i3u18ut
Popularizarea sustinuta a operei poetice a lui George Cosbuc, ca si studile din ce in ce mai temeinice ce i se consacra, constituie un excelent prilej pentru a schita, intr-un medalion cursiv, temeiurile admiratiei pe care poporul nostru o poarta unuia din cei mai mari si mai originali fauritori de vers si armonie romaneasca.
Originar din Ardeal, mai exact din Muntii Nasaudului,
George Cosbuc este, in primul rand, un poet al Ardealului si al locului de bastina. Peisajul de munte, cu cadrul lui fizic si atmosfera sa, cu asezarile omenesti, cu obiceiurile lui, cotidiene sau solemne, desfasurandu-se dupa un calendar imemorial, din mosi stramosi, si-a imprimat ecourile cele mai autentice in gama de o infinita varietate a poemelor sale. Exponent al locului sau de nastere, Cosbuc este, in acelasi timp, un exponent al lirismului ardelean. Mai mult: Cosbuc este intaiul mare poet, nedepasit pana azi, pe care ni l-a dat Ardealul.
Bogata in fapte de cultura si in actiuni revolutionare, care i-au brazdat istoria, provincia de dincolo de munti s-a putut mandri cu carturarii sai de seama, istorici s-au lingvisti, cu inaltele sale figuri de razvratiti impotriva silnicelor asezari sociale. Patria lui Doja si a lui Horia, a lui Sincai si a lui
Petru Maior, a lui Gheorghe Lazar si a lui Barit n-a cunoscut insa, pana la Cosbuc, adierea suava si dumnezeiasca a liris mului. Cu exceptia, desigur, a poeziei populare, care insa nu si-a impartasit secretele nici unui rapsod. Cand Andrei
Muresanu isi compune inspiratul sau mars revolutionar de la
1848, el nu depaseste, de fapt, pragul de arama al asprelor conditii istorice. Iar cand, putina vreme dupa aceea, un imn de slava va fi inaltat Ardealului, infatisat ca rai al pamantului inchis in zidurile-i de cetate, cantaretul va fi un istoric de dincoace de munti, si el nu va fi altul decat Balcescu.

In poezia lui George Cosbuc s-au adunat toate izvoarele, comprimate veacuri de-a randul, ale sensibilitatii ardelene.
Aceasta, la sfarsitul veacului trecut, in anii amurgului emines cian, ia aspectul unei izbucniri lirice de o rara intensitate. Ea a fost atat de violenta, aceasta izbucnire, si atat de revela toare, in una din cele mai puternice balade ale poetului, Nunta
Zamfirei, scrisa in anii debutului (1889), la Sibiu, reprodusa in Convorbiri literare, si este puntea pe care tanarul poet trece dincoace de munti, ca sa ajunga un poet al intregului neam.
“Sunt suflet in sufletul neamului meu / Si-i cant bucuria si-amarul” — spune Cosbuc intr-una din poemele sale, si versu rile acestea pot fi considerate drept cea mai sintetica dintre caracterizarile poeziei lui. Crescut in intimitatea peisajului rustic si adanc cunoscator al vietiii de tara, cu legendele, cu datinele si cu superstitiile ei, George Cosbuc a patruns si interpretat ca putini altii, la epoca aceea, psihologia populara.
Cand Gherea il numeste, in marele si inca pretiosul sau studiu, poetul taranimii, el nu exagereaza defel. Lucrurile se petrec de altminteri inaintea poporanismului si samanatorismului, si titlul ce criticul i-l confera e un blazon cu atat mai autentic.
Psihologia fetei de tara, alternand cochetaria cu pasiunea devastatoare, geneza cantecului individual sau colectiv, a doinei, de pilda, ca un filtru de vraja, in care s-au distilat suferintele inimii si ale timpului, ritualurile nuntii si ale mortii (Nunta
Zamfirei si Moartea lui Fulger) — iata tot atatea aspecte esentiale ale psihologiei nationale — caci poporul e pretutindeni acelasi — pe care George Cosbuc le-a patruns cu sigura intuitie si le-a transfigurat cu straiul de purpura si aur al poeziei.
Cu tehnica sa inalta si cu sugestiile literaturilor straine, pe care le asimilase, indeosebi clasicismul greco-latin (Homer si
Virgiliu), Cosbuc a vazut cu mult mai sus. Dincolo de eposurile ce schitase in baladele sale, poetul tintea sa ne dea o epopee nationala, in care sa se oglindeasca intreaga faptura si istorie

a neamului. Din nefericire, cum insusi o spune in postfata volumului Fire de tort, din 1896, “de cand am venit in Romania, am fost silit sa ma ocup cu alte lucruri, nu cu poeme, si de multe ori eram nevoit de mizerie sa scriu ode in loc de poeme”.
Si amaraciunea lui e intru totul intemeiata. Alaturi de poezia sa personala, Cosbuc si-a consacrat o buna parte din energia sa creatoare unei activitati de al doilea plan, mai mult culturala si mai putin literara, in lotul careia trebuie puse atat povestirile in proza inchinate razboiului de neatarnare din 1877, cat si multele poezii inspirate de acelasi eveniment. Desigur, carturarul, scriitorul si poetul nu abdica nici in aceasta epoca.
Dovada, acele largi fresce epice, in care se rafrang mai mult de o lumina din incendiile epopeelor antice, in care poetul evoca jertfele campului de lupta (Fragment epic); o dovada, o poema revolutionara ca Noi vrem pamant, din 1893, bogata in presentimente si augurand seria acelor manifeste literare legate de rascoalele din 1907, pe care le-au comentat si Vlahuta, si Caragiale, si Cerna, si atatia altii; dovada, toata acea imensa activitate de talmacitor in care poemele indiene alterneaza cu teatrul lui Schiller, Virgiliu al Georgicelor si al Eneidei, cu
Odiseea lui Homer, Terentiu cu Plaut, si pe care o incununa traducerea integrala si in metru original a trilogiei lui Dante.
Elaborata in conditii vitrege, opera poetica a lui George
Cosbuc este considerabila nu numai sub raportul cantitatii, dar si sub acela al valorii si al importantei ei istorice. Venita dupa dominatia eminesciana, poezia lui George Cosbuc a insem nat o adevarata descatusare. Lirismul nostru si-a reinnoit si amplificat izvoarele, si e meritul poetului transilvanean de a fi turnat sugestiile folclorului si ale marilor modele ale poeziei universale in tipare de o inalta si nepieritoare factura artistica.