica in aceasta privinta Satira a III-a. Nu numai Mircea e bland, bun... aceasta se pricepe, dar ideala si armonica e natura toata, ideal si armonic e visul sultanului, frumoasa Malcatun, Baiazid insusi. Dar mai caracteristica decat toate acestea e descrierea razboiului. E un razboi in care nu numai nu se vad capete taiate de la trunchiuri, picioare si maini rupte, dar nu e nici o picatura de sange in toata aceasta vijelie pe care-o mana Mircea si care “vine, vine, vine”. Nici o picatura de sange! Acest razboi mai curand ne face impresia unei trante mari, zgomotoase, facuta pentru petrecere.
Atat de mare era nevoia de a idealiza la Eminescu! In scurt, iata adevarul adevarat, fondul prim al lui Eminescu e o doza mare si covarsitoare de idealism; iar pesimismul care, ca filozofie si ca sentiment, strabate toata creatiunea poetului, dandu-i de multe ori o coloare asa de intunecata, acest pesimism e rezultatul influentei mijlocului social, in intelesul larg al cuvantului.
C. DOBROGEANU-GHEREA, Eminescu, in “Contemporanul”, V, , nr. si nr. .
Obiceiul de a publica manuscrisele oamenilor mari, dupa moartea lor, exista pretutindeni. E, fara indoiala, ceva nedelicat in aceasta exhibare a intimitatilor bietilor morti si, desigur, nu e unul care, daca ar invia, n-ar fi adanc jignit ca i-a dat in vileag bucatile, pe care le-a crezut nevrednice de el insusi, ori bruioanele, din care putem vedea chinul de a crea, din care putem cunoaste ce idei, banale adesea, si ce forma, stangace de cele mai multe ori, au izvorat intai de sub pana scriitorului. Dar aceasta nedelicatete este scuzata prin interesul pe care il prezinta manuscrisele poetilor pentru cercetatorii literari. Asa ca, din acest punct de vedere, publicarea manuscriselor lui Eminescu este indreptatita si este folositoare.
Publicarea lor, insa, in colectia “autorilor clasici”, ca “poezii de
Eminescu”, nu poate fi justificata. Daca pentru oamenii din generatia trecuta, adevaratul Eminescu este si ramane acela din editia Maiorescu, apoi pentru generatia tanara, care a avut de la-nceput in mana doua volume de Eminescu, “Eminescu” este altul. Am vazut multi tineri citind pe Eminescu, indiferent din volumul cel vechi ori din cel nou, de
“postume”. Evident ca in mintea acestora exista un alt Eminescu decat
in mintea oamenilor de la sfarsitul veacului trecut.
Si e nedrept. Eminescu nu e, nu poate fi altul decat cel ce a voit sa fie el insusi. Tot ce n-a voit sa fie e foarte util pentru priceperea poetului, dar nu e adevaratul Eminescu. Acolo unde Eminescu n-a pus toata arta sa, nu mai este el. Avem noi dreptul sa rostim vreo parere asupra talentului lui, judecand dupa vreo “postuma”? a...i
Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil in literatura noastra. El e asa de mare fata de predecesorii sai, incat nu mai poate fi vorba de o “evolutie” a literaturii, ci de o saritura. Caci de la Alecsandri,
Bolintineanu, si chiar Alexandrescu, in chip normal nu se putea ajunge la Eminescu. Si nu vorbesc de continutul, de tendinta operei lui
Eminescu. Sarituri, in privinta aceasta, s-au intamplat in toate literaturile.
Vorbesc numai de arta. Predecesorii sai sunt atat de putin artisti, si
Eminescu e un atat de mare artist! El a mostenit atat de putin si a creat atat de enorm de mult! Si aceasta saritura parea si mai mare pe vremea cand nu se cunostea decat opera sa, care incepe cu Venere si Madona
(editia Maiorescu). De cand insa cunoastem bucatile anterioare Venerei si Madona (din editia Saraga si, acum, din aceste “postume”), putem asista la evolutia ce a facut-o Eminescu, care este in acelasi timp evolutia literaturii romane insasi, de la Alecsandri—Bolintineanu pana la
Eminescu, evolutie intamplata insa, in activitatea unui singur om, care e
Eminescu: Eminescu adolescentul, cel de pana la Venere si Madona, este scriitorul care face evolutia literaturii romane de la Alecsandri pana la ceea ce intelegem prin “Eminescu”.
Garabet IBRAILEANU, “Postumele” lui Eminescu, in “Viata roma- neasca”, , nr. .
In evolutia lui Eminescu de la pana la , se disting doua faze: intaia pana la , a doua de aici incolo. Primul caracter vizibil pentru toata lumea — fiindca e cel mai superficial — este imperfectiunea formei (cu privire la limba si la versificatie) in faza intaia si desavarsirea ei in faza a doua. Dar deosebirea dintre aceste faze e mult mai profunda.
In faza intaia, desi concluzia poeziilor cu caracter filozofic si social este pesimista, Eminescu face totusi concesii conceptiei contrare, dandu-i oarecum cuvantul, punand problema vietii si din punct de vedere optimist. Aceste poezii se insira intre Muresanu (poezie din , nepublicata de el), in care, cum spune intr-o nota adaugata mai tarziu, nu era inca “ranit de indoiala“, si Rugaciunea unui dac din , prima poezie unde optimismul nu mai are cuvant.
In Epigonii Eminescu canta idealismul optimist al generatiei anterioare
— idealism filozofic si social — si apoi, silit oarecum de evidenta si cu regret, se declara pesimist.
In Mortua est, chiar in Mortua est, pe care, cum am spus de atatea ori, o cred mai mult o “compozitie” retorica si exagerata in pesimismul ei,
Eminescu ezita intre “A fi sau a nu fi”.
In Inger si Demon idealizeaza pe revolutionarul optimist, apoi constata ca visul lui este irealizabil — si inainte de moarte “Ingerul” il impaca pe “Demon” prin amor.
In Imparat si proletar Eminescu scrie cateva pagini de admirabila poezie revolutionara — si apoi da cuvantul imparatului, care constata iremediabila mizerie a omenirii.
Prima poezie, in care atitudinea optimista e absenta, este Rugamintea unui dac din septembrie . (Si fiindca, pentru usurinta discutiilor ce urmeaza, trebuie sa fixam, fie si cam arbitrar, inceputul fazei a doua,
inceputul il va forma aceasta Rugaciune.)
Atitudinea optimista va fi absenta de aici incolo in toate poeziile filozofice: Scrisorile I si IV (Mircea din Scrisoarea III, amorul medieval din Scrisoarea IV sunt idealizarea trecutului, sentiment eminamente pesimist, si nu cuvantul acordat atitudinii optimiste), Glossa si Oricate stele. a...i
In poezia lui Eminescu, un anumit fond cerand, provocand un anumit ritm, nedezmintita adecvare a formei la fond e probata obiectiv — lucru greu in estetica. Se ilustreaza asadar cu fapte ca creatia lui Eminescu nu are nimic din ceea ce s-a numit munca — exercitiu, “compozitie”, ca e fapt profund biologic.

Iar aceasta corespondenta perfecta dintre idee si sonoritate — si vom vedea ca ea nu se margineste numai la ritm — este una din cauzele impresiei rare pe care o da poezia lui Eminescu.
Dar forma lui Eminescu are — in sfera fiecarui ritm — si alte diverse adaptari la fond.
Mai intai, fireste, varianta masurii in conformitate cu fondul poeziei.
Cand fondul e mai complicat, versul este mai lung. Aceasta se intelege de la sine si este o observatie care se aplica la orice colectie de poezii. E interesant sa ne oprim asupra unor masuri exceptionale din opera lui
Eminescu. Asa, de pilda, el are numai o poezie in versuri de sase silabe
(cele mai scurte versuri ale lui, afara de versurile-sfarsit de strofa din doua poezii si de unele versuri din bucatile ramase la moartea lui in manuscris): Mai am un singur dor, in toate variantele, poezie funebra (si fireste in metru iambic). Si singura poezie subiectiva cu adevarat funebra, caci in O, mama, poetul nu cheama moartea, nici n-o idealizeaza.
Scurtimea aceasta reda aici perfect simplicitatea grava a sentimentului, tonul minor al starii sufletesti, oboseala si detasarea de viata. Poate cineva concepe Mai am un singur dor in versuri lungi? Versurile, cu cat sunt mai lungi, cu atata sunt mai mult “literatura” si retorica.
In Pe langa plopii fara sot, versurile de opt silabe (obisnuite in poezia lui Eminescu) alterneaza cu cele de sase silabe. Versul de sase silabe,
“scurt si cuprinzator”, corespunde mereu in aceasta poezie cu ceea ce e mai frapant, cu ceea ce are in adevar la inima poetul, cu ceea ce parca ar vrea sa sublinieze, cu “incheierea” versului anterior:
“Pe langa plopii fara sot
Adesea am trecut,
Ma cunosteau vecinii toti,
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tau ce stralucea
Privii atat de des,
O lume toata-ntelegea,
Tu nu m-ai inteles.

De cate ori am asteptat
O soapta de raspuns,
O zi din viata sa-mi fi dat, etc.
O zi mi-era de-ajuns”
Un alt mijloc de adaptare a formei la fond sunt anumite combinatii metrice.
In Mai am un singur dor, versurile fara sot din fiecare strofa sunt compuse din iambi, iar versurile cu sot, din amfibrahi (iambi abundenti):
“Mai am un singur dor
In linis-tea sarii” etc.
Prin aceasta alternanta, oboseala si detasarea sunt redate si mai bine.
In Sara pe deal (“Sara pe deal // buciumul — suna — cu — jale”) combinarea de picioare: coriamb, dactili, troheu este in buna parte elementul care da acestei poezii de fericire o nota de duiosie si de morbidezza, adica farmecul ei straniu.
Dar factorul auxiliar cel mai important al ritmului e proportia dintre accentele principale si cele secundare ale versului si pozitia lor pe cuvinte
(fapt care da poetului posibilitatea sa se miste cu toata libertatea si sa realizeze tot felul de combinatii in “schema” trohaica sau iambica).
In versul subliniat:
“Icoana stelei ce-a murit
Incèt pe cèr se sùie” ritmul iambic si maximum de accente principale (ale vorbirii) din versul subliniat, toate pe sfarsit sau aproape pe sfarsit de cuvinte, si faptul ca acest vers, mai scurt ca masura decat precedentul (care, din punctele de vedere discutate, ii serveste ca piesa de comparatie) are, totusi, tot atatea accente principale ca si acela — toate acestea suie steaua tot mai sus cu fiecare iamb, adica cu fiecare silaba accentuata. Cetiti si veti simti cum steaua se suie pe iambi ca pe niste trepte.
In versul subliniat:

“Inaltimile albastre

Strofa:
Pleaca zarea lòr pe dealuri” troheii, cu maximum de accente principale (pe cand in versul prim sunt numai doua) si toate pe inceputul cuvintelor, asadar, scoborarea (repetata pe fiecare sfarsit de cuvant), de la accent principal la neaccent, coboara zarea — tot mai jos si treptat — pe dealuri. a...i
Trebuie sa observam ca si in privinta rimei exista doua faze in evolutia lui Eminescu, iar aceste doua faze corespund exact cu fazele constatate pana acum.
In primul rand, frecventa rimelor.
Poeziile cu versuri lungi au, fireste, toate versurile rimate. In privinta poeziilor cu versuri scurte, adica marea majoritate a poeziilor lui Eminescu, constatam ca de la — (faza prima) in toate poeziile (cu doua exceptii) din cele patru versuri ale strofei rimeaza numai doua; iar in faza a doua (cu trei exceptii) rimeaza toate versurile strofei. Aceasta dovedeste ca in faza a doua forma e mai artistica. Eminescu isi impune greutati mai mari — caci versurile mici si toate rimate sunt o “forma“ draconica.
“Caci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca in zadar
Din goluri a se naste”,
in care Eminescu formuleaza nici mai mult nici mai putin decat geneza timpului, e alcatuita din cateva cuvinte, grupate in patru unitati mici, compuse dintr-un numar fix de silabe, oranduite conform unui sistem fix de accentuare si terminate cu sunete care sa dea rime. Si toate acestea realizate intr-un spatiu infim, in care sa se poata misca poetul spre a
indeplini aceste conditii grele.
Cand rimeaza numai doua versuri din cele patru ale strofei — cand,
in realitate, cele patru versuri mici sunt doua mari — poetul are mai multa libertate de miscare, spre a muta cuvintele, ca sa obtie ritmul si rima.
Bineinteles ca scoborarea e data de intelesul cuvintelor. Ritmul numai ajuta la producerea impresiei. Acelasi ritm poate ajuta alta impresie.

In al doilea rand, calitatea rimelor.
In faza prima Eminescu are adesea asonante in loc de rime. In faza a doua — foarte rar.
Unui lector din Muntenia, aceasta afirmare i se va parea neadevarata, pentru ca rimele moldovenesti i se vor parea asonante.
Dar poezia este o arta a auzului, nu a vazului. Si pentru urechea lui
Eminescu: cranguri-singuri (moldoveneste: sanguri), inghet-dimineti (mold.: diminet), cires-iesi (mold.: ies), ochelari-cantar (mold.: cantarié), istet-musteti
(mold.: mustet), colt-bolti (mold.: bolt), fata-brate (mold.: brata), bujori-panditor
(mold. popular: panditorié) etc. sunt rime. Ele sunt asonante numai in limba literara. Apoi, Eminescu mai are doua-trei rime populare — ca
in poezia populara din toata Dacia — care cad pe silaba intonata cu accent secundar, ca de pilda: asta è-urmele, ori: totusi è-asemenè.
Lipsa de asonante, in faza a doua, arata iarasi un progres artistic.
Mai departe, si tot din punct de vedere calitativ, dar in alta privinta:
Eminescu este cel dintai poet roman care face din rima un scop si un lux. El nu se multumeste sa “gaseasca” rima, el vrea ca rima sa fie, prin ea insasi, un element estetic al poeziei. a...i
Eminescu, creand in poezia romaneasca rima adevarata, si rima rara, de lux, este original si in rima. Rimele lui sunt si ele eminesciene. Aceasta e atat de adevarat, incat — lucru rar — el poate fi si a fost plagiat si in privinta rimei, si plagiatul se cunoaste imediat, atat de mult rimele lui sunt ale lui si poarta pecetea lui.
Dar toate acestea n-ar fi nimic, daca rimele acestea n-ar avea calitatea eminenta — care poate fi numita sinceritatea rimei — de a da impresia ca cuvintele din rima nu puteau fi altele, ca sunt acele care trebuie sa fie, ca sunt “de-acolo”.
Nu e greu detot sa imaginezi rima recunoasca-l-dascal. Meritul e sa stii ce sa faci cu ea.
“Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l,
Ce-o sa aiba din acestea pentru el batranul dascal”
De unde urmeaza ca in pronuntarea lui Eminescu: lemn-semn ( mold.: samn), sicriu-tiu (mold.: tau) sunt... asonante.

“Dupa vremuri, multi venira, incepand cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu al lui Istaspe”
“Pe banci de lemn in scunda taverna mohorata“
“Departe sunt de tine si singur langa foc” nu are nimic silit. Chiar daca n-ar fi acel “fericeasca-l” care cere pe
“recunoasca-l” (daca Eminescu a construit fraza anume asa, aceasta arata dibacia sa artistica), inca n-am simti nimic fortat in rima aceasta.
Si tot asa in: si in oricare alte versuri cu rima rara, “greu de gasit”.
In deosebire de celelalte elemente ale formei, cred ca in privinta rimei Eminescu proceda intentionat. Cred ca pleca adesea de la dictionarul lui de rime. Crede ca-si impunea greutati ca sa le invinga. In versul de mai sus, el avea nevoie numai de Dariu. Ar fi putut sa-l puna in corpul versului si sa scape usor. Dar i-a placut rima rara: oaspe-Istaspe — si a construit versurile in vederea rimei (zic “construit”, nu “inventat”).
Si minunea este ca nu se cunoaste intentia, caci aceste versuri dau impresia ca sunt exact acele care trebuiau sa exprime ideea — asa cum este exprimata. a...i
Poeziile de deznadejde ale lui Eminescu, am vazut, sunt iambice.
Iar cele de mai profunda deznadejde mai au ceva: au toate rimele masculine, adica se ispravesc in iambi puri — se ispravesc pur iambic. se ispraveste cu o silaba neaccentuata (si rima e feminina). se ispraveste cu o silaba accentuata ( si rima e masculina).
Inca o data: versurile ispravite cu rima masculina, versurile ispravite pur iambic sunt mai iambice, si atunci e firesc ca poeziile cele mai deznadajduige, mai “iambice”, sa aiba versurile cu rima masculina. Iata acele poezii: Departe sunt de tine, Despartire ( in fiecare din aceste poezii numai o singura rima e feminina), Din valurile vremii, O, mama, Din noaptea,
De ce nu-mi vii, versurile neperechi din Mai am un singur dor in toate variantele si Pe langa plopii fara sot. a...i

“Si-ale raurilor ape ce sclipesc fugind in ropot.
De departe-n vai coboara tanguiosul glas de clopot”,
In:
“Fluturi multi, de multe neamuri, vin in urma lui un lant,
Toti cu inime usoare, toti sagalnici si berbanti”,
In strofa:
“S-aud pe valuri vant,
Din munte talanga,
Deasupra-mi teiul sfant
Sa-si scuture creanga”

Dar cuvantul din rima mai are la Eminescu si alta calitate, iarasi pe cat e posibil: o sonoritate corespunzatoare ideii exprimate in versul respectiv.
De exemplu, in versurile: cuvintele esentiale “ropot” si “clopot” sunt in rima, asadar ele sunt evocatoare nu numai prin sunetele lor, nu numai prin pozitia lor in rima, ci si prin coeficientul ce-l capata unul de la altul. Onomatopeicul
“ropot” e intarit, in sonoritatea lui, in “onomatopeismul” lui, prin sonoritatea: “clopot”. cuvantul esential “berbanti” e in rima. Dar prin sonoritatea lui (acest cuvant corespunde sonor cu intelesul lui, pusa in evidenta, “trambitata“ prin rima si intarita prin pregatire de “lant” din versul precedent, reda la maximum ideea din acest vers. sonoritatea onomatopeica “talanga” din rima e intarita de sonoritatea
“creanga”. a...i
Adica corespunde mai bine decat alta combinatie posibila de sunete. De altfel, orice cuvant din limba materna, fiind asociat de mult si indisolubil cu ideea pe care o denumeste, nu e un simplu semn al ideii, cum e pentru noi un cuvant din alta limba, ci seamana cu ideea prin sonoritatea sa, are ceva onomatopeic. Bineinteles ca “berbanti” seamana mai bine decat altele.

Dar si mai important decat aceste corespondente speciale este altceva. Este muzica rimelor care ajuta la impresia totala, difuza, a unei poezii. In Mai am un singur dor, cele mai multe rime contin sunetele nazale n si m — consoanele cele mai muzicale ale limbii (singurele care suna metalic), mai muzicale inca in combinatie cu alte consoane. Nu transcriu poezia (cetitorul s-o caute in volumul lui Eminescu), ci numai rimele: linsenin, flamuri-ramuri, intruna-luna, talanga-creanga, vant-sfant, inainte-aminte, cetini-prietini, cant-pamant, patemi-singuratate-mi. Noua din saptesprezece rime, asadar % au n si m (iar n si m formeaza numai % din consoanele limbii). Aceste rime sonore dau poeziei un adevarat acompaniament muzical. Asa si O, mama: patru rime din noua contin aceste sunete. Iar restul de cinci nici ele nu sunt oricare. Ele contin, toate pe u sau o, vocalele care contribuie la impresia de gravitate si tristete. Asadar in O, mama, toate rimele, intr-un fel sau altul, ajuta la impresia profunda produsa de aceasta poezie. Dar in O, mama, la impresia muzicala a rimelor contribuie si sonoritatea cuvintelor din corpul versurilor, caci aceste cuvinte sunt exceptional de bogate in sunete metalice n, m si combinatiile lor. a...i
Dar mijloacele sonore lucreaza deodata cu mijloacele de stil propriuzise si cu ceea ce se numeste “compozitie” — arhitectura unei opere de arta. Si numai o analiza simultana a tuturor mijloacelor ar arata complet efectul fiecaruia — si complexitatea procesului de creatie — caci elementul sonor capata un coeficient de la celelalte — si invers.
Garabet IBRAILEANU, Eminescu. Note asupra versului, in vol. Studii literare, Editura Cartea romaneasca, , p. —; —;
—; ; —.
Nu poate fi vorba de generatia de la “Convorbiri” creand o epoca noua in istoria literaturii romanesti. Schimbarea cea mare care se
intrupeaza in Eminescu nu e un fenomen de viata artificiala, teoretica ce s-ar fi coborat intr-o realitate disciplinata, ci avem a face cu una din acele mari miscari care iese din adancul viu al unei natiuni, din tot ce se poate contine in prezent, ca si dintr-un foarte lung trecut. E unul din momentele acelea fericite, cu unul dintre oamenii predestinati, care rezuma o literatura si o indreapta, aruncand puternice lumini catre viitor, deschizand drumuri si mai departe generatiilor care vor veni pe urma. a...i
Dar tot ce avem de la Eminescu sunt fragmente ale unui geniu
impiedicat de a pune in valoare imensele lui posibilitati. A venit la Iasi, unde pe vremea aceea erau doua curente: un curent barnutian, care traieste si pana acum, creat de Simeon Barnutiu, marele orator al legendei de la , suflet tare si exclusiv, care a dat acolo o intreaga teorie de drept. Si contra acestui curent, in opozitie fata de Barnutiu insusi, pe care Maiorescu l-a atacat zeflemisindu-l la “Convorbiri literare”, spiritul critic neincrezator, sceptic, dar nu fara, in fond, acelasi simt pentru natie, al “Junimii”.
Si, in atmosfera aceea de povestiri, de glume, care distrau uneori mai mult decat toata literatura care se prezenta acolo, omul s-a infatisat asa cum se infatiseaza, intr-o poezie a poetului francez Baudelaire, acea pasare a marilor care, pe uscat, din cauza aripilor ei de urias, nu poate sa umble. Tot asa imensele aripi ale lui Eminescu se vedeau stingherite in odaile pline de veselie unde se strangeau membrii “Junimii”. Acesta nu era aerul care trebuia sa intre in plamanii lui puternici si acestia nu erau oamenii a caror aprobare trebuia sa o aiba, oameni care cetisera asa de multe, incat se dezgustasera de toate, sau cetisera asa de putin, incat nu puteau judeca nimic. Inchipuiti-va insa o natiune crescuta pentru dansul,

inconjurandu-l din toate partile; ganditi-va la Eminescu, care a incercat pana si teatru, din subiecte ale trecutului nostru, asa cum nimeni nu
incercase pana la dansul — au ramas fragmente uitate prin hartiile lui
—, ganditi-va la Eminescu vorbind unei multimi care sa-l inteleaga...
Ce alt fel de poezie, intr-adevar in randul literaturilor celor mai mari, ar fi rasarit din el! Si ce nu s-ar fi ales din oamenii pe care i-ar fi incurajat si condus catre aceeasi biruinta a sufletului romanesc, ridicat la inaltimile cele mai mari ale cugetarii contemporane?
Nicolae IORGA, Istoria literaturii romanesti, Editura Librariei Pavel
Suru, , p. , .

“Spun popoare, sclavii, regii,
Ca din cate-n lume-avem
Numai personalitatea
Este binele suprem.” a...i

Eminescu a mers de atatea ori pe caile filozofiei lui Schopenhauer, iar cat despre pesimism considerat ca o vina, sa nu ne tulburam. In paginile dureroase ale cartii lui Eminescu, atati dintre noi au gasit mai
intai drumul catre adancimile simtirii si inaltimile conceptiei. O astfel de influenta mi se pare in orice imprejurari intaritoare. a...i
Lumea conceputa ca o clipa intre trecut si viitor este o tema schopenhaueriana la care poezia lui Eminescu se va opri de mai multe ori. a...i
“Ce au fost toate acestea? Ce-a ramas din ele?” se intreaba Schopenhauer meditand la imprejurarile trecute ale vietii cu acea uimire dezamagita pe care o regasim acum si la Eminescu. Radacina cea mai adanca a unui anumit sentiment de viata, din care s-a dezvoltat o buna parte a literaturii pesimiste din a doua jumatate a veacului trecut, o
imtampinam aci, in aceasta acuta nevroza a depersonalizarii, care a
impiedicat atatea spirite de seama ale vremii sa-si resimta unitatea profunda a firii lor si sensul armonios al unei vieti dezvoltandu-se cu logica interna a unui organism si a unei opere de arta. Clasicii au resimtit aceasta fericire. A resimtit-o de pilda Goethe cand a ridicat un imn de lauda personalitatii, adica acelei consecvente interne care poate face din noi un bloc rezistent in furtuna pustietoare a timpului. Si este o
intamplare cu totul remarcabila faptul ca Eminescu, modernul cu sufletul nelinistit de problema propriei lui identitati intime, a tradus odata strofele clasice ale lui Goethe:
Manifestandu-se vesnic in prezent, ca intr-o “amiaza eterna”, dar aspirand catre niste tinte pe care nu le atinge decat pentru a le inlocui
indata, vointa de a trai este izvorul unor neintrerupte suferinte. Fata de aceasta implacabila conditie a vietii, Schopenhauer arata ca reflectia filozofica poate in cele din urma s-o divulge si sa indrumeze spiritul catre linistitoarea ataraxie stoica, catre acea eliberare de sub puterea afectelor, demna sa fie salutata ca limanul unei mantuiri. a...i

Schopenhauer a fost pentru Eminescu un indrumator atat de ascultat
incat prin el a gasit calea nu numai catre vechile izvoare ale intelepciunii indice, dar si catre fantana de mangaieri a stoicismului greco-roman.
Stoicismul nu este, asadar, cum am vazut ca s-a putut crede, o etapa prin care Eminescu intrece pesimismul, dar una in care el se dezvolta in deplin paralelism de data aceasta cu modelul schopenhauerian. Aceste influente noi le-a adunat Eminescu in poezia Glossa.
Izvorul istoric al Glossei, daca facem abstractie de atatea amintiri filozofice care au putut-o inspira pe alocuri, pare a fi o cugetare al lui
Oxenstierna pe care Eminescu o publica in “Curierul din Iasi” din iunie . a...i
Comparatia vietii cu teatrul nu este insa un motiv pe care l-a putut gasi Oxenstierna mai intai. Originea acestui motiv trebuie s-o cautam in antichitate pentru a o afla in adevar la filozofii din succesiunea lui Socrate si printre cei din urma la Epictet, unul din lucratorii cei mai populari ai idealurilor stoice, de unde el s-a raspandit apoi pe multe cai in literatura universala.
Comparatia vietii cu teatrul ii este chiar foarte familiara lui Epictet, pentru ca o regasim de doua ori in renumitul sau Manual. a...i
Daca privirile lui Eminescu s-au oprit asupra fragmentului din
Oxenstierna, lucrul il explica faptul ca sub farmecul limbii vechi pentru care era atat de sensibil Eminescu descoperea o tema stoica si una din acelea pe care inteligenta sa formata in disciplina schopenhaueriana stia s-o distinga si s-o pretuiasca. a...i
Ataraxia stoica nuantata sau nu in felul modern al pesimistilor este pentru Schopenhauer mijlocul unei alinari provizorii din inclestarea
“vointei de a trai”, si la acest ideal Eminescu a aderat nu numai in Glossa, dar si in alte poezii, printre care finalul ui alcatuieste floarea suprema si cea mai pura a acestei tendinte. Eliberarea definitiva de sub jugul teribilei “vointe”, Schopenhauer credea ca se desavarseste in negatia de sine a martirului si ascetului. a...i
Dar aceasta evocare a bucuriei cu care martirul isi intampina chinurile nu o gasim oare ca intr-un ecou in tragica dorinta de mortificare din
Rugaciunea unui dac si nu este, prin urmare, de prisos sa-i cautam acesteia izvoare indepartate si vag asemanatoare in literatura indica atunci cand paginile adeseori recitite ale lui Schopenhauer au putut vorbi cu putere imaginatiei poetului nostru? Printre idealurile schopenhaueriene a gasit

Eminescu si gandul glorificarii martirului.
Critica eminesciana s-a multumit sa limiteze pana acum influenta lui Schopenhauer in poezia lui Eminescu mai cu seama la gandul lor comun despre nimicnicia existentei si la comuna lor aspiratie catre
“stingerea eterna“. Iata insa ca o cercetare mai amanuntita arata ca influenta lui Schopenhauer a introdus in tesatura inspiratiei lui Eminescu mai multe fire si ca pentru o buna intelegere a poetului sunt necesare mai multe referinte la paginile filozofului: atatea cate au fost amintite aci si unele pe care discutia le va face trebuincioase si mai tarziu, chiar
in capitolul urmator. Mai este insa necesar de amintit ca atatea inrudiri cu filozoful nu coboara intru nimic originalitatea poetului, care trebuie cautata numai in adevarul si energia lirismului cu care el insufleteste niste ganduri abstracte? Cercetarea istorica se invecineaza totdeauna cu adancirea estetica si se margineste prin ea. a...i
O imperechere de cuvinte foarte caracteristice pentru Eminescu este aceea care asociaza expresia voluptatii cu a durerii. Toata lumea isi aminteste de acel “farmec dureros” in care putem exprima una din impresiile de ansamblu ale operei sale. Farmecul distilat din jale este unul din afectele eminesciene cele mai tipice si care se sileste sa revina
in noi ori de cate ori incercam sa ne reamintim nu amanuntele, nu imaginile sau situatia psihologica particulara dintr-una sau alta din poeziile sale, dar acel afect de totalitate care se inalta din ele cu un abur subtil si le invaluie ca o atmosfera.
“Farmecul dureros” este numai una din imperecherile de cuvinte prin care se exprima aceasta emotie centrala si revelatoare a poeziei eminesciene. Imbinarea: “dulce jele” sau locutiunile: “dureros de dulce”,
“fioros de dulce” sunt altele. Astfel de asociatii de termeni sunt intr-atat de adaptate intuitiei lirice care nu l-a parasit pe poet niciodata incat le putem intalni si in primele sale poezii. Bucata O calarire in zori, anuntand
in alte privinte atat de putin creatiile viitoare, vorbeste de pe atunci de un cant dulce si jalnic. Din aceeasi epoca, oda La Heliade asociaza si ea cantarea dulce a lui Eol cu jalea silfelor care vin sa se culce, in timp ce
La o artista retine nuanta unor “canturi dulci ca un fior”. Din primul moment spontaneitatea naturala a poetului scoate, asadar, la lumina acea intuitie muzicala a lumii plina de mister, de farmec si de durere care alcatuieste adancul insusi al lirismului eminescian si pe care timpul nu va face decat s-o adanceasca si s-o rafineze.
Asociatia dintre expresia voluptatii si a durerii se produce la Eminescu
in trei imprejurari, cu prilejul muzicii, al iubirii si al mortii. Cele din poeziile adolescentei, despre care am amintit, apartin primei categorii.
Dar si mai tarziu, cand in Fat-Frumos din tei cornul se aude pentru intaia oara in poezia lui Eminescu, dulcele sau glas rasuna poetului “fermecat si dureros”, iar in Lasa-ti lumea, de data aceasta nu glasul cornului, dar ecoul cu care padurea ii raspunde ii suna poetului in acelasi fel.
Iubirea este insa emotia care foloseste cele mai multe din contextele despre care e vorba aici. De retinut este ca de cele mai multe ori ele nu intervin cand e vorba de iubirea barbatului, ci mai ales atunci cand prin ele se exprima dragostea femeii.
Astfel demonia barbatului din Inger si demon trezeste in iubita lui reflectia si sentimentul: “Ce puternic e — gandi ea cu-amoroasa dulce spaima!” In Strigoii iubita este acea care gaseste cuvintele de dragoste:
“Las’ sa ma uit in ochii-ti ucizator de dulci”. In Povestea teiului aparitia lui
Fat-Frumos umple inima Blancai cu un “farmec dureros”. In
Catalina pronunta cuvintele exaltarii: “Ma dor de crudul tau amor / A pieptului meu coarde”. In Scrisoarea III pe buzele femeii vin cuvintele:
“Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...” Iar in Scrisoarea IV marturisirea de dragoste a femeii abunda in acelasi sens: “Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvantu-i”, “Si cu focul bland din glasu-ti tu ma dori si ma cutremuri”. Numai in Calin aceeasi emotie, pe care am avea dreptul s-o consideram, dupa natura ei, femeiasca, este atribuita barbatului care exclama: “Si cand inima ne creste de un dor, de-o dulce jele”.
Ne va aparea mai tarziu cat de semnificativ este faptul ca voluptatea se asociaza acum cu izvorul insusi al durerii. Oda (in metru antic) vorbeste nu numai de o suferinta “dureros de dulce”, dar si de “voluptatea mortii”,
in timp ce in Peste varfuri trece luna sunetul cornului raspandeste in sufletul poetului o contagiune subtila si mortala. Acest sunet, se pierde, si el se aude:

“Mai departe, mai departe,
Mai incet, tot mai incet,
Sufletu-mi nemangaiet
Indulcind cu dor de moarte”. a...i

Imbinarea voluptatii cu a durerii are o insemnatate deosebita in romantism. Ea este un document si o ilustratie a acelei culturi a sentimentului pe care romanticii au instaurat-o. Viata practica resimte fericirea si suferinta ca pe niste valori care se opun si se resping. Aceasta opozitie nu are insa un sens decat pentru viata practica. Daca romantismul a reusit sa le imbine, cum atatea exemple ne-o pot dovedi,

imprejurarea se explica prin faptul ca el adopta fata de viata sentimentala o atitudine estetica in care valorificarea ei practica nu mai joaca nici un rol. Sentimentul nu mai e trait, ci degustat. El este resimtit ca un izvor de energie, de abundenta si expansiune launtrica, fara nici o considerare pentru realitatile in raport cu care el ar trebui sa fie cautat sau evitat
intr-unul singur din felurile sale posibile. Romanticii sunt niste esteti ai vietii sentimentale, si polii opusi ai acesteia din urma gasesc la ei calea pe care se pot apropia si contopi.
Pentru a exprima aceasta sinteza de tonuri sentimentale deosebite, romanticii germani au vazut ca intrebuinteaza doua cuvinte: Wehmut si
Sehnsucht. Wehmut este afectul complex in care durerea este sugerata de pierderea unui lucru sau a unei fiinte iubite, pe cand fericirea provine din posesiunea lor in amintire. Sehnsucht este insa durerea unei lipse pe care viata n-a implinit-o, dar pe care o poate implini in viitor, ceea ce
indulceste durerea initiala si ii creeaza fizionomia complexa. a...i Nazuinta catre unirile de dupa moarte devine la Novalis “süsse Sehnsucht”, iar pentru
Hölderlin aspiratia catre farmecul pierdut al iubirii este “Wonner der
Wehmut”.
In romaneste aceste nuante se regasesc deopotriva in “dor” a carui
indoita intentie se indreapta si catre trecut, si catre viitor; cineva poate resimti dorul de cele ce au fost si de ce ar putea fi. Cuvantul romanesc a intrunit laolalta aceste doua situatii sufletesti si sfera sa este mai intinsa.
“Farmecul dureros” al poeziei eminesciene este, asadar, nu numai o categorie sentimentala romantica, dar si “dorul” poeziei populare.
Aceasta se poate afirma in teza generala pentru ca in realitate Eminescu adanceste si interpreteaza “dorul” popular intr-un fel care ii apartine si asupra caruia ne vom opri. Dar faptul ca el ocupa un rol atat de insemnat
in opera poetului nostru se explica prin aceea ca el este tocmai punctul
in care se intrunesc inrauririle formatiei sale cu vana care urca din straturile adanci ale inspiratiei populare si poate din amintirile depuse
in sange. Armonia dintre cultura si natura este temeiul care asigura poeziei lui Eminescu caracterul ei de realizare definitiva, si importanta pe care “farmecul dureros” o dobandeste in cuprinsul ei este una din ilustratiile acestei armonii.
Daca insa “farmecul dureros” sau imbinarile asemanatoare de termeni pot fi apropiate de “dorul” poeziei populare, de ce prefera
Eminescu pe cele dintai? Nu poate fi indoiala ca aceasta analogie se oglindea undeva in spiritul lui Eminescu, dupa cum o dovedeste versul:
“Si cand inima ne creste de un dor, de-o dulce jele”, unde, dupa structura gramaticala a versului, “dulce jele” explica pe “dor”. De ce insa expresia analitica este preferata cuvantului sintetic? Daca recitim pasajele din care sunt extrase contextele amintite mai sus vedem ca ele nu apartin acelor bucati in care poetul vorbeste in numele sau, la intaia persoana, ci acelora in care el descrie sentimentele altor persoane, ale femeii din
Scrisoarea IV si din Inger si demon, ale Catalinei si Blancai, ale iubitei lui
Arald din Strigoii, ale lui Catalin, ale codrului in Lasa-ti lumea. Exceptie fac numai contextele din Oda si cele din Peste varfuri trece luna, care alcatuieste
insa tot cantecul unui personaj deosebit de poet si anume al unei femei, al
Anei din drama istorica postuma: Bogdan Dragos, pe care versiunea independenta din Poezii o reia si o modifica in cateva puncte.
Generalitatea rar dezmintita a acestei conditii arata ca Eminescu se comporta in toate aceste imprejurari ca psiholog al unor stari sufletesti straine, silit sa le amanunteasca si sa prefere, deci, expresia lor analitica.
Dar afara de aceasta nu este oare functiunea poetului sa patrunda sub cuvant in intimitatea starii pe care acesta o denumeste, sa ne impinga mai departe catre miezul lucrurilor, sa ne reveleze raportul de elemente traite si sa ne infatiseze astfel in locul cuvantului comun, care adeseori mai mult acopera decat dezvaluieste sensurile intuitive, expresia compusa care poate face mai bine acest serviciu? In sfarsit, “farmecul dureros” este o modificare a dorului si expresia trebuia rezervata. a...i

Am spus ca “farmecul dureros” nu apare niciodata in aceste poezii ale aspiratiei si nostalgiei, ci numai in acelea in care personajele scenelor de iubire indreapta unele catre altele sentimentele lor. Nu cumva atunci
“farmecul dureros” este deosebit printr-o nuanta, dar printr-una plina de insemnatate, de “dorul” poeziei populare, de Sechnsucht-ul si de
Wehmut-ul poeziei romantice? Dorul despre care “farmecul dureros” ne vorbeste nu se indreapta nici cat